[Link]

htm

1.1. Structura atomului

Chimia este ştiinţa care studiază compoziţia şi structura substanţelor, proprietăţile

substanţelor (proprietăţi care sunt determinate de compoziţie şi structură) precum şi
posibilităţile de transformare a substanţelor.
Substanţele sunt porţiuni omogene de materie şi sunt constituite din atomi şi din molecule.
Atomul este unitatea structurală, neutră din punct de vedere electric, indivizibilă prin metode chimice,
caracterizată de o anumită structură şi de un set de proprietăţi bine determinate. Atomul este constituit dintr-un
nucleu (în care se găsesc protoni şi neutroni) cu sarcină electrică pozitivă şi un înveliş de electroni.
1 p
Protonii ( 1 ) sunt particule materiale cu masa 1u.a.m. şi sarcina +1.
O unitate atomică de masă (u.a.m.) reprezintă a douăsprezecea parte din masa izotopului 12C al carbonului.
0n
Neutronii ( 1 ) sunt particule materiale cu masa de 1 u.a.m. şi sarcină nulă.
Electronii (e-) sunt particule materiale cu masa relativă foarte mică (1/1840 u.a.m.) şi cu sarcină negativă, -
1.

Numărul de protoni din nucleul unui atom se notează cu Z şi se numeşte număr atomic.
Totalitatea atomilor cu acelaşi număr atomic Z constituie un element chimic. Până în prezent au fost
identificate 111 elemente. Elementele chimice sunt aranjate pe baza proprietăţilor lor în sistemul periodic al
elementelor. Acesta este format din coloane verticale numite grupe şi linii orizontale numite perioade, (Anexa
1).
Orice element chimic are o denumire a cărei scriere prescurtată se numeşte simbol: natriu (sodiu), Na; sulf,
S; oxigen, O; cupru, Cu; azot (nitrogen) N etc.
Orice atom este caracterizat şi printr-o masă. Masa absolută a atomilor este foarte mică (de ordinul 10 -24 g).
În mod curent masa se exprimă ca masă relativă, în u.a.m. Aceasta se notează cu A şi se mai numeşte număr de
masă. Masele atomice sunt tabelate şi se găsesc înscrise şi în sistemul periodic al elementelor în care
A
simbolizarea curentă a unui element E este Z E .
Atomul gram sau molul de atomi reprezintă cantitatea dintr-un anumit element , numeric egală cu masa
atomică şi exprimată în grame.
Speciile atomice care au acelaşi număr atomic (acelaşi număr de protoni în nucleu şi acelaşi număr de
electroni în învelişul electronic) dar au masa atomică diferită se numesc izotopi. Izotopii au proprietăţi fizice şi
chimice foarte apropiate sau identice.

Învelişul de electroni are structura stratificată. Electronii alcătuiesc zone de electricitate negativă, cu
anumite forme, energii şi orientări numite orbitali(zona unde este cel mai probabil ca un electron sa fie gasit).
(straturi si substraturi sau orbitali. Ocuparea orbitalilor (cu max 2 electroni cu spin opus / orbital) cu
electroni se face în ordinea crescătoare a energiei acestora adică de la nucleu către exteriorul atomului.
Structura învelişului de electroni (de cele mai multe ori structura stratului exterior) determină valenţa
atomilor. Valenţa este dată de numărul de electroni cu care un atom participă la formarea legăturilor. Unii
atomi participă mereu la formarea substanţelor cu acelaşi număr de electroni şi au deci valenţă fixă (metalele
alcaline, metalele alcalino-pământoase şi alţi atomi ca B, O, Zn, Cd, Hg, F ş.a.). Alţi atomi, în funcţie de
condiţii, participă la formarea de legături cu un număr variabil de electroni adică au valenţă variabilă (Fe, Cu,
Mn, Sn, Pb, P, S, C, Cl, Br ş.a.). Dacă în aprecierea valenţei se ţine cont şi de sarcina reală sau formală pe care
atomul o dobândeşte se obţin numerele de oxidare. Acestea sunt pozitive când electronii sunt cedaţi şi negative
când electronii sunt acceptaţi de către atomi.

