ISTORIA ROMEI ANTICE

Roma antică a realizat o evoluţie istorică inegalabilă în istoria umanităţii

pornind de la fondarea unui mic oraş până la cetatea universală. Studierea istoriei
Romei antice nu poate fi limitată doar la procesul unificării Italiei şi la cuceririle
militare, ci trebuie parcursă şi evoluţia socială, politică, culturală, religioasă,
economică şi a realizărilor ştiinţifice. Înfloritoarea civilizaţie romană a ştiut să-şi
impună limba, credinţele religioase, legea şi arta sa pe tot cuprinsul Imperiului său,
influenţa sa fiind reflectată şi în prezent în literatură, coduri juridice şi
guvernamentale, arhitectură, inginerie, medicină, sport, arte etc..

I. ITALIA PREROMANĂ

A. GEOGRAFIA ITALIEI
Italia este una din cele trei peninsule ale Europei de Sud; ea înaintează în apele
Mării Mediterane sub forma unei cizme, formând astfel un fel de punte de trecere între
Europa şi Africa. Italia este împărţită în trei mari regiuni de către munţii Apenini, ale căror
piscuri ating aproape 3000 m. Partea de nord a Italiei, cuprinsă între munţii Alpi şi
povârnişurile Apeninilor, se înfăţişează ca o câmpie întinsă, formată de valea fluviului Pad
şi de afluenţii lui. Nămolurile aduse de apele curgătoare fac ca regiunea să fie deosebit de
fertilă. Odinioară, această regiune era cunoscută sub numele de Galia Cisalpină.
Partea centrală a Italiei este despărţită de Apenini în mai multe regiuni de şes. Cele
care se găseau pe marginea Mării Tireniene purtau în antichitate diferite numirii, ca:
Etruria, Latium, Campania, iar celelalte, de pe coasta Mării Adriatice: Umbria şi
Samnium. În această parte a Italiei, râurile sunt rare, mai importante fiind Arno şi Tibrul. În
apropierea lor se găsesc câteva lacuri, ca lacul Trasimenus. Partea de sud a Italiei, unde
se termină Apeninii, se prezintă sub forma unui podiş ars de soare şi sărac în vegetaţie.
Regiunile care formează această parte a peninsulei se numeau Lucania şi Apulia. Numele
de Grecia Mare, cum mai era cunoscută în vechime partea de sud a Italiei, ne dovedeşte
că această regiune a fost intens colonizată de greci. Insula Sicilia este o regiune renumită
prin bogăţiile ei şi prin buna ei aşezare geografică, la mijlocul bazinului Mării Mediterane, pe
care îl separă în două părţi. Alte insule mai importante sunt Sardinia şi Corsica.
Munţii Apenini erau acoperiţi cu păşuni, care au favorizat creşterea vitelor. Regiunea
de sud a Italiei era renumită odinioară pentru lâna oilor. Cultivarea pământului, care a
format ocupaţia de bază a populaţiei din vechea Italie, găsea terenuri prielnice în câmpia
Padului, Latium, Campania, Apulia şi mai ales în insula Sicilia, care încă din vechime era
socotită gr în ar al Italiei. Livezile de duzi, de măslini, rodii şi castani acopereau mai ales
părţile de sud ale Italiei şi Sicilia, iar regiunile de coastă ale Mării Mediterane erau umbrite
de păduri de pini, precum şi de tufişuri de mirt şi de leandri. Din adâncul pământului se
extrăgea cositor, aramă, plumb, fier şi marmură.

B. VECHII LOCUITORI AI ITALIEI

 Italia a fost locuită încă din vremurile îndepărtate ale paleoliticului. Mai târziu, în
perioada neolitică, locuitorii Italiei au trecut la cultivarea pământului. Cei mai vechi locuitori
ai Italiei ne sunt cunoscuţi sub numele de liguri, iar cei din Sicilia sub numele de siculi.

1. ITALICII
La mijlocul mileniului al II-lea î.Hr. au pătruns în Italia primele triburi italice, care
veneau din părţile Europei centrale. Italicii erau purtătorii unei civilizaţii destul de înaintate,
foloseau bronzul şi se îndeletniceau cu agricultura. Folosirea fierului apare mai târziu;
uneltele de fier încep să fie folosite mai mult din secolul al VI-lea î.Hr.
Cele mai importante triburi italice au fost: latinii, sabelii şi umbrii.
Latinii s-au aşezat în Latium, ocupându-se cu cultivarea pămîntului. Ei au menţinut
multă vreme organizarea gentilică, trăind în aşezări întărite, care mai târziu s-au constituit
într-o uniune. Sabelii au ocupat părţile centrale ale Italiei, ocupându-se şi ei cu cultivarea
pământului. Dintre sabeli făceau parte samniţii şi sabinii, care erau foarte războinici şi
trăiau constituiţi în uniuni, ca şi latinii. Umbrii, aşezaţi în regiunile muntoase răsăritene ale
Apenini or, se ocupau cu creşterea vitelor. Ei erau organizaţi în comunităţi care se
conduceau în mod independent.

