Partea I: Dreptul ca ştiinţă Curs nr.1: Ce este dreptul?

1. Etimologie:
-Termenul „drept”: directus, -um sau dirigo, -ere, care înseamnă cale dreaptă, drum drept, dar
şi a conduce.
- Dreptul: misiunea de a stabili reguli, norme care conduc societatea.
- termenului „drept” i s-au adăugat alte 2 sensuri: dr obiectiv si dr subiectiv.
- Dreptul = un ansamblu de reguli stabilite de către stat, reguli ce guvernează întreaga
societate.
- Dreptul = o prerogativă specială, aparţinând unei anumite persoane. Aceste 2 sensuri
s-au cristalizat sub forma a 2 concepte – conceptul de drept obiectiv şi conceptul de
drept subiectiv.
2. Distincţia dintre drept obiectiv şi drept subiectiv
■ Dreptul obiectiv reprezintă un ansamblu de reguli/norme cu privire la organizarea şi
funcţionarea societăţii, stabilite într-un cadru statal. În opinia altor autori, dreptul
obiectiv mai cuprinde totalitatea normelor juridice dintr-un stat.
■ Dreptul subiectiv reprezintă posibilitatea recunoscută de lege unei persoane de a
pretinde unui terţ să aibă o anumită conduită (care poate consta în a da, a face sau a nu
face ceva) şi de a apela, în caz de nevoie, la forţa de constrângere a statului.
■ Dreptul subiectiv este legat de titular, denumit subiect de drept (subiect-subiecte).
■ Dreptul =un adevărat fenomen social, el nu trebuie văzut doar ca o simplă ştiinţă.
Mulţi autori consideră că în societate se manifestă un adevărat fenomen juridic, care
disciplinează relaţiile umane (rol civilizator).
3. Fenomenul juridic. Coordonate (drept-societate, drept-norme sociale, drept-justiţie)
■ Dreptul nu trebuie văzut doar ca o ştiinţă, pentru că el este un fenomen, care are trei
coordonate fundamentale: drept-societate; drept-norme sociale, drept-justitie.
■ A) drept şi societate: nu există drept fără societate şi nu există societate fără drept (Ubi
societas ibi jus şi ubi jus ib societas); această coordonată pune problema distincţiei
între drept şi nondrept.
■ B) drept şi norme sau reguli sociale.: Dreptul are un profund caracter social, orice
normă juridică are caracter social. Reciproca nu este, însă, valabilă, pentru că există un
pluralism normativ (în societate, pe lângă normele de drept, sunt şi alte norme sociale,
normele etice, religioase etc.), deci, ceea ce este social nu este automat şi juridic.
■ Ceea ce distinge, însă, normele juridice de celelalte norme: caracterul lor
obligatoriu.
Regula de drept reprezintă manifestarea de voinţă destinată să producă valabil efecte juridice,
admise de alţii; faptul că efectele pe care le produce în viaţa altora sunt admise, acceptate de
alţii, relevă caracterul obligatoriu al normei
■ Caracterul obligatoriu este instituit cu ajutorul statului, care intervine prin folosirea
forţei de constrângere, ori de câte ori o regulă de drept este ignorată, încălcată,
intervenţie care este asigurată cu ajutorul unui aparat special.
■ C) drept şi justiţie. Dreptul are mai multe misiuni în societate, DAR misiunea lui
principală = a asigura justiţia, adică de a da fiecăruia ceea ce este al său (suum cuique
tribuere). Se spune că istoria arată o permanentă exigenţă a justiţiei şi o constantă
revoltă contra injustiţiei.
■ - o altă misiune a dreptului: =a asigura organizarea societăţii, supravieţuirea ei, pentru
că dreptul este „ştiinţa justului şi a utilului”.
 ■ - supravieţuirea societăţii este asigurată prin ocrotirea valorilor ei fundamentale, valori
patrimoniale, comerciale (proprietatea, libera concurenţă, loialitatea în contractele
încheiate), dar şi valori necomerciale (nepatrimoniale), cum ar fi, respectul persoanei,
al naturii (de unde a rezultat dreptul la un mediu sănătos), respectul valorilor culturale.
■ - având în vedere a doua misiune a dreptului, s-a ajuns la o analiză economică
acestuia, dreptul - concepţie utilitaristă. Conform acestei concepţii,
dreptul=instrumentul de maximizare a utilităţilor sau satisfacţiilor individuale şi
colective.
