Primii ani de viață

[modificare | modificare sursă]

Alexandru Ioan Cuza s-a născut la Bârlad, fiind fiul ispravnicului Ioan Cuza,
proprietar de pământ în județul Fălciu, și al Sultanei (Soltana), membră a
familiei de origini fanariote Cozadini.

A învățat carte mai întâi la Iași, în pensionul francez al lui Victor Cuénim, la fel
ca Mihail Kogălniceanu și Vasile Alecsandri, viitorii lui colaboratori. Apoi la Paris,
unde și-a luat bacalaureatul în litere în 1835, la Sorbona, diploma fiind
semnată de François Guizot, ministrul instrucțiunii publice, obținând calificative
lăudabile. Studiază la Facultatea de Drept pentru 2 ani, pe care nu o termină
fiind obligat să se întoarcă în țară. În țară își continuă studiile împreună cu
fratele său Dimitrie, la Academia Mihăileană.

Între noiembrie 1837 - aprilie 1839 Cuza s-a aflat din nou la Paris, unde a
urmat studii în științele războiului și, probabil, le-a continuat pe cele de drept.

În toamna anului 1837 Cuza intră în armată cu gradul de cadet; obține o

”păsuire de la slujba de front” și pleacă din nou la Paris pentru a-și continua
studiile juridice. La Paris cunoaște numeroși tineri revoluționari din ambele
principate, însușindu-și ideile înaintate ale epocii.

Aparținând clasei tradiționale de boieri din Moldova, Alexandru primește o

educație europeană și devine ofițer în armata moldovenească, ajungând la
rangul de colonel. S-a căsătorit cu Elena Rosetti în 1844.

În anul 1848, Moldova și Țara Românească, precum majoritatea statelor

europene, au fost cuprinse de febra revoluțiilor. Revolta moldovenilor a fost
suprimată repede, dar în Țara Românească revoluționarii au preluat puterea și
au guvernat în timpul verii. Tânărul Cuza a participat activ la mișcarea
revoluționară de la 1848 din Moldova și la lupta pentru unirea Principatelor.
Urmare înclinațiilor liberale manifestate în timpul episodului moldovenesc, este
transportat ca prizonier la Viena, de aici fiind eliberat cu ajutor britanic.

Revenind în Moldova în timpul domniei Prințului Grigore Alexandru Ghica, a fost

numit ministru de război (1858) și a reprezentat orașul Galați în divanul ad-hoc de
la Iași. Prin toată activitatea sa politică, Alexandru Ioan Cuza a susținut
continuu unirea Moldovei și Țării Românești.

A fost nominalizat în cele două Principate, de către Partida Națională, care

milita pentru Unire, în defavoarea unui prinț străin. Ca urmare a contextului
politic și a compromisului dintre principalele partide, este ales domn al
Moldovei pe 17 ianuarie 1859 (5 ianuarie după calendarul iulian) și în Țara
Românească pe 5 februarie 1859 (24 ianuarie după calendarul iulian).

Elena Cuza
[modificare | modificare sursă]
 Elena Cuza Spațiul Carpato-Danubiano-
Pontic în 1859 AD, după alegerea dublă a lui Alexandru Ioan Cuza în Moldova și Țara

Românească. Spațiul Carpato-Danubiano-Pontic în 1862 AD,

la momentul formării Statului Român Unitar, cu un singur guvern și o singura capitală

la București. Statuia lui Alexandru Ioan Cuza din Iași

Palatul familiei Cuza de la Ruginoasa (astăzi Muzeul Memorial „Alexandru

Ioan Cuza”)
Articol principal: Elena Cuza.
Elena Cuza se înrudea cu neamul Sturdzeștilor,[6] al Balșilor și al Cantacuzinilor.
[7]
Judecând după portretul realizat de Carol Popp de Szathmáry, când avea 38
ani, putea fi socotită o femeie foarte mică și subțire, cu o expresie severă, cu
ochi negri și foarte timidă. Educația ei urmase calea obișnuită în epocă:
guvernantă franceză și germană, pensionul Buralat, anturajul social și literar al
mătușii sale Agripina Sturdza, din Iași.