2. ETRUSCII
Încă înainte de secolul al VIII-lea î.Hr., etruscii s-au aşezat în Etruria (Toscana de
astăzi), supunând pe umbri şi înfiinţând 12 oraşe, dintre care mai importante au fost
Clusium, Volsinii şi Veii. Aceste oraşe erau constituite într-o uniune sau federaţie cu
centrul la Volsinii. Ele alcătuiau state independente, conduse la început de regi, care apoi
au fost alungaţi, conducerea fiind luată de magistraţi aristocraţi. În scurtă vreme, etruscii au
ajuns la o mare înflorire economică. Ei se ocupau cu cultivarea pământului, în scurt timp au
început să practice şi meşteşugurile. Iscusiţi meşteri in prelucrarea metalelor, îndeosebi a
fierului, precum şi în ceramică, imitând renumitele vase greceşti, etruscii au fost în acelaşi
timp şi pricepuţi negustori şi navigatori, ajungând să stăpânească, înainte de colonizarea
greacă, întreg comerţul din Marea Tireniană. Având o bună organizare militară, în secolele
următoare, mai ales în secolul al VI-lea î.Hr., etruscii şi-au întins stăpânirea lor atât în părţile
de nord ale Italiei, în valea Padului, cât şi înspre sud, asupra Latiumului şi Campaniei,
punând în toate oraşele cucerite tirani etrusci. Civilizaţia etruscă a influenţat popoarele din
jur, îndeosebi pe latini, care se găseau într-un stadiu mai înapoiat de dezvoltare. Astfel,
etruscii i-au învăţat tehnica dezvoltată a meşteşugurilor, construirea de canale de irigaţii şi
de aşezări fortificate. Etruscii au creat multe opere de artă, ca de pildă construcţii
arhitectonice, morminte luxoase, decorate cu picturi foarte frumos executate, precum şi
statui, între care statuia Lupoaica este cea mai vestită. După mai multe secole de mare
înflorire, statul etrusc, slăbit în interior din cauza luptelor interne din diferitele oraşe şi atacat
dinspre nord de gali, iar din sud de sabini şi de latini, decade treptat şi sfârşeşte prin a fi
cucerit de către Roma.
3. GRECII
Grecii s-au stabilit în sudul Italiei şi în Sicilia încă în perioada marii colonizări din
secolele al VIII-lea – al VI-lea î.Hr. Cele mai importante colonii, înfiinţate de greci în Italia au
fost: Cumae, Sybaris, Crotona, Tarent şi în Sicilia Siracuza. Grecii stabiliţi în Italia au
răspândit aici civilizaţia grecească. Influenţa pe care grecii au exercitat-o asupra tuturor
popoarelor care au locuit în Italia a fost mare şi variată. Ei au influenţat puternic popoarele
de aici atât în ceea ce priveşte viaţa economică şi politică, cât şi literatura, ştiinţa, arta şi
chiar religia lor.

4. GALII
Prin secolul al VI-lea î.Hr., în nordul Italiei s-au aşezat galii, de neam celtic,
cucerind întreaga regiune până la munţii Apenini, numită după numele lor Galia
Cisalpină. Aşezarea galilor în nordul Italiei a silit vechile popoare stabilite aici să se retragă.
Astfel, ligurii s-au retras în spaţiul îngust din nord-vestul peninsulei, între ţărmul golfului
Genua şi munţii Apenini, iar etruscii au fost izgoniţi dincolo de povârnişurile Apeninilor.
Dintre toate popoarele care s-au stabilit de-a lungul vremii pe teritoriul Italiei, cel mai
important rol l-au jucat latinii. Ei au format cel mai puternic şi cel mai mare stat sclavagist al
lumii antice, a cărui temelie a constituit-o Roma.

Peninsula Italică

II. CRONOLOGIE
 Aproximativ în jurul anului 2000 î.Hr. în Italia îşi fac apariţia populaţii nordice care se
contopesc cu indigenii liguri şi siculi: de aici se crede că au luat naştere umbrii, sabinii şi
latinii. În prejma anului 1000 î.Hr. se remarcă dezvoltarea cetăţii Alba Longa, capitala
Latium-ului.

814 î.Hr. – întemeierea Cartaginei de către fenicieni

753 î.Hr. – întemeierea legendară a Romei; 21 aprilie 753 î.Hr. – este data tradiţională a
întemeierii Romei – ab urbe condita;

753-715 î.Hr. - primul rege este Romulus; are loc războiul împotriva sabinilor; unirea
latinilor (Roma quadrata – situată pe colina Palatină) cu sabinii (de pe colinele Viminal,
Quirinal şi Esquilin); înţelegerea cu regele sabin Titus Tatius.

