Unirea de la 1600

Conturarea mitului Mihai Viteazul ilustrează mai bine ca oricare alt model istoric
mutațiile petrecute în conștiința românească. Domnitorul care a reușit să stăpânească
pentru scurt timp, la 1599-1600, cele trei țări reunite, trei veacuri mai târziu, în România
modernă, începe a fi receptat ca unificator abia spre mijlocul secolului al XIX-lea. O
asemenea interpretare lipsește cu desăvârșire în istoriografia cronicărească a veacului
al XVII-lea și chiar mai târziu, spre 1800, la Școala Ardeleană.[25]

Realitatea istorică este mult mai nuanțată decât cea cunoscută de publicul larg. Pe
scurt, Mihai Viteazul ar putea fi caracterizat în felul următor (a se reține că nu a purtat
titlul de „Domn” decât în Țara Românească):

 Între 1593-1599 este Domn al Țării Românești;

 Între octombrie 1599 și iunie 1600 a fost Stăpânitor al Țării Românești și al
Ardealului;
 În perioada iunie 1600 - septembrie 1600 a fost Stăpânitor al Țării Românești, al
Ardealului și Moldovei, adunate împreună sub "unirea personală" a lui Mihai; în
cazul Moldovei îl înscăunează de fapt pe fiul său;
 Între septembrie 1600 - noiembrie 1600 a fost Domn al Țării Românești;
 Între februarie 1601- august 1601 a fost comandant militar în slujba Imperiului
Habsburgic.
Deși istoria asociată cu Mihai Viteazul este cunoscută publicului larg drept „Unire”,
termenul este dus prea departe. În realitate, toate cele trei țări își păstrează instituțiile
de conducere de dinainte - Dieta (Transilvania) și sfaturile boierești în țările
extracarpatice - își păstrează legile, cutumele și procedurile fiecăreia în vigoare. Mihai
nu unifică nici armatele celor trei Principate Române.

Transilvania
 Teritoriile aflate la 1600 sub domnia lui
Mihai Viteazul
Domnia lui Ieremia Movilă, devotat politicii poloneze (acesta încheiase un tratat de
vasalitate cu Polonia), însemnase practic îndepărtarea Moldovei de Sfânta Alianță.
În Transilvania, Sigismund renunța la tron în favoarea vărului său, cardinalul Andrei
Báthory (un aderent la politica cancelarului polon Jan Zamoyski).

Ieremia Movilă și cancelarul Zamoyski intenționau să așeze în scaunul Țării Românești

pe Simion Movilă, fratele domnului Moldovei, ceea ce amenința existența Alianței. În
aceste circumstanțe, în iulie 1599 Mihai Viteazul a trimis o solie la Praga pentru a cere
încuviințarea împăratului Rudolf al II-lea pentru intervenția în Transilvania, cu intenția de
a sparge cercul de adversități ce-l împresura. Primind un răspuns favorabil, la sfârșitul
aceluiași an, intră în Transilvania prin pasul Buzău cu o armată formată din români și
mercenari de diferite etnii: unguri și secui din Ardeal, polonezi, sârbi etc.[26] După victoria
asupra lui Andrei Báthory (Bătălia de la Șelimbăr, 18/28 octombrie 1599) își face
intrarea triumfătoare la Alba Iulia pe 1 noiembrie 1599 primind cheile fortăreței de la
episcopul Demetrius Napragy. Andrei Báthory a fost ucis la scurt timp după bătălia de la
Șelimbăr, având vârsta de 28 de ani.[27]Mihai a primit cu durere vestea morții lui Báthory,
el puse să se îngroape după cuviință capul lui Andrei, în mausoleul pe care acesta
însuși îl pregătise în Alba Iulia, și urmă chiar sicriul, ținând în mână lumânarea, după
obiceiul românesc.