În 1844[necesită citare] ea l-a întâlnit, s-a îndrăgostit și s-a căsătorit cu Alexandru

Ioan Cuza. El era o fire extrovertită, impulsivă, care se simțea bine printre
oameni, se purta foarte galant cu femeile.[8] Ea era o introvertită, cu o mulțime
de inhibiții. Slabele șanse ca acest mariaj să meargă au fost anulate de la
început de incapacitatea Elenei de a-i oferi un urmaș soțului ei și de faptul
că a pus datoriile față de mamă înaintea celor față de soț[necesită citare]. La 30
aprilie 1844 scria: „Crede-mă, mamă, noile sentimente pe care le am față de
soțul meu nu mă vor împiedica să te iubesc.” După ce s-au căsătorit, ei s-au
stabilit în modesta casă a părinților lui Cuza, Ion și Sultana, din Galați.[9]

Deși soția sa nu a avut copii, ea i-a crescut ca pe propriii săi copii pe cei doi fii
avuți de soțul ei din relația cu Elena Maria Catargiu-Obrenović: Alexandru Ioan
Cuza (1862 (unele surse menționează anul 1864[formulare evazivă]) - 1889) și Dimitrie
Cuza (1865 - 1888), care s-a sinucis.[10]

A împărtășit cu stoicism exilul soțului detronat și, după moartea acestuia la 16

mai 1873, „i-a păstrat memoria cu o extraordinară devoțiune, neîngăduind să
se rostească un singur cuvânt despre slăbiciuni pe care le cunoștea, le
îngăduise și-o spunea cu mândrie – le iertase, ca singura care pe lume putea
să aibă acest drept.”[11]

Înfăptuirea unirii
[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Unirea Principatelor Române.

Portretul oficial al lui Alexandru Ioan Cuza, realizat de Carol

Popp de Szathmári
Unirea Principatelor Române a avut loc la jumătatea secolului al XIX-lea și
reprezintă unificarea vechilor state Moldova și Țara Românească. Unirea este
strâns legată de personalitatea lui Alexandru Ioan Cuza și de alegerea sa ca
domnitor al ambelor principate la 5 ianuarie 1859 în Moldova și la 24
ianuarie 1859 în Țara Românească. Totuși, unirea a fost un proces complex,
bazat pe identitatea culturală și istorică între cele două țări. Procesul a început
în 1848, odată cu realizarea uniunii vamale între Moldova și Țara Românească,
în timpul domniilor lui Mihail Sturdza, respectiv Gheorghe Bibescu.
Deznodământul războiului Crimeii a creat un context european favorabil
realizării unirii. Votul popular favorabil unirii în ambele țări, rezultat în urma
unor adunări ad-hoc în 1857 a dus la Convenția de la Paris din 1858, o înțelegere
între Marile Puteri, prin care se accepta o uniune formală între cele două țări,
cu guverne diferite, însă cu unele instituții comune; principatele trebuiau să se
numească Principatele Unite Moldova și Valahia. La începutul anului următor,
Alexandru Ioan Cuza a fost ales domnitor al Moldovei și Țării Românești,
aducându-le într-o uniune personală. În 1862, cu ajutorul unioniștilor din cele
două țări, Cuza a unificat Parlamentul și Guvernul, realizând unirea politică.
Procesul de unificare a continuat și după înlăturarea sa de la putere (1866),
atunci când pe tron a fost adus și numit principe, Carol de Hohenzollern-
Sigmaringen, constituția adoptată în acel an denumind noul stat România.[12]

România în timpul domniei lui Cuza

Domnia
[modificare | modificare sursă]

Reședință domnească a lui Alexandru Ioan Cuza (astăzi Muzeul

Unirii) din Iași
Domnia lui Cuza Vodă a fost caracterizată de o nerăbdătoare dorință de a
ajunge din urmă Occidentul, dar efortul domnului și al sprijinitorilor săi
întâmpină rezistența forțelor conservatoare și a inerțiilor colective. Mai grav, el
stă sub semnul provizoratului, căci domnia lui Cuza este percepută ca
pasageră; țara a vrut un domn străin, l-a acceptat însă pe cel autohton, dar n-
a renunțat la vechea doleanță; în așteptarea contextului prielnic, ea îngăduie
un provizorat.[13]