715-672 î.Hr. – este rege sabinul Numa Pompilius; se create instituţiile religioase ale
romanilor.
672-640 î.Hr. – rege al Romei este sabinul Tullus Hostilius; duce o serie de războaie; în
urma războiul dus împotriva Albei Longa populaţia acesteia este deportată, iar Roma care
devine forţa dominantă din Latinium

640-616 î.Hr. – regele sabin Ancus Marcius; sunt construite portul Ostia, podul Sublicius
pe Tibru

616-578 î.Hr. – primul rege etrusc Tarquinius Priscus Lucius (originar din Tarquinia);
Roma cunoaşte o înflorire (sunt ridicate construcţii importante (templul lui Jupiter
Capitolanus, Circus Maximus), sunt asanate mlaştinile (canalul colector Cloaca Maxima)

578-534 î.Hr. – regele Servius Tullius realizează reforma armatei şi a Constituţiei; prin
reforma administrativă cetăţenii şi teritoriul oraşului sunt împărţită în districte administrativ-
teritoriale (populaţia este împărţită în 5 clase după avere)

534-509 î.Hr. – rege este Tarquinius Superbus; sunt realizate mari lucrări; este alungat de
Brutus, datorită fiului său care o răpeşte şi o siluieşte pe virtuoasa Lucreţia

509 î.Hr. – sfârşitul regatului roman; etruscii sunt alungaţi din oraş şi Roma instaurează un
guvern republican; pacea cu Cartagina; înfiinţarea republicii şi a consulatului roman

494 î.Hr. – secesiunea plebeilor pe colina Aventin (se retrag pe Muntele Sacru – mons
sacer); crearea tribunatului plebei – concilia plebis tributa (în fiecare an plebeii îşi aleg 2
tribuni)
488-486 î.Hr. – războiul împotriva volscilor

458-457 î.Hr. – războiul împotriva ecvilor

450 î.Hr. – este expusă în Forum Legea celor XII table (leges duodecim tabularum); sunt
autorizate căsătoriile între patricieni si plebei (Lex Canuleia)

444-443 – realizarea unui colegiu format din 6 tribuni militare cu puteri consulare format şi
din plebei

406-396 î.Hr. – asedierea si cucerirea oraşului Veji

390 î.Hr. - galii lui Brennus cuceresc Roma şi o jefuiesc (excepţie face Capitoliul – legenda
gâştelor şi cea a lui Manlius Capitolinius).

367/66 î.Hr. – accesul plebei la consulat pentru prima oara; este abolit tribunalul militar;
problema agrară – legile licinio-sextiene; plebeii au acces la funcţii în stat (pe parcursul a 40
de ani plebeii vor câştiga dreptul de a fi aleşi consuli, edili, dictator, cenzori, pretori,
proconsuli).

343-341 î.Hr. – primul război împotriva samniţiilor.

326-312 î.Hr. – al doilea război împotriva samniţiilor; dezastrul militar duce la trecerea
romanilor prin „furcile caudine” lângă Capua (în 321 î.Hr.).

310-290 î.Hr. – al treilea război împotriva samniţiilor; romanii înving la Bovianum (304),
expansiunea samniţiilor şi a aliaţilor lor este oprită; după pace samniţii sunt obligaţi să
efectueze serviciul militar

306 î.Hr. – al treilea tratat dintre Roma şi Cartagina

285-282 î.Hr. – luptele cu celţii; Roma îşi asigură dominaţia în centrul Italiei.

281-272 î.Hr. – război împotriva Tarentului; Pirrus (regele Epirului) venit în ajutorul
acestuia după o serie de victorii (la Heraclea – 280, şi la Ascoli Satriano – 279) este
înfrânt de romani la Beneventum; Tarentul se predă, iar după pacea încheiată Roma
obţine concesii teritoriale; oraşele greceşti din sudul Italiei devin aliatele Romei.

265 î.Hr. – după supunerea Etruriei, Roma devine stăpâna Italiei, fără Galia Cisalpină.

264-241 î.Hr. – primul război punic; Sicilia devine prima provincie romană
260 î.Hr. – victoria navală a lui Caius Duilius la Milatium.
256 î.Hr. – Attilius Regulus debarcă în Africa după victoria pe mare de la Economo; în
anul următor Regulus cade prizonier.

242 î.Hr. – Lutatius Catulus îi înfrânge pe mare pe cartaginezi lângă insulele Aegates;
pacea încheiată îi aduce Romei prima provincie romană.

240 î.Hr. – ia naştere literatura latină, cu primele opere ale lui Livius Andronicus şi
Naevius.

238-233 î.Hr. – operaţiuni militare împotriva ligurilor.

238 î.Hr. – Corsica şi Sardinia devin provincii romane.

229-228 î.Hr. – o flotă romană luptă cu piraţii iliri

225 î.Hr. – galii sunt definitiv înfrânţi la Telamon.

218-201 î.Hr. - al doilea război punic

218 î.Hr. – Hannibal Cartaginezul cucereşte Saguntul, traversează Alpii, îi învinge pe

romani la Ticin şi la Trebbia.

217 î.Hr. – romanii sunt din nou învinşi lângă lacul Trasimeno (iunie 217); dictatorul
Quintus Fabius Maximus (Cunctator) îl ţine pe Hannibal departe de Roma.