Structura învelişului de electroni al atomilor se poate reprezenta printr-o formulă

electronică în care numerele arabe indică numărul stratului electronic, literele s, p, d, f -
orbitalii (substraturile) iar numărul de electroni corespunzători fiecărui orbital este
reprezentat ca un indice superior. Pentru reprezentarea învelişului de electroni a atomilor
se pot aplica diferiţi algoritmi. Unul dintre aceştia este “tabla de şah”.
Respectând regula completării succesive cu electroni, a straturilor electronice în ordinea
crescătoare a energiei acestora, ocuparea cu electroni se realizează completând cu
electroni straturile şi substraturile succesiv, pe orizontalele “tablei de şah”.

1s
2s
2p 3s
3p 4s
3d 4p 5s
4d 5p 6s
4f 5d 6p 7s
5f 6d 7p 8s

Astfel structura învelişului de electroni al atomului de sodiu, 11Na poate fi reprezentată astfel: 1s2 2s2
2p 3s1. Cei 11 electroni ai atomului de natriu sunt repartizaţi pe 3 straturi electronice, pe orbitali de tip s şi de
6

tip p. Pe ultimul strat electronic există un singur electron, datorită căruia elementul natriu prezintă o singură
valenţă.
În funcţie de poziţia electronului distinctiv, elementele au fost clasificate în patru blocuri:
- Elementele din blocul “s” adică elementele care au electronul distinctiv într-un orbital de tip s al
ultimului nivel electronic care se poate reprezenta ns1-2. Elementele din blocul s se află în sistemul
periodic în grupa a 1-a (metale alcaline) şi grupa a-2-a (metale alcalino-pământoase). Numerele de
oxidare ale acestor elemente sunt pozitive şi egale cu numărul grupei. (valenta +)
- Elementele din blocul “p” sunt elementele care au electronul distinctiv într-un orbital p al
ultimului nivel electronic. Formula electronică caracteristică a acestui ultim nivel este ns2 np1-6.
Elementele din această categorie se găsesc în sistemul periodic în grupele 13…18 (grupa metalelor
pământoase, grupa carbonului, grupa azotului, grupa oxigenului, grupa halogenilor respectiv grupa
gazelor rare). Unele elemente au caracter metalic iar altele au caracter nemetalic. Elementele din acest
bloc prezintă valenţă variabilă, cu unele excepţii: fluorul, F, (I,-1) şi oxigenul, O (II,-2); pentru
celelalte elemente ale blocului “p” numerele de oxidare sunt fie negative, adică egale cu (18 - nr.
grupei) fie pozitive adică egale cu (numărul grupei – 10) sau cu din doi în doi mai mici decât acestea.
- Elementele din blocul “d” au electronul distinctiv într-un orbital de tip d al penultimului strat
electronic. Formula electronică care caracterizează aceste elemente este ns2 (n-1) d1-10 în care n = 4, 5,
6. Toate elementele “d” prezintă caracter metalic, se numesc metale tranziţionale şi se găsesc în
grupele 3…12. Aceste elemente prezintă valenţă variabilă şi au numai numere de oxidare pozitive.
- Elementele din blocul “f” sunt elementele care au electronul distinctiv pe orbitalii de tip f ai
antepenultimului strat electronic. Formula electronică care caracterizează, cu mici excepţii, aceste
elemente este ns2 (n-1) d1-10 (n-2) d1-14 în care n = 6, 7. Elementele din blocul “f” prezintă caracter
metalic, sunt tot metale tranziţionale şi au numere de oxidare pozitive. În sistemul periodic sunt
plasate în grupa a 13-a; cele pentru care n = 6 se numesc lantanoide şi sunt plasate în căsuţa lantanului
iar cele pentru care n = 7 se numesc actinoide şi sunt plasate în căsuţa actiniului. Elementele din
blocul “f” au valenţă variabilă, pentru lantanoide numărul de oxidare predominant fiind +3 dar
actinoidele pot prezenta numere de oxidare tipice elementului respectiv.
Orbitalii si continutul maxim de electroni:
 s continutul maxim de electroni=2(se noteaza ca un patrat cu o casuta)
 p continutul maxim de electroni=6(se noteaza ca un dreptunghi cu 3 casute)
 d continutul maxim de electroni=10(se noteaza ca un dreptunghi cu 5 casute)
 f continutul maxim de electroni=14(se noteaza ca un dreptunghi cu 7 casute)
 Nivelele electronice au un maxim de subnivele stabilit(de ex nivelul energetic `a` are subnivelul s,nivelul `b` are
s,p;nivelul `c` are s,p,d;nivelul`d` are nivelul s,p,d,e etc.).Respectiv au un continutl posibil de electroni 2,8,18,32.
[Link] in tabelul Mendeleev reprezinta nr. de straturi electonice in atom.
[Link] reprezinta nr de electroni de pe ultimul nivel(electroni de valenta).
Electronii de pe ultimul nivel ii imprima atomului proprietatile chimice si culoarea. Comportamentul
electronilor de pe ultimul nivel se caracterizeaza drept proprietate chimică a elementului.

