Teoria celulară

Acum poate părea evident că noi, asemeni altor ființe, suntem compuși din celule. Înainte de
1600, însă, nu era deloc evident, din simplul motiv că nimeni nu văzuse o celulă de aproape.
Pentru a distinge celulele individuale dintr-un fragment de țesut sau o bacterie individuală
dintr-un eșantion lichid a fost necesară dezvoltarea unor microscoape de înaltă putere,
instrumente folosite pentru mărirea obiectelor prea mici pentru a fi văzute. Prima persoană
care a observat celulele ca structuri microscopice a fost omul de știință britanic Robert
Hooke. De fapt, el a fost cel care a dat numele celulelor. În cartea sa Micrografie, a folosit
termenul de celulă pentru a face referire la structurile similare unor cămăruțe pe care le-a
văzut când a observat țesutul mort al plutei printr-un microscop simplu. El a ales celula ca
nume, deoarece aceste cămăruțe i-au reamintit de celulele (chiliile) unei mănăstiri, camerele
simple în care dormeau călugării

Celulele pe care le-a observat Hooke erau însă în țesut mort și erau ,de fapt, pereți celulari
rămași după moartea celulelor reale. Prima persoană care a observat celule vii, mobile a
fost Anton van Leeuwenhoek, un negustor și meșteșugar olandez de lentile. În anii 1670,
inspirat de cartea lui Hooke, a început să-și construiască propriile microscoape mai
puternice. Cu acestea, a putut observa organisme vii, monocelulare — cum ar fi bacteriile —
și spermatozoizi, pe care el le-a numit colectiv animalicule.

În ciuda descoperirii existenței celulelor, a durat destul de mult ca oamenii de știință să

realizeze că acestea nu reprezentă un caz marginal, ci, dimpotrivă, elementele de bază ale
tuturor plantelor, animalelor și altor organisme vii. Mai exact, până în anii 1830, când
botanistul Matthias Schleiden și zoologul Theodor Schwann au prezentat o idee
revoluționară: toate părțile diferite ale plantelor și animalelor sunt formate din celule; iar
aceste celule pot fi produse din alte celule.

Omul de știință german Rudolf Virchow a dezvoltat ulterior această teorie afirmând că toate
celulele trebuie să provină din alte celule — și nu doar unele celule, în condiții favorabile, să
poată fi formate în acest fel. Însă, se pare că acesta a furat ideea de la omul de știință
polonez Robert Remak
.

Ideile tuturor acestor gânditori timpurii sunt sintetizate în teoria celulară modernă, care
precizează:

1. Toate organismele vii sunt alcătuite din una sau mai multe celule.
2. Celula este unitatea de bază a vieții.
3. Celulele noi provin din celule preexistente.

Componentele celulelor procariote

Există unele ingrediente cheie de care are nevoie o celulă pentru a fi celulă, indiferent dacă
este procariotă sau eucariotă. Toate celulele au patru componente cheie comune:

1. Membrana celulară este un înveliș exterior care separă interiorul celulei de mediul
înconjurător.
2. Citoplasma constă din citosolul de tip gelatinos din interiorul celulei, plus structurile
celulare suspendate în el. La eucariote, citoplasma înseamnă în mod specific
regiunea din afara nucleului, dar din interiorul membranei celulare.
3. ADN-ul este materialul genetic al celulei.
4. Ribozomi sunt mecanisme moleculare care sintetizează proteine.

În ciuda acestor asemănări, procariotele și eucariotele diferă între ele prin caracteristici
importante. O procariotă este un organism simplu, unicelular, care nu are nucleu și organite
separate de membrană. Interiorul celulelor procariote nu este divizat prin pereți membranari,
ci constă într-un singur spațiu deschis.
Majoritatea ADN-ului procariotic se găsește într-o regiune centrală a celulei numită nucleoid
și constă, de obicei, dintr-o singură buclă mare numită cromozom circular. Nucleoidul și alte
caracteristici observate frecvent ale procariotelor sunt prezentate în diagrama de mai jos a
unei bacterii în formă de bastonaș.
Bacteriile constituie un grup divers, astfel că nu fiecare tip de bacterie va avea toate
caracteristicile prezentate în diagramă.
Cu toate acestea, majoritatea bacteriilor sunt înconjurate de un perete celular rigid alcătuit
din peptidoglican, un polimer compus din lanțuri de carbohidrați și din proteine mici.
Peretele celular asigură un strat suplimentar de protecție celulei, o ajută să-și mențină
forma și previne deshidratarea. Multe bacterii au, de asemenea, un strat periferic de
carbohidrați numit capsula. Capsula este lipicioasă și ajută celula să se atașeze la
suprafețele din mediul său.

