Capitolul 1 Câmpul electromagnetic în teoria macroscopică 7

1.

CÂMPUL ELECTROMAGNETIC ÎN TEORIA

MACROSCOPICĂ.

1.1 CÂMPUL ŞI SUBSTANŢA.

Substanţa şi câmpul sunt forme fizice fundamentale, în strânsă conexiune, sub
care se prezintă materia.
Câmpul electromagnetic este o formă de existenţă a materiei, deosebită de
substanţa corpurilor şi există în regiunile din spaţiu în care se pot exercita asupra
corpurilor acţiuni ponderomotoare ( forţe şi cupluri ) de natură electromagnetică.
Prin acţiuni ponderomotoare de natură electromagnetică se înţeleg forţele şi cuplurile
exercitate asupra corpurilor din cauze care nu sunt de natură termică sau mecanică.
Pentru noţiunea generală de câmp (deci şi de câmp electromagnetic) se poate da o
definiţie mai precisă. Prin câmp se înţelege o formă de existenţă a materiei, relativ
delimitată de substanţă, având o înaltă activitate şi capabilă din această cauză să
realizeze interacţiunea fizică a particulelor de substanţă. Câmpul se poate transforma
dintr-o formă în alta, iar câmpul electromagnetic se poate transforma în substanţă,
ceea ce se pune în evidenţă în cadrul fizicii nucleare. Comparativ cu substanţa, ce
ocupa o porţiune finita din spaţiu ,câmpul electromagnetic poate exista si-n spaţiul
dintre corpuri (vid).
Cele mai multe proprietăţi ale câmpului electromagnetic se studiază indirect,
prin efectele pe care le produce (de exemplu efecte mecanice şi termice), deoarece
cele mai multe dintre modurile de manifestare ale câmpului electromagnetic nu sunt
direct accesibile simţurilor omului. Numai undele electromagnetice de lungimi de
undă cuprinse între 0,4 μm şi 0,76 μm sunt direct perceptibile, fiind unde luminoase.
Un sistem fizic se consideră izolat dacă la un moment dat, sau pe o durată
finită se neglijează interacţiunile lui cu alte sisteme din exterior. În general, sistemele
nu pot fi considerate izolate şi în conformitate cu principiul cauzalităţii, starea
sistemului este condiţionată şi de stări ale sistemelor din exterior. Într-un sistem
neizolat, evenimentele cauză ale unui fenomen efect nu pot aparţine exclusiv unei
stări anterioare a sistemului şi care ar conţine numai evenimente interioare acestuia; o
astfel de stare cuprinde şi evenimente din exterior şi mulţimea evenimentelor factori
cauzali interni şi externi, alcătuiesc starea de determinaţie cauzală a fenomenului
efect în sistemul neizolat. După modul în care intervin interacţiunile între sistemele
fizice neizolate, se disting: acţiuni instantanee la distanţă şi acţiuni prin contiguitate.
În primul caz, un eveniment de stare dintr-un sistem fizic care a avut loc simultan sau
cel mult într-un trecut imediat apropiat cu un eveniment dintr-un al doilea sistem
fizic, îl poate influenţa pe acesta din urmă oricât de mare ar fi depărtarea dintre cele
două sisteme. Astfel, acţiunile ponderomotoare la distanţă între corpuri sunt acţiuni
pe care corpurile le exercită asupra altor corpuri în fiecare moment din poziţiile pe
care le ocupă în acel moment; ele nu au nevoie de timp pentru a se transmite de la
8 Capitolul 1 Câmpul electromagnetic în teoria macroscopică

corpul care le exercită până la corpul asupra căruia se exercită, oricât de mare ar fi
distanţa dintre ele şi satisfac principiul acţiunii şi reacţiunii. În teoria newtoniană a
gravitaţiei universale, acţiunile gravifice sunt considerate acţiuni instantanee la
distanţă. Într-o primă fază şi fenomenele electrice şi magnetice s-au studiat în ipoteza
acţiunilor ponderomotoare instantanee la distanţă. Astfel, forţa de natură electrică pe
care o exercită un corp punctiform asupra altui corp punctiform, ambele încărcate
electric, nu ar necesita timp de propagare, oricât de mare ar fi distanţa care le separă.
În aceste condiţii, viteza de transmisie a acţiunilor este infinit de mare. În realitate,
interacţiunile dintre sistemele fizice au proprietatea că un eveniment într-un anumit
loc şi la un anumit moment este influenţat în primul rând şi în mod direct de
evenimentele care au avut loc în trecutul imediat şi în vecinătatea imediat apropiată
a evenimentului considerat. Acţiunile ponderomotoare între corpuri sunt prin urmare
localizate în spaţiu şi întârziate, adică necesită un anumit timp spre a se propaga de la
corpul care le exercită la corpul asupra căruia se exercită, întârzierea fiind cu atât mai
mare cu cât distanţa care le separă este mai mare. În această accepţiune în care
acţiunile dintre sistemele fizice se transmit din aproape în aproape în spaţiu şi timp,
deci cu viteză finită, ele se numesc acţiuni prin contiguitate. Urmează că în acest
spaţiu există un sistem fizic, denumit câmp, capabil să asigure transmiterea acţiunilor
ponderomotoare prin contiguitate.

