PARTICULARITĂȚIILE TEXTULUI NARATIV

- precizarea a două caracteristici ale speciei literare basm, existente în opera

literară studiată;
- prezentarea, prin referire la basmul cult studiat, a patru elemente de construcţie
a subiectului şi/ sau ale compoziţiei (de exemplu: acţiune, secvenţă narativă,
conflict, relaţii temporale şi spaţiale, construcţia personajelor, incipit, final,
perspectivă narativă, tehnici narative etc.);
- evidenţierea a două secvențe
- exprimarea unui punct de vedere argumentat, despre modul în care se reflectă o
idee sau tema în basmul cult pentru care ai optat.

INTRODUCERE:
I. Apariția
Opera „Harap-Alb”, de Ion Creangă , a fost publicată în 1877, în revista
„Convorbiri literare”, fiind cel mai analizat basm al literaturii române. De
asemenea, originalitatea basmului cult a lui Creangă rezidă, printre altele, în
accentul pus pe atmonsfera și pe dimensiunea psihologică a personajelor, în
prezența constantă a umorului și a ironiei, dar și în problematica răului necesar
sau în caracterul de bildungsroman al basmului.
Basmul cult este o operă a genului epic, în versuri sau in proză cu personaje
înzestrate cu puteri supranaturale, având la bază tema luptei dintre bine și rău, cu
victoria finală a binelui. Textul are un autor cunoscut, ce tratează în mod original
această temă.