Unele bacterii au, de asemenea, structuri specializate care se găsesc pe suprafața celulei,
ceea ce le poate ajuta să se miște, să se atașeze de suprafețe sau chiar să schimbe
material genetic cu alte bacterii. De exemplu, flagelul este o structură asemănătoare unui
bici care acționează ca un motor rotativ pentru a ajuta bacteriile să se miște.

Fimbriile sunt structuri numeroase, asemănătoare firelor de păr, care sunt utilizate pentru
fixarea pe celulele gazdă și pe alte suprafețe. Bacteriile pot avea, de asemenea, structuri
filamentoase scurte și rigide, cunoscute sub numele de pili, cu diferite roluri. De exemplu,
unele tipuri de pili permit unei bacterii să transfere molecule ADN către alte bacterii, în timp
ce altele sunt implicate în locomoție — ajutând bacteriile să se miște.

Arheele pot avea, de asemenea, majoritatea acestor caracteristici pe suprafața celulară, dar
versiunile lor ale unei caracteristici sunt de obicei diferite de cele ale bacteriilor. De exemplu,
deși arheele au un perete celular, acesta nu este format din peptidoglicani — deși conține
polizaharide și proteine.

Dimensiunea celulei

Celulele procariote tipice variază între 0,1 și 5 micrometri (μm) în diametru și sunt
semnificativ mai mici decât celulele eucariote, care au de obicei diametrul cuprins între 10 și
100 μm.

Cu câteva excepții grozave — vezi algele marine unicelulare Caulerpa — celulele trebuie să
rămână destul de mici, indiferent dacă sunt procariote sau eucariote. De ce ar trebui să se
întâmple acest lucru? Răspunsul simplu este că, pe măsură ce celulele devin mai mari, le
este mai greu să schimbe destui nutrienți și deșeuri cu mediul lor. Pentru a vedea cum
funcționează acest lucru, hai să ne uităm la raportul suprafață-volum al unei celule.

Să presupunem, ca să păstrăm lucrurile simple, că avem o celulă care are forma unui cub.
Unele celule vegetale sunt, de fapt, în formă de cub. În cazul în care lungimea uneia dintre
laturile cubului este l, aria cubului va fi 6l patrat, iar volumul cubului va fi l cub. Asta
înseamnă că, pe măsură ce l se mărește, aria va crește rapid, având în vedere că se
schimbă cu pătratul l-ului. Cu toate acestea, volumul va crește și mai repede, deoarece se
schimbă cu cubul l-ului.

Raportul suprafață-volum este important, deoarece membrana celulară este interfața celulei
cu mediul. Dacă celula are nevoie să preia nutrienți, trebuie să facă acest lucru prin
membrană, iar dacă are nevoie să elimine deșeurile, membrana este din nou singura cale.

Fiecare bucată de membrană poate schimba numai o anumită cantitate dintr-o anumită
substanță, într-o anumită perioadă de timp — de exemplu, pentru că are un număr limitat de
canale. Dacă celula devine prea mare, membrana sa nu va avea suficientă capacitate de
schimb (suprafață, funcție pătrată) pentru a susține rata de schimb necesară pentru
creșterea activității sale metabolice (volum, funcție cubică).

Introducere
Celule procariote, celulele simple ale organismelor precum bacteriile, sunt uneori comparate
cu case cu o cameră: nu au membrane interne, deci, sunt ca o singură cameră fără pereți
care să o separe. Dacă extindem această analogie la celulele eucariote, celulele mai
complexe care alcătuiesc plantele, ciupercile și animalele, vom descoperi că sunt cu
siguranță un pas înainte pe piața imobiliară.