Alegerea ca domnitor
[modificare | modificare sursă]

Cortegiul domnesc trece pe sub turnul Mitropoliei

După Convenția de la Paris din 1858, marile puteri au lăsat guvernul fiecărui
principat român în grija unei comisii provizorii, formate din trei caimacami, până
la alegerea domnitorilor. Principala atribuție a comisiilor era aceea de a
supraveghea alegerea noilor adunări elective. Campania electorală din
Moldova a dus la alegerea unei adunări favorabile unirii cu Țara Românească.
Unioniștii moldoveni au putut impune cu ușurință candidatura la domnie a
colonelului Alexandru Ioan Cuza, care a fost ales domn cu unanimitate de
voturi la 5/17 ianuarie 1859. Ideea alegerii domnului moldovean și
la București a fost oficial sugerată muntenilor de către delegația Moldovei, care
mergea spre Constantinopol pentru a anunța rezultatul alegerii de la Iași. În Țara
Românească, adunarea electivă a fost dominată de conservatori, care erau însă
scindați. Neputându-se pune de acord asupra unui candidat propriu,
conservatorii munteni au sfârșit prin a se ralia candidatului Partidei Naționale
care a fost ales la 24 ianuarie/5 februarie 1859, domn al Țării Românești.
Astfel, românii au realizat de facto unirea, punând la 24 ianuarie 1859, bazele
statului național modern român. Sprijinul lui Napoleon al III-lea a fost decisiv
pentru dezarmarea opoziției Turciei și a Austriei față de dubla alegere, astfel că
la 1/13 aprilie 1859 Conferința de la Paris a puterilor garante dădea
recunoașterea oficială a faptului împlinit de la 24 ianuarie 1859.[13] Turcia l-a
recunoscut pe Alexandru Ioan Cuza ca domnitor al Principatelor în 1861.[14]

Conform deciziei Convenției de la Paris, la 15 mai 1859 este înființată Comisia

Centrală la Focșani, ce avea ca scop redactarea primului proiect
de Constituție din istoria modernă a României și realizarea altor proiecte de
unificare legislativă a Principatelor. Proiectul de Constituție nu a fost aprobat
însă de domnitorul Cuza, Comisia Centrală din Focșani fiind desființată în
februarie 1862.[15]

Monograma domnitorului Alexandru Ioan Cuza

Reformele lui Cuza
[modificare | modificare sursă]
 A.I. Cuza în anii 1860

Litografie de August Strixner Imaginea lui Alexandru Ioan Cuza pe

o marcă poștală din Republica Moldova
După realizarea unirii, domnitorul Alexandru Ioan Cuza și colaboratorul său
cel mai apropiat, Mihail Kogălniceanu (ministru, apoi prim-ministru al României),
inițiază importante reforme interne: secularizarea averilor mănăstirești (1863),
reforma agrară (1864), reforma învățământului (1864), reforma justiției (1864)
ș.a., care au fixat un cadru modern de dezvoltare al țării.[16]

Întâmpinând rezistență din partea guvernului și a Adunării Legiuitoare,

alcătuite din reprezentanți ai boierimii și ai marii burghezii, precum și a bisericii,
în înfăptuirea unor reforme, Cuza formează, în 1863, un guvern sub
conducerea lui Mihail Kogălniceanu, care realizează secularizarea averilor
mânăstirești (decembrie 1863) și dizolvă Adunarea Legiuitoare (lovitura de stat
de la 2 mai 1864). În același an, Cuza supune aprobării poporului, prin plebiscit,
o nouă constituție și o nouă lege electorală, menită să asigure parlamentului o
bază mai largă, și decretează (14 august 1864) legea rurală concepută de
Kogălniceanu. În timpul domniei lui Cuza a fost conceput codul civil și Codul
penal de inspirație franceză, legea pentru obligativitatea învățământului primar
și au fost înființate primele universități din țară, respectiv cea de la Iași (1860),
care azi îi poartă numele, și cea de la București (1864). Tot în această perioadă
a fost organizată și armata națională.[17]. De la începutul domniei s-a preocupat
intens de problemele pompierilor militari. Domnia lui Cuza are o importanță
deosebită pentru istoria pompierilor. Pe vremea acestuia la 24 mai 1860,
acesta a promulgat Legea pentru recompensarea ostașilor participanți
la Bătălia din „Dealul Spirii” prin care a fost acordată câte o medalie de bronz cu
inscripția „Pro Virtute Militari” tuturor ostașilor ce au luat parte la acel
eveniment[18].