1.2 IPOTEZELE TEORIEI MACROSCOPICE A FENOMENELOR

ELECTRICE ŞI MAGNETICE.

Omul a venit în contact, încă din cele mai vechi timpuri, cu diferitele
manifestări ale câmpului electromagnetic. Numai odată cu începutul secolului XIX
se poate vorbi de o adevărată abordare ştiinţifică a studiului electromagnetismului.
Această întârziere faţă de evoluţia altor domenii ale fizicii se datorează în special
faptului că fenomenele electrice şi magnetice nu sunt accesibile direct simţurilor
umane, ci indirect, prin intermediul unor efecte secundare de natură mecanică,
termică, chimică etc.
Experimental s-a stabilit că pot exista stări specifice ale corpurilor în care
acestea manifestă proprietăţi noi diferite de cele de natură mecanică, termică,
chimică. Pentru descrierea cantitativă a acestor proprietăţi trebuie introduse mărimi
de stare noi, ireductibile la cele mecanice, termice etc. Aceste mărimi sunt numite
mărimi electrice şi magnetice.
Tot experienţa a arătat că, atunci când se găsesc în asemenea stări, între
corpuri se exercită interacţiuni (forţe şi cupluri) de natură diferită de interacţiunile
mecanice numite interacţiuni electromagnetice. Aceste interacţiuni sunt efectul
acţiunii exercitate asupra corpurilor de un sistem fizic distinct de ele, numit câmp
electromagnetic. Câmpul electromagnetic poate exista atât în afara cât şi în interiorul
corpurilor şi reprezintă suportul fizic care permite transmiterea interacţiunilor
electromagnetice din aproape în aproape în timp şi spaţiu, la orice distanţă. Câmpul
electromagnetic este deci purtător de energie şi impuls.
 Capitolul 1 Câmpul electromagnetic în teoria macroscopică 9

Corpul aflat în stări electrice şi magnetice specifice îşi asociază un câmp

electric sau magnetic propriu şi acesta va exercita asupra oricărui alt corp aflat într-o
stare similară acţiuni ponderomotoare corespunzătoare.
Câmpul electric şi câmpul magnetic sunt legate organic, constituind
componentele complementare ale câmpului electromagnetic.
Teoria fenomenelor electrice şi magnetice iniţiată de Faraday şi desăvârşită de
Maxwell pentru medii imobile şi de Hertz pentru medii în mişcare lentă, este o teorie
fenomenologică, macroscopică şi nerelativistă. Caracterul fenomenologic rezultă din
modul în care speciile de mărimi şi legile teoriei se stabilesc prin analiza datelor
experimentale, respectiv prin sinteză inductivă şi generalizare nefiind necesare
ipoteze care să postuleze imposibilitatea verificării lor prin experienţă. Caracterul
macroscopic rezultă din faptul că se admite un model continuu al substanţei
(materiei), adică în această teorie nu se ia în considerare structura la scară atomică. În
conformitate cu acest model, speciile de mărimi fizice sunt proprietăţi locale cu
repartiţie continuă în spaţiu şi evoluţie continuă în timp. Chiar şi unele
discontinuităţi, cum sunt cele de la suprafaţa corpurilor, se presupun cazuri limită în
care densitatea de masă a corpurilor tinde extrem de repede către zero; în acest sens
prin vid se înţelege o stare limită de rarefiere a substanţei corpurilor.
Câmpul electromagnetic, ansamblul indisolubil format din câmpul electric şi
câmpul magnetic, reprezintă un sistem fizic distinct de corpuri, care poate exista atât
în interiorul corpurilor, cât şi în vid.
Speciile de mărimi fiind funcţii de punct, este necesar să se precizeze modul în
care se identifică un punct. În cazul corpurilor, un punct din interiorul acestora poate
fi identificat independent de orice sistem de referinţă; pentru un punct din afara
corpurilor, adică din vid, apare necesitatea raportării lui la un sistem de referinţă
geometric. În ipoteza repartiţiei continue a substanţei în întreg spaţiul, fiecărui punct
din interiorul sau exteriorul corpurilor i se poate asocia un sistem de referinţă imobil
în raport cu substanţa din vecinătate. Speciile de mărimi, rezultă, în acest caz,
independente de acest referenţial. Derivatele lor în raport cu timpul, care intervin în
formularea legilor, sunt derivate substanţiale, iar curbele închise şi suprafeţele închise
şi deschise fiind ataşate substanţei îşi modifică forma odată cu mişcarea locală a
substanţei. În acest fel, legile sunt independente de referenţialul faţă de care se
reperează poziţiile şi vitezele.