Atomii au tendinţa de a-şi realiza o configuraţie electronică stabilă, asemănătoare cu a elementului din
grupa a 18-a (gaz rar) cel mai apropiat prin cedare, acceptare sau prin punere în comun de electroni.
Energia consumată la îndepărtarea unui electron dintr-un atom se numeşte energie de ionizare, I. Energia
care se eliberează la alipirea unui electron de către un atom se numeşte afinitate pentru electroni, A. Energia de
ionizare şi afinitatea se măsoară în unităţi de energie şi se exprimă, cel mai adesea în eV.
Valoarea absolută a diferenţei dintre energia de ionizare şi afinitate se numeşte electronegativitate
Mulliken şi permite compararea activităţii chimice a atomilor. În practică se lucrează cu electronegativitatea
relativă, X, introdusă de chimistul american Linus Pauling şi este definită ca raportul dintre electronegativitatea
elementului şi electronegativitatea litiului. Electronegativităţile relative au valori cuprinse între 0 şi 4

I A
X
I Li  A Li
(1.1)

În tabelul 1.1 sunt prezentate electronegativităţile relative ale câtorva elemente:

Tabel 1.1 Electronegativităţi relative ale unor elemente

Perioada Li Be B C N O F
a 2-a 1,0 1,5 2,0 2,5 3,0 3,5 4,0
Perioada Na Mg Al Si P S Cl
a 3-a 0,9 1,2 1,5 1,8 2,1 2,5 3,0

Atomii care posedă un număr mic de electroni (1…3) pe ultimul strat electronic au energia de ionizare
mică, afinitate pentru electroni mică, electronegativitate mică şi prezintă caracter metalic.
Atomii care au un număr mare de electroni pe ultimul strat (4…7) au energie de ionizare mare, afinitate
pentru electroni mare şi prezintă caracter de nemetal.
Atomii care reacţionează, în funcţie de condiţiile de reacţie, atât ca metale cât şi ca nemetale prezintă
caracter amfoter.
[Link] interaxtiv
1.2 Formarea moleculelor. Legături chimice

Molecula este o particulă materială neutră din punct de vedere electric , care se poate divide prin metode
chimice şi care păstrează proprietăţile substanţelor din care face parte. Moleculele sunt formate din atomi.

Substanţele a căror molecule sunt formate din atomi identici se numesc substanţe simple. (O2, F2, Cl2, Br2,
I2, S8, P4, metalele ş.a.) iar substanţele a căror molecule sunt formate din atomi diferiţi se numesc substanţe
compuse (H2O, SO2, H2SO4, CH4, CH3COOH ş.a.).

Prescurtat, o moleculă este descrisă prin formula chimică. Formula chimică descrie o moleculă din punct de
vedere calitativ (cuprinzând simbolurile chimice ale speciilor atomice care o alcătuiesc) şi cantitativ (prin
indici care arată numărul de atomi de acelaşi fel din moleculă).

Orice moleculă se caracterizează prin masa moleculară şi prin mărimi structurale (lungimi de legături,
unghiuri de legătură). Masa moleculară se exprimă în u.a.m. şi se calculează prin însumarea masei tuturor
atomilor componenţi.

Cantitatea dintr-o substanţă exprimată în grame, numeric egală cu masa moleculară se numeşte mol
(moleculă gram, masă molară) şi se notează cu m. Numărul de moli, n, se calculează împărţind masa de
substanţă (exprimată în grame) la masa molară, m:

m

 (1.2)

Cu excepţia gazelor rare, atomii celorlalte elemente au tendinţa de a reacţiona, formând molecule sau alte
specii chimice.

