Neofuncţionalismul

Proponentul de bază a bază a neofuncţionalismului este Ernst Haas, în lucrarea

căruia „Europa în proces de unire”, logica integrării regionale a fost elaborată
pentru prima dată şi sistematic analizată.

Neofuncţionalismul, este cea mai sofisticată şi complexă teorie integraţionistă. Ea

conţine idei importante şi complexe despre procesele integrării graduale,
mecanismele şi dimensiunile de spill-over în dezvoltarea sistemelor şi are mai
multe abordări teoretice decât orice altă teorie integraţionistă.

Neofuncţionalismul este, ca şi federalismul, funcţionalismul şi într-o oarecare

măsură interguvernamentalismul, în acelaşi timp şi teorie şi strategie politică. De
fapt, strategia neofuncţionalistă a fost aproape dominantă în formarea Comunităţii
Economice Europene şi a EUROATOMULUI. Interguvernamentalismul

Istoric, interguvernamentaliştii continuă tradiţia realiştilor şi

tradiţionaliştilor în studierea relaţiilor internaţionale prin oferirea statelor
rolul de bază pe arena internaţională.

Interpretarea lor, prin care statele domină procesele integraţioniste, corespunde

realităţilor politice în perioada de la mijlocul anilor 70 până la mijlocul anilor
80, mai mult ca orice altă teorie integraţionistă.

Viziunea de bază a interguvernamentaliştilor constă în faptul că statele,

interesele lor, interacţiunea dintre ele, şi rezultatele acestor interacţiuni
influenţează caracterul relaţiilor dintre state, contribuie la procesele
integraţioniste şi la instituţionalizarea eventuală a acestui proces. Dezvoltarea
abordării sectorial- funcţionaliste în integrarea regională care este folosită de
neofuncţionalism, este într-o măsură rezultatul falimentului strategiei
federaliste, de a efectua o Integrare Europeană supranaţională, la începutul anilor
50 şi un „compromis” care a menţinut drept scop final crearea federaţiei, dar a
ales o strategie funcţionalistă.

[Link]̧ionalismul

Şcoala analizei tranzacţiilor este diferită de alte teorii integraţioniste, prin

faptul că ea nu se focusează preponderent pe integrarea politică instituţională, ci
pune accentul de bază pe integrarea la nivele de economie, socio-cultură şi
identitate politică.

Tranzacţionalismul este o teorie bazată pe abordarea behavioristă şi foloseşte

metoda colectării masive de date, în baza cărora îşi formulează concepţiile. În
plan instituțional PESC-ul este organizat pe 4 nivele:

In vârf se afla consiliul european care definește principiile și orientările

generale

Consiliul UE ( de miniștri) in formula miniștrilor de externe împreuna cu înaltul

reprezentat pentru PESC și președinția in exercițiu UE ( Cehia)

Comitetul politic format din directorii politici a ministerelor de externe a

statelor UE care asigura coordonarea tehnica și care țin de competența comunitară

Grupurile de lucru formate din experți naționali , aproximativ 20 de lucruri pe

diferite domenii ( Europa de est, relații cu OSCE)

Această conferinţă urma să aibă loc în anul 2000 şi să aducă în discuţie problemele
care nu au putut fi rezolvate la Amsterdam, şi anume:
- dimensiunile şi compunerea Comisiei; - distribuţia voturilor în cadrul
Consiliului;

- o posibilă extindere a deciziilor luate cu majoritate calificată şi, în fine,

- alte probleme cu privire la acele modificări aduse Tratatului care rezultau din
aceste "left-overs" sau din aplicarea Tratatului de la Amsterdam.

Tema 2 Integrarea europeană în perioada postbelică şi Crearea Comunităţilor

Europene

Tendinţe şi iniţiative de integrare europeană după al doilea război Mondial

În cea de-a doua jumătate a deceniului patru şi în primii ani ai anilor 50 au

apărut primele impulsuri spre integrarea europeană, întâi luând forma unor
declaraţii şi proiecte, înaintate şi expuse de liderii politici – Winston
Churchill, Robert Schuman, Jean Mone, Konrad Adenauer, iar apoi prin acţiuni
practice la nivel internaţional.

Prin analiza tranzacţiilor în diferite domenii economice şi culturale – comerţ,

călătorii, comunicaţii, etc. – tranzacţionaliştii încearcă să contureze modele de
integrare şi prin asta să investigheze în ce condiţii apare „sensul, percepţia unei
comunităţi politice” şi aşa-numitele „comunităţi de securitate”.
Forme ale integrării

Aşa cum societatea este compusă din diferite sectoare, putem distinge diferite
forme de integrare: Economică, politică, de securitate, etc.

- Integrarea politică poate fi privită ca crearea unei ordini într-un sistem

politic.

Odată cu dezvoltarea conceptului de “Cetăţenie a Uniunii”, Tratatul a inclus o

serie de măsuri scopul cărora este de a pune cetăţeanul comun în centrul atenţiei
Uniunii, ca de exemplu:

- măsuri privind lărgirea intervenţiei Uniunii Europene în lupta contra şomajului;

în menţinerea, protejarea şi îmbunătăţirea nivelului mediului înconjurător; şi în
asigurarea protecţiei consumatorului;

Progres în integrarea europeană şi extinderea spre „Europa celor 12” (1973-1986)

Criza economică din 1973 a pus capăt unei perioade de creştere economică
impresionantă, de care au beneficiat statele europene un timp îndelungat. ;

- În al doilea rând, durata neaşteptat de mare a summitului, în care, doar după

negocierile foarte dure desfăşurate de-a lungul nopţii lungi a celei de-a cincia zi
a conferinţei, 11 decembrie, s-a reuşit promulgarea unui text provizoriu pentru
Tratatul de la Nisa

- În al treilea rând, nici după aceea problemele nu s-au rezolvat, după cum a
dovedit-o elaborarea extrem de greoaie a textului final al Tratatului, proiectul
contrazicându-se pe alocuri.

