e luate din renascentiste, baroce, rococo și neoclasice).
Spre deosebire de
Transilvania care la acea perioadă făcea parte din Imperiul Austro-Ungar, nu există
foarte multe clădiri Art Nouveau în Vechiul Regat, fiind preferat stilul eclectic
clasicist. În Vechiul Regat, exemplele de Art Nouveau sunt de obicei combinații cu
stilul eclectic clasicist. Exemple sunt Casa Mița Biciclista din București,
combinație de neobaroc cu Art Nouveau, Casa Dianu din Craiova, și, cel mai
cunoscut, Cazinoul din Constanța. Arhitecți români cu studii în străinătate, în mare
parte la școala pariziană, dau orașelor românești prin construcțiile și proiectele lor
un aspect întâlnit în celelalte orașe europene. Clădirea specifică perioadei e casa
care are două sau trei ferestre la stradă, intrarea în grădină, și ornamente eclectice
pe fațadă și stucaturi în interior. Pe lângă cei români, în București și alte orașe ale
României cum e Constanța, vin și arhitecți străini, în mare parte francezi și
austrieci.[367] Începând cu anii 1880 și 1890, apar și primele încercări de a găsi un
stil național, inspirat din arhitectura brâncovenească. Cel mai cunoscut pionier al
stilului e Ion Mincu, urmat de, Grigore Cerchez, Cristofi Cerchez, Petre Antonescu
și Nicolae Ghica-Budești.
Patru clădiri reprezentative pentru perioada interbelică: Casa C.N.
Câmpeanu/Alfred E. Gheorghiu de pe Bulevardul Dacia, București,
neoromânească, de Constantin Nănescu, c. 1923;[368] cămin de ucenici al
Ministerului Muncii, Arad, în stilul maur/mauro-florentin, de Ciulli Tașcu, 1939;
[369] Piața Sfântul Ștefan nr. 1, București, Art Deco, arhitect necunoscut, anii
1930; scara de bloc din Calea Victoriei nr. 100, București, Art Deco, de Nicolae
Nenciulescu, 1929
În urma Primului Război Mondial, Bucureștiul devine capitala României
Mari. Finalizarea axei pe direcția nord-sud a dat loc pentru construirea clădirilor
moderniste, multe Art Deco, neoromânești, sau raționale (stil care constă în clădiri
reduse la esențe, cu foarte puține ornamente, dar cu proporții și forme clasice),
curente care erau la modă la acel moment în spațiul european. Stilul neoromânesc
(cunoscut și ca neobrâncovenesc), apărut în anii 1880 și 1890 ca rezultat al
încercărilor unor arhitecți ca Ion Mincu (1852–1912) și Ion N. Socolescu (1856–
1924)