Sistemul de calcul

Un sistem de calcul (sau calculator) este reprezentat ca fiind o structură destinată prelucrării
datelor, acesta fiind alcătuit din două subsisteme: hardware și software. În mod concret, un SC este
format din 3 mari resurse: fizice, logice și informaționale.
Hardware-ul este reprezentat de totalitatea componentelor electronice ce alcătuiesc partea
fizică a SC, definind astfel resursele fizice (procesor, memorie, dispozitive de intrare/ieșire ș.a.m.d.).
Software-ul constă în instrucțiuni și date ce sunt prelucrate de către SC spre executarea
diverselor cerințe ale utilizatorului. Astfel definim resursele logice, care l-a rândul său se împart în
software de sistem și software de aplicații. Soft-ul de sistem cuprinde aplicațiile de sistem de uz comun,
precum: sistemul de operare, compilatoarele etc. Soft-ul de aplicații cuprinde aplicațiile propriu-zise:
programele utilizatorilor, utilitare, medii de programare, jocuri etc. De reținut de asemenea faptul că o
secvență de instrucțiuni formează un program, iar datele prelucrate de către SC constituie o bază de
date.
Ultimul tip de resurse, cele informaționale, reprezintă suporturi de memorie externă pentru
organizarea și stocarea datelor (HDD, SSD etc.).

În cadrul unui SC, resursele fizice și cele logice sunt în permanentă cooperare spre satisfacerea
cerințelor utilizatorului în ceea ce privește introducerea/recepționarea datelor, memorarea datelor și
informațiilor, prelucrarea acestora, transmiterea informațiilor între alte sisteme de calcul și regăsirea
informațiilor. Îndeplinirea acestor operații trebuie realizată de unitățile funcționale ale SC. Acestea sunt
conectate atât fizic cât și logic între ele, fiind individualizabile prin funcția specifică a fiecăreia în cadrul
unui sistem de calcul.

Sistemele de calcul folosite în prezent funcționează prin efectuarea unor operații logice folosind
un flux de impulsuri electrice ori optice, reprezentând formule binare formate din 1 sau 0. Acestea au
denumirea de biți. Un SC stochează și procesează informația cu ajutorul tranzistorilor astfel: un semnal
de tip 0 este caracterizat prin trecerea libera a curentului electric prin tranzistor, pe când nepermiterea
trecerii va fi caracterizată de un semnal de tip 1.

Bazele arhitecturii unui SC sunt în continuare aceleași încă din 1940, atunci când John von
Neumann (matematician austro-ungar) a creat principiile arhitecturii mașinilor de calcul contemporane.
Principiile arhitecturii von Neumann au rămas neschimbate indiferent de îmbunătățirile dramatice ale
design-ului și performanțelor calculatoarelor de-a lungul ultimului secol.

Arhitectura von Neumann descrie un SC prin intermediul a patru module importante:

• unitatea de control și comandă (UCC) – ce are rolul de recepționare și transmitere de
informație;
• unitatea aritmetică-logică (UAL) – dedicată executării operațiilor aritmetice și logice,
preluând din memorie valorile operanzilor și mai apoi fiind depuse tot în memorie de către
aceasta rezultatele;
• memoria centrală – pentru stocarea datelor și instrucțiunilor;
• dispozitive periferice – ce au rolul de preluare ori transmitere a informațiilor externe,
alcătuind sistemul de intrare/ieșire.
 fig. 1.1. Un sistem de calcul conform arhitecturii von Neumann

Acestea sunt interconectate prin intermediul unor magistrale ce fac posibilă transmiterea datelor de
calcul și a instrucțiunilor, totul fiind însă coordonat de frecvența unui ceas prin transmiterea permanentă
de impulsuri regulate.

UAL reprezintă „creierul” oricărui SC, scopul acestui fiind de a realiza operații aritmetice, de
comparație, de manevrare a datelor și de influențare a ordinii instrucțiunilor.

UCC este modul central ce leagă și comandă toate celelalte module între ele, rolul acesteia fiind
de a citi instrucțiunile și datele din memorie ori de la dispozitivele de intrare/ieșire, să le decodifice, să
ofere către UAL datele de intrare corecte conform instrucțiunii, să comande UAL ce operații să
efectueze și de asemenea, să ofere rezultatele în memorie ori către dispozitivele de ieșire.

Aceste două modul împreună alcătuiesc Unitatea Centrală de Procesare (CPU) – procesorul
– care stă la baza oricărui SC.

Cât despre memorie, aceasta poate fi văzuta ca fiind un șir ce celule numerotate, fiecare având
o adresă proprie, precum casele de pe o stradă. Aceste celule pot înmagazina (memora) o cantitate
prestabilită de informație (fie o instrucțiune ori chiar date propriu-zise) și de o dimensiune limitată.
Locația de memorie este cea mai mică zonă de memorie adresabilă, aceasta fiind constituită din 8 celule
binare consecutive. Cantitatea de informație stocată într-o succesiune de 8 biți se numește octet (byte).
Capacitatea memoriei este reprezentată de numărul total de octeți (bytes) ce pot fi înregistrați în
memorie. Capacitatea memoriei se exprimă prin multiplii ai byte-ului astfel:

1 Kb (kilobyte) = 1024 bytes (210 bytes);

1 Mb (megabyte) = 1024 Kb (220 bytes);
1 Gb (gigabyte) = 1024 Mb (230 bytes);
1 Tb (terabyte) = 1024 Gb (240 bytes).
 Sistemele de intrare/ieșire (I/O) sunt dispozitivele ce se conectează la un SC pentru a face
posibilă preluarea de informații și de a raporta înapoi rezultatele în mediul extern (ex: mouse, tastatură,
ecran, imprimantă ș.a.m.d.).
Performanțele unui sistem de calcul reprezintă probabil cel mai important criteriu atunci când
alegem un calculator. Acestea se apreciază în funcție de:
- viteza de execuție – dată de numărul instrucțiunilor executate într-o unitate de timp;
- capacitatea de memorie – dată de numărul de octeți ce pot fi memorați atât în memoria
internă cât și în cea externă;
- viteza de acces la memorie – timpul necesar obținerii unui octet de informație memorat;
- fiabilitatea – numărul de defecte (fie ele hardware ori software) ce apar într-un interval de
timp de utilizare;
- tipul arhitecturii – modalitatea de funcționare a sistemelor (multiprogramare, acces la
distanță, multiprocesare)