216 î.Hr. – după cei înfrânge pe romani, în luna august, lângă Cannae, Hannibal se retrage
la Capua.

216-204 î.Hr. – Hannibal aşteaptă zadarnic întăriri ca să reînceapă războiul; Roma se

reface.

212 î.Hr. – romanii recuceresc Siracuza; moartea lui Arhimede.

211 î.Hr. – romanii recuceresc Capua.

207 î.Hr. – o armată a lui Hasdrubal, trimisă în ajutorul lui Hannibal, este înfrântă pe fluviul
Metaurus.

215-205 î.Hr. – război şi pace cu Filip V al Macedoniei pe care Hannibal la chemat în

ajutor.
204 î.Hr. – Scipio îşi conduce armata în Africa, şi Hannibal este astfel constrâns să
părăsească Italia revine în Africa.

202 î.Hr. – Hannibal este învins de către Scipio la Zama Regia.

201 î.Hr. – pacea cu Cartagina; Cartagina îşi pierde puterea şi independenţa.

197 î.Hr. – într-un nou război, Filip V al Macedoniei este învins de către consulul
Flamininus la Chinocefalos.

196 î.Hr. – consulul Flamininus proclamă independenţa oraşelor greceşti de sub

hegemonia macedoneană; revolta sclavilor din Etruria.

195 - 190 î.Hr. – războiul Romei contra lui Antioh III al Siriei şi înfrângerea acestuia la
Magnesia, pe Sipylus.

188 î.Hr. – pacea de la Apamea; Pergamul şi Bithynia devin aliaţii Romei; Roma deţine
hegemonia în estul Mării Mediterane.

186 î.Hr. – o nouă revoltă a sclavilor în Apulia; senatul roman interzice cultul lui Dionysos
la Roma şi în Italia.

171-168 î.Hr. – războiul contra lui Perseu al Macedoniei şi înfrângerea lui la Pydna.

149-146 î.Hr. – al treilea război punic; prosperitatea Cartaginei nu este pe placul Romei

146 î.Hr. – Cartagina este asediată, cucerită şi distrusă de consulul Scipio Aemilianus.

146 î.Hr. – trădarea Corintului; Macedonia este cucerită şi devine provincie romană.

136-132 î.Hr. – revolta sclavilor din Sicilia conduşi de sclavul sirian Eunus.

133 î.Hr. – Scipio Aemilianus cucereşte şi distruge Numantia; Pergamul este lăsat
moştenire romanilor de către regele Atal al III-lea – devine provincia romană Asia

133 î.Hr. – Tiberius Gracchus este ales tribun al plebeilor; propune o lege agrară la care
nobilii se opun; tensiunile create duc la asasinarea lui Tiberius.

125 î.Hr. – sunt create coloniile Aquae Sextiae şi Narbo; îşi face apariţia provincia Gallia
Narbonensis.
123 î.Hr. – este ales tribun al plebei Caius Gracchus; încearcă reluarea reformei agrare a
fratelui său , dar moare în urma tulburărilor apărute.

111–105 î.Hr. – războiul cu regele Iugurta al Numidiei; o parte a Numidiei devine provincie
romană

107 î.Hr. – reforma armatei realizată de consulul Marius

102 î.Hr. – Marius îi înfrânge pe teutoni la Aquae Sextiae (Aixen- Provence)

101 î.Hr. – Marius îi înfrânge pe cimbri lângă Vercelli, la Campi Rudii.

102-100 î.Hr. – tulburări politice; Marius deşi ales consul de către populari reprimă
sângeros revolta condusă de aceştia.

100 î.Hr. – Marius este făcut consul pentru a şasea oară.

90-88 î.Hr. – război social, împotriva socilor din Italia centro-meridională; se acordă
cetăţenie romană italicilor – Lex Plautia Papiria.

88 î.Hr. – Sulla este ales consul al optimaţilor; marşul lui Sulla asupra Romei; fuga lui
Marius.

86 î.Hr. – Sulla învinge la Cheronea o armată a lui Mitridate, regele Pontului; moare
Marius; urmează o perioadă de teroare.

82-79 î.Hr. – dictatura lui Sulla; publicarea unor liste de proscripţie; sunt ucişi 90 de
senatori şi 2600 de cavaleri.

79 î.Hr. – Sulla renunţă la dictatură şi moare după un an.

72 î.Hr. – ia sfârşit în Spania un lung război dus pentru înăbuşirea revoltei lui Sertorius.

74-64 î.Hr. – al doilea război împotriva lui Mitridate IV al Pontului.

72-71 î.Hr. – răscoala gladiatorilor şi sclavilor conduşi de gladiatorul trac Spartacus.

Pretorul M. Licinus Crassus, ajutat şi de Pompeius înving revolta.

69 î.Hr. – Lucullus în Armenia.

67 î.Hr. – Pompeius pune capăt acţiunilor piraţilor din Mediterana.

64 î.Hr. – Pompeius reorganizează estul: Pontul, Siria şi Cilicia devin provincii romane.

63 î.Hr. – conjuraţia lui Catilina sub consulatul lui Cicero.