Tratatele de la Roma (1957

După semnarea Tratatului de la Paris şi experienţa reuşită de integrare sectorială

în domeniul cărbunelui şi oţelului, statele membre ale CECO căutatu domenii
potrivite de cooperare şi integrare, care puteau fi alăturate acestui domeniu.

Prin dezvoltare funcţională treptată şi prin asigurarea cu servicii a populaţiei,

sistemul poate cu timpul crea o bază solidă pentru o asociere politică.

Viziunea funcţionalismului se rezumă la următoarele: diviziunea politică este o

sursă de conflict dintre state. Evoluţia procesului de integrare europeană

Actul Unic European (1986)

Actul Unic European semnat în 1986 a intrat în vigoare la 1 uilie 1987, a fost
prima revizuire a tratatelor de fondare a Comunităţii Europene (Tratatul de la
Paris din 1951 şi Tratatele de la Roma din 1957). În ultimii ani au fost create o
serie de programe privind structurile agricole

Politica comercială comună

Încă de la apariţia CEE, politica comercială a fost inclusă în categoria

“politicilor commune”, alături de Politica agricolă comună şi Politica comună de
transporturi.
Politica regională comună

Conceptul de “Politică regională” defineşte la nivelul UE un ansamblu de politici

structurale menite să promoveze reducerea şi eliminarea disparităţilor între
diferitele regiuni ale statelor membre, în scopul asigurării unei dezvoltări
armonioase a întregului spaţiu comunitar.

Cel de-al doilea – rolul instituţiilor este important pentru beneficiul pe care-l
aduc şi pentru faptul că influenţează direct sau indirect asupra politicii statelor
şi asupra faptului cum acestea îşi definesc interesele.

- Integrarea economică se manifestă, de asemenea în diferite forme:

a.

Conform şcolii federaliste esenţa federalismului constă în faptul că diviziunea

puterilor este efectuată în aşa mod încât guvernele suprastatale şi statale sunt
fiecare, în diferite sfere, şi coordonate intre ele şi independente.

Jacques Delors, preşedintele Comisiei Europene,a rezumat obiectivele Actului Unic

European în felul următor: “Actul Unic European, înseamnă, în cîteva cuvinte,
angajamentul de a implimenta, în mod simultan, pe tot teritoriul Comunităţii a unei
pieţe unice fără frontiere, o coeziune economică şi socială mai adîncă, a unei
politici de cercetare şi tehnologie, întărirea Sitemului Monetar European, lansarea
unei ere europene sociale şi a unei acţiuni aprofundate în domeniul ocrotirii
mediului”.

Obiectivele comunității europene dea lungul anilor au fost elaborate o serie se noi
politici comune astfel încât la moment se pot vorbi de aproximativ 20 de domenii in
care concepția și decizia se realizează la nivel comunitar cele mai importante
fiind: politica regională, monetară, industrială, socială, protecția mediului,
protecția consumatorilor, relații externe.

5. Dezvoltarea Uniunii Europene (1993-1996) şi noua extindere spre „Europa celor

15” (1995)

Necătînd la dificultăţile cu care se confrunta Uniunea Europeană şi transformările

dramatice în lume în acea perioadă, un şir de state si-a exprimat intenţiile de
aderare la Uniunea Europeană, prin depuneri de cereri:

“Pilonul doi” – Politica Externă şi de Securitate Comună, care reprezintă

dezvoltarea, iniţiată încă la începutul anilor 70, a conceptului cooperării
interstatale în domeniul politicii externe. Federalismul

Gândirea federalistă clasică presupune construcţia şi funcţionarea federaţiilor

politice, adică a sistemelor politice, care printr-o structură politică duală,
împarte autoritatea dintre centru şi subiectele federaţiei.

b.O altă formă de integrare economică este Uniunea Vamală - o treaptă mai
superioară zonei de liber schimb şi reprezintă o înţelegere dintre state de a
stabili un tarif extern comun (un nivel unic de taxare a bunurilor care ajung în
Uniunea Vamală din afara ei) al taxelor vamale.
Neofuncţionalismul, şi în teorie şi în practică prezintă o combinaţie a
federalismului şi a funcţionalismului.

Pentru asigurarea execuţiei măsurilor de politică comercială comună, Comisia

Europeană este cea care recomanda statelor membre metodele optime de cooperare
între acestea, astfel încât să se evite apariţia unor dificultăţi economice pentru
unele dintre ele şi autorizează, dacă este cazul, adoptarea unor măsuri de
protecţie naţională, stabilind în aceste situaţii condiţiile şi modalităţile
concrete de aplicare.

Primul – creşterea interdependenţei generează necesitatea cooperării internaţionale

(regionale) şi respectiv necesitatea instituţiilor internaţionale şi a regimurilor.
Mai mult, statele nu s-au înţeles până la urmă nici asupra faptului cum ar trebui
să arate o Comisie de dimensiuni mai reduse

- şi în cazul unei posibile noi distribuţii a voturilor în Consiliul Uniunii

Europene s-au făcut auzite cele mai diferite concepţii şi "coaliţii".