1.3. MĂRIMI FIZICE ALE CÂMPULUI ELECTROMAGNETIC.

Sistemele fizice, interacţiunile şi transformările lor se descriu cu ajutorul

proprietăţilor acestora, care pot fi puse în evidenţă prin analiza rezultatelor
experimentale.
Din mulţimea proprietăţilor fizice numai o parte pot fi caracterizate cantitativ,
adică sunt susceptibile de a fi măsurate. Proprietăţile fizice care satisfac această
condiţie, la care se adaugă şi indicarea unităţilor şi metodelor de măsurare, se numesc
mărimi fizice (scalare, vectoriale, tensoriale etc.).
Mărimile fizice se clasifică după următoarele criterii:
10 Capitolul 1 Câmpul electromagnetic în teoria macroscopică

• din punctul de vedere al introducerii într-o teorie a unui domeniu al fizicii, în

mărimi primitive şi derivate;
• după modul în care intervin în caracterizarea stărilor unui sistem fizic, în mărimi
de stare, accesorii şi de interacţiune;
• din punctul de vedere al sistemelor de unităţi, în mărimi fundamentale şi
secundare;
• din punctul de vedere al localizării în spaţiu, se clasifică în mărimi globale,
respectiv locale, după cum sunt asociate unor regiuni (volume, suprafeţe sau linii),
respectiv unor puncte;
• după existenţa sau lipsa legii de compoziţie internă de tip aditiv în caracterizarea
structurii lor algebrice, mărimile sunt extensive sau intensive.
a. Mărimi primitive şi derivate. Mărimile derivate sunt acele mărimi care, într-o
teorie dată, se introduc cu ajutorul altor mărimi de referinţă prin relaţii analitice,
nefiind necesare experienţe care să pună în evidenţă noi proprietăţi. De exemplu,
acceleraţia a se defineşte în funcţie de viteza v şi de timpul t cu relaţia a = dv/dt, iar
viteza cu relaţia v = dr/dt, r fiind raza vectoare. Ambele mărimi a şi v sunt mărimi
derivate. În general, o mărime derivată se defineşte ca funcţie de alte mărimi şi relaţia
obţinută constituie relaţia de definiţie a mărimii derivate. Unitatea şi metoda de
măsurare rezultă din relaţia de definiţie în funcţie de unităţile şi metodele de măsurare
ale mărimilor de referinţă. În acest proces de definire a mărimilor, unele în funcţie de
altele, scade treptat numărul celor nedefinite în acest mod. Se ajunge astfel la un
stadiu în care mărimile rămase nu mai pot fi definite cu ajutorul altor mărimi. Acestea
se numesc mărimi primitive şi introducerea lor se face prin interpretarea datelor
experimentale. În mecanica clasică sunt mărimi primitive: lungimea, durata, masa şi
forţa.
Sistemul complet al speciilor de mărimi primitive, aferent fenomenelor
electrice si magnetice, conţine:
 patru specii pentru caracterizarea stărilor electrice şi magnetice ale corpurilor:
• sarcina electrică q, mărime scalară, caracterizează starea de încărcare electrică;
• momentul electric p, mărime vectorială, caracterizează starea de polarizare
electrică;
• intensitatea curentului electric de conducţie i, mărime scalară, caracterizează
starea electrocinetică;
• momentul magnetic m, mărime vectorială, caracterizează starea de
magnetizare,
 două, respectiv patru specii de mărimi vectoriale pentru caracterizarea locală şi
instantanee a câmpului electromagnetic:
• vectorul câmp electric în vid Ev, respectiv(în corpuri) perechea intensitatea
câmpului electric E şi inducţia electrică D;
• vectorul inducţie magnetică în vid Bv, respectiv (în corpuri) perechea inducţia
magnetică B şi intensitatea câmpului magnetic H.
b. Mărimi de stare, accesorii şi de interacţiune. Fenomenele, transformările,
interacţiunile şi procesele din sistemele fizice sunt mulţimi de evenimente care în
raport cu un eveniment de referinţă se preced, sunt simultane sau se succed. În
 Capitolul 1 Câmpul electromagnetic în teoria macroscopică 11

conformitate cu principiul cauzalităţii, pentru orice eveniment există o cauză care-l

determină univoc ca efect al său. Evenimentele susceptibile de a constitui cauze se
numesc evenimente de stare, iar speciile de mărimi care le caracterizează proprietatea
de stare se numesc mărimi de stare. Mulţimea evenimentelor de stare simultane
alcătuieşte starea sistemului fizic în momentul respectiv, descrisă de mulţimea
corespunzătoare a mărimilor de stare. În mecanica clasică, de exemplu, starea unui
punct material este complet determinată de parametrii de stare: raza vectoare şi
impulsul. Evenimentele, respectiv speciile de mărimi care nu intervin în starea unui
sistem fizic izolat, se numesc evenimente accesorii, respectiv mărimi accesorii.
Dacă sistemul fizic nu este izolat, determinarea univocă a evoluţiei lui este
condiţionată de cunoaşterea interacţiunilor cu sistemele fizice din exterior. Mărimile
fizice care caracterizează interacţiunile dintre sistemele neizolate sau trecerea lor
dintr-o stare în alta se numesc mărimi de interacţiune. De exemplu, forţa descrie
interacţiunea unui punct material cu alte corpuri, iar lucrul mecanic este o mărime
care caracterizează trecerea punctului material dintr-o stare în alta.
Un grup de mărimi de stare al unui sistem fizic izolat este complet, respectiv
incomplet, după cum valorile mărimilor de stare la un moment dat determină,
respectiv nu determină univoc starea ulterioară a sistemului.
c. Mărimi extensive şi intensive. Mărimile ale căror valori se adună la
reunirea a două sisteme fizice se numesc mărimi extensive. Astfel de mărimi sunt:
lungimea, volumul, masa, sarcina electrică etc.
Mărimile intensive sunt mărimile care caracterizează local un sistem fizic. La
reunirea a două sisteme fizice identice, mărimile intensive care caracterizează
sistemul rezultant sunt egale cu cele care caracterizează fiecare dintre sistemele
componente. Astfel de mărimi sunt: temperatura, presiunea, densitatea de masă,
densitatea de sarcină etc.
Măsurarea mărimilor fizice se efectuează cu ajutorul unei metode de măsurare.
Metoda de măsurare este o operaţie experimentală cu ajutorul căreia se poate asocia
fiecărei mărimi fizice o mărime matematică numită valoare, în raport cu o mărime
fizică de referinţă, numită unitate de măsură.