Celulele eucariote conțin o varietate de compartimente diferite, cu funcții specializate,

separate în mod clar una de cealaltă prin straturi de membrane. Această organizare permite
fiecărui compartiment să își mențină propriile sale condiții de care are nevoie pentru a-și
îndeplini sarcinile.

De exemplu, compartimentele numite lizozomi, care funcționează ca centre de reciclare

pentru celulă, trebuie să mențină un pH acid pentru a elimina deșeurile celulare. În mod
similar, structurile numite peroxizomi produc reacții chimice numite reacții de oxidare și
produc peroxid de hidrogen, ambii deteriorând celula dacă nu ar fi depozitați în siguranță, în
propria lor „cameră”.

Celule procariote vs. celule eucariote

Care sunt caracteristicile cheie ale celulelor eucariote? Spre deosebire de celulele
procariote, celulele eucariotice au:

1. Un nucleu delimitat de membrană, o cavitate centrală înconjurată de o membrană

care adăpostește materialul genetic al celulei.
2. Un număr de organite delimitate de membrane, compartimente cu funcții
specializate localizate în citosol. (Organit înseamnă „organ mici”, iar această
denumire reflectă faptul că organitele, ca organele din corpul nostru, au funcții unice
ca parte a unui sistem mai mare.)
3. Mulți cromozomi liniari, spre deosebire de cromozomul circular unic al unei
procariote.

Celulele eucariote au o structură complexă comparativ cu procariotele. Ele sunt înțesate cu

o fascinantă gamă de structuri subcelulare care joacă un rol important în echilibrul energetic,
în metabolism și în expresia genelor.

Membrana celulară
Atât celulele procariote, cât și cele eucariote au o membrană celulară, un strat dublu de
lipide care separă interiorul celulei de mediul exterior. Acest dublu strat este alcătuit în mare
parte din lipide specializate numite fosfolipide.

Un fosfolipid este alcătuit dintr-un cap fosfat, hidrofilic, iubitor de apă, împreună cu două
cozi (catene) de acizi grași hidrofobi, care evită apă. Fosfolipide se aranjează spontan într-o
structură cu straturi duble, cu cozile hidrofobe îndreptate spre interior și capetele hidrofile
spre exterior. Această structură cu două straturi favorabilă din punct de vedere energetic,
numită bistrat fosfolipidic, se găsește în multe membrane biologice. Proteinele sunt, de
asemenea, o componentă importantă a membranei celulare. Unele dintre ele trec complet
prin membrană, servind drept canale sau receptori de semnalizare, în timp ce altele sunt
doar atașate la margine. Diferite tipuri de lipide, cum este colesterolul, se pot regăsi în
membrana celulei și îi pot afecta fluiditatea.
Membrana celulară este granița dintre interiorul și exteriorul celulei. Astfel, controlează
trecerea diferitelor molecule — incluzând zaharuri, aminoacizi, ioni și apă — în și din celulă.
Cât de ușor pot traversa membrana aceste molecule depinde de dimensiunea și polaritatea
lor. Unele molecule mici, nepolare, cum ar fi oxigenul, pot trece direct prin porțiunea
fosfolipidică a membranei. Molecule mai mari, mai polare, hidrofile, cum ar fi aminoacizii, în
schimb, trebuie să traverseze membrana cu ajutorul proteinelor, un proces care este adesea
reglat de celulă. Suprafața membranei celulare limitează schimbul de materiale dintre o
celulă și mediul său. Unele celule sunt specializate în schimbul de deșeuri sau nutrienți și au
modificări în vederea creșterii suprafeței membranei celulare. De exemplu, membranele
unor celule absorbante de nutrienți sunt pliate în forme asemănătoare degetelor de mănușă,
numite microvili, singular, microvil. Celule cu microvilli căptușesc suprafața internă a
intestinului subțire, organul care absoarbe nutrienții din alimente digerate. Microvilii ajută
celulele intestinale să își maximizeze absorbția nutrienților din alimente prin creșterea
suprafeței membranei celulare.