Acquis-ul Comunitar – este fundamentul comun alcătuit din drepturi şi obligaţii ce

revin tuturor statelor membre din cadrul Uniunii Europene.

Tratatul de la Amsterdam prevede realizarea unei politici se securitate și apărare

comuna ca parte a PESCului ( consiliul european 1999 a decis crearea unui grup
militar operațional european , aproximativ de 60 mii de oameni in care poate fi
folosit in operațiuni de tip “pedersberg” - restabilirea și pastrarea păcii in zone
de conflict a acțiuni umanitare)

Politica economică şi monetară comună

Obiectivele sale au în vedere asigurarea unei creşteri economice regulate şi

echilibrate în spaţiul comunitar, promovarea convergenţei şi coeziunii economico-
sociale, un nivel ridicat de ocupare a forţei de muncă, stabilitatea preţurilor,
soliditatea finanţelor publice şi asigurarea echilibrului balanţei de plăţi.

În aşa fel, o relansare a integrării europene a avut loc în 1955, în cadrul

Conferinţei de la Messina, la care miniştrii afacerilor externe ai CECO au căzut de
acord asupra înfiinţării unei uniuni economice bazate pe o piaţă comună şi asupra
creării unei organizaţii pentru energia atomică. Aceasta se face cu scopul de a
facilita libera circulaţie a bunurilor pe tot teritoriul uniunii

[Link]ătorul pas sau cea de-a treia formă de integrare economică este Piaţa Unică –
în care sunt eliminate obstacolele pentru libera circulaţie a capitalului, muncii,
serviciilor şi persoanelor. Pe viitor, se va atinge majoritatea calificată în
momentul în care: - hotărârea obţine un anumit număr de voturi, acest număr de
voturi fiind supus reverificării după fiecare stat care aderă,

- şi atunci când majoritatea statelor membre se declară de acord cu această

hotărâre.

Şi în sfîrşit, Uniunea Europeană nu a fost în stare să aplice Politica Externă şi

de Securitate Comună în timpul crizei din Iugoslavia, şi s-a arătat neputinciosă în
preîntîmpinarea şi stoparea conflictului ce s-a declanşat în sînul Europei, după
mai multe decenii de pace. În iunie 1993 Consiliul European convocat la Copenhaga,
a elaborat un set de criterii (numite şi Criteriile de la Copenhaga) destinat
statelor candidate pentru a fi acceptate în Uniunea Europeană:

Criteriul politic – instituţii stabile care s a democraţiei, supremaţia legii,

drepturile omului şi respectul şi protecţia minorităţilor; anului 1945

) - Din iniţiativa Statelor Unite, în 1948, a fost fondată o organizaţie

centralizată europeană, care a administrat şi organizat ajutorul economic masiv
american prin intermediul Planului Marshall – Organizaţia pentru Cooperare
Economică Europeană.

Odată cu schimbarea regimurilor în Europa Centrală şi de Est, accesul noior state

la Comunitatea Economică Europeană, apoi la Uniunea Europeană, a fost văzută de ele
ca o oportunitate de a rezolva două probleme esenţiale:

- Instaurarea sistemului democratic, bazat pe respectarea drepturilor omului;

„Problema britanică” şi extinderea CEE în 1973

Lipsa Marii Britanii a constituit o problemă politică serioasă pentru perioada

timpurie a Comunităţii Economice Europene. Accepţiuni introductive şi scurt istoric
al integrării

Noţiuni definitorii ale conceptului de integrare

Există mai multe nivele de integrare, diferite posibilităţi de clasificare şi chiar

diferite definiţii ale integrării.

O relansare a iniţiativei europene a avut loc în 1955, în cadrul Conferinţei de la

Messina, la care miniştrii afacerilor externe ai CECO au căzut de acord asupra
instituirii unei uniuni economice, bazată pe o piaţă comună şi asupra creării unei
Organizaţii pentru energia atomică.

Acquis-ul Comunitar nu cuprinde, aşadar, doar dreptul comunitar în sens restrâns,

ci şi toate actele emise în cadrul Uniunii Europene, precum şi obiectivele comune
stabilite prin Tratate.

4. Ratificarea Tratatului de la Maastricht (1993)

Procesul ratificării Tratatului de la Maastricht de parlamentele statelor membre s-

a desfăşurat cu multe dificultăţi. Această nouă structură se sprijină pe trei
piloni:

“Primul Pilon” – Pilonul Comunităţii Europene, adică cooperarea bazată pe Tratatul

de la Paris (CECO) şi pe Tratatele de la Roma, precum şi pe Actul Unic European,
completate şi modificate acum prin Tratatul de la Maastricht.

- În primul rând, faptul că preşedinţia franceză s-a văzut nevoită să prezinte un

prim proiect de Tratat de abia la data de 6 decembrie 2001, cu doar o singură zi
înaintea debutului întâlnirii decisive a şefilor de state şi guverne de la Nisa

Aceste probleme nu au putut fi depăşite nici după ce Franţa a trecut, la data de 1

iulie 2000, la prezidiul Consiliului - acest fapt a putut fi constatat după cum au
decurs nenumăratele întâlniri ale grupei de lucru şi ale miniştrilor de externe din
statele membre.