După biruința de la Șelimbăr, Mihai a înființat (sau reînființat, între specialiști se poartă
încă discuții) mitropolia ortodoxă de la Alba Iulia , un prim pas spre recunoașterea
oficială a confesiunii ortodoxe.[28]

Chiar dacă a fost recunoscut de Dietă doar ca guvernator imperial, Mihai a fost
conducătorul de facto al Transilvaniei, Dieta recunoscându-i titlul de locum tenens al
Transilvaniei, așa cum se specifică în diplomele latine. În actele slavone însă, el se
intitulează domn al Țării Românești și Ardealului. (Mihai Bărbulescu ș.a., 2002, p. 190).
Mihai nu a modificat sistemul constituțional al Transilvaniei: nu a intervenit în
reprezentarea națiunilor politice, nobilimea maghiară, sașii și secuii. A intervenit însă,
potrivit organizării constituționale, în alcătuirea Consiliului principatului transilvănean,
unde a introdus doi din boierii săi români, așezând în cetăți pârcălabi proprii, dar
păstrând vechii funcționari. Dieta Transilvaniei a fost profund nemulțumită de acordarea
unor donații de domenii (sate) făcute boierilor munteni, în detrimentul nobilimii
maghiare. Protestele Dietei și rapoartele nunțiului papal Malaspina dovedesc tendința
lui Mihai de a structura o proprie bază socială română stăpânirii sale. Mihai a avut
raporturi bune cu secuii, cărora le-a confirmat vechile drepturi și privilegii (ce fuseseră
răpite de principii Báthory), de asemenea cu sașii, cărora le-a satisfăcut cererile ,
manifestând toleranță față de luteranism. Mihai a luat măsuri în Transilvania în favoarea
iobagilor români și a preoților români. În beneficiul preoților, Mihai a obținut scutirea lor
de robotă.

Nunțiul Malaspina sus-amintit recomanda împăratului habsburgic , în rapoartele sale,

respectarea legilor, instituțiilor și obiceiurilor provinciei. Acesta sugera ca principatul
transilvănean să nu fie administrat după obiceiurile valahe - valachico more - ci numai
după obiceiurile respectate până atunci de principii ardeleni.

Moldova

Sigiliul cu stema lui Mihai Viteazul din 1600.

Sigiliul lui Mihai Viteazul din 1600, fotografie a exponatului de

la Muzeul Național al Unirii.
În primăvara anului 1600, Mihai și-a dat seama de pericolul pe care îl reprezenta
influența în Moldova a Regatului Poloniei, care refuzase să facă parte din „Liga Sfântă”
și era un aliat tacit al Imperiului Otoman. Polonezii, a căror politică externă era practic
sub controlul marelui hatman Jan Zamoyski, nu numai că îl înscăunaseră în 1595 pe
protejatul lor, Ieremia Movilă, ca Domn al Moldovei (scoțând astfel această țară din Liga
Sfântă) și îl susținuseră pe Andrei Báthory în Transilvania, dar unelteau să îl detroneze
pe Mihai și să-l pună în locul lui, în Țara Românească, pe Simion Movilă (fratele lui
Ieremia). Ceea ce a determinat însă decisiv hotărârea lui Mihai de a declanșa o
campanie preventivă în Moldova, au fost pregătirile făcute către Sigismund Báthory,
aflat de la începutul anului 1600 la Suceava, pentru recucerirea Transilvaniei, cu
sprijinul lui Jan Zamoyski și al lui Ieremia Movilă.[29]

Expediția a început la 14/24 aprilie 1600, când Mihai Viteazul pleacă din Alba Iulia,
lăsând în locul său pe banul Mihalcea, acesta și Farkas Korniș fiind delegați să trateze
cu comisarii imperiali. El se îndreaptă spre Miercurea Sibiului, după care trece pe
lângă Făgăraș (17/27-20/30 aprilie), Codlea (21 aprilie/1 mai), Brașov (22 aprilie/2 mai)
și ajunge la Prejmer (23 aprilie/3 mai).[30]
La 1 mai 1600 Mihai își așeză tabăra la Prejmer. Acolo făcu cunoscut ostașilor săi că
vor trece Carpații pentru a-l alunga pe Ieremia Movilă de pe tronul Moldovei. La 6 mai
Mihai în fruntea oastei sale trece munții, dar nu pe drumul obișnuit, unde știa că îl
așteaptă dușmanul, ci urcându-se pe munții cei mai grei. În acea vreme armata sa a
avut mult de suferit, mai cu seamă din lipsa proviziilor care nu se găseau nici acolo și
nici în părțile Moldovei, care au fost pustiite de Ieremia Movilă. Caii nu au avut pășune
iar ostașii au fost siliți să mănânce foi din copaci.[31]

