Puiul

Ioan Alexandru Brătescu-Voinești

Într-o primavară, o prepelița aproape moartă de oboseală — că venea de departe, tocmai din
Africa — s-a lasat din zbor într-un lan verde de grâu, la marginea unui lăstar. După ce s-a odihnit
vreo câteva zile, a început să adune bețigașe, foi uscate, paie și fire de fân și și-a făcut un cuib pe un
moșoroi de pământ, mai sus, ca să nu i-l înece ploile; pe urmă, șapte zile de-a rândul a ouat câte un
ou, în tot șapte ouă mici ca niște cofeturi și a început să le clocească. Ai vazut cum sta găina pe ouă?
Așa sta și ea, doar că ea în loc să stea în coteț, sta afară în grâu; și ploua, ploua de vărsa și ea nu se
mișca, ca nu cumva să patrunză o picătura de ploaie la ouă. După trei săptamâni i-au ieșit niște pui
drăguți, nu goi ca puii de vrabie, îmbrăcați cu puf galben ca puii de găina, dar mici, parcă erau șapte
gogoși de mătase, și au început să umble prin grâu după mâncare. Prepelița prindea câte o furnică, ori
câte o lăcustă, le-o firimitea în bucățele mici, și ei, pic! pic! pic! cu cioculețele lor, o mâncau
numaidecât. Și erau frumoși, cuminți si ascultători; se plimbau primprejurul mamei lor și când îi
striga: “Pitpalac!” repede veneau lângă ea.
Odată, prin iunie, când au venit țăranii să secere grâul, ăl mai mare dintre pui n-a alergat
repede la chemarea mă-sii, și cum nu știa să zboare, haț! l-a prins un flacău sub căciulă. Ce frică a
pățit când s-a simțit strâns în palma flăcăului, numa, el a știut; îi bătea inima ca ceasornicul meu din
buzunar; dar a avut noroc de un țăran bătrân, care s-a rugat pentru el:
— Lasă-l jos, mă Marine, că e păcat de el, moare. Nu-l vezi că de- abia e cât luleaua?!
Când s-a văzut scăpat, fuga speriat la prepeliță să-i spuie ce-a pățit. Ea l-a luat, l-a mângâiat și i-a
spus:
— Vezi ce va să zică să nu mă asculți? Când te-i face mare, o să faci cum ai vrea tu, dar
acum, că ești mic, să nu ieși niciodată din vorba mea, că poți să pățești și mai rău.
Și așa trăiau acolo liniștiți si fericiți. Din seceratul grâului și din ridicarea snopilor se
scuturaseră pe miriște o groază de boabe cu care se hrăneau și, măcar că nu era vreo apă prin
apropiere, nu sufereau de sete, că beau dimineața picături de rouă de pe firele de iarbă. Ziua, când era
căldura mare, stau la umbră în lăstar; după-amiaza, când se potolea vipia, ieșeau cu toții pe miriște;
iar în nopțile răcoroase se adunau grămadă, ca sub un cort, sub aripile ocrotitoare ale prepeliței.
Încet-încet puful de pe ei s-a schimbat în fulgi și în pene, și cu ajutorul mamei lor au început
să zboare. Lecțiile de zbor se făceau dimineața spre răsăritul soarelui, când se îngâna ziua cu noaptea,
și seara în amurg, căci ziua era primejdios din pricina hereților, care dădeau târcoale pe deasupra
miristii. Mama lor îi așeza la rând și îi întreba: “Gata?” “Da”, răspundeau ei. “Una, două, trei!” .Și
când zicea “trei”, frrr! zburau cu toții de la marginea lăstarului tocmai colo lângă cantonul de pe
șosea și tot așa îndărăt. Și mama lor le spunea că-i învăța să zboare pentru o călătorie lungă, pe care
trebuiau s-o facă în curând, când o trece vara. “Și o să zburăm pe sus de tot, zile și nopți, și o să
vedem dedesubtul nostru orașe mari și râuri, și marea.”
Într-o după-amiază pe la sfârșitul lui august, pe când puii se jucau frumos în miriște
împrejurul prepeliței, aud o căruță venind și oprindu- se în drumeagul de pe marginea lăstarului. Au
ridicat toți în sus capetele cu ochișorii ca niște mărgele negre și ascultau. “Nero! înapoi!” s-a auzit un
glas strigând. Puii n-au priceput; dar mama lor, care înțelesese că e un vânător, a rămas încremenită.
Scăparea lor era lăstarul, dar tocmai dintr-acolo venea vânătorul. După o clipă de socoteală, le-a
poruncit să se pitulească jos, lipiți cu pământul, și cu nici un preț să nu se miște.
— Eu o să zbor; voi să rămâneți nemișcati; care zboară, e pierdut. Ați înțeles?
Puii au clipit din ochi c-au înțeles și au rămas așteptând în tăcere. Se auzea fașâitul unui câine care
alerga prin miriște și din când în când glasul omului:
— Unde fugi? înapoi, Nero!
Fâșâitul se apropie — uite câinele: a rămas împietrit cu o labă în sus, cu ochii țintă înspre ei.