1.4. TEOREMA FUNDAMENTALĂ A CÂMPURILOR DE VECTORI

(HELMHOLTZ).

Analiza sistemului de ecuaţii ale câmpului electromagnetic din punct de vedere

al coerenţei, completitudinii şi necontradicţiei, se face cu ajutorul teoremei
fundamentale a câmpurilor de vectori.
Natura câmpurilor de vectori se studiază cu ajutorul a două mărimi globale,
integrala de linie şi integrala de suprafaţă ale vectorului câmp cărora le corespund
mărimile locale (diferenţiale, punctiforme) rotorul şi divergenţa vectorului câmp.
Aceste mărimi (globale sau locale) intervin în formularea teoremei fundamentale a
câmpurilor de vectori. Fără a particulariza pentru câmpul electromagnetic “ teorema
fundamentală a câmpurilor vectoriale”, să considerăm un câmp vectorial caracterizat
de vectorul G .În conformitate cu această teoremă 1 , vectorul câmp G al unui câmp
12 Capitolul 1 Câmpul electromagnetic în teoria macroscopică

este unic determinat în fiecare punct din domeniul V mărginit de suprafaţa închisă
 , dacă se cunosc:
a) – în formulare integrală (globală):
1) circulaţia vectorului G în lungul oricărei curbe închise  :

 Gd s

(1.1)

2) fluxul vectorului G prin orice suprafaţă închisă  care poate fi trasată

în câmp

 Gd A

(1.2)

b) – în formulare diferenţială (locală):

1’) rotorul vectorului rot G (1.3)
2’) divergenţa vectorului div G în fiecare punct din domeniul V (1.4)
c) condiţiile în fiecare punct de pe frontiera  a domeniului V (indiferent de
formularea problemei, integrală sau diferenţială), se exprimă:

o fie prin componenta normală G n = n  G (1.5)
 
o fie prin componenta tangenţială . Gt = n  G (1.6)
d) condiţiile iniţiale in problemele regimului dinamic.
Observaţii:
1. Circulația și / su fluxul vectorului G poate fi pozitivă, nulă sau negativă

2. Condiţiile pe frontieră rezultă din aplicarea la limită a noţiunii de divergenţă

şi rotor pe suprafeţele de separaţie.
3. Teorema fundamentală a câmpului are o importanţă deosebită în studiul
câmpului, deoarece permite determinarea acestuia în funcţie de flux şi de
tensiune, respectiv în funcţie de rotorul şi divergenţa lui (determină sursele
câmpului), în condiţii pe frontieră date .
4. Din punct de vedere a teoremei fundamentale, se disting:
▪ probleme de câmp cu condiţii pe frontieră pentru componenta normală Gvn a
inducţiei ;
▪ probleme de câmp cu condiţii pe frontieră pentru componenta tangenţială G vt a
intensităţii câmpului .
▪ probleme de câmp ce au condiţii pe frontieră mixte.
 Capitolul 1 Câmpul electromagnetic în teoria macroscopică 13

1.4.1 Divergenţa unui vector

Fie G(r) o funcţie vectorială oarecare în spaţiul tridimensional. Să considerăm

un volum finit V de formă oarecare, a cărui suprafaţă o notăm cu  (fig. 1.1).
Împărţim volumul V ,în două,prin suprafaţa D delimitată de curba .
V1 1 îl cuprinde pe D
 D

V2
2 îl cuprinde pe D
Figura 1.1 Domeniul de calcul

Să notăm aceste două părţi ale lui V cu V1 şi V2 . Suprafaţa 1 ce delimitează

volumul V1 include pe D ca şi suprafaţa 2 ce delimitează volumul V2. Este evident
   
că suma integralelor pe cele două suprafeţe  G dA1 +  G dA 2 va fi egală cu
Σ1 Σ2
 
integrala pe întreaga suprafaţă  G  dA . Acest lucru se explică prin aceea că fiecare
Σ

porţiune din D contribuie în mod egal cu un semn în prima integrală şi cu semn opus
în a doua integrală, deoarece direcţia spre exterior într-un volum devine direcţie spre
interior în celălalt volum . Cu alte cuvinte, orice flux care iese din V1 prin suprafaţa D
este un flux ce intră în V2.
Continuând divizarea volumului V într-un număr mare de porţiuni (elemente
de volum) V1, V2, …, Vn, cu suprafeţele ce le delimitează 1, 2, …, n ,regăsim
indiferent de numărul elementelor de volum, următoarea relaţie:
n    
  G d
k =1 Σ k
A k
=  dA = Ψ Σ .
G (1.7)
Σ