La 26 aprilie/6 mai 1600, trupele lui Mihai Viteazul pătrund în Moldova prin trei sau chiar
patru puncte: pe la Focșani (cu Nicolae Pătrașcu), prin pasul Oituz - valea Trotușului,
coloana centrală (avangarda acesteia ajunsese la Trotuș încă de vineri 25 aprilie/ 5
mai), care se îndreaptă spre Bacău, urmată după 28 aprilie/8 mai de Mihai Viteazul,
prin pasul Rodna-Cucureasa, urmând drumul spre Suceava, și, posibil, pe
valea Ceremușului spre nord. Toate coloanele susțin lupte cu forțele moldo-polone care
se retrăgeau spre nord.[32]

Mihai îl învinge pe Ieremia Movilă la Bacău, și realizează astfel, prima unire a țărilor
române. Ieremia Movilă a fugit, găsind refugiu, împreună cu familia sa la Hotin. La 1
iunie 1600, Mihai se afla la Iași și boierii moldoveni au fost puși să jure în numele
cârmuitorului celui nou. Lăsând pentru stăpânirea Moldovei un Sfat de boieri, alcătuit
din hatmanul Udrea, vistierul Andronic Cantacuzino, armașul Sava[33] și spătarul Negre,
el se întoarse în Transilvania (N. Iorga, 1992, op. cit. ref.9).

Mihai a cucerit Moldova, invocând ca motiv alianța lui Ieremia Movilă cu turcii și tătarii.
El a cerut împăratului recunoașterea stăpânirii sale in perpetuum asupra Ardealului,
Moldovei și Țării Românești.

Titulatura folosită de voievod (într-un document din 6 iulie 1600) era: „Domn al Țării
Românești și Ardealului și a toată țara Moldovei”. La recomandarea marii boierimi,
Mihai a numit un domn în Moldova, subordonat sieși[34]

Sfârșitul domniei
Destrămarea Unirii

Oastea lui Mihai Viteazul – pictură de Nicolae Grigorescu

Contextul internațional a fost nefavorabil lui Mihai. Puterile vecine vedeau în ambițiile
sale politice o contradicție cu interesele proprii de dominanță. Habsburgii își vedeau
amenințate planurile de menținere a Transilvaniei în sfera lor de influență, Polonia nu
dorea pierderea controlului asupra Moldovei, iar Imperiul Otoman nu accepta ideea
renunțării la Țara Românească. Mai mult chiar, uniunea personală a lui Mihai
reprezenta o formulă puternică, capabilă să schimbe raportul de forțe din regiune.

Existau însă și conflicte interne, cauzate de insubordonarea nobililor maghiari

din Transilvania care nu acceptau măsurile impuse de noul domn. De
asemenea, sașii au rămas ostili lui Mihai, în urma jafurilor întreprinse de armatele sale
în orașele și satele lor (Ghimbav, Codlea, Merghindeal, Cincu, Șura
Mică, Cristian, Câlnic etc.).

Mihai nu reușește să înfrângă revolta nobililor maghiari transilvăneni, sprijiniți de

generalul Basta care l-a învins în Bătălia de la Mirăslău (18/28 septembrie 1600) și
astfel pierde Ardealul. În scurt timp Moldova va reintra în posesia Movileștilor aserviți
intereselor polone. Polonii au pătruns în Moldova cu cancelarul și marele hatman
Zamoyski, Mihai fiind învins în bătălia de la Bucov (20 octombrie 1600), astfel că
Zamoyski îl reinstalează pe tronul Moldovei pe Ieremia Movilă.

Mihai încearcă să reziste atacului polon asupra Țării Românești, însă și pe acest tron se
va urca un membru al familiei Movileștilor, Simion Movilă.

Așadar, înfăptuirea unirii manu militari nu a durat, creația politică a lui Mihai s-a prăbușit
ca efect al intereselor proprii ale Habsburgilor, Poloniei și Imperiului Otoman.