Secularizarea averilor mănăstirești

[modificare | modificare sursă]
Legea secularizării averilor mănăstirești a fost dată de Domnitorul Alexandru Ioan
Cuza cu scopul de a lua toate proprietățile și averile anumitor Biserici și
mănăstiri și a le trece în proprietatea statului, pentru „a spori avuția țării”. Tot
în timpul lui Cuza unele mănăstiri și schituri au fost desființate total sau
transformate în biserici de mir. Domnitorul Ioan Cuza a instituit un impozit de
10% asupra veniturilor nete ale mănăstirilor, bisericilor, anumitor seminarii,
centre de asistență socială etc. În fața acestor măsuri mitropolitul Sofronie
Miclescu al Moldovei a făcut mai multe proteste, ceea ce a dus mai apoi la
înlăturarea sa din scaun, această stare provocând, mai târziu, însăși căderea
guvernului Kogălniceanu. Legea secularizării a fost adoptată în 25 decembrie
1863 și, pe lângă cele enumerate mai sus, poate fi menționată și confiscarea
anumitor averi pe care le aveau unele mănăstiri din Sfântul Munte Athos și pe
care le-au primit cu mult timp înainte de la alți domnitori (Ștefan cel Mare,
Mihai Viteazul etc.) pentru ca monahii din Sfântul Munte să se roage pentru
bunăstarea domniilor lor.

În total, au fost preluate de la biserici aproximativ 25% din suprafața agricolă

și forestieră a Țării Românești și a Moldovei[19].

Reforma fiscală
[modificare | modificare sursă]
Reforma fiscală a fost materializată prin instituirea impozitului personal și a
contribuției pentru drumuri, generalizată asupra tuturor bărbaților majori,
printr-o nouă lege a patentelor, prin instituirea impozitului funciar și alte măsuri
care au făcut ca la sfârșitul anului 1861, în preajma deplinei lor unificări
administrativ-politice, Principatele Unite Române să fie dotate cu un sistem
fiscal modern. Ar putea fi adăugată, pe plan cultural, „importanta inițiativă a
guvernului moldovean al lui Mihail Kogălniceanu, care a instituit, în toamna
anului 1860, prima universitate a țării, cea ieșeană.”[20]

Reforma agrară
[modificare | modificare sursă]

Clădirea principală a Universității din București

Dezbaterile înverșunate care au avut loc în vara anului 1862 în privința
proiectului de reformă agrară propus de conservatori și adoptat de majoritate,
dar nesancționat de domnitor, au dovedit că maleabilitatea de care dădeau
dovadă o bună parte dintre conservatori, în privința adoptării unui program
general de reforme, nu concorda cu acceptarea de către ei a unei reforme
agrare în sensul programelor revoluționare de la 1848.[21] De aceea, în anii imediat
următori unificării administrative, nu s-a putut trece brusc la reforma agrară, ci
s-a continuat, pentru o perioadă de timp, să se adopte reforme pe linia
organizării moderne a statului, deoarece acestea nu întâmpinau opoziția
conservatorilor, încă stăpâni pe majoritatea mandatelor din adunare datorită
sistemului electoral restrictiv. Reorganizarea departamentelor, legile pentru
construirea căilor ferate, constituirea Consiliului superior al instrucțiunii
publice, un regulament de navigație, organizarea corpului inginerilor civili,
reorganizarea Școlii de silvicultură și o serie de măsuri premergătoare unei
secularizări a averilor mănăstirești au reprezentat, în această perioadă,
concretizările planului de reforme.[22]