La limită, când n devine foarte mare, vrem să găsim ce este caracteristic pentru
o porţiune infinit mică şi în final în vecinătatea unui punct.
Dacă continuăm divizarea, n devine 2n şi integrala de sub suma din relaţia (1.7) se
împarte în doi termeni, fiecare din ei mai mic decât cel dinainte de divizare, deoarece
suma lor rămâne constantă. Cu alte cuvinte, pe măsură ce luăm volume din ce în ce
mai mici în jurul aceluiaşi punct, integrala de suprafaţă pe unul din aceste volume se
micşorează continuu. Volumul se împarte de asemenea în două părţi a căror sumă dă
volumul iniţial. Rezultă că trebuie să luăm în considerare raportul dintre integrala de
 G dA
suprafaţă şi volumul elementului din spaţiul divizat: Σ k .
Vk
Evident, pentru n suficient de mare, adică pentru o divizare în porţiuni din ce în
ce mai mici, la fiecare împărţire a integralei de suprafaţă în doi termeni şi volumul va
fi împărţit în două. Continuând o asemenea divizare, în jurul unei anumite regiuni,
14 Capitolul 1 Câmpul electromagnetic în teoria macroscopică

acest raport tinde către o limită. Această limită este o proprietate caracteristică
funcţiei vectoriale G în vecinătatea acestui punct. O numim divergenţa lui G şi o
notăm divG. Înseamnă că valoarea divG în orice  punct este egală cu:
  G dA k
div G = lim
Σk
, (1.8)
Vk → 0
Vk
unde Vk este volumul ce conţine punctul respectiv şi k suprafaţa ce
delimitează acest volum şi peste care se calculează integrala de suprafaţă.
Noţiunea de divG poate fi formulată şi în următorul mod: divG este fluxul pe
unitatea de volum care iese din volumul Vk, pentru Vk infinit de mic.
Evident, divG este o mărime scalară. Ea poate varia de la punct la punct,
valoarea ei într-un punct oarecare fiind dată de limita raportului din relaţia (1.8) când
Vk devine din ce în ce mai mic, cuprinzând tot timpul punctul respectiv. În acest fel,
divG este o funcţie scalară de coordonate, independentă de sistemul de coordonate..
Relaţia (1.7) poate fi scrisă sub forma:
 
  G dA k 
  n   n
Σ 
Σ G dA =  
k =1 Σ k
G dA k = 
k =1
Vk  k
Vk 
. (1.9)
 
 
La limită, când n → , Vk→ 0, termenul din paranteză devine divergenţa lui G
şi suma trece într-o integrală de volum:  
Σ
 G dA =  div G dV .
VΣ
(1.10)

Această ecuaţie reprezintă teorema lui Gauss - Ostrogradski sau teorema

divergenţei. Ea este valabilă pentru orice câmp vectorial pentru care există limita din
relaţia (1.8).
Divergenţa superficială .Divergenţa, fiind o proprietate caracteristică a
funcţiei vectoriale G în vecinătatea unui punct, definită de relaţia (1.8) ca limită a
raportului flux pe volum elementar, se poate defini asemănător si-n cazul in care o
dimensiune a volumului tinde mai rapid spre zero . Astfel volumul degenerează într-o
suprafaţă(disc fig.1.2)

Figura 1.2 Divergenţa superficială

Numim divergenţa superficială a vectorului G şi o notăm divS G. raportul:

 Capitolul 1 Câmpul electromagnetic în teoria macroscopică 15

   
 G dA k   ndA
G G  n  dA     
divS G = lim = lim = lim = G  n = n(G 2 − G1 )
Σk Σ Σ
(1.11)
A k →0 A k →0 A k →0
Ak Ai Ak

1.4.2 Rotorul unui câmp vectorial

Am introdus noţiunea de divergenţă ca o proprietate locală a câmpului

vectorial, pornind de la integrala pe o suprafaţă închisă. În acelaşi mod, să
considerăm integrala de linie (circulaţia) a unui câmp vectorial oarecare G(r), pe un
contur închis şi anume pe curba  (fig. 1.3, a). Putem considera că  mărgineşte o
suprafaţă oarecare S. Traversăm suprafaţa S pe drumul m, formând două bucle 1 şi
2, ambele cuprinzând drumul m (fig. 1.3, b). Calculăm integrala de linie pe fiecare
din ele, parcurgându-le în acelaşi sens. Suma celor două circulaţii va fi egală cu
circulaţia iniţială pe curba , deoarece în cele două integrări drumul m este parcurs în
sensuri opuse şi, prin urmare, în integrale rămâne doar contribuţia acelor părţi ale
buclelor care împreună formează curba iniţială . Dacă se continuă divizarea în bucle
  n  
mai mici 1, 2,…, n suma integralelor nu se schimbă:  G d l =   G d l .(1.12)
Γ k =1 Γ k