Moartea lui Mihai Viteazul

Gurăslău (1601)

Uciderea lui Mihai Viteazul pe Câmpia Turzii din Turda (gravură

editată la Leiden - Olanda în anul 1703)
Forțat să ia calea pribegiei, Mihai se îndreaptă spre Praga pentru a solicita ajutor de
la împăratul Rudolf al II-lea. Călătoria a fost lungă și anevoioasă (voievodul și însoțitorii
săi fiind atacați de mai multe ori, mai ales în Transilvania), trecând
prin Deva, Lipova, Oradea, Debrețin, Tokaj, Pojon și Viena.[35] A ajuns la Viena,
împreună cu cei 40 de însoțitori care îi mai rămăseseră, la 2 ianuarie 1601, unde a fost
primit de arhiducele Matthias (viitorul împărat Matia I), care i-a înlesnit primirea la
Curtea Imperială de la Praga.[36] Mihai Viteazul a ajuns la Praga pe 23 februarie 1601,
fiind primit în audiență la împărat pe 14 martie.[37]

Mihai cere sprijinul împăratului Rudolf al II-lea, care, în contextul reînscăunării

lui Sigismund Bathory pe tronul Transilvaniei, acceptă să-l susțină pe voievodul român.

Împreună cu generalul Basta, Mihai pornește campania de recucerire a teritoriilor

românești. Prin victoria de la Guruslău (3 august 1601), voievodul român îl
îndepărtează pe Sigismund Báthory din Transilvania. Continuă prin a recupera Țara
Românească gonindu-l pe Simion Movilă de pe tron. În aceste condiții, se întrezăreau
perspectivele unei noi uniri românești, perspectivă ce nu convenea împăratului
habsburgic, Rudolf al II-lea. Se pune la cale înlăturarea fizică a domnitorului român, și
la 9/19 august 1601[1][2], la 3 km sud de Turda[38], Mihai Viteazul este ucis de un
detașament de mercenari în frunte cu ofițerul valon Iacob (Jacques) de Beauri, trimis de
generalul Giorgio Basta.[39] Uciderea lui Mihai este astfel relatată de Dionisie Fotino[33]:
„Între Basta și Mihai s-a rădicat o gelozie care a ajuns la dușmănie. Basta, după ce a
pârât pe Mihai că avea înțelegeri secrete cu turcii, a hotărât ca să-l și aresteze; deci
trimițând să-l poftească la consiliu și Mihai nevoind a veni, a poruncit la câțiva nemți ca
să înconjoare cortul său, și să-l prinză viu sau să-l omoare. Mihai Vodă văzându-se
astfel surprins a scos sabia și a rănit pe unul din sbirii lui Basta, dar un altul
străpungându-l cu sulița în pântece, l-a trântit la pământ și i-a tăiat capul. Această
ucidere infamă a lui Mihai Vodă nu fu aprobată de nimene la curtea împăratului Rodolf”.
Trupul lui Mihai a fost aruncat apoi în câmpia Cristișului, pentru ca ostașii săi să vadă
că a pierit căpitanul lor.[40] Pe mormântul lui Mihai Viteazul din Turda s-a construit
un obelisc, închinat lui Mihai.

Capul său este luat de Turturea paharnicul, unul dintre căpitanii voievodului,[41] adus în
Țara Românească și înmormântat de Radu Buzescu la Mănăstirea Dealu, lângă
osemintele părintelui său, Pătrașcu-Vodă.

Pe lespedea sa de piatră de la Mănăstirea Dealu este scris: „Aici zace cinstitul și

răposatul capu al creștinului Mihail, Marele Voievod, ce a fost domn al Țării Românești
și Ardealului și Moldovei”.

Miron Costin a scris în cronica sa următorul comentariu, după ce a relatat uciderea lui
Mihai: „Și așea s-au plătitu lui Mihai Vodă slujbele ce-au făcutu nemților”.[42] Abia
generația pașoptistă, angajată în lupta pentru crearea statului național român, îl va
recunoaște pe Mihai Viteazul ca pe un ilustru predecesor.[42]

Portrete

Mihai Viteazul - frescă de la Mănăstirea Căluiu

Au rămas mai multe portrete înfățișându-l pe Mihai Viteazul, unele contemporane, altele
postume. Într-o ipostază mai tânără este prezentat la mănăstirea Căluiul, apoi și
la Biserica Domnească din Târgoviște. Ambele prezintă costumul domnesc în
întregime. În 1598 Ioan Orlandi a executat o gravură a lui Mihai Viteazul aflat
la Nicopole. El este pleșuv, slab și ferm, îmbrăcat într-o platoșă și acoperit de o blană
mițoasă. În mâna dreapță ține un baston de comandant, iar mâna stângă și-o ține
sprijinită pe sabia terminată cu un cap de lup. În fundalul gravurii se vede bătălia și
stema cetății Nicopole, iar dedesubt apare inscripția „Michel Vaivoda della Vallachia, il
qvale prese la cità di Nicopoli nella Bvlgaria l'anno 1598”[43].