60 î.Hr. – Caesar, Pompeius şi Crassus se înţeleg între ei pentru a forma primul

triumvirat
.
58-51 î.Hr. – campania de cucerire a lui Caesar în Galia.

58-52 î.Hr. – perioadă de tulburări la Roma.

53 î.Hr. – Crassus îşi pierde viaţa în Orient, în războiul contra parţilor.

49-45 î.Hr. – război civil; Caesar trece în ianuarie Rubiconul împreună cu legiunile sale
înarmate din Galia; războiul din Spania împotriva pompeienilor; în 48 î.Hr., războiul
împotriva lui Pompei în Grecia; bătălia de la Farsala şi fuga lui Pompei; Pompei este ucis
în Egipt de către Ptolomeu.

48-47 î.Hr. – războiul alexandrin; Caesar în Egipt împotriva lui Ptolomeu (incendierea
bibliotecii din Alexandria); după victorie o instalează în fruntea Egiptului pe Cleopatra.

47 î.Hr. – Caesar îl învinge pe Farnace al Pontului la Zela (veni, vidi, vici).

47-46 î.Hr. – campania din Africa împotriva pompeienilor; victoria lui Caesar la Thapsus.

46-45 î.Hr. – campania din Spania împotriva susţinătorilor lui Pompeius; victoria lui
Caesar la Munda.

45-44 î.Hr. – Caesar este numit dictator pentru an, apoi pe viaţă (dictator perpetuus) şi
imperator, consul pe 10 ani, comandant suprem al armatei, Pontifex Maximus, tribun; au loc
o serie de reforme, lucrări în construcţii.

44 î.Hr. – la 15 martie (Idele lui martie) Caesar este asasinat de către o conjuraţie
senatorială condusă de C. Cassius şi M. Iunius Brutus.

43 î.Hr. – Antonius, Octavianus şi Lepidus se înţeleg să formeze un al doilea triumvirat

limitat la 5 ani; Cicero este ucis din ordinul triumvirilor.

42 î.Hr. – Brutus şi Cassius sunt înfrânţi de către Antonius şi ucişi în ciocnirea de la

Filippi (noiembrie).

40 î.Hr. – ciocnire la Perugia între forţele lui Octavianus şi cele ale lui Antonius;
înţelegerea de la Brundisium prin medierea lui Mecena; împărţirea imperiului: Antonius
primeşte estul, Octavianus vestul şi Lepidus Africa.

31 î.Hr. – bătălia de la Actium între Octavianus şi Antonius - 21 septembrie; victoria

navală a lui Agrippa asupra flotei lui Cleopatra; Egiptul devine provincie romană.

29 î.Hr. – Octavianus, rămas singur stăpân, îşi celebrează triumful; revine la Roma şi
închide porţile templului zeului Ianus în semn de pace .

27 î.Hr. – Senatul renunţă la putere şi-i conferă titlul de Augustus („cel venerabil”, „cel
vrednic de cinste”); republica este înlocuită cu principatul.

27-25 î.Hr. – Spania este reorganizată (Agrippa cucereşte întregul ţinut spaniol); Gallia
este lăsată moştenire Romei de regele ei devine provincie romană)

20 î.Hr. – sunt retrocedate însemnele legiunilor luate de la Crassus şi Antonius de regele

parţilor Pharaates IV în schimbul unei înţelegeri paşnice.

18 î.Hr. – legile din domeniul moravurilor interzic căsătoria dintre senatori foştii sclavi, aduc
noi pedepse pentru adulter; Agrippa devine coregent pe o perioadă de 5 ani.

17 î.Hr. – este sărbătorit centenarul cetăţii Roma şi este proclamată pax Augusta (pacea
mondială)

16-13 î.Hr. – sunt reorganizate provinciile Lugdunensis, Belgica, Aquitania de către

Augustus

15 î.Hr. – Drussus şi Tiberiu întreprind campanii militare până la Dunărea Superioară;

sunt organizate noi provincii: Noricum, Rhaetia şi Moesia.

12 - 9 î.Hr. – războaie cu germanii conduse de Drussus şi Tiberius; frontiera este fixată pe

Rin.

9 î.Hr. – pe Câmpul lui Marte este ridicat Altarul Păcii (Ara Pacis Augustae)

14 [Link]. – 19 august, Augustus moare în vârstă de 76 de ani; Tiberius îi urmează la tron

14-37 [Link]. – Roma este condusă de Tiberiu; funcţionarii oficiali nu mai sunt aleşi popor ci
de senat; revolta legiunilor din Pannonia şi Germania Inferior este înăbuşită de
Germanicus.

37-41 [Link]. – succesorul lui Tiberius este Caligula („Cizmuliţă”), fiul lui Germanicus; redă
dreptul poporului de a alege magistraţii; transformă Principatul lui Augustus în monarhie
divină eleno-orientală (împăratul este asemenea unui zeu)

41-54 [Link]. – Caligula este asasinat la 29 de ani; Claudius, fratele lui Germanicus, este
ales de pretorieni ca urmaş la tron; întoarcerea la tradiţia lui Augustus (ordine
administrativă); creşte influenţa femeilor din anturajul său (Messalina; Agrippina).