Divizarea conturului are drept scop obţinerea la limită a unei caracteristici

cantitative locale a câmpului. Micşorând buclele, se micşorează circulaţia, dar şi aria.
Este normal, astfel, să considerăm raportul dintre circulaţie şi aria buclei, exact cum
am procedat atunci când am considerat raportul dintre flux şi volum .Totuşi, aici
situaţia este puţin diferită, deoarece aria Ak a elementului de suprafaţă mărginită de
curba k este în realitate un vector (suprafaţa are o orientare în spaţiu) şi nu putem lua
raportul dintre un scalar şi un vector. Să alegem o orientare pentru elementul de
suprafaţă aflat într-unul din ultimele stadii de divizare. Vectorul unitar n indică
normala la acest element de suprafaţă şi acest vector va rămâne constant la
micşorarea drumului din jurul punctului P (fig.1.3, c).
Ak
2 n
1
dl m P
G

a. b. c.

Figura 1.3 Circulaţia unui vector

Limita raportului dintre circulaţie şi aria elementului poate fi scrisă astfel:

16 Capitolul 1 Câmpul electromagnetic în teoria macroscopică

 
 dl
G
Γk
.
lim (1.13)
A k →0
Ak
Căutăm să transformăm această relaţie intr-un raport cunoscut de acum şi
anume raportul flux – volum prin translaţia h pe direcţia n a curbei  generând
volumul VI=Ah. (figura 1.4)

Figura 1.4 Circulaţia elementară

În acest mod raportul definit prin relaţia 1.13 devine:

  
   
 Gdl h h  Gdl S (n  nl )dA
G      
lim = lim = lim = div(G  n ) = (G  n ) = n (  G ) ,1.14
Ai h Vi Vi
  
  dl  dl  dl dl  
unde h  Gdl =  Ghdl =  GdAl cu = n  nl în sistemele ortogonale
dl dl dl dl
Limita obţinută în acest fel reprezintă o mărime scalară, asociată punctului P în
câmpul vectorial G şi direcţiei n. Alegând trei direcţii independente ux, uy, şi uz,
obţinem trei numere diferite. Rezultă că aceste trei numere pot fi considerate ca fiind
componentele unui vector. Acest vector îl numim rotorul vectorului G, notat cu rot
G. Cu alte cuvinte, limita obţinută pentru o anumită direcţie n, este componenta
rotorului vectorului G pe acea direcţie:
Γ G dl
rot G = lim k . z
A k →0
Ak k
Dacă n este versorul elementului de suprafaţă P
Ak după care rot G este maxim, mărimea n = ux
 
   G dl
vectorială rot G = n  Alim
Γk
se numeşte y
k →0 Ak
rotorul vectorului G.
De exemplu, componenta după axa x a rotG x
se obţine alegând n = ux (fig. 1.5). Bucla k Fig. 1.5
micşorându-se în jurul punctului P, ea rămâne într-
un plan perpendicular pe axa x. Dacă vom micşora suprafaţa în jurul altui punct,
raportul dintre circulaţie şi arie va avea altă valoare, depinzând de natura funcţiei
vectoriale G. Rezultă că rotG este o funcţie vectorială de coordonate, a cărui direcţie,
 Capitolul 1 Câmpul electromagnetic în teoria macroscopică 17

în orice punct, este normală la planul ce trece prin acel punct pentru care mărimea
circulaţiei este maximă. Mărimea rotorului este egală cu valoarea limită a circulaţiei
pe unitatea de arie a planului din jurul punctului ales.
Pornind de la circulaţia în jurul unei suprafeţe infinitezimale, ne putem întoarce
la circulaţia în jurul buclei iniţiale . Relaţia (1.12) se poate scrie sub forma:
 
  G dl 
  n   n  Γk 
Γ G d l =   G d l =  A k . (1.15)
k =1 Γ k k =1  A k 
 
Dacă n creşte foarte mult, iar toate ariile Ak se micşorează, mărimea din

paranteză devine (rot G )  n , unde n este vectorul unitate perpendicular pe elementul
de suprafaţă Ak. Astfel, în partea dreaptă a relaţiei (1.15) avem suma produsului
dintre componenta normală a rotG şi aria elementului de suprafaţă, pentru toate
elementele de suprafaţă care formează suprafaţa S. Aceasta este integrala de
suprafaţa S, a vectorului rotG:
 
  G dl 
 Γk  n
( )
n    
 Ak   =  A k rot G  n →  rot G  dA . (1.16)
k =1  A k  k =1 SΓ

 
   
Din (1.15) şi (1.16), rezultă:  G d l =  rot G  dA . (1.17)
Γ SΓ

Relaţia (1.17) reprezintă teorema lui Stokes, care stabileşte o relaţie între
integrala de linie a unui vector şi integrala de suprafaţă a rotorului vectorului.
Rotor superficial .Rotorul, fiind o proprietate caracteristică a funcţiei
vectoriale G în vecinătatea unui punct, definită de relaţia (1.13) ca limită a
raportului circulaţie pe arie elementară, se poate defini asemănător si-n cazul in care
o dimensiune a suprafeţei tinde mai rapid spre zero . Astfel aria degenerează într-o
curbă închisă de lungime L    
   