Citoplasma

Partea celulei numită citoplasmă este ușor diferită în eucariote și procariote. În celulele
eucariote, care au nucleu, citoplasma este tot conținutul cuprins între membrana celulară și
membrana nucleară. La procariote, care nu au nucleu, citoplasma înseamnă pur și simplu
tot ce se găsește la interiorul membranei celulare.

O componentă majoră a citoplasmei atât în procariote, cât și în eucariote este citosolul, o

soluție apoasă care conține ioni, micro și macromolecule. La eucariote, citoplasma include,
de asemenea, organite delimitate de membrană, care sunt suspendate în citosol.
Citoscheletul, o rețea de fibre cu rol de susținere și care dă forma celulei, face parte, de
asemenea, din citoplasmă și ajută la organizarea componentelor celulare.

Chiar dacă citosolul conține predominant apă, are o consistență semisolidă, asemănătoare
gelatinei, din cauza numeroaselor proteine suspendate. Citosolul conține numeroase
macromolecule și molecule organice mai mici, inclusiv glucoză și alte zaharuri simple,
polizaharide, aminoacizi, acizi nucleici și acizi grași. Ioni de sodiu, potasiu, calciu și alte
elemente se găsesc, de asemenea, în citosol. Multe reacții metabolice, inclusiv sinteza
proteinelor, au loc în această parte a celulei.
 Nucleul și ribozomii

Introducere
Să zicem că ai o informație foarte importantă. Să ne imaginăm că această informație este un
plan. Dar nu este un simplu plan pentru o casă, o mașină sau chiar pentru un avion militar
top-secret. Este planul unui întreg organism — tu — și nu doar explică alcătuirea ta, ci oferă
informația care facilitează funcționarea fiecărei celule din corpul tău în fiecare moment.

Sună important, nu? Probabil ai vrea să păstrezi această informație de valoare într-un loc
sigur, poate într-un seif ferit de ochii lumii. De fapt, exact asta fac celulele eucariote cu
materialul lor genetic, îl păstrează într-un depozit delimitat de o membrană numit nucleu.

ADN-ul eucariot nu părăsește niciodată nucleul; în schimb, este transcris (copiat) în

molecule de ARN, care pot părăsi nucleul. În citosol, unele tipuri de ARN se asociază cu
structuri numite ribozomi, care apoi sintetizează proteine. (Alte tipuri ARN au alte funcții în
cadrul celulei: intră în structura ribozomului sau reglează activitatea genelor.) Aici, vom
discuta în detaliu structura nucleului și a ribozomilor.

Nucleul

Nucleul (plural: nuclei) adăpostește materialului genetic al celulei, sau ADN, fiind, totodată,
sediul sintezei ribozomilor, organite celulare care asamblează proteine. În interiorul
nucleului, cromatina (ADN învelit în jurul proteinelor, descrisă mai amănunțit mai jos) este
stocată într-o substanță gelatinoasă numită nucleoplasmă.

Nucleoplasma este delimitată de învelișul nuclear, format dintr-o membrană dublă: o

membrană externă și una internă. Fiecare dintre aceste membrane conține două straturi de
fosfolipide, aranjate cu cozile înspre interior (formând un bistrat fosfolipidic). Între cele două
straturi ale învelișului nuclear există un spațiu subțire conectat direct la interiorul unui alt
organit celular delimitat de membrană, reticulul endoplasmatic.
Porii nucleari, mici canale din învelișul nuclear, lasă substanțe să intre și să iasă din nucleu.
Fiecare por este căptușit cu un set de proteine, numite complexul porilor nucleari, care
controlează ce molecule pot intra și ieși.

Dacă privești imaginea microscopică a nucleului, poți observa — în funcție de tipul

pigmentului utilizat pentru a face posibilă vizualizarea celulei — că are o pată neagră în
interior. Această regiune se numește nucleol și este zona în care sunt formați noii ribozomi.

