Personalitatea cadrului didactic -factor important al reușitei școlare

„Procesul de învățământ începe când tu, profesor, înveți de la elev, când tu, situându-te în
locul lui, întelegi ce a înțeles el în felul în care a înțeles”.G. Leroy

Este oare meseria de dascăl o meserie ca oricare alta? Așa cum zice Vasile Marcu
„Profesia de dascal este una din cele mai nobile, mai frumoase si mai umane profesii”, el
lucrează cu ființe vii, cu suflete, nu cu lemn sau piatră. De aceea, orice greașeală a dascălului
poate lăsa urme de neșters, sufletul rănit , rănit rămâne oricât am încerca să îndreptăm acest
lucru. Răspunderea dascălului este cu mult mai mare , aproape la fel cu a doctorului.

În educaţie, un elev pierdut devine o problemă pentru societate, de aceea toţi ochii sunt
îndreptaţi spre sistemul educaţional şi cerinţele faţă de acest sistem sunt mai mari.
Mulţi cred că a fi profesor înseamnă doar a prezenta informaţii elevilor , a evalua nivelul
acestora şi a-i ierarhiza prin note.

Profesia de cadru didactic este însă mult mai profundă, solicită calităţi speciale, care se
pot forma şi dezvolta doar dacă persoana respectivă doreşte, cu adevărat, să fie profesor. Aceasta
pentru că a fi profesor înseamnă să te dedici celor pe care-i educi, să fii conştient că le influenţezi
viaţa şi eşti răspunzător pentru asta în faţa lor, a părinţilor, a societăţii.
Să nu uităm deci, că a fi un bun dascăl înseamnă atât ”să știi carte” dar și să sții să transmiți
informația, să îl înveți pe cel educat nu ce să gândească , să îl înveți cum să gândească. Cu
răbdare, inteligență și multă dăruire , un dascăl bun va modela mintea copilului.

Așa cum olarul modelează lutul și scoate din el ceva minunat , așa și profesorul poate
obține performanță, poate să-i facă pe tineri să se formeze ca oameni, să scoată la suprafață
binele și bunul din ei, ca mai apoi acestea să folosească spre binele tuturor.
Profesorul fiind cel ce organizează condițiilor de învățare, contribuie la creșterea calității și
eficientei procesului instructiv – educative.În condițiile unui învățământ modern, în care la baza
învățării stau acțiunile, profesorilor le revin responsabilități majore în ceea ce privește pregătirea
elevilor pentru formarea unei personalități autonome și creative. .
 La fel ca elevii de azi, dascălii au fost și ei elevi. Majoritatea au învățat aceleași noțiuni
de specialitate, aceleași metode și tehnici de predare, dar modul în care și le-au însușit și mai
apoi le transmit este diferit de la profesor la profesor. Aici intervine personalitatea fiecăruia
dintre noi.

În abordarea personalitatii profesorului se poate utiliza clasificarea făcută de Ioan

Nicola, care separă premisele necesare alegerii profesiunii de dascăl de pregătirea propriu–zisă în
vederea exercitării ei.

Primul aspect îl reprezintă calitățile aptitudinale ale profesorului, iar al doilea cultura
sa.
În Dictionarul de pedagogie (1979) aptitudinea pedagogică este definită ca fiind “ansamblul de
calități necesare unei persoane în vederea exercitării profesiunii de educator” iar aptitudinea
didactica este un complex de trăsături care, dezvoltate în cadrul unei temeinice culturi
pedagogice se concretizează în „capacitatea de formare a tineretului”.
Aptitudinea pedagogică este esența întregii activități a educatorului, fiind formată în
urma deprinderii și stăpânirii unor competențe: cea profesională, psihopedagogică, morală și
socio–relațională.
„Metacomunicarea” este, ceva aparte, un plus adus comunicării și trebuie să fim
întotdeauna conștienți de existența sa și de faptul că nu oricine o stăpânește.
Modalitățile de exprimare a comunicării subliminale, a metacomunicării sunt:

Gândirea pozitivă-În meseria de educator este vitală perspectiva optimistă a abordării

problemelor, stabilirea scopurilor și obiectivelor, a strategiei și tacticii activității educaționale.
Gândirea pozitivă este benefică adaptării și integrării sociale, echilibrului biopsihic,
performanțelor activității,reușitei și succesului școlar, sustine perseverența de a lupta cu
obstacolele și de a le depăși.Gândirea negativă descurajeaza, obstrucționeaza inițiativele
subminează încrederea în sine

Farmecul personal-Farmecul profesorului este dat inclusiv de capacitatea de

comunicare verbală și nonverbală, de metacomunicare . Firea deschisă și deschiderea spre
comunicare favorizează stabilirea de relații dorite și așteptate cu elevii, ușurând interacțiunea,
colaborarea și dialogul, capacitatea de a asculta, câștigarea și menținerea popularității, a
admirației, crearea unei stări de confort psihic interlocutorului (elev, student, parinti, etc.).