Obiectul acestei politici îl constituie protejarea intereselor fundamentale ale

statelor membre in materie de politica externa și de securitate cu perspectiva
realizarii unei politici de apărare comuna. Unele exemple în acest sens:

- în problema dimensiunii şi compunerii Comisiei, marile state membre (Germania,

Franţa, Marea Britanie, Italia şi Spania) au dat startul unei iniţiative comune cu
scopul de a reduce numărul membrilor Comisiei prin aplicarea principiului de
rotaţie.

[Link] formă de integrare economică este Uniunea Economică - în care urmărim

introducerea unei valute unice şi armonizarea şi unificarea politicilor monetare,
fiscale şi sociale.

O sinteză asupra acestor înţelesuri diferite permite precizarea unui punct de

vedere unitar, după care integrarea ar putea fi definită, ca un proces
instituţionalizat sau nu, care implică un transfer treptat de competenţe
decizionale naţionale spre un centru politic supranaţional, cu intenţia, de a se
forma, în final, o nouă entitate politică.

Extinderea misiunilor petersberg: operații comune de dezarmare, misiuni de salvare

umanitare , servicii de asistenta și consultanta militară, misiuni de prevenire a
conflictelor și menținerea a păcii, misiuni ale forțelor combartante pentru
gestionare crizelor incluzând impunerea păcii și stabilizarea post-conflict

Politica agricolă comună.

Consiliul UE a adoptat în 1985 o “Strategie comunitară de cooperare pentru

creşterea economică şi ocuparea forţei de muncă” ce se baza pe o cooperare strânsă
între guverne, patronat şi sindicatele salariaţilor.

Aşadar accentul de bază a şcolii tranzacţionaliste este pus pe procesele interne în

interacţiunea economică şi socio-culturală dintre membrii Comunităţii Europene.

După o lungă perioadă de negocieri complicate, în cadrul şedinţei Consiliului

European ţinută la Amsterdam, pe 16-17 Iunie 1997, guvernele statelor membre au
ajuns la un Acord.

În februarie 2000, un şir de alte state, care făceau parte din al doilea val
stabilit (Bulgaria, Letonia, Lituania, Malta, România şi Slovacia), au fost incluse
în primul val, considerându-se că în urma reformelor efectuate la nivel naţional,
ele au obţinut un progres considerabil.

În plus, statele membre pot cere ca, în cazul unei decizii luate de Consiliu cu
majoritate calificată, să se verifice dacă această majoritate reprezintă cel puţin
62% din populaţia totală a Uniunii.

Interesul de bază a tranzacţionaliştilor nu este să studieze structurile şi

instituţiile integrării politice.

Politica Socială Comună

Obiectivul acestei politici îl constituie ameliorarea condiţiilor de viaţă şi de

lucru, promovarea egalităţii de şanse şi asigurarea unei protecţii sociale minimale
în interiorul spaţiului comunitar.

“Al Treilea Pilon” – cooperarea în domeniul Justiţiei şi Afacerilor Interne.

Extinderea sancţiunilor aplicate de Curtea Europeană de Justiţie, în cazul în care

statele membre nu ţin cont de deciziile sale sau nu aplică la timp dreptul
comunitar

- Capacitatea de a-şi asuma obligaţiile de membru, adică de a adopta cadrul

legislativ şi instituţional al Comunităţii numit şi Acquis Comunitar, şi de a
subscrie obiectivelor uniunii politice, economice şi monetare.

În materie de politică monetară însă, odată cu trecerea la faza a treia a UEM şi

apariţia Băncii Centrale Europene, dispar competenţele naţionale, deciziile luându-
se la nivel comunitar.

În cel de-al treilea sens ea ţine de formarea comunităţilor politice şi

identităţilor politice comune.

Principalele schimbări introduse de Actul Unic European sunt următoarele:

- În domeniul instituţional a fost ratificată crearea Consiliul European –

formarea căruia presupunea întîlniri periodice a şefilor de state sau guverne, ca
organ în cadrul căruia au loc negocieri politice majore dintre statele membre şi
unde sunt luate marile decizii strategice. Tratatul de la Amsterdam (1997)

Tratatul de la Amsterdam (1997) Tratatul de la Amsterdam, a fost aprobat de

Consiliul European, întreţinut la Amsterdam pe 16-17 iunie 1997 şi a fost semnat pe
2 octombrie 1997 de Miniştrii de Externe ale celor 15 state-membre ale Uniunii
Europene.

- nici în ceea ce privea extinderea deciziilor luate cu majoritate calificată — o

problemă centrală pentru o UE ce urma să devină cu mult mai mare şi mai eterogenă
—, nu a existat decât o coeziune de principiu.

Sfârşitul dictaturilor militare din Grecia (1974), Portugalia (1974) şi Spania

(1975) au făcut posibil accesul acestor state în Uniunea Economică Europeană.

În aşa mod devenit evident că integrarea economică este unica cale (soluţie)
practică spre o uniune politică, care urmează a fi efectuată după o perioadă mai
lungă.

Comunitatea Europeană de Apărare, care presupunea o integrare militară şi politică

adâncă a fost substituită de Uniunea Europeană Occidentală.

La începutul anului 1996, în cadrul unei Conferinţe Interguvernamentale desfăşurată

la Torino, s-a lansat ideea elaborării unui nou Tratat care ar reforma Tratatul de
la Maastricht.

Nivelul cel mai simplu al Zonei de comerţ liber este zona preferenţială de comerţ –
când membrii acestei zone stabilesc între ei tarife mai joase decât pentru non-
membri, dar oricum, nu există liberă circulaţie a bunurilor.