54 [Link]. – Claudius este asasinat de Agrippina; fiul ei Nero, educat de Burrus şi Seneca,
urcă pe tron.

54-68 [Link]. – primii ani de domnie ai lui Nero Claudius Caesar sunt „anii de aur” pentru
Roma;este recucerită Armenia şi se încheie pacea cu parţii; încep procesele de les
maiestate.

64 [Link]. – Roma este incendiată; Nero îi acuză pe creştini împotriva cărora începe
efectuarea primelor persecuţii; incendiul este un pretext pentru ambiţiile arhitectonice ale lui
Nero.

65 [Link]. – complotul îndreptat asupra lui Nero este descoperit; făptaşii sunt obligaţi să se
sinucidă.

66 [Link]. – revolta din Iudeea este reprimată de Vespasian.

68 [Link]. – Nero este obligat să se sinucidă la 31 de ani; este decretat „hostis publicus”
(duşman public).

68-69 [Link]. – este perioada celor 4 împăraţi: Servius Sulpicius Galba (73 de ani, asasinat
în Forum), M. Salvius Otho (se sinucide), Aulus Vitelius (asasinat la Roma) şi
Vespasianus.

69 - 79 [Link]. – T. Flavius Vespasianus (Vespasian) are 60 de ani când urcă pe tron; pune
capăt revoltelor batavilor de pe Rin şi a evreilor din Palestina (70 [Link]. – Ierusalimul este
cucerit şi distrus); începe construirea Colosseum-ului (Amphitheatrum Flavium).

79-81 [Link]. – urmează fiul său Titus;

79 [Link]. – 29 august, are loc erupţia Vezuviului – Herculaeneum, Pompei şi Stabiae sunt
acoperite de lavă.

80 [Link]. – un incendiu arde Roma timp de 3 zile; are loc inaugurarea Colosseum-ului
(50.000 de spectatori), sărbătoarea durează 100 de zile.

81 [Link]. – Titus moare; este urmat de Domiţian în vârstă de 30 de ani.

81-96 [Link]. – în timpul lui Domiţian se încheie cucerirea provinciei Britannia; aici sunt
ridicate fortificaţii de frontieră în nord (limes-urile); spre sfârşitul domniei se remarcă
represaliile împotriva stoicilor, persecuţiile împotriva creştinilor şi evreilor); se transformă în
despot (revendică titlul de Dominus et Deus); o conspiraţie duce la asasinarea lui.

96 [Link]. – după uciderea lui Domiţian, Senatul îl numeşte împărat pe M. Cocceius Nerva.

98 [Link]. – Nerva moare după ce-l adoptă pe M. Ulpius Traianus (Traian) şi-l propune ca
împărat.
98-117 – Traian este primul împărat de origine provincială.

101 - 107 – campanie de cucerire a Daciei, care devine provincie romană.

113-117 – campania din Orient împotriva parţilor duce la cucerirea Armeniei şi a

Mesopotamiei; Imperiul ajunge la cea mai mare întindere din istoria sa; Traian moare în
Cilicia.
117-138 – îi urmează la putere nepotul său Hadrian, guvernatorul Siriei; călătoreşte în
întregul imperiu, întăreşte limes-urile; represalii sângeroase asupra evreilor revoltaţi la
Ierusalim.

138-161 – Antoninus Pius (piosul), adoptat de Hadrian, urcă pe tron la 52 de ani; un om

bun, pacifist şi moderat este simbolul lui pax romana.

161-180 – Marc Aurelius, adoptat de Antoninus, este un filozof stoic; domneşte împreună
cu fratele său adoptiv Lucius Verus – principat dualist.

165-180 – războaie împotriva quazilor, longobarzilor, marcomanilor şi sarmaţilor.

180-192 – fiul lui Aurelius, Commodus, se considera o reîncarnare a lui Hercule şi a lui
Mithra (a luptat de 735 de ori în arenă cu gladiatorii); abandonează teritoriile cucerite de
tatăl său şi încheie o pace ruşinoasă cu marcomanii); cade victimă unui complot la palat

193 – perioada care urmează declanşează un an de anarhie, la tron venind într-un singur
an patru împăraţi: Didius Iulianus, Clodius Albinus, Pescennius Nigro şi Septimiu
Sever.

193 - 211 – L. Septimius Severus, născut în Africa, îţi înfrânge rivalii; duce o campanie
militară reuşită împotriva parţilor; aduce stabilitate în Orient, favorizează dezvoltarea Siriei
şi a Africii (Cartagina); senatul decade, Roma şi Italia îşi pierd privilegiile.

211-217 – fiul său Caracalla preia puterea după ce îşi omoară fratele – Geta – şi pe
partizanii acestuia.
212 – Caracalla unifică imperiul; a fost acordată cetăţenia romană tuturor cetăţenilor liberi
din Imperiu; este asasinat la 29 de ani de prefectul praetoriului Macrinus, care îi ia locul.