Dar cum se fabrică un ribozom? Unii cromozomi au secvențe de ADN care codifică ARN
ribozomal, un tip de ARN care se combină cu proteine pentru a forma ribozomul. În nucleol,
ARN-ul ribozomal nou se combină cu proteine pentru a forma subunitățile ribozomului.
Subunitățile nou-formate sunt transportate prin porii nucleari în citoplasmă, unde își pot face
treaba.

Unele tipuri de celule au mai mult de un singur nucleol în interiorul nucleului. De exemplu,
unele dintre celulele șoarecilor au până la 6 nucleoli. Procariotele, care sunt lipsite de nucleu
și nucleoli, își construiesc ribozomii în citosol.

Cromozomi și ADN

Acum că ne-am făcut o idee despre structura nucleului, să privim mai amănunțit informația
genetică din interiorul acestuia: ADN-ul. Majoritatea ADN-ului din organism este organizat
într-unul sau mai mulți cromozomi, fiecare fiind un șir sau o buclă lungă de ADN. Un singur
cromozom poate conține multe gene diferite.

La procariote, ADN-ul este de obicei organizat într-un singur cromozom circular (o buclă). La
eukaryote, în schimb, cromozomii sunt structuri liniare (șiruri). Fiecare specie eucariotică are
un anumit număr de cromozomi în nucleul celulelor corpului său. De exemplu, o celulă
umană tipică ar avea 46 cromozomi, în timp ce o celulă a musculiței de oțet are 8.

Cromozomii sunt vizibili doar ca structuri distincte când celula este gata să se dividă. Când
celula este în fazele de creștere și întreținere a ciclului vieții sale, cromozomii seamănă, mai
degrabă, cu o grămadă de ațe încâlcite. În această formă, ADN-ul este accesibil enzimelor
care îl transcriu în ARN, permițând informației genetice să fie folosită (exprimată).
Atât în starea laxă, cât și în cea compactă, șirurile de ADN din cromozomi sunt asociate cu
proteine structurale, în special grupul de proteine numite histone (vezi poza de mai jos).
Aceste proteine asociate cu fragmentele de ADN organizează ADN-ul în nucleu și determină
ce gene vor fi activate sau inactivate. Complexul format de ADN și proteinele structurale
este denumit cromatină. Poți afla mai multe despre ADN, cromatină și cromozomi în
articolul despre ADN și cromozomi.

Ribozomi

După cum am menționat și mai sus, ribozomii sunt mașinăriile moleculare responsabile
pentru sinteza proteinelor. Un ribozom este alcătuit din ARN și proteine, iar fiecare ribozom
este format din două complexe ARN-proteină, cunoscute ca subunitățile mică și mare.
Subunitatea mare este dispusă deasupra celei mici, cu un șablon ARN între cele două. (Un
ribozom arată ca un hamburger cu o chiflă pufoasă deasupra, și „carnea” de ARN trecând
prin ea.)

La eucariote, ribozomii primesc ordinele pentru sinteza proteinelor de la nucleu, unde

fragmente de ADN (gene) sunt transcrise pentru a forma ARN mesager (ARNm). Un ARNm
călătorește la ribozom, care folosește informația pe care o conține pentru a construi o
proteină cu o secvență specifică de aminoacizi. Acest proces se numește translație.
Procariotele nu au nucleu, deci, ARNm-urile sunt transcrise în citoplasmă și pot fi translatate
de ribozomi imediat.

Ribozomii eucariotelor pot să fie liberi, adică plutesc prin citoplasmă, sau legați, adică atașați
de reticulul endoplasmatic sau de exteriorul învelișului nuclear. (În prima diagramă din
articol, punctele roșii reprezintă ribozomii atașați; reticulul endoplasmatic cu ribozomi atașați
este numit reticul endoplasmatic rugos.)

Deoarece sinteza proteică este o funcție esențială a tuturor celulelor, ribozomii sunt prezenți
în toate tipurile de celule ale organismelor pluricelulare, dar și în procariote precum
bacteriile. Totuși, celulele eucariote care sunt specializate în producerea proteinelor au un
număr mai mare de ribozomi. De exemplu, pancreasul este responsabil de producerea și
secreția a numeroase enzime digestive, deci, celulele pancreasului care produc aceste
enzime au un număr anormal de mare de ribozomi.