Majoritatea calificată şi deciziile Consiliului: în cazul a aproximativ 30 de

prevederi ale Tratatului, unanimitatea este înlocuită de majoritatea calificată,
domeniile de interes central fiind însă excluse de la această procedură.

- Criteriul economic – o economie de piaţă funcţională, care să facă faţă forţelor

concurenţiale şi presiunii din Piaţa Internă a Uniunii europene;

În primul rînd, Europa trecuse printr-o adîncă şi serioasă criză economică, fapt
care a impus guvernele şi opinia publică să se concentreze asupra problemelor
economice, lăsînd la o parte problema construcţiei europene. Această diviziune
poate fi depăşită treptat prin descoperirea domeniilor de interes şi activitate
comună şi prin lansarea unei reţele de instituţii funcţionale internaţionale, în
care şi prin care interesele tuturor naţiunilor sunt integrate treptat şi
administrate de elitele specializate.

O altă problemă majoră pentru aceste state era asigurarea securităţii lor într-un
context internaţional foarte instabil (Implozia URSS, destrămarea Iugoslavia,
etc.).

Planul Schuman şi semnarea Tratatului de la Paris (1951)

O premisă concretă pentru integrarea statelor Europei a oferit-o partea franceză.

3. Tratatul de la Maastricht (1992)

Tratatul de la Maastricht constituie un punct de cotitură în procesul de integrare

europeană.

Scurt istoric al fenomenului integrării regionale

Primele iniţiative voluntare majore de integrare regională au apărut în secolul 19.

Dimensiunea socială a Pieţei Interne comunitare a impus instaurarea unui “dialog

social” între partenerii sociali reuniţi la nivelul UE.

In perioada scurtă dintre intrarea în vigoare a Actului Unic European şi intrarea

în vigoare a Tratatului de la Maastricht (sau Tratatul Uniunii Europene) sau
declanşat mai mulţi factori şi motivaţii care au dus la semnarea acestuia din urmă.

Pe 1 ianuarie 1995 s-a efectuat cea de-a 4-a extindere prin aderarea Austriei,
Finlandei şi Suediei.

Negocierile cu Austria, Suedia, Finlanda şi Norvegia au început în 1993 şi au fost

destul de lejere datorită înaltului nivel economic al acestor state.

Şi al treilea motiv serios este atitudinea categorica negativă a Marii Britanii

faţă de cedarea suveranităţii statelor naţionale în favoarea instituţiilor europene
supranaţionale.

Nu a fost obţinut progres nici în aşa problemă ca “deficitul democratic” al

Uniunii. Instituţionalismul

Instituţionalismul, prin variatele sale versiuni, dar mai mult prin instituţionalim
neoliberal, a devenit forma contemporană a funcţionalizmului şi
neofuncţionalismului. Germania pe cel din politica azilului şi a imigrării, iar
Franţa avea reţineri în ceea ce privea problemele de comerţ exterior
- în domeniul cooperării sporite, Germania şi Italia, la fel ca şi Belgia şi Spania
prezentaseră încă din ajunul întâlnirii anumite propuneri comune.

- cetăţenii europeni vor avea dreptul să acceseze orice document al instituţiilor

Uniunii Europene şi să comunice cu ele folosind orice limbă oficială a Uniunii
Europene (Spaniolă, Portugheză, Franceză, Italiană, Engleză, Irlandeză-galică,
Olandeză, Germană, Daneză, Suedeză, Finlandeză şi Greacă).

În cadrul pilonului Comunităţii Europene, Tratatul a introdus o serie de schimbări

importante:

Uniunea Europeană s-a obligat să instituie un spaţiu comun al Libertăţii,

Securităţii şi Justiţiei.

Primul din ele este importanţa acordată de Marea Britanie relaţiilor sale
comerciale, politice şi chiar simbolice cu coloniile şi majoritatea fostelor sale
colonii, relaţiile pe care avea să le piardă odată cu integrarea în CEE.

- Au fost adoptate o serie de diferite proceduri pentru cordonarea politicii

monetare ale statelor-membre, pregăting calea pentru realizarea în perspectivă a
uniunii economice şi monetare. Politici comune a UE

Noțiunea și conceptul de politică comună.

O altă iniţiativă sectorială este reprezentată de crearea Comunităţii Europene de

Apărare, care însă a fost abrogată în 1954, din cauza faptului că nu a fost
ratificată de Legislativul Francez. Astfel la 25 martie 1957, la Roma, au fost
semnate două Tratate:

Tratatul pentru înfiinţarea Comunităţii Economice Europene (CEE) şi Tratatul pentru

înfiinţarea Comunităţii Economice pentru Energia Atomică (Euroatom).

Pentru înfăptuirea acestor sarcini s-a prevăzut o perioadă de 12 ani, împărţită în

trei etape.

Logica integrării regionale

La moment există mai multe explicaţii şi motivaţii ştiinţifice ale integrării

regionale.

Conflictele descrise mai sus nu s-au stins nici în săptămânile ce au urmat

întâlnirii, şi chiar şi decursul ulterior al evenimentelor a oferit nenumărate
indicii pentru cât de grave au fost discordanţele în ceea ce priveşte problemele
esenţiale:

Prevederile Tratatului de la Maastricht în privinţa uniunii economice şi monetare

(UEM) au avut o importanţă considerabilă pentru politica economică şi monetara a
UE.

În al doilea rînd, în au apărut tensiuni serioase care au pus la incercare Sistemul

Monetar European şi sub pericol obiectivul creării Uniunii Economice şi Monetare.