217-218 – Macrinus nu este recunoscut de Senat; după pacea cu parţii este asasinat de
soldaţii săi.

218-222 – Heliogabal (sau Elagabal) în vârstă de 14 ani este un preot al zeului sirian
Mithra; domnia sa s-a petrecut sub influenţa nefastă a bunicii sale Iulia Maesa; introduce
cultul lui Baal la Roma; este asasinat de pretorieni; îi urmează vărul său Aurelius Severus
Alexander.

222-235 – Severus Alexander, în vârstă de 13 ani, este puternic influenţat de mama sa

Iulia Mamaea; este ucis pe Rin, alături de mama sa, de către legiunile din Germania, după
ce a cumpărat pacea de la germani).

235-268 – urmează o perioadă de anarhie militară, în fruntea imperiului se succedă generali

proclamaţi împăraţi de către armată şi care sunt asasinaţi după perioade scurte de domnie

235-238 – Maximin I, de origine barbară (got), îi învinge pe alamani

238-244 – Gordianus al III-lea îi învinge cu ajutorul trupelor auxiliare pe goţi, pe persanii

care au pătruns în Mesopotamia.

244-249 – Iulius Philippus (Filip Arabul), fiul unui şeic arab, celebrează aniversarea a 1000
de ani de la întemeierea Romei.

249-251 – Decius, de origine iliră, vrea să reformeze Roma şi religia ei; adoptă un edict
împotriva creştinilor, pornind prima persecuţie generală; moare în luptele cu goţii.

251-253 – Trebonianus Gallus încheie o pace cu goţii.

253-260 – Licinius Valerianus îl numeşte pe fiul său Gallienus, coîmpărat în vestul

imperiului, el păstrând estul, atacurile din exterior se înteţesc: goţii, quazii, sarmaţii şi parţii
pun presiune pe frontierele imperiului; moare după ce este luat prizonier de şapur la
Edessa; Gallienus reformează armata (trupe de intervenţie rapidă la frontierele
ameninţate).

263 – goţii jefuiesc Efesul; urmează perioada împăraţilor iliri.

268 - 270 – Claudiu II Goticul îi învinge pe alamani şi pe goţi.

270 - 275 – Domitius Aurelianus, Restitutor Urbis; îi înfrânge pe alamani la Pavia, supune
statul Palmyra şi Imperiul separat constituit în 260 (de „cei 30 de tirani”); adoptă titlul de
„Domn şi zeu” (Dominus et Deus), introduce cultul soarelui de la Emesa (Deus Sol
Invictus) care împreună cu cultul împăratului, devine cult de stat

275-276 – după Tacit, urmează

276-282 – Marcus Aurelius Probus care consolidează graniţele pe Rin şi Dunăre

.
282-283 – Marcus Aurelius Carus luptă cu succes contra perşilor; este asasinat împreună
cu fiii săi.
284-305 – C. Aurelius Valerius Diocletianus (Diocleţian) realizează o vastă reformă a
imperiului; introduce tetrarhia pentru a descentraliza puterea imperială; celor doi coîmpăraţi
(Diocleţian şi Maximian) Augusti li se adaugă doi Caesares (Galeriu şi Constantius
Chlorus); în vest augustul Maximian şi cezarul Constantius Chlorus; în est augustul
Diocleţian şi cezarul C. Valerius Galerius.

297 – imperiul este împărţit în 12 dioceze (regiuni administrative), conduse de vicari, şi 101
provincii; Imperiul devine o monarhie absolută (dominatul) în care împăratul este considerat
zeu; cetăţenii devin supuşi (subiecti) fiind la dispoziţia conducătorului; ţăranii sunt legaţi de
glie (coloni), iar meşteşugarii sunt obligaţi să asigure aprovizionarea armatei.
301 – Edictul asupra preţurilor - Edictum de pretiis venalium rerum .

303-304 – persecuţii împotriva creştinilor .

305 – Diocleţian şi Maximian abdică.

305-306 – Constantius Chlorus moare; fiul său F. Valerius Constantinus (Constantin)

este proclamat august .

305-312 – lupte între Galeriu, Maximian, Maxentius, Severus, Maximin Daia şi

Constantin.

312 – în 27 octombrie, Constantin îl înfrânge pe Maxentius la Ponte Milvio, lângă Roma.

312-337 – Constantin devine unicul conducător al Occidentului (era deja August din 307).

311 – este dat Edictul lui Galeriu în favoarea creştinilor.

313 – prin Edictul de la Milano al lui Constantin acordă libertate tuturor cultelor, în special
creştinilor; se autointitulează protector al Bisericii .

324 – victoria lui Constantin împotriva lui Lucinus la Arianopole.

325 – Constantin convoacă la Niceea Conciliul ecumenic contra lui Arie; se pun bazele
dogmatice şi canonice ale bisericii creştine.

330 – inaugurează la Bizanţ, Noua Romă: Constantinopolul.