Din momentul în care conducerea guvernului a fost preluată de Mihail

Kogălniceanu, aducerea din nou în dezbatere a reformei agrare a dus la
izbucnirea unui violent conflict între guvern și majoritatea adunării. A
urmat lovitura de stat de la 2 mai 1864 când deputații au fost evacuați din sală de
un detașament militar și Adunarea Legiuitoare dizolvată. Această lovitură a
sporit puterea domnitorului Cuza, și totodată a înlăturat monopolul politic al
conservatorilor asupra majorității în adunare. Sancțiunea poporului prin
plebiscit și recunoașterea noii stări de lucruri de către puterea suzerană și
puterile garante au creat posibilitatea decretării Legii rurale în sensul
programului pașoptist, desființându-se relațiile feudale în agricultură și
procedându-se la o împroprietărire a țărănimii clăcașe.

Prin Legea rurală din 14/26 august 1864, peste 400.000 de familii de țărani au
fost împroprietărite cu loturi de teren agricol, iar aproape alți 60.000 de săteni
au primit locuri de casă și de grădină. Țăranii împroprietăriți au devenit
contribuabili la bugetul de stat, rezultând astfel o lărgire a bazei de impozitare.
Fragmentarea terenurilor și lipsa utilajelor agricole moderne au dus la
scăderea producției agricole în următorii ani, dar repartizarea ei a fost mai
echitabilă. Reforma agrară din 1864, a cărei aplicare s-a încheiat în linii mari
în 1865, a satisfăcut în parte dorința de pământ a țăranilor, a desființat
servituțile și relațiile feudale, dând un impuls însemnat dezvoltării capitalismului.
Ea a reprezentat unul din cele mai însemnate evenimente ale istoriei
României din secolul al XIX–lea.[23]

După desființarea Adunării Legiuitoare (2 mai 1864) Cuza pierde sprijinul

tuturor partidelor politice și, pentru a putea guverna, se înconjoară de o
camarilă formată din funcționari corupți care primesc funcții și contracte cu
statul; corupția și sifonarea banului public mai ales în lucrări de infrastructură
ating cote ridicate.

Alte reforme
[modificare | modificare sursă]
 Mihail Kogălniceanu
(portret de Mișu Popp)
În timpul guvernului condus de Mihail Kogălniceanu, s-a trecut la etapa
hotărâtoare a înfăptuirii reformelor. Astfel, primul demers făcut, într-o direcție
în care guvernul știa că nu avea să întâmpine opoziție pe plan intern, a fost
acela al secularizării. La 13/25 decembrie 1863, la propunerea guvernului,
adunarea a votat secularizarea averilor mănăstirești cu 93 de voturi contra 3.
Era o măsură de însemnătate majoră, datorită căreia era recuperat peste un
sfert din teritoriul național. Apoi au fost elaborate și promulgate Legea
contabilității, Legea consiliilor județene, Codul Penal și Legea instrucțiunii
publice, precum și crearea Consiliului de Stat. Tot acum se înființează Școala
Națională de Arte Frumoase, la București, la conducerea căreia este
desemnat Theodor Aman și este inaugurată, în premieră, o Școală de Medicină
Veterinară.