Trei – instituţionalismul neoliberal este preocupat de găsirea căilor de a face

statul raţional egoist să coopereze la nivel regional.

Tratatul de la Maastricht a schimbat denumirea oficială a Comunităţii Economice

Europene, care din acest moment se numea Uniunea Europeană.

- extinderea deciziilor luate cu majoritate calificată în cadrul Consiliului;

Tratatul de la Nisa prevede următoarele reglementări:

Comisia: Fiecare stat membru nu va mai putea delega, începând cu anul 2005, decât
un singur membru al Comisiei.

Distribuţia voturilor în Consiliu: Începând cu data de 1 ianuarie 2005, voturile

vor fi distribuite altfel în cadrul Consiliului.

Astfel au fost puse bazele unei organizaţii de tip nou: nu era vorba doar de o zonă
de liber schimb, ci şi de impunerea unei pieţe comune, un domeniu extrem de
important la acea vreme.

La acestea s-a adăugat, pe parcursul conferinţei interguvernamentale, şi conceptul

de cooperare sporită.

- Marele compromis atins a fost adoptarea măsurilor pentru stabilirea treptată a

unei pieţi comune pînă la data de 31 decembrie 1992.

Prima spune că politicienii, speriaţi de ororile celui de-al Doilea Război Mondial,
au fost, în mod natural direcţionaţi spre a crea o structură a Guvernării europene,
care ar fi capabilă să ducă la eradicarea rădăcinilor, originilor conflictelor
intraeuropene. Evoluţia procesului de integrare europeană

1.

În ceea ce priveşte Politica Externă şi de Securitate Comună (PESC), avem de a face

cu o structură extrem de ambivalentă.

Şi din punct de vedere etimologic, prin integrare înţelegem acţiunea de formare a

unui întreg, prin unirea părţilor componente.

În al doilea sens, ea ţine de crearea normelor comune. Pentru a concretiza această

“dimensiune socială”, Consiliul European a adoptat în decembrie 1989 “Carta
comunitară a drepturilor sociale fundamentale ale lucrătorilor” (acceptată atunci
de 11 din cele 12 state membre, deoarece Marea Britanie a refuzat semnarea
documentului).

Politica agricolă comună constituie unul dintre elementele de baza ale CEE.

În 1984, un grup de parlamentari europeni, conduşi de italianul Alitiero Spinneli,

au propus în Parlament, proiectul Tratatului Uniunii Europene.

actele privitoare la Politica Externă şi de Securitate Comună;

În al doilea rînd, Tratatul nu a fost destul de progresiv în ceea ce ţine de

uniunea politică.

Creşterea competenţei Parlamentului European prin atribuirea dreptului de co-

decizie, alături de Consiliul de Miniştri (Consiliul Uniunii Europene);

În acest context, prima necesitate era de a reforma instituţiile Uniunii Europene,

pentru a le face mai eficiente pentru o Uniune mai lărgită. Aceste mişcări au
căpătat amploare la începutul secolului, în perioada interbelică şi postbelică şi
s-au manifestat ca forţe politice importante în ultimele decenii ale secolului. :

conţinutul, principiile şi obiectivele politice stipulate în Tratate;

[Link] de la Nisa (2001)

Tratatul de la Nisa reprezintă cea de patra mare revizuire a Tratatelor de

instituire, după Actul Unic European, Tratatul de la Maastricht şi cel de la
Amsterdam.

În primul rînd el nu a rezolvat una din cele mai serioase probleme ale Uniunii:
adaptarea instituţiilor sale la Comunitate care se află în creştere necontenită.

Politica externă şi de securitate comună. Acest plan includea două părţi:

- Sprijinul acordat prin intermediul Planului PHARE este destinat adaptării

sistemelor administrative şi legale a statelor-candidate şi dezvoltării
infrastructurii (10,5 miliarde Euro);

acordurile internaţionale încheiate de Comunitate precum şi acordurile încheiate

între statele-membre în domenii conexe activităţii Uniunii.

declaraţiile şi rezoluţiile luate în cadrul Uniunii;

Cu toate aceste insuficienţe, Tratatul de la Amsterdam a contribuit mult la

dezvoltarea de mai departe a Uniunii Europene.

De asemenea, se referă la strategiile acestor curente privind crearea

federalismului.

Ţările candidate trebuie să accepte acest acquis comunitar înainte de a adera la

Uniune.

- distribuţia voturilor în cadrul Consiliului.

Desigur, integrarea regională nu este un fenomen exclusiv european.

- Au fost instituite două fonduri noi pentru a administra ajutoarele adiţionale

destinate, domeniilor agriculturii şi infrastructurii, îndeosebi protecţia mediului
înconjurător.

actele emise în domeniul Justiţiei şi Afacerilor Interne;

Luarea a mai multor decizii cu majoritatea calificată şi nu prin unanimitate;

2. Procesul post-Amsterdam şi pregătirile pentru Tratatul de la Nisa

Analiza acestor concepte arată ca politicile comune constituie domenii in care

competentele statelor membre la nivel național și comunitar intervin in mod
determinat iar acțiunile statelor membre au loc concertat.

Tot în 1979 a avut loc primele alegeri directe universale în Parlamentul European.

- Trecerea de la sistemul comunist de planificare la economia de piaţă.