R 1 2 caracteristici ale speciei literare basm

În opinia mea, autorul se îndepărtează de tema tradițională a luptei dintre
bine și rău, punând în lumină evoluția unei personalități. Acesta prezintă cu
originaliatate modul în care mezinul împăratului, specific basmului, reușește
să treacă prin încercările vieții și dobândește un caracter puternic, demn de un
nume . Harap-Alb va dovedi la final ca este vrednic de viața și de titlul de
împărat, începând să posede calități specifice unui erou popular. Temele
adiacente sunt: călatoria, iubirea, drumul lui Harap-Alb, care devine o
metafora a vietii și prietenia. De altfel sunt ilustrate toate aceste teme într-o
manieră unică, specifică realismului scriitorului moldovean, Ion Creangă
umanizând fabulosul prin notele de umor și prin limbajul țărănesc cu ajutorul
căruia creează oralitatea stilului.
 Tema basmului o constituie, așadar, pe lângă lupta dintre bine și rău,
întâlnită în toate basmele, formarea și maturizarea celui care parcurge drumul de
la condiția de slugă la aceea de împărat prin intermediul probelor mitice. În acest
proces, el va învăța să își înțeleagă supușii și să-și exercite puterea în mod
responsabil.
Ca în basmul popular, acțiunea este cronologică, lineară, orientată către
deznodământ, fiind constituită din episoade care se înlănțuie.
Subiectul operei urmărește modul în care personajul principal participă la
inițierea la finalul căreia devine împărat, adică trece într-un plan superior de
existență, care înseamnă modificarea statutului social și spiritual al eroului. Acesta
parcurge trei etape, corespunzătoare celor trei ipostaze: etapa inițială, de pregătire
pentru drum, la curtea craiului-“fiul craiului”, “ mezinul ” ( naivul ); parcurgerea
drumului inițiatic-Harap-Alb ( novicele/ cel supus inițierii) ; răsplata-împăratul (
inițițiatul).
R2 - Naratorul este omniscient și omniprezent, narațiunea realizându-se
la persoana a III-a, fiind obiectivă. Uneori însă, specific lui Creangă, autorul
intervine direct în text cu diverse comentarii, susținând astfel oralitatea
stilului:„Dar ia să vedem ce se mai petrece la masă, după ducerea lui Harap-Alb”.
O altă trăsătură ce se remarcă este incipitul textului ce conține formula
consacrată a basmului (inițială), purtând amprenta originalității prin prezența
regionalismului „Amu” și prin forma populară, „cică” sinonimă cu „se zice”, „se
spune”: „Amu cică era odată”.
R2 Spațiul și timpul sunt neprecizate, întâmplările situându-se în
atemporalitate. De asemenea spațiul se definește prin peisaje și ființe fantastice
(pădurea spânului, grădina ursului, pădurea cerbului, tovarășii lui Harap-Alb) și
nu mai aparțin unui alt tărâm, tărâmului celuilalt. Specific lui Creangă, spațiul din
opera „Povestea lui Harap-Alb” este nesfârșit, supradimensionat, deoarece țara în
care împărățea, fratele cel mai mare era tocmai la marginea pământului, iar a
celuilalt „la altă margine”.
R2 Semnificația titlului
Un element al textului narativ relevant pentru basmul dat este titlul. Prin
substantivul comun „Povestea” enunță atât specia literară, cât și numele, construit
pe baza unui oximoron, pe care îl poartă protagonistului de-a lungul propriei
formări, accentuând chiar dimensiunea formativă a experienței eroului. Harap-
Alb este un om obișnuit, un amestec de calități și defecte, semnificată de
simbolistica cromaticii redate de folosirea ironiei subtile a numelui. Astfel, deși
textul lui Creangă se focalizează pe triumful binelui asupra răului, problematica
maturizării și a formării caracterului ocupă un loc privilegiat în acest basm. De
asemenea, titlul evidențiază și trecerea de la stadiul de antierou către ipostaza de
inițiat, dar totodată pune în lumină și etapele parcurse de feciorul de crai în
aventura sa.
R2 Prezența personajelor
Pe de altă parte, se remarcă prezența personajelor specifice basmului: eroul
și antagonistul. Harap-Alb este construit drept eroul operei, fiul de crai care
pornește în aventura sa cavalerească, trecând printr-un proces de maturizare
învățând lecția umilinței și rolul de a munci pentru ceea ce îți dorești. Precum în
majoritatea basmelor, protagonistul are un final fericit, povestea terminându-se cu
o nuntă frumoasă. În opoziție, Spânul este un om sărac, având statutul inițial, de
slugă, care dorește să își schimbe condiția socială prin manipularea mezinului.
R3 O secventa narativa relevantă pentru particularitățile textului
narativ este scena coborarii in fantana. Acest episod rezuma elementele
simbolice precum motivul fantanii: botezul în care mezinul primește nume. De
asemenea este prezent motivul vieții și al morții ilustrat prin jurământul pe care
Harap-Alb il face, si astfel sunt evidentiate trăsăturile eroului, spre exemplu
naivitatea specifica tanarului neinitiat care nu înțelege caracterul duplicitar al
spanului și are onoarea unui adevărat cavaler. Tot din aceasta secventa deducem
faptul ca spanul este viclean, manipulandu-l pe sărmanul Harap-Alb, trecand de
vorbe dulci la vorbe dure. Din trăsăturile celor doua personaje menționate reiese
ca spanul apare în ipostaza pedagogului rău, care îl învață pe Harap-Alb cat de