— Nu vă mișcați, le șoptește prepelița și se strecoară binișor mai departe. Câinele pășește
încet după ea. Se apropie grăbit și vânătorul. Uite-l: piciorul lui e acum așa de aproape de ei, încât
văd cum i se urcă o furnică pe carâmbul cizmei. Vai! cum le bate inima. După câteva clipe prepelița
zboară ras cu pământul, la doi pași de la botul câinelui, care o urmărește; vânătorul se depărtează
strigând: “Înapoi! Înapoi!” Nu poate trage, de frică să nu-și împuște câinele; dar prepelița se preface
așa de bine că e rănită, încât câinele vrea cu orice preț s-o prindă; iar când socotește ea că e în afară
de bătaia puștii, zboară repede spre lăstar.
În vremea asta puiul ăl mai mare, în loc să stea nemișcat ca frații lui, după cum le poruncise
mă-sa, zboară; vânătorul îi aude pârîitul zborului, se întoarce și trage. Era cam departe. O singură
alică l-a ajuns la aripă. N-a picat, a putut zbura până în lăstar; dar acolo, de mișcarea
aripii, osul — la început numai plesnit — s-a crăpat de tot, și puiul a cazut cu o aripă moartă.
Vânătorul, cunoscând desimea lăstarului și văzând că trăsese într-un pui, nu s-a luat după dânsul,
socotind că nu face truda de a-l căuta prin lăstar. Ăilalți pui nu s-au mișcat din locul unde-i lăsase
prepelița. Ascultau în tăcere. Din când în când se auzeau pocnete de pușcă și glasul vânătorului
strigând “Apporte!”
Mai târziu căruța s-a îndepărtat înspre vânător pe drumeagul lăstarului; încet-încet pocnetele
și strigătele s-au pierdut, s-au stins, și în tăcerea serii care se lăsa nu se mai auzea decât cântecul
greierilor; iar când s-a înnoptat și răsărea luna dinspre Cornățel, au auzit deslușit glasul mamei lor
chemându-i din capul miriștii: “Pitpalac! pitpalac!” Repede au zburat înspre ea și au găsit-o. Ea i-a
numărat: lipsea unul.
— Unde e nenea?
— Nu știm, a zburat. Atunci prepelița disperată a început să-l strige tare, mai tare, ascultând
din toate părțile. Din lăstar i-a răspuns un glas stins: “Piu! piu!”… Când l-a găsit, când i-a văzut aripa
ruptă, a înțeles că era pierdut; dar și-a ascuns durerea, ca să nu-l deznădăjduiască pe el… D-atunci au
început zile triste pentru bietul pui; se uita cu ochii plânși cum frații lui se învățau la zbor dimineața
și seara; iar noaptea, când ăilălți adormeau sub aripa mamei, el o întreba cu spaimă:
— Mama, nu e așa că o să mă fac bine? Nu e așa c-o să merg și eu să-mi arăți cetăți mari și
râuri, și marea?
— Da, mamă, răspundea prepelița, silindu-se să nu plângă.
Și a trecut vara. Au venit țăranii cu plugurile de au arat miriștea; prepelița s-a mutat cu puii
într-un lan de porumb de alături; dar peste câtăva vreme au venit oamenii de au cules porumbul, au
tăiat cocenii și au întors locul; atunci s-a mutat în niște pârloage din marginea lăstarului. În locul
zilelor mari și frumoase au venit zile mici și posomorâte, a început să cadă bruma și să se rărească
frunza lăstarului. Pe înserate se vedeau rândunici întârziate zburând în râsul pământului, ori pâlcuri
de alte păsări călătoare, iar în tăcerea nopților friguroase se auzeau strigătele cocorilor, mergând toate
în aceeași parte, către miazăzi.
În inima bietei prepelițe era o luptă sfâșietoare. Ar fi vrut să se rupă în două: jumătate să plece
cu copiii sănatoși, care sufereau de frigul toamnei înaintate, iar jumătate să rămâie cu puiul schilod,
care se agăța de ea cu disperare. Suflarea dușmănoasă a crivățului, pornită fară veste într-o zi, a
hotarât-o. Decât să-i moară toți puii, mai bine numai unul — și fară să se uite înapoi, ca să nu-i
slăbească hotărârea, a zburat cu puii zdraveni, pe când ăl rănit striga cu deznădejde:
— Nu ma lăsați! Nu mă lăsați!
A încercat să se târască după ei, dar n-a putut, și a rămas în loc, urmărindu-i cu ochii până au pierit în
zarea dinspre miazăzi.
Peste trei zile, toată preajma era îmbrăcată în haina albă și rece a iernii. După o ninsoare cu
viscol, urma un senin ca sticla, aducând cu dânsul un ger aprig. La marginea lăstarului, un pui de
prepeliță, cu aripa ruptă, sta zgribulit de frig. După durerile grozave de până adineaori, urmează acum
o piroteală plăcută. Prin mintea lui fulgera crâmpeie de vedenii… miriște…un carâmb de cizmă pe
care se urca o furnică… aripa caldă a mamei. Se clătina într-o parte și într-alta, și pică mort, cu
degetele ghearei împreunate ca pentru închinăciune.