■ Justiţia a preluat această nouă concepţie (unele hotărâri judecătoreşti din SUA -
motivaţie economică. În Europa, în Franţa, cu precădere, =includerea în argumentarea
juridică a conceptelor economice sau utilitariste ,de ex., obligaţia precontractuală de
informare, clauzele abuzive, taxe fiscale ce sancţionează anumite conduite etc.).
II. Sistemul ştiinţelor juridice. Rolul TGD in acest system
■ - sistemul ştiinţei dreptului: analiza relaţiei fapt(e) – drept. Ştiinţa analizează faptele.
Juristul spune dreptul, ceea ce trebuie să fie, să guverneze societatea. Faptul nu este
drept, pentru că dreptul nu poate lua naştere prin simpla existenţă a faptelor.
■ -Dreptul ajunge să se confunde cu obiectul său, care nu este numai acela de a emite
reguli de conduită obligatorii ( adică, norme juridice), ci de a măsura caracterul just
sau injust al valorilor apărate de norme.
■ -Analiza valorilor: necesitatea ierarhizării lor, ceea ce presupune apelul la ştiinţele
sociale, la ştiinţele juridice.
■ Dreptul ca ştiinţă nu are o existenţă izolată, separată, el se încadrează în sistemul
ştiinţelor sociale, alături de ştiinţele istorice şi ştiinţele ce au ca obiect studiul
activităţilor umane (psihologia, sociologia etc.).
■ 1. Tabloul ştiinţelor juridice
■ Dreptul ca stiinta cuprinde:
■ -stiintele juridice de ramura (drept penal, dreptul muncii, dr international public, dr
financiar)
■ -TGD
■ -stiintele juridice istorice(dr roman, ist dr, doctrine juridice)
■ -stiintele ajutatoare/ participative
■ Stiintele juridice de ramura studiaza un fascicul de relatii sociale, avand obiect de
reglementare propriu si metoda proprie de cercetare. De ex: dr civil studiaza relatiile
patrimoniale si personal nepatrimoniale ; dr penal studiaza relatiile de aparare sociala
declansate ca urmare a savarsirii unor infractiuni; dr international public studiaza
relatiile dintre state, precum si dintre state si organizatiile internationale;
■ dr muncii studiaza relatiile de munca(cadrul individual si cadrul contractelor
normative).
■ - fiecare stiinta de ramura cerceteaza numai relatiile sociale, particulare, formuland
concepte proprii ramurii respective, folosind aceeasi metoda de cercetare (metoda de
ramura) si formuland principii de ramura.
■ Marea diviziune a dreptului:
■ -Drept public
■ -Drept privat
■ In dreptul public: dr. constitutional,dr. administrativ, dr. financiar-fiscal, dr.
international public. Metoda comuna: autoritarista sau a subordonarii partilor. Obiectul
 de reglementare= relatiile din cadrul exercitiului puterii publice, administratiei
publice, relatii dintre autoritatile publice sau dintre cetateni si autoritati etc.
■ In dreptul privat: dr. civil, dr. afacerilor, dr. transporturilor, dr. procesual civil, dr.
concurentei, dr. muncii, dr. securitatii sociale. Metoda folosita: a egalitatii partilor.
Obiectul de reglementare= relatii sociale patrimoniale, personal nepatrimoniale, de
munca, de prestare a unui serviciu.
■ Stiintele juridice istorice arata evolutia dreptului, formarea lui si principalele tendinte
de reglementare a relatiilor sociale.
■ Stiintele participative/ ajutatoare sunt nejuridice; sunt o serie de stiinte desprinse din
disciplinele de baza, care contribuie la aflarea adevarului in procesul judiciar si la
dezvoltarea stiintei dreptului (medicina legala, statistica judiciara, informatica juridica,
psihologia judiciara, sociologia juridica, metodologia juridica, criminalistica).
■ 2. TGD- loc si rol in sistemul stiintelor juridice
■ TGD este o disciplina de sinteza, care ofera o viziune de ansamblu asupra
fenomenului juridic si asupra stiintelor juridice.
■ = „ABC-ul” dreptului, pt ca ea ofera conceptele si notiunile de baza, notiunile si
categoriile fundamentale ale dreptului, principiile sale generale, folosindu-se metoda
abstractizarii si generalizarii.
■ Teoria dreptului pleaca de la cunostintele oferite de disciplinele de ramura, deci de la
particular ajungand la general. De asemenea, se pleaca de la concret si se
abstractizeaza, formulandu-se concepte generale valabile pt toate ramurile(de ex:
notiunea de norma juridica, principiu de drept, izvor al dreptului, raport juridic).