complicata este viata, iar eroul încalcă promisiunea făcută fata de tatal sau, dar
astfel începe dificilul proces de maturizare.
O alta secvența importantă pentru încadrarea operei în basm cult este
intalnirea eroului cu cei cinci năzdrăvani: Gerila, Flamanzila, Setila, Ochila si
Pasari-Lati-Lungila. Scena pune accentul pe evoultia lui Harap-Alb, care accepta
sa se imprieteneasca cu aceste fiinte neobisnuite cu un aspect fizic mai diferit.
Eroul a invatat sa nu se mai ghideze dupa aparente, lucru pe care la inceputul
basmului l-a facut atunci cand a trebuit sa gaseasca calul cu care va pleca in
aventura catre curtea imparatului Verde. Astfel dupa aceasta secventa va incepe
adevarata calatorie care va pune la incercare aptitudinile pe care Harap-Alb le-a
invatat de cand a parasit casa familiei. Din acest episod reiese faptul ca Harap-
Alb nu mai este o persoana superficiala, el a devenit un om matur si cu un criteriu
de judecata bazat pe comportament și valori, nu pe aparente.
Secvența din final este tipică basmului: eroul învinge moartea, își
redobândește identitatea inițială și se căsătorește cu fata de împărat, moștenind
împărăția. Lichidarea înșelătoriei și acțiunea reparatorie, corespunzătoare
punctului culminant se petrec la curtea Împăratului Verde, unde Harap-Alb se
întoarce cu fata Împăratului Roș, care îi dezvăluie adevărata identitate. Încercarea
Spânului de a-l ucide pe Harap-Alb este ratată. Episodul are de fapt semnificația
unei morți inițiatice, deoarece reînvie cel care este gata pentru a fi un bun împărat.
Ca în basmul popular, eroul și ajutoarele sale reprezintă forța binelui, iar
Spânul și Împăratul Rosu pe cele ale răului, din a căror confruntare ies victorioase
forțele binelui. De asemenea întâmplările reale se întrepătrund cu cele fabuloase.
La toate aceste trăsături comune în basmul popular, se pot adăuga existența unor
motive populare: superioritatea mezinului, împăratul fără urmași, etc., și a unor
elemente magice: apa vie și apa moartă.
Personajul principal este echivalentul lui Făt-Frumos din basmele populare.
El este tipul eroului, un model de conduită umană. Portretul său fizic este doar
sugerat (cel mai mic fecior), portretul moral fiind foarte bine realizat cu ajutorul
mijloacelor directe (atitudinea naratorului și a celorlalte personaje) și a celor
indirecte (fapte, gesturi, limbaj). Statutul său social este acela de fecior de crai,
fără o identitate anume. Este milostiv (dăruiește bani cerșetoarei), curajos, fiind
gata să se lupte cu ursul care îi iese în cale, ascultător deoarece respectă sfaturile
Sfintei Duminici, însă tentat să judece după aparențe (lovește calul cu un
căpăstru).
Lipsa de experiență în viață este cauza posturii de slugă, dar în această
situație el dorește loialitate și credință, respectându-și cuvântul dat. Este cinstit,
păstrându-și onoarea, integritatea și demnitatea, în ciuda propunerilor tentante ale
celor din jurul său. La aceste însușiri se adaugă cultul prieteniei, Harap-Alb fiind
iertător și cu încredere în oameni, bazându-se pe calitățile lor, nu pe aspectul lor.
Spre deosebire de Făt-Frumos, personajul lui Creangă este umanizat, fiind
mai aproape de real, întruchipând calitățile ideale prețuite de omul din popor. De
aceea el se comportă ca un fiu de țăran: plânge când e dojenit, se mânie și lovește
calul, se vaită sau se teme, este îngândurat și nesigur.
De altfel, personajele sunt purtătoare ale unor valori simbolice și reprezintă
binele și răul în diversele lor ipostaze. Eroul este sprijinit de donatori, ființe cu
însușiri supranaturale (Sfânta Duminică), animale fabuloase ( calul năzdrăvan,
crăiasa albinelor și a furnicilor ) și făpturi himerice ( cei cinci năzdrăvani).
Oralitatea stilului este susţinută prin nota comică, uneori remarcându-se
ironia și grotescul (de exemplu în portretele caricaturale pe care autorul le face
însoțitorilor lui Harap-Alb). Umorul este dat de exprimarea mucalită („să trăiești
trei zile cu cea de alaltăieri”), de zeflemea („Tare mi-ești drag!…Te-aș vârî în sân,
dar nu încapi de urechi”) de folosirea proverbelor („capra sare masa și iada sare
casa”), etc.
Limbajul folosit se încadrează oralității prin conectori tipici narativi („și
odată„ , „și atunci”) și prin adresarea către un auditoriu imaginar („Dar să nu ne
îndepărtăm cu vorba”). Umorul este specific lui Creangă, remarcându-se
diminutive cu valoare augmentativă- “buzișoare”, „ băuturică ”, caracterizări
pitorești- portretul lui Gerilă, al lui Ochilă etc. ) și îmbinarea registrelor stilistice
popular, oral și regional, ce conferă originalitate limbajului artistic.

CONCLUZIE:
În concluzie, „Povestea lui Harap-Alb” de Ion Creangă, este un basm cult ce
reflectă o concepție profundă asupra sensului existenței umane. De asemenea,
evidențiază și posibilitatea omului de a se perfecționa, mentalitatea iluministă
menită de a exprima optimismul omului simplu din popor. Așadar, depășește
convențiile speciei prin ilustrarea rolului pe care îl are răul în afirmarea binelui,
prin individualizarea psihologică și stilistică a personajelor, prin umor, oralitate
și, mai ales, prin caracterul de bildungsroman și prin inițierea spirituală.