Gheorghe Tattarescu: 11 februarie 1866

Analizând suita de evenimente, unele cu caracter realmente revoluționar, se
poate spune că sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza au fost puse bazele
statului unitar român modern.[24] Practic, nu există domeniu de activitate
economică, social-politică, culturală, administrativă sau militară din țară, în
care Cuza să nu fi adus îmbunătățiri și înnoiri organizatorice pe baza noilor
cerințe ale epocii moderne.
Prima linie de cale ferată din România
[modificare | modificare sursă]
În septembrie 1865, Alexandru Ioan Cuza a acordat companiei engleze
Barkley-Stanisforth construirea liniei ferate București-Filaret-Giurgiu[25] (fiind
calea cea mai scurtă care lega capitala țării cu Dunărea și astfel cu restul
lumii). Lungimea liniei avea 70 km, la un preț de construcție de 196.500 franci
pe kilometru. La 19/31 octombrie 1869 regele Carol I al României face
inaugurarea[26] acestei primei linii de cale ferată, care avea să fie prelungită în
1870 cu încă 2,6 km până la Smârda.
Spitalul „Noul Pantelimon”, sau „Colentina”
[modificare | modificare sursă]
În anul 1858 prințul Scarlat Ghica hotărăște construirea așezământului medical
denumit la acea vreme „Noul Pantelimon” pe un teren donat de
domnitorul Grigore Ghica. Un prim plan de construcție, întocmit de arhitectul M.
Hartl, este abandonat în iulie 1859 din cauza proastei calități a materialelor și
proiectului. După demolarea totală a lucrărilor și întocmirea unui nou plan de
construcție, lucrările se reiau în anul 1862 pentru un singur pavilion și se
finalizează la sfârșitul anului 1863. Construcția a fost inaugurată de domnitorul
Alexandru Ioan Cuza la 24 ianuarie 1864, cu ocazia aniversării a cinci ani de
la Unirea Principatelor Române. Pe lângă fondurile strânse pentru construcție,
Domnitorul a contribuit cu o donație proprie de 2000 de galbeni.[27]
Serviciul poștal modern
[modificare | modificare sursă]
Epoca poștei moderne române începe în 1864, când domnitorul Alexandru
Ioan Cuza a unit serviciul poștal cu cel telegrafic, emițând Decretul no.1279/6
decembrie 1864.[28][29] Două săptămâni mai târziu (18 dec. 1864) este emis și
Decretul prin care se adoptă Calendarul Gregorian în serviciile poștale.

Odată cu adoptarea la 1 ianuarie 1865 a Legii telegrafo-poștale a fost

reglementat și statutul propriu al personalului, apărând primele uniforme în
cadrul Poștei Române. În același an este introdus serviciul abonamentelor
prin poștă la presa din țară și străinătate precum și organizarea serviciului de
poștă rurală care asigura legătura între comune.

La 9/21 ianuarie 1865 au apărut primele mărci poștale circulate, având

inscripția Poșta Română. Este vorba de emisiunea formată din trei mărci
poștale nedantelate ce reprezentau profilul domnitorului Alexandru Ioan Cuza,
cu efigia în oval, și cu fața înspre dreapta. Ele au fost scoase din uz după
abdicarea domnitorului, din 11 februarie 1866.
Primul Serviciu de informații românesc
[modificare | modificare sursă]
Domnitorul Al.I. Cuza a creat un serviciu secret atașat Cancelariei, condus de
maiorul Cezar Librecht, directorul general al Poștelor și Telegrafelor[30][31][32], un
inginer belgian care a adus consistență actului de guvernare prin informațiile
culese atât în interior, cât și din afara țării.

Abdicarea și exilul
[modificare | modificare sursă]

Alexandru Ioan Cuza

(portret de Mișu Popp)
Regimul personal instituit de Cuza după 2 mai 1864 a provocat nemulțumirea
liberalilor radicali, care ulterior au făcut cartel cu conservatorii; acest fapt a
slăbit pozițiile domnitorului și a animat activitatea monstruoasei
coaliții (denumire promovată în epocă de presa favorabilă lui Cuza), hotărâtă
să-l înlăture. Complotiștii au reușit să-și realizeze planurile atrăgând de partea
lor o fracțiune a armatei (colonelul C. Haralambie, maiorul D. Lecca ș.a.), și l-au
constrâns pe domnitor să abdice în noaptea de 10/22–11/23 februarie 1866.
La aceasta a contribuit însuși Al. I. Cuza, care nu numai că nu a luat măsuri în
privința factorilor reacționari, ci, într-un discurs, se arăta dispus să renunțe la
tron în favoarea unui principe străin precum prevedea una din dorințele
divanelor ad-hoc din 1857 (fapt susținut și de o scrisoare adresată unui
diplomat străin).

Pe actul iscălit de Cuza scria: „Noi, Alexandru Ioan I, conform dorinței națiunii
întregi și angajamentului ce am luat la suirea pe Tron, depun astăzi,11
februarie 1866, cârma guvernului în mâna unei Locotenențe Domnești și a
Ministrului ales de popor.“

Două zile mai târziu, Cuza - împreună cu soția, amanta și cei doi fii - a părăsit
Bucureștiul spre Brașov.