Legătura ionică

Între atomii care prezintă o diferenţă mare de electronegativitate (adică între atomii de metale şi atomii de
nemetale) se stabileşte legătura ionică.

Legătura ionică se realizează prin cedare de electroni (de către atomii de metal) şi acceptare de
electroni (de către atomii de nemetal) fenomene în urma cărora atomii se transformă în ioni cu sarcini
contrare, care se atrag între ei prin forţe de natură electrostatică.

Printre substanţele ionice se pot aminti clorura de sodiu (NaCl), oxidul de calciu (CaO), sulfura de potasiu
(K2S) ş.a.

Forţele electrostatice sunt forţe relativ tari deci distrugerea legăturii ionice necesită un aport relativ ridicat
de energie. Ca urmare substanţele ionice sunt solide cristaline cu temperaturi medii şi mari de topire şi de
fierbere.

În stare solidă ionii au poziţii fixe în reţeaua cristalină de aceea solidele ionice nu conduc curentul
electric. În topitură şi în soluţie aceste substanţe sunt conductori de ordinul II (conductori ionici). Tot din
cauza structurii rigide a cristalelor ionice, substanţele sunt casante.

Legătura covalentă
 Legătura covalentă se realizează între atomi cu electronegativităţi mari şi cu diferenţa între electronegativităţi
mică sau egală cu zero, prin punerea în comun a electronilor impari (neîmperecheaţi) ai atomilor care
reacţionează. Dacă fiecare atom pune în comun câte un electron se stabileşte o legătură simplă:
H

.. ..
:O H C H H Cl Cl Cl H H
N

H H H H
H H
Apă Amoniac Metan Acid clorhidric Clor Hidrogen

Dacă atomii îşi pun în comun, fiecare, câte doi electroni între ei se realizează legături duble cum sunt cele din
molecula de oxigen, de etenă, etc.
H H
O=O C C
Oxigen H Etenă H
Între atomii care îşi pun în comun, fiecare câte trei electroni se stabilesc legături triple ca cele din molecula de
azot, de acetilenă ş.a.
N N H C C H
Azot Acetilenă
Numărul de electroni puşi în comun de către fiecare atom descrie multiplicitatea legăturii covalente. Deci,
legătura covalentă poate fi – din punct de vedere al multiplicităţii – simplă, dublă sau triplă.

În unele cazuri numai unul dintre atomi îşi pune în comun cu alt atom o pereche de electroni. Între aceşti
atomi se realizează o legătură covalent coordinativă. Atomul care pune în comun perechea de electroni se
numeşte donor iar celălalt atom este acceptor. Asemenea tip de legătură se întâlneşte în ionul de amoniu, NH 4+
(N este atom donor, H+ este acceptor) şi în combinaţiile complexe.

Moleculele covalente în care perechea de electroni de legătură este uniform atrasă de atomii participanţi
sunt molecule apolare (nepolare). Asemenea molecule sunt cele formate din atomi de acelaşi fel (H 2, O2, N2,
halogenii) sau din atomi diferiţi dar care formează molecule simetrice (CO 2, CH4, CCl4).

Dacă perechea de electroni de legătură este deplasată mai mult spre unul dintre atomi (cel cu
electronegativitatea mai mare) moleculele sunt polare adică sunt dipoli. Printre acestea se pot aminti
monoxidul de carbon (CO), acidul clorhidric (HCl), hidrogenul sulfurat (H 2S), amoniacul (NH3), apa (H2O),
acidul fluorhidric, HF ş.a.
+ + -
-
(a) (b)

Fig. 1.1 Notarea simbolică a moleculelor apolare (a) şi a dipolilor (b)

Între moleculele care conţin atomi de hidrogen legaţi de atomi cu electronegativitate mare şi volum atomic
mic se pot stabili legături de hidrogen. Asemenea legături se pot stabili între moleculele de apă, de acid
fluorhidric, de alcooli, de acizi carboxilici sau chiar în aceeaşi moleculă în acizi alcooli, acizi fenoli ş.a.