 G ( n  n ) dA  xn )nl dA   
(G

l
Gdl h
lim = lim S = lim S = nx(G 2 − G1 )
L h Ai Ai

1.5. CÂMPURI POTENŢIALE

In conformitate cu teorema câmpurilor vectoriale,orice câmp este definit de

două mărimi scalare , fluxul si circulaţia vectorului ce definesc sursele câmpului.
Câmpurile ce au fluxul diferit de zero şi circulaţia nulă se numesc
 câmpuri potenţiale.
divG  0 G  0
 relaţii echivalente cu 
rot G = 0 xG = 0
Aceste câmpuri pot fi caracterizate printr-o mărime scalară numită potenţial şi
a cărei variaţie descrie câmpul vectorial. Întrucât V (  ) =   V = 0 rezultă

prin identificare G = V
18 Capitolul 1 Câmpul electromagnetic în teoria macroscopică

Presupunem că V este o funcţie scalară ce poate fi reprezentată printr-o

suprafaţă. Stând într-un punct oarecare pe această suprafaţă, vedem că în unele
direcţii suprafaţa este mai ridicată, iar în altele mai coborâtă. Există o direcţie, în care
dacă facem un mic pas, ne ridicăm mai sus decât dacă am face un pas de aceeaşi
mărime, în oricare altă direcţie(figura 1.6) . Pentru a preciza această idee, introducem
gradientul funcţiei scalare oarecare, continuă şi diferenţiabilă V(x, y ,z). Cu ajutorul
derivatelor ei parţiale putem construi în fiecare punct din spaţiu un vector, ale cărui
componente să fie egale cu derivatele parţiale respective. Acest vector îl numim
gradientul lui V, notat cu gradV sau  V
Gradientul funcţiei este un vector a cărui direcţie coincide cu cea mai mare
curbură şi a cărui mărime este egală cu panta măsurată în această direcţie:

dV dV r
 = = V (1.18)
dr dr r
Toate celelalte direcţii s poartă denumirea de derivată după direcţie:

dV dV s
 = (1.19)
ds ds s
Ca exemplu de funcţie în spaţiul tridimensional, să presupunem că funcţia V
depinde doar de r, unde r este distanţa de la un punct fix oarecare O (fig.1.7).. Pe
sfera cu centrul în O şi de rază r0 , funcţia V(r0) este constantă. Pe o sferă cu centrul
în O, de rază r0 + dr funcţia V este de asemenea constantă şi are valoarea V(r0 + dr).
Dacă vrem să trecem de la V(r0) la V(r0 + dr), drumul cel mai scurt este pe direcţia
razei de la A la B Panta lui V este cea mai mare pe direcţia razei, astfel încât  V în

orice punct este un vector radial. De fapt V = (dV/dr ) u r , ur reprezentând, în acest
caz, pentru orice punct, un vector unitar pe direcţia razei ur=r/r Fiind dat un câmp
vectorial putem găsi funcţia de potenţial a cărei variaţie pe trei direcţii ortogonale
exprimă componentele câmpului vectorial. Pentru a preciza această idee, să
considerăm valoarea lui V în două puncte apropiate (x, y, z) şi (x+dx, y+dy, z+dz).
Variaţia funcţiei V, trecând de la primul punct în al doilea, este diferenţiala funcţiei
V:
V V V
dV = dx + dy + dz . (1.20)
x y z
Pe de altă parte, dacă se diferenţiază relaţia (1.18), se obţine:

dV = Vdr , (1.21)
unde vectorul deplasare infinitezimală dr este dr = uxdx + uydy + uzdz.
Identificând relaţiile , rezultă componentele vectorului ce derivă din gradientul de
potenţial
V  V  V 
grad V =  V = ux + uy + uz . (1.22)
x y z
Direcţia vectorului  V este direcţia creşterii funcţiei scalare V. Câmpul vectorial
poate fi definit ca derivata funcţiei potenţial.
 Capitolul 1 Câmpul electromagnetic în teoria macroscopică 19

Figura 1.6
Fig.1.6 Fig. 1.7

Gradientul  V este un vector care determină variaţia funcţiei V în jurul unui

punct. Componenta acestuia pe direcţia x este derivata parţială a lui V în raport cu x
şi măsoară viteza de variaţie a funcţiei V pe direcţia x. Direcţia vectorului  V într-
un punct oarecare este direcţia de creştere cea mai rapidă a funcţiei V.

1.6. CÂMPURI SOLENOIDALE (ROTAŢIONALE)

Fluxul şi circulaţia vectorului câmp determină sursele câmpului. Câmpurile ce

au fluxul nul şi circulaţia diferită de zero se numesc câmpuri solenoidale sau
rotaţionale..  
divG = 0 G = 0
 relaţii echivalente cu 
rot G  0 xG  0
Aceste câmpuri pot fi caracterizate printr-o mărime vectorială numită potenţial
şi a cărei variaţie descrie câmpul vectorial Din relaţia fluxului se deduce
  