Dispoziția pentru umor-Omul ca ființă înzestrată cu inteligență reproduce și crează

umorul. Este confirmat de viată că apelând la umorul fin se pot corecta defecte. Umorul fin- dar
nu ironia!, reduce distanța dintre partenerii relației educaționale, detensionează atmosfera
încordată, dezamorsează conflicte ,reduce stresul și ajută la depășirea problemelor.
Alte aspect ale personalității unui dascăl ar fi spiritul de obiectivitate și dreptate,
optimismul, răbdarea, stăpânirea de sine, modestia, fermitatea, etc. Permanent profesorul trebuie
sa fie un exemplu în ceea ce privește igiena morală în timpul serviciului și în afara serviciului.

Empatia-G. Leroy spunea: „Procesul de învățământ începe când tu, profesor, înveți
de la elev, când tu, situându-te în locul lui, întelegi ce a înțeles el în felul în care a înțeles”.
Empatia este, deci, definită ca disponibilitatea educatorului de a înțelege atât de mult pe elev
încât să fie în stare, fără a neglija distanța față de acesta, să trăiască stările elevului. Uneori, un
profesor poate deveni extrem de empatic, ceea ce influențează atitudinea față de alți elevi sau la
polul opus , total lipsiți de empatie- egocentrici, adică incapabili de a se transpune în situația
celuilalt, de a accepta punctul de vedere al acestuia.

Tactul pedagogic-Tactul pedagogic este “un simț al măsurii” ce implică

discernământ și adeziune sufletească.Acesta reprezintă „grija cadrului didactic pentru a nu leza
demnitatea elevului și a-l influența educativ sau instructiv în chip ingenios, fără duritate si
evitând,conflictele.”(VasileMarcu,2005)

Măiestria pedagogică-Un profesor care posedă maiestrie pedagogică este un “artist în meseria
sa”.
Măiestria pedagogică se formează datorită contactului cu elevii, timpului petrecut în activitățile
școlare și extrașcolare. Fără a fi confundată cu tehnica pedagogică, măiestria pedagogică este o
“sinteză” a tuturor însușirilor general –umane și psihopedagogice ale personalitații profesorului.
Ea este rezultatul efortului depus pentru dezvoltarea și consolidarea calităților sale de om și
slujitor al unei profesiunii. Presupune dăruire și pasiune, receptivitate față de nou, inventivitate,
creativitate și abilitate de a acționa în conformitate cu cerințele unei situații concrete.
Cultura profesională-A fi profesor înseamnă pe lângă unele calități specifice și prezența unei
culturi profesionale dublată de o tehnică de lucru. Prin cultură profesorul si-a creat acea “bogăție
lăuntrică”careasigurăcompatibilitateaeducator-educat.
Cultura generală este necesară pentru a face față curiozității elevilor și studenților,
pentru a asigura rigoarea științifică, corelațiile interdisciplinare, frumusețea si elevarea
exprimării.
Cultura de specialitate se raportează la însușirea cunoștințelor dintr-un domeniu al
științei, artei, tehnicii sau culturii, care sunt valorificate in predarea unei discipline școlare. Fără a
se confunda cu omul de știință, profesorul trebuie sa fie informat cu cele mai recente noutăți din
domeniul său de activitate, cu cele mai recente informații.
Cultura psihopedagogică include cunoștințe, tehnici de lucru și modalități de
acțiune care facilitează comunicarea pedagogică, cunoștințe teoretice din domeniul științelor
educației precum și ansamblul de priceperi si deprinderi practice în cadrul desfășurării acțiunii
educaționale.
Putem concluziona că din doi profesori la fel de instruiți în tehnica predării, va avea mai mult
succes cel care da dovadă de înclinație, vocație și har.
BIBLIOGRAFIE

Leroy, Gilbert ,1971,Dialogul în educaţie” București, Ed. Didactică și pedagogică

Manolache, Anghel; Mus, Dumitru, 1979, Dictionar de pedagogie, Ed. Didactică și pedagogică
Cucoș,Constantin, Pedagogie,ediția a III-a,2014,[Link]