Funcţionalismul

Funcţionalismul s-a dezvoltat pe parcursul celui de-al doilea război mondial şi a
fost stimulat de evenimentele ce au avut loc în anii 30 şi în timpul războiului.
O altă explicaţie cunoscută se referă la schimbarea preferinţelor. În timp ce
interesele de bază ale funcţionaliştilor, tranzacţionaliştilor şi
neofuncţionaliştilor sunt procesele care se desfăşoară în spatele actorilor
guvernamentali, interguvernamentaliştii interpretează procesele ca fiind decise de
state şi de interrelaţia dintre ele.

Al doilea este refuzul de a se alătura uniunii vamale.

Un alt set de explicaţii scoate pe primul plan noţiunea de liderism. :

- alcătuirea şi modul de lucru al Comisiei;

Numai plecarea lui De Gaulle de la guvernare în 1969 a deschis calea aderării

britanice.

prevederile legale prevăzute în tratate şi jurisprudenţa Curţii de Justiţie; :

1. Guvernul britanic a acceptat stabilirea unei zone libere comune, în care toate
taxele vamale interne ar fi abolite, dar s-au pronunţat pentru păstrarea dreptului
statelor membre de a stabili tarifele sale pentru statele terţe.

6.

5.

Cu toate acestea Tratatul de la Amsterdam a fost mult criticat. Elementele

esenţiale ale PAC sunt organizarea comună a pieţelor (printr-o politică comună de
piaţă şi de preţuri), o politică unitara a structurilor agricole, armonizarea
legislaţiilor naţionale şi finanţarea comunitară (prin intermediul FEOGA (Fondul
European de Orientare şi Garantare Agricolă)– secţiunea Garanţie).

Toate afacerile ce ţin de libera circulaţie a peroanelor; controlul frontierelor

externe; azil; imigrarea şi garantarea drrepturilor cetăţenilor din statele terţe;
şi cooperarea juridică în afaceri civile au fost “comunizate” de Tratatul de la
Amsterdam, ceea ce înseamnă că au fost plasate în cadrul Pilonului Întîi. Prin
această politică, s-a dat start creării unei pieţe agricole comune prin libera
circulaţie a produselor agricole în cadrul CEE şi stabilirea politicilor
protecţioniste împotriva produselor din statele terţe. Nu toate statele participă
în cadrul instituţii europene şi respectiv nu sunt destul de eficiente pentru
“Europa celor 15”, nemaivorbind de Europa care urma să se lărgească după cea de-a
cincea extindere.

Pe 28 Iulie 2000, patru state ale Uniunii Europene – Spania, Italia, Germania şi
Franţa, au căzut de acord să elimine obligaţia de obţinere a permisului de
reşedinţă pentru cetăţeni ai altor state ai Uniunii. O comisie de experţi, condusă
de Paul-Henry Spaak, ministrul belgian al afacerilor externe, a elaborat două
proiecte, ce au condus la semnarea, la 25 Martie 1957, a celor două tratate de la
Roma – prin care se înfiinţează Comunitatea Economică Europeană şi Comunitatea
Europeană pentru Energia Atomică de către cele 6 state sus-menţionate. Conceptul
“deficitului democratic” constă în faptul că instituţiile Uniunii Europene, se află
sub patronajul unui organ care are atât putere legislativă cât şi executivă
(Consiliul de Miniştri), precum şi sub al altui organ, căruia îi lipseşte o
adevărată legitimitate democratică (Comisia Europeană), membrii colegiului căruia
ar fi trebuit să fie aprobaţi de Parlamentul European şi responsabili faţă de el.
Ba chiar dimpotrivă, la întrunirea Consiliului European din 13 - 14 octombrie de la
Biarritz — ultima întâlnire a şefilor de state şi de guverne dinaintea summitului
decisiv de la Nisa — s-au făcut remarcate, mai puternic decât oricând, liniile
conflictuale în majoritatea problemele expuse. Pe lîngă aceasta, textul Tratatului
s-a dovedit a fi destul de complicat – format din trei părţi, o anexă şi 13
protocoluri – şi nu era destul de inteligibil nici pentru cetăţeni, nici măcar
pentru agenţii politici, economici şi legali, care urmau să activeze în
conformitate cu prevederile acestuia. O primă formă de integrare economică este
Zona de comerţ liber – o înţelegere dintre un grup de state de a înlătura barierele
şi taxările duble în relaţiile comerciale reciproce. Instituţiile influenţează prin
asigurarea cu informaţie, promovarea transparenţei şi monitoring-ului, reducerea
costurilor tranzacţionale, evaluarea aşteptărilor convergente şi folosirea
eficientă a strategiilor.

Scopul de bază a federalismului european este de asemenea, obţinerea şi menţinerea

păcii şi a bunăstării. În cadrul referendumului, organizat în iunie 1992, Tratatul
a fost respins de o majoritate de 50,7% faţă de 49,3%, ceea ce a făcut ca valul
euroscepticismului să se răspîndească şi în alte state membre. Tratatul stipula că
statele membre trebuie să considere politica economică drept o chestiune de interes
comun şi să-şi coordoneze poziţiile la nivelul Consiliului UE pentru a asigura
stabilitatea preţurilor şi a finanţelor publice, condiţii monetare sănătoase şi o
balanţă de plăţi stabilă. În materie de politici structurale, demersul comunitar
constă pe de o parte în a propune şi acorda stimulente financiare, iar pe de altă
parte în coordonarea politicilor statelor membre. Pe de o parte au fost
implementate modificări în procedurile de decizie — fiind oferită posibilitatea
votului majoritar, pentru ca abţinerile de la vot a unor ţări să nu mai împiedice
ca până atunci luarea deciziilor —, iar pe cealaltă, fiecărui stat membru i s-a
acordat drept de veto. Luând în consideraţie situaţia economică grea a statelor
pretendente, Agenda 2000 a stabilit un sprijin financiar pentru ele, iar Consiliul
Uniunii Europene a semnat, în 1998 Parteneriate de Aderare pentru a coordona acest
sprijin, destinat diferitor sectoare, în dependenţă de necesitate.