(  ) A = (  A) = 0 şi întrucât A  0 rezultă prin identificare G =   A .
Denumirea de rotor a fost folosita de Maxwell in sensul de ‚rotaţie’.Rotaţia
vectorului A determina in punctul considerat vectorul G. Înţelegerea fizica a acestei
noţiuni o putem lega de un exemplu din mecanică si anume rotirea unui disc cu o
viteza unghiulară de 1 radian pe secunda; disc de raza r=1m .Vectorul viteza este dat
  
de relaţia v = xr . Viteza unghiulara este o mărime vectoriala de modul  orientata
perpendicular pe axa discului . In planul discului (x-y) vectorul raza vectoare are
componentele x si y . Componentele vitezei (fig.1.8.b) sunt v x=-y respectiv vy=x
    
determinate cu relaţia v = v x i + v y j = k x( xi + yj ) şi au orientarea conform
fig.1.8.a
20 Capitolul 1 Câmpul electromagnetic în teoria macroscopică

Fig. 1.8 Rotaţia unui vector

Rotaţia vectorului viteza determina in orice punct un vector perpendicular pe

 dv dv 
planul de rotaţie astfel rotv = ( y − x )k .In forma integrala relaţia este
dx dy
   
echivalenta cu  rot v  dA =  vds ce reprezintă însumarea produsului scalar viteza –
S 

deplasare pe orice curba închisa trasata pe [Link] vectorului v este un vector

 1  
orientat pe axa z fiind calculat din relaţia Stokes xv = lim  v ds şi exprimă fluxul
A
acestui vector raportat la aria delimitată de curba , flux ce iese pe lungimea curbei .Pe
un cerc de raza r=0,4 plasat in punctul de coordonate (0 ,0 ) valoarea acestui flux
1   r 2r
raportat la suprafaţa este constant fiind egal cu 2 (  v ds = = 2 ). Schimbarea
A r 2
curbei de calcul in planul discului nu modifica valoarea acestui flux , astfel daca
alegem drept curbă de calcul cercul de raza r=0,4m plasat in punctul de
coordonate(0.2,0) valoarea rotorului este aceeaşi egala cu 2ω

Fig. 1.9 Referitor la rotorul unui vector

 Capitolul 1 Câmpul electromagnetic în teoria macroscopică 21

1.7. OPERAŢII VECTORIALE COMPUSE ÎN CALCULUL

CÂMPURILOR

Cu ajutorul operatorul diferenţial  (nabla ) se poate scrie : grad V=V,

divG=G , rotG=xG. Folosirea simbolului  uşurează lucrul cu expresii mai
complicate .La utilizarea lui este necesară atenţie, deoarece rezultatele in aparenţă
sunt independente de coordonate, în timp ce ,în general nu aceasta este realitatea .
Acest operator poate fi aplicat atât variabilelor scalare V cât şi celor vectoriale G
fiind o mărime vectorială. In consecinţă aplicarea acestui operator unei variabile
scalare rezultatul nu poate fi decât un vector, pe când dacă se aplică unei variabile
vectoriale trebuie să ştim tipul produsului (scalar sau vectorial), funcţie de care
rezultatul este un scalar sau un vector.
În continuare rezumăm pe scurt câteva relaţii utile din algebra vectorială :
F(GxH)= G(HxF)=H(FxG),
Fx(GxH)=(FH)G-(FG)H,
(FxG)(HxE)=F(Gx(HxE)),
(FxG)x(HxE)= (FxG)H-(FxG)E
In baza celor de mai sus se pot demonstra următoarele reguli operaţionale utilizabile
cu operatorul nabla in funcţie de tipul produsului scalar sau vectorial
div(VF)=VdivF +Fgrad V
rot(VF)=VrotF+gradVxF
div(FxG)=FrotG-GrotF
În cele ce urmează vom utiliza frecvent următoarele relaţii referitoare la operaţii
repetate cu nabla
rotgradV=0
divrot F=0
rotrotF=graddivF-F
Prima relaţie ne arată că un câmp vectorial rezultant din gradientul unui scalar,
este in mod necesar un câmp irotaţional. Un câmp vectorial obţinut ca rotor al unui
alt câmp vectorial , este întotdeauna lipsit de surse (câmp solenoidal). La a treia
expresie trebuie să luăm în consideraţie că prin V=divgradV iar expresia F
reprezintă un vector ale cărui componente satisfac relaţia scalară a Laplace-anului

Observatii
1 Marimile vectoriale , comparativ cu cele scalare , sunt definite prin :
• modul ce exprima marimea vectorului
• sens ce indica actiunea vectorului
• directie ce indica directia de actiune a vectorului camp.

Trebuie speciflcat ca marimea scalara se manifesto , in punctul considerat , pe

orice directie , marimea vectoriala ce se manifesta numai pe o directie.
22 Capitolul 1 Câmpul electromagnetic în teoria macroscopică

[Link] avand directii diferite de manifestare rezulta ca ei apartin unor axe

diferite. Orice axa are un versor defmit prin relatia Vectorii pot fi:
• coliniari (apartin aceleiasi axe) , vectori intre care se poate defini
urmatoarea relatie de dependent

• coplanari (apartin aceluiasi plan caz in care se poate defini

urmatoarea relatie de dependent

3.0peratiile cu marimile vectoriale sunt:
• de adunare realizate conform regulii poligonului;
• produse:

--- scalare ce indica proiectia vectorului a pe axa

vectorului b ;
Capitolul 1 Câmpul electromagnetic în teoria macroscopică 23