Franz Franken: Mihai Viteazul și Maria Christierna, detaliu din

tabloul Croesus arătându-și comorile lui Solon
În ziua de 23 februarie 1601 Mihai Viteazul ajunge în Praga, la curtea împăratului
Rudolf al II-lea. Primit cu entuziasm - după cum relatează H. Ortelius - i se realizează
un portret în aramă de către gravorul curții, Egidius Sadeler. Acesta este cel mai
cunoscut portret al domnitorului român, fiind răspândit în numeroase copii. Inscripția
circulară spune „Michael Waivoda Walachiae Transalpinae, utraque fortuna insignis et
in utraque eadem virtute, aet. XLIII”, iar versurile-dedicație: „Tanti facit nomen Christi,
Maiestatem Caesaris, / Rempublicam christianam et Ecclesiae sub Pontifice Maximo
concordiam sue”, adică „Atât de mult iubește pe Cristos și Împărăția creștină și unirea
Bisericii sub Papă” [44]. Aproape două secole și jumătate mai târziu, în 1847, Nicolae
Bălcescu și Alexandru G. Golescu redescoperă acest portret, împreună cu alte cinci ale
aceluiași, la cabinetul de stampe al bibliotecii regale din Paris[45]. „Cându vezurămu pe
cellu de allu siésselé strigarămu de o dată: Acesta este [...] Fizionomia principelui
respunde întocmai închipuirii celloru ce au studiatu caracterulu acestui bărbatu
extraordinariu. [...] Otărârămu în dată a ne desierta ușiórele nóstre pungi...” pentru a
comanda o copie după acest portret, spre a da „în admirare românilor” adevărata
înfățișare a voievodului[46].

După moartea lui Mihai Viteazul au fost executate mai multe portrete ale acestuia,
printre care unul în 1601 ce îl prezintă cu o căciulă și o mantie de blană, sub care scrie
„Michael Weyvodt aus der Walachey, occubuit XVIII Aug. a. MDCI”, precum și altele
inspirate după cel al lui Sadeler. Odată, Mihai Viteazul este prezentat ca fiind Gheorghe
Ștefan, domnul Moldovei.
 Medalie cu efigia lui Mihai Viteazul
Marcă poștală cu Mihai Viteazul
De la Mihai Viteazul au rămas și două criptoportrete, ambele realizate de către Franz
Francken II. Într-unul dintre ele, aflat la muzeul Prado din Madrid, apare ca Irod, având
căciula transformată în turban și lanțul și medalia dăruite de împăratul german. În
celălalt, mai cunoscut, aflat la Kunsthistorisches Museum Vienna (Muzeul de Istorie a
Artei din Viena), apare alături de Maria Christierna,[47] într-o reprezentare a alaiului
lui Cresus (împăratul Rudolf al II-lea).[48]

Mihai Viteazul mai apare și în gravuri din secolele XVI-XVII ce prezintă momentul
uciderii sale, însă de cele mai multe ori are o înfățișare imaginată.

Mihai Viteazul a fost reprezentat în tablouri pictate în secolele XIX și XX de artiști

precum Gheorghe Tattarescu, Theodor Aman, Mișu Popp sau Constantin Lecca.

In memoriam
Deși efemeră, această primă unire de facto a celor trei țări medievale românești,
realizată de Mihai Viteazul în 1599–1600, a fost popularizată în secolul al XIX-lea, mai
ales de scrierile lui Nicolae Bălcescu, în contextul perioadei de renaștere națională a
românilor. După unificarea statului român, imaginea a fost promovată mai departe de
autorități, și a rămas în conștiința românilor ca un simbol al unității naționale.

În România există 9 localități din diferite județe care îi poartă numele (5 dintre ele
numite „Mihai Viteazu” și 4 numite „Mihai Bravu”). În aproape toate orașele din țară sunt
străzi numite „Mihai Viteazul” sau „Mihai Bravul”. O arteră principală a Bucureștiului,
aflată pe inelul principal al orașului, poartă acest din urmă nume, alături de o stație de
metrou aflată pe această stradă.

Numeroase licee și colegii naționale au numele „Mihai Viteazul”. De asemenea, o serie

de instituții militare de învățământ superior, printre care