Între ioni şi moleculele polare, între moleculele polare, între moleculele polare şi cele
apolare se manifestă forţe de atracţie electrostatică care însă sunt slabe deoarece
sarcinile acestor particule sunt mici (fracţionare). Între oricare două particule (atomi,
ioni, molecule polare sau apolare) se manifestă interacţiuni de tip van der Waals.
Existenţa acestor forţe explică o serie de proprietăţi ale substanţelor precum şi starea
de agregare, posibilitatea de lichefiere a gazelor formate din molecule apolare,
solubilitatea, punctele de fierbere şi punctele de topire.

Dacă interacţionează atomi cu electronegativităţi mici (atomi de metale) şi dacă diferenţa de

electronegativitate este zero (atomii aceluiaşi metal) sau mică, între atomi se stabileşte legătura metalică.

Prin interacţiunile dintre atomi rezultă substanţele anorganice şi substanţele organice.

Substanţele anorganice se pot clasifica în patru categorii: oxizi, hidroxizi (baze), acizi şi
săruri.

Oxizii sunt compuşii oxigenului cu metalele sau cu nemetalele. Formula generală a unui oxid este E 2nOn
unde n este valenţa elementului generator de oxid. Denumirea oxizilor se poate face în diverse moduri:

a) dacă elementul generator de oxid are o singură formă de valenţă oxizii se denumesc:

oxid de “numele elementului” Na2O – oxid de sodiu, CaO – oxid de calciu

b) dacă elementul prezintă valenţă variabilă, după numele său se precizează şi valenţa sa, FeO –
oxid de fier (II) sau Fe2O3 – oxid de fier (III).

Hidroxizii sunt compuşi care conţin în moleculă un singur atom de metal şi un număr de grupări hidroxid,
HO , egal cu valenţa metalului. Formula generală a unui hidroxid este M n(OH)n în care M este un metal cu
-

valenţa n. Denumirea hidroxizilor este diferită în funcţie de compoziţia lor:

a) hidroxid de “numele elementului” NaOH – hidroxid de sodiu, Ca(OH)2 – hidroxid de calciu,

Al(OH)3 – hidroxid de aluminiu.

b) La numele metalului se adaugă valenţa sa, dacă metalul prezintă valenţă variabilă: Fe(OH) 2 –
hidroxid de fier (II), Fe(OH)3 – hidroxid de fier (III).

Notă: excepţie de la definiţia hidroxizilor face NH 4OH – hidroxidul de amoniu, întrucât NH4+ nu este un ion
metalic dar se comportă în reacţiile chimice similar cu ionii metalelor alcaline.

Acizii sunt substanţe care conţin în moleculă atomi de hidrogen şi un radical acid. Atomii de hidrogen se
pot înlocui cu atomii de metale şi se obţin săruri. Orice acid anorganic se scrie începând cu atomul de hidrogen,
HA.

Acizii în molecula cărora nu există atomi de oxigen se numesc hidracizi iar cei care conţin atomi de oxigen
se numesc oxoacizi.

Denumirea acizilor şi a sărurilor este determinată de compoziţia lor, Tabelul 1.2.

1.3. Fenomene chimice. Legile chimiei

Toate transformările din natură se numesc fenomene. Fenomenele în care se schimbă natura substanţei se numesc
fenomene chimice sau reacţii chimice. Fenomenele chimice se simbolizează prin ecuaţii chimice. Membrul stâng al
ecuaţiei indică substanţele care reacţionează, reactanţii, iar membrul drept indică substanţele rezultate în reacţie,
produşii de reacţie.

Legile chimiei

În desfăşurarea lor, fenomenele chimice respectă legile chimiei.

1. Legea conservării masei (M.V. Lomonosov, 1748 şi A.L. Lavoisier, 1772) exprimă relaţia dintre masele substanţelor
care reacţionează şi care rezultă dintr-o reacţie şi se poate enunţa astfel: “Suma maselor substanţelor care
reacţionează este egală cu suma maselor substanţelor care rezultă într-o reacţie” sau “numărul şi tipul atomilor
care reacţionează este egal cu numărul şi tipul atomilor care rezultă într-o reacţie chimică” (numărul şi tipul
atomilor se conservă pe parcursul unei reacţii):
 2NaOH + H2SO4 = Na2SO4 + 2H2O

mNaOH + mH2SO4 = mNa2SO4 + mH2O

2x40 + 98 = 142 + 2x18

Legea se aplică în calcule chimice şi la stabilirea coeficienţilor ecuaţiilor chimice.