Oferirea Coroanei României

[modificare | modificare sursă]
A fost instituită o locotenență domnească alcătuită din Lascăr Catargiu, Nicolae
Golescu și colonelul Nicolae Haralambie din partea armatei. Conducerea
guvernului a revenit lui Ion Ghica; iar la data de 11 februarie 1866, Locotenența
Domnească din România prin Senat și Comisie au proclamat ca domnitor al
Principatelor Române în locul lui Alexandru Ioan Cuza, pe Filip de Flandra, din
casa domnitoare belgiană. Prințul Filip, înrudit cu Burbonii, ca să nu-l supere
pe Napoleon III, a refuzat aproape instantaneu propunerea, prin consulul
general al Belgiei în Principate, Jacques Poumaydar acesta nu a acceptat
coroana.[33]
Între 14 și 20 aprilie 1866 s-a organizat plebiscitul prin care a fost aprobată
alegerea lui Carol ca domn al României. În aprilie 1866 au avut loc alegeri
pentru o nouă Cameră a Deputaților ce urma să fie și Adunare Constituantă,
iar noua Adunare și-a început lucrările la 10 mai 1866. Provizoratul
locotenenței domnești a luat sfârșit abia după ce Carol de Hohenzollern-
Sigmaringen a acceptat să devină principe al României, la 10 mai 1866.
Proclamarea domnitorului Carol I și aprobarea Consituției din 1866 s-au făcut
printr-un plebiscit cu rezultate asemănătoare (peste 99% voturi pentru) cu cel
din mai 1864.

Această abdicare silită putea avea consecințe grave pentru România, pentru
că:

1. după înlăturarea lui Cuza, satele au fost înspăimântate că reforma

agrară nu va mai avea loc.
2. la 3 aprilie 1866 la Iași a avut loc o demonstrație (orchestrată de Rusia)
a Mișcării Separatiste care a cerut anularea unirii Moldovei cu Țara
Românească și a promovat un candidat obscur la tronul
Moldovei: Nicolae Rosetti-Roznovanu,
3. Poarta Otomană a mobilizat armata la Dunăre pentru a interveni în
România, unirea fiind recunoscută doar pe timpul domniei lui Cuza.
Țara a trecut prin câteva luni de primejdie, căci unele Puteri europene se
gândeau la o intervenție și chiar la distrugerea Unirii Principatelor. Rusia ațâța
chiar tulburări la Iași, în vederea acestei desfaceri.[34] Sub lozinca "Jos unirea",
tânărul boier rusofil Nicolae Rosetti-Roznovanu, devenit exponentul celor
frustrați de pierderea suveranității moldovenești, a încercat să ia domnia,
printr-o mișcare reprimată repede de locotenență (3/15 aprilie).[35]

Exilul domnitorului
[modificare | modificare sursă]
Restul vieții sale și-a petrecut-o în exil, locuind majoritatea timpului
la Paris, Viena și Wiesbaden. A încercat să revină în țară ca persoană privată,
dar nu a reușit. Domnitorul Carol I a transmis cererile Consiliului de Miniștri,
care a refuzat să acorde permis de intrare în țară.

Alexandru Ioan Cuza a încetat din viață la 3/15 mai 1873, la Hotelul Europa
din Heidelberg, în vârstă de 53 ani, ca urmare a unei puternice răceli, fiind
suferind însă și de o boală mai veche (astm) precum și de unele tulburări
ale ficatului și inimii.[36]

A fost înmormântat inițial la Biserica Domnească de lângă Palatul domnesc de la

Ruginoasa, conform dorinței sale. La înmormântarea de la Ruginoasa au
participat cel puțin 30.000 țărani, discursurile funebre fiind rostite de
liberalii Petre Grădișteanu, Andrei Vizanti, Nicolae Ionescu, Mihail Kogălniceanu.
[37]
După cel de-al Doilea Război Mondial, osemintele sale au fost mutate
la Biserica Trei Ierarhi din Iași.[38]