■ - DAR exista si fenomenul invers: disciplinele de ramura pleaca de la notiunile oferite
de TGD pt a particulariza si a concretiza. Acest lucru nu trebuie, insa, sa duca la
concluzia ca TGD este un fel de magna mater a celorlalte stiinte, deoarece celelalte
stiinte juridice de ramura nu sunt desprinse din TGD.
■ -Insa, nu trebuie nici exacerbat rolul stiintelor de ramura, mergand pana acolo incat a
se minimaliza contributia TGD la dezvoltarea stiintelor juridice, pt ca in fiecare stiinta
exista o disciplina cu rol de sinteza.
■ Disciplinele de ramura au rolul de a aprofunda studiul relatiilor sociale de care ele se
ocupa, iar relatia dintre aceste discipline si TGD: teoria ofera genul proxim, iar
disciplinele de ramura diferenta specifica.

III. Teorii privitoare la apariţia dreptului

■ - intrebarea: cand apare dreptul? Dreptul apare de la primele forme de organizare
sociala sau odata cu statul?
■ -două concepţii: concepţia antropologică şi cea etatistă. Concepţia antropologică
(James Frazer sau Andrey Malinowski ) susţine că în cadrul societăţilor aşa zis
primitive există forme de normativitate care se exprimă prin tabuuri şi interdicţii,
considerând că dreptul îşi găseşte originile în forme de organizare socială prestatală.
■ - este o opinie minoritara, nu se poate vorbi la acel nivel de organizare sociala de
existenta unei autoritati care sa aiba misiunea de a apara valorile sociale prin agenti
proprii ca in cazul statului
■ - Majoritatea autorilor =dreptul apare odata cu statul, ca statul este singurul creator de
norme juridice (concepţia etatista), pt ca numai de la aparitia statului se poate vorbi
de existenta unui aparat special propriu de represiune a comportamentului ilicit si de
 aparare in acelasi timp, a valorilor sociale ocrotite de normele de drept. Originea
concepţiei: Hegel
IV. Esenţa, conţinutul, forma, definiţia dreptului
■ - pentru a înţelege definiţia dreptului, este necesar să cunoaştem esenţa, conţinutul şi
forma acestuia.
■ - Esenţa unui fenomen: unitatea raporturilor stabile din interiorul lui.
■ Din multitudinea determinărilor calitative ale dreptului, se desprinde o calitate
principală care exprimă determinarea sa internă: calitatea juridică a voinţei şi a
interesului care determină apariţia normelor juridice; asigură un anumit echilibru în
evoluţia raporturilor interumane.
■ Dreptul se deosebeşte de alte sisteme normative sociale prin calitatea juridică a
voinţei. Deci, esenţa dreptului= voinţa juridică a apariţiei sale.
■ Voinţa juridică reprezintă voinţa generală a societăţii, supusă unui proces de selecţie şi
valorizare; nu este o simplă sumă a voinţelor individuale.
Conţinutul dreptului = ansamblul elementelor care dau expresie concretă voinţei şi
intereselor sociale ce reclamă oficializarea şi garantarea pe cale statală.
■ - latură componentă dominantă: sistemul normelor juridice. Orice sistem de drept îşi
realizează funcţiile prin intermediul normei de drept. Mecanismul influenţei sale
asupra relaţiilor sociale : modul în care conduita impusă de către o normă de drept
structurează relaţiile sociale.
Forma dreptului reprezintă modul în care se organizează elementele care compun
conţinutul dreptului. Este internă şi externă.
■ Forma internă a dreptului este exprimată de interacţiunea ramurilor dreptului, de
gruparea normelor juridice pe instituţii şi pe ramuri de drept.
■ Forma externă a dreptului poate fi analizată din mai multe puncte de vedere:
■ -din prisma modalităţilor de exprimare a voinţei legiuitorului (izvoarele dreptului)
■ -din prisma modalităţilor de sistematizare a legislaţiei
■ -din prisma modalităţilor de exprimare a normelor de drept în diferite acte emise de
către autorităţile publice, şi anume: legi, ordonanţe, hotărâri ale Guvernului, decrete.
■ -În forma dreptului sunt conţinute şi procedeele specifice tehnicii juridice, cum ar fi
conceptele, clasificările şi, mai ales, tiparele logice ale normei juridice.
■ Definitia DREPTULUI==ansamblul regulilor create sau recunoscute (sancţionate) şi
garantate de către stat, reguli care reglementează principalele relaţii sociale şi care au
ca scop organizarea şi funcţionarea societăţii, precum şi disciplinarea
comportamentului uman