2. Legea proporţiilor definite (legea constanţei compoziţiei, legea lui J.L. Proust, 1805) se poate enunţa în forma:
“Toate substanţele au o compoziţie calitativă şi cantitativă bine determinată. Legea se utilizează la scrierea corectă
a formulelor chimice şi în calcule chimice.

3. Legea proporţiilor multiple (Legea lui J. Dalton, 1808) se aplică în cazurile în care din aceleaşi elemente, în condiţii
diferite, rezultă mai multe tipuri de substanţe compuse: “Dacă reacţionează două elemente şi în condiţii diferite de
reacţie se formează mai multe feluri de substanţe compuse, între cantităţile diferite dintr-un element care
reacţionează cu aceeaşi cantitate din celălalt element există un raport de numere întregi şi mici”. Legea se utilizează
la scrierea corectă a formulelor chimice şi în calcule chimice.

4. Legea echivalenţilor chimici (Legea lui Richter, 1871).

Echivalentul chimic este un număr care arată raportul de combinare sau raportul de substituire a unui element sau a
unei substanţe cu un gram de hidrogen sau cu opt grame de oxigen. Cantitatea dintr-o substanţă, numeric egală cu
echivalentul chimic şi exprimată în grame se numeşte echivalent gram.

Calculul echivalenţilor chimici

M oxid
Eoxid metalic 
a) Echivalentul unui oxid metalic: [Link] metal x valenta metalului

40  16 2 x 27  3x16
ECaO  28 E Al2O3  17
1x 2 2 x3

M hidroxid
Ehidroxid 
b) Echivalentul unui hidroxid: [Link]

40 74
E NaOH  40 ECa( OH )2  37
1 2

M acid
Eacid 

nr.H inlocuiti cu un metal
c) Echivalentul unui acid:

98
E H 2 SO4  98
NaHSO4 1
 H2SO4

98
E H 2 SO4  49
Na2SO4 2

M sare
Esare 
d) Echivalentul unei sări: [Link] metal x valenta metalului

58,5 342
E NaCl  58,5 E Al2 ( SO4 )3  57
1x1 2 x3

e) Echivalentul unei substanţe sau al unui element care participă la reacţii redox:

M subs tan ta
Eredox 
[Link] electroni schimbati de un mol de substan ta

VII+
2Fe + 3Cl2 = 2FeCl3 16HCl + 2KMn O4 = 5Cl2 + 2MnII+Cl2 + 2KCl +
8H2O
56 55
E Fe  EMn 
3 5

Enunţul legii echivalenţilor chimici este “Masele substanţelor care reacţionează sunt
direct proporţionale cu echivalenţii lor”:

m1 E1

m2 E2 (1.3)
mNa2 SO4 E Na2 SO4
 2 x 40 40
mH 2 SO4 E H 2 SO4 
2NaOH + H2SO4 = Na2SO4 + 2H2O adică sau 98 49

5. Legea volumelor constante (Gay-Lussac, 1808) are acelaşi sens ca şi legea lui Proust dar se aplică numai la cazurile
în care reacţionează şi rezultă substanţe în stare gazoasă: “Între volumele substanţelor care reacţionează precum şi
între volumele substanţelor care reacţionează şi care rezultă există un raport constant de numere întregi şi mici”

6. Legea lui Avogadro (1811), iniţial elaborată sub forma unei ipoteze pentru a explica Legea Gay-Lussac, se enunţă
astfel: “Volume egale de gaze diferite, măsurate în aceleaşi condiţii de presiune şi de temperatură, conţin acelaşi
număr de molecule”. Consecinţele acestei legi prezintă importanţă practică deosebită:
- s-a putut demonstra astfel că substanţele simple, în stare gazoasă au moleculă diatomică (O2, Cl2, N2, H2,…)
- orice mol de substanţă gazoasă, în condiţii normale de presiune şi de temperatură (273K şi 1 atm), ocupă un
volum de 22,4L (volumul molar).
- Numărul de molecule dintr-un mol de orice substanţă este egal cu 6,023 .1023 molecule (numărul lui Avogadro).

[Link]