– Hai ! deschideți cu fuga, dragii mamei, cu fuga !

– Ia ! Băieți, zise cel mai mare, săriți și deschideți ușa, că vine mama cu demâncare.

– Săracuțul de mine ! zise cel mic. Să nu cumva să faceți pozna să deschideți, că-i vai
de noi ! Asta nu-i mămuca. Eu o cunosc de pe glas; glasul ei nu-i așa de gros și de
răgușit, că-i mai subțire și mai frumos !

Lupul, auzind aceste, se duse la un ferar și puse să-i ascute limba și dinții, pentru a-și
subția glasul, ș-apoi, întorcându-se, începu iar :

Trei iezi cucuieți

Ușa mamei descuieți !...

– Ei, vedeți, zise iarăși cel mare; dacă mă potrivesc eu vouă ? Nu-i mămuca, nu-i
mămuca !

D-apoi cine-i dacă nu-i ea ? Că doar și eu am urechi ! Mă duc să-i deschid.

– Bădică ! bădică ! zise iarăși cel mic. Ascultați-mă și pe mine ! Poate mai de-apoi a
veni cineva ș-a zice:

Deschideți ușa,
Că vine mătușa !
ș-atunci voi trebuie numaidecât să deschideți ? D-apoi nu știți că mătușa-i
moartă de când lupii albi și s-a făcut oale și ulcioare, sărmana ?

– Apoi, da ! nu spun eu bine ? zise cel mare. Ia, de-atunci e rău în lume, de când
a ajuns coada să fie cap... Dacă te-i potrivi tu acestora, îi ține mult și bine pe
mămuca afară. Eu, unul, mă duc să deschid.

Atunci mezinul se vâră iute în horn și, sprijinit cu picioarele de prichiciu și cu

nasul de funingine, tace ca peștele și tremură ca varga de frică. Dar frica-i din
raiu, sărmana ! Asemene cel mijlociu, tuștiu ! iute sub un cherșin; se-
nghemuiește acolo cum poate, tace ca pământul și-i tremură carnea pe dânsul
de frică : Fuga-i rușinoasă, da-i sănătoasă !

... Însă cel mare se dă după ușă și - să tragă, să nu tragă ? - în sfârșit, trage
zăvorul... Când iaca !... ce să vadă ? ș-apoi mai are când vede ?... căci lupului îi
scăpărau ochii și-i sfârâia gâtlejul de flămând ce era. Și, nici una, nici două, haț !
pe ied de gât, îi răteză capul pe loc și-l mănâncă așa de iute și cu atâta poftă,
de-ți părea că nici pe-o măsea nu are ce pune. Apoi se linge frumușel pe bot și
începe a se învârti prin casă cu neastâmpăr, zicând :

– Nu știu, părerea m-a amăgit, ori am auzit mai multe glasuri ? Dar ce
Dumnezeu ?! Parc-au intrat în pământ... Unde să fie ? Se ițește el pe colo, se
ițește pe dincolo, dar pace bună ! iezii nu-s nicăiri !

– Mă !... că mare minune-i asta !... dar nici acasă n-am de coasă... ia să mai
odihnesc oleaca aste bătrânețe !

Apoi se îndoaie de șele cam cu greu, și se pune pe cherșin. și când s-a pus pe
cherșin, nu știu cum s-au făcut, că ori cherșinul a crăpat, ori cumătrul a
strănutat...

Atunci iedul de sub cherșin, să nu tacă ? - Îl păștea păcatul și-l mânca spinarea,
sărăcuțul !

– Să-ți fie de bine, nănașule !

– A !... ghidi ! ghidi ! ghiduși ce ești ! Aici mi-ai fost ? Ia vină-ncoace la nănășelul,
să te pupe el ! Apoi ridică cherșinul binișor, înșfăcă iedul de urechi și-l flocăiește
și-l jumulește și pe-acela de-i merg petecele !... Vorba ceea : "Că toată paserea
pe limba ei piere".

Pe urmă se mai învârte prin casă, doar a mai găsi ceva, dar nu găsește nimic,
căci iedul cel cuminte tăcea molcum în horn, cum tace peștele în borș la foc.
Dacă vede lupul și vede că nu mai găsește nimic, își pune în gând una : așază
cele două capete cu dinții rânjiți în ferești, de ți se părea că râdeau; pe urmă
unge toți păreții cu sânge, ca să facă și mai mult în ciuda caprei, ș-apoi iese și-și
caută de drum. Cum a ieșit dușmanul din casă, iedul cel mic se dă iute jos din
horn și încuie ușa bine. Apoi începe a se scărmăna de cap și a plânge cu amar
după frățiorii săi.

– Drăguții mei frățiori ! De nu s-ar fi înduplecat, lupul nu i-ar fi mâncat ! și biata

mamă nu știe de astă mare urgie ce-a venit pe capul ei !

Și bocește el și bocește până îl apucă leșin ! Dar ce era să le facă ? Vina nu era
a lui, ce au căutat pe nas le-a dat.

Când jălea el așa, iacă și capra venea cât putea, încărcată cu de-a mâncării și
gâfuind. Și cum venea, cât de colo vede cele două capete, cu dinții rânjind, în
ferești.

– Dragii mămucuței, dragi ! Cum așteaptă ei cu bucurie și-mi râd înainte când
mă văd !

Băieții mamei, băieți,

Frumușei și cucuieți !
Bucuria caprei nu era proastă. Dar când s-apropie bine, ce să vadă ? Un
fior rece ca gheața îi trece prin vine, picioarele i se taie, un tremur o
cuprinde în tot trupul, și ochii i se păinjinesc. și ce era nu era a bine !...
Ea însă tot merge pân' la ușă, cum poate, crezând că părerea o înșală...
și cum ajunge, și începe

Trei iezi cucuieți

Ușa mamei descuieți !
Că mama v-aduce vouă :
Frunze-n buze,
Lapte-n țâțe,
Drob de sare
În spinare,
Mălăieș
În călcăieș
Smoc de flori
Pe subsuori.