O altă schimbare introdusă de Tratatul de la Amsterdam este instituirea unui nou

post – Secretar General al Consiliului Uniunii Europene şi Înalt Reprezentatnt
pentru Politica Externă şi de Securitate Comună. Prin modificarea tratatelor
anterioare (Tratatul de la Paris, Tratatele de la Roma şi Actul Unic European),
obiectivul iniţial economic al Comunităţii – crearea unei pieţe interne unice, a
fost depăşit şi pentru prima dată vectorul integrării a fost îndreptat spre o
uniune politică. Mişcarea de integrare s-a accentuat iarăşi Europa în ultima decadă
a secolului 19, când au fost iniţiate numeroase proiecte de integrare europeană
acum deja uitate, în Franța, Germania, Olanda și Elveția.

- În mai 1949 a fost făcut următorul pas considerabil – prin aprobarea statutului,
de către 10 state fondatoare europene a fost înfiinţat Consiliul Europei. Ei au
apreciat că trebie de continuat procesul de creare a unei Europe Unite, prin
dezvoltarea instituţiilor comune şi prin înfiinţarea altora, prin fuziunea
progresivă e a economiilor naţionale, crearea unei pieţe comune şi armonizarea
politicii sociale, taoete acestea pentru a spori influenţa Europei şi pentru a
ameliora în continuare nivelul de trai a populaţiei. Oricum, conform statutului
organizaţia nu avea drept obiectiv nici formarea uniunii, nici a unei federaţii d
state, şi nici nu presupunea cedarea unei părţi din suveranitate, din partea
statelor membre. Viitoarea includere a noilor state, fiecare cu particularităţi
economice şi politice specifice, a pus Uniunea Europeană în faţa necesităţii unor
transformări instituţionale şi politice fără precedent. În aşa mod, într-un sens,
integrarea politică ţine de crearea sau consolidarea instituţiilor politice şi a
structurilor regulatorii. Nu s-a putut însă ajunge la un comun acord cu privire la
o integrare completă a acestei organizaţii în structurile UE — o opţiune care se
afla de multă vreme în centrul discuţiilor. În plus, Aquis-ul Comunitar, care a
dobîndit proporţii impresionante în urma adoptării Actului Unic European, a atras
atenţia, din ce în ce mai mult asupra “deficitului democratic” din sânul
Comunităţii Europene. Şomajul, inflaţia şi criza sectoarelor industriale
tradiţionale au devenit caracteristice pentru economia Comunităţii Economice
Europene, în a doua jumătate a anilor 70 – începutul anilor 80. S-a hotărât ca pe
viitor capacităţile pentru o politică externă cu caracter anticipativ să fie
ameliorate prin instituirea unei aşa numite unităţi de planificare strategică şi de
alarmă imediată, compusă din reprezentanţi ai Consiliului Uniunii Europene, ai
Comisiei şi ai UEO.

După ce eforturile de a integra Marea Britanie în Comunitatea Economică Europeană

a suferit eşec, guvernul britanic a lansat ideea creării unei Asociaţii Europene de
Liber Schimb (EFTA) în care au intrat Suedia, Elveţia, Norvegia, Danemarca, Austria
şi Portugalia. Numărul statelor membre s-a extins pînă la 15. Astfel, a fost
stabilit şi modificat numărul de voturi acordat fiecărui stat membru, precum şi
numărul de voturi pe care statele candidate le vor primi după aderarea la Uniune.
Dorinţa statelor de a deveni noi membri a Comunităţii, apare datorită presiunii din
partea unor crescânde segmente ale societăţii, care tind să fie o parte a “Euro-
culturii”. Iar crearea comunităţii politice pentru tot sistemul depinde şi este
determinată de această interacţiune.

- Actul Unic European a inclus de asemenea diverse iniţiative de promovare a

integrării în aşa domenii ca drepturile sociale (ocrotirea sănătăţii şi asigurarea
lucrătorilor), cercetare şi tehnologie, şi mediul înconjurător. Astfel, a fost
instituit un număr considerabil de organizaţii care urmau să colaboreze atât la
nivel politic, cât şi economic:

- Organizaţia Naţiunilor Unite (Octombrie 1945)

- Fondul Monetar Internaţional (sf . Scopul de bază a funcţionalismului timpuriu a

fost de a găsi o cale de organizare a sistemului internaţional, care ar garanta
pacea şi bunăstarea într-o perioadă de schimbări dinamice. După ce revizuirea
precedentă — Tratatul de la Amsterdam — nu a reuşit să îşi împlinească scopul, şi
anume pregătirea UE pentru extinderea către est, la summitul din anul 2000 şi la
imediat următoarea întrunire a Consiliului European de la Nisa (din decembrie 2000)
a fost din nou discutată problema reformelor instituţionale în vederea extinderii.
Caracteristica principală a Tratatului este că prin intermediul lui, statele
semnatare transferă anumite puteri unei instituţii, numită „Înalta Autoritate”,
compusă din nouă membri independenţi faţă de orice guvern.