337 – Constantin primeşte, înainte de a muri, botezul; după lupte de succesiune între fiii
săi, Constantin al II-lea devine unic conducător.
337 - 361 – în timpul lui Constantin II, arianismul devine obligatoriu pentru întreaga
Biserică

355 – Constantius îl numeşte cezar pe nepotul şi succesorul său Iulian; acesta moare în
luptele cu perşii din est.

361 - 363 – Iulian Apostatul, ultimul membru al dinastiei lui Constantin, preferă religiile şi
cultele necreştine; îi îndepărtează pe creştini din funcţiile administrative.

363-364 – Flavius Iovianus, comandantul gărzii împăratului, este proclamat împărat;

încheie o pace ruşinoasă cu regele perşilor şapur; restaurează libertatea cultului .

364-375 – Valentinian I, este ales împărat de către curte; fratele său Valens este numit
coîmpărat în estul imperiului şi ridicat la rangul de augustus; Valentinian îi înfrânge pe
alamani.

364-378 – Valens revine la arianism şi instalează un patriarh arian la Alexandria; îi lasă pe

vizigoţi să se instaleze în Tracia; moare în lupta contra acestora la Adrianopol.

367-383 – Graţian îl numeşte coîmpărat pe Theodosius, fiul lui Valentinian I Theodisius

379.

379-395 – Theodosius (Teodosiu) interzice păgânismul – creştinismul devine religie de stat

(la Conciliul de la Constantinopol din 381), – sunt pedepsite cu moartea sacrificiile păgâne
şi intrarea în templele păgâne; îi învinge pe vizigoţi, după care le permite să se aşeze în
Tracia şi Moesia cu obligaţia de a apăra frontierele de pe Dunăre.

383-388 – Magnus Maximus îl ucide pe Graţian; Teodosiu îl învinge pe Maximus şi

devine împărat şi peste Occident.

392-394 – Flavius Eugenius; cade în lupta de la Frigido împotriva lui Teodosiu care
devine unic conducător al Imperiului.

395 – după moartea lui Teodosiu, are loc sfârşitul unităţii imperiului; împărţirea imperiului
între fiii lui Teodosiu: Honorius (395-423) în Occident, având capitala la Milano, apoi la
Ravenna şi Arcadius (395-408) în Orient, cu capitala la Constantinopol; Imperiul roman
de răsărit îşi urmează cursul timp de încă o mie de ani, în timp ce Imperiul roman de apus,
supus atacurilor germanilor şi hunilor mai rezistă doar 80 de ani.

406 – are loc învadarea Galiei de către barbari; suebii, vandalii, alanii şi burgunzii trec
Rinul, vandalii se instalează în Spania în 409.

410 – Alaric, regele vizigoţilor, pradă Roma; Alaric moare pe când se pregătea pentru o
expediţie în Africa.

430 – vandalii lui Genseric asediază Ippona, unde moare Sf. Augustin.

451 – hunii lui Attila invadează Galia şi sunt bătuţi de Aetiu la Câmpiile Catalaune.
452 – Attila este oprit în Italia de către Leon I; în anul următor Attila moare.

454 – Valentinian îl ucide pe Aetiu.

455 – are loc cucerirea şi prădarea Romei de către vandalii conduşi de regele Genseric.

474 – Genseric este recunoscut stăpân al Africii, al Siciliei, al Sardiniei, al Corsicii şi al

Balearelor.

475 – Euric, regele vizigoţilor, obţine Spania; Galia este împărţită între burgunzi, alemani şi
rugi.

475-476 – ultimul împărat al Imperiului roman de apus este Romulus Augustus.

476 – Odoacru, conducătorul skirilor (sau hun) îl detronează pe Romulus Augustus şi-i
trimite împăratului Orientului, Zenon, însemnele Imperiului, luându-şi titlul de „patrician”;
acest gest marchează sfârşitul Imperiului Roman de Apus.

III. REGALITATEA ÎN ROMA ANTICĂ

A. ÎNTEMEIEREA LEGENDARĂ A ROMEI

Întemeierea legendară a oraşului Roma este realizată, la 21 aprilie 753 î.Hr., de cei
doi gemeni Remus şi Romulus.
Legenda începe cu eroul Aeneas, care după ce părăseşte Troia incendiată, după o
lungă călătorie pe Marea Mediterană ajunge în Latinium unde se căsătoreşte cu Lavinia,
fiica regelui Latinus. Aeneas înfiinţează oraşul Lavinium. Fiul lui Aeneas întemeiază oraşul
Alba Longa. Aici după domnia a 12 urmaşi ai săi pe tron urcă tatăl legendarei Rheei Silvia,
regele Numitor. Fratele acestuia, Amulius, îl înlătură de pe tron şi pune stăpânire pe
putere, iar pe Rheei Silvia o transformă într-o vestală pentru a nu mai emite pretenţii la tron.
Frumuseţea fetei îl face pe zeul Marte să se îndrăgostească de ea şi să cadă asupra ei sub
forma unei ploi de aur. Drept urmare, iau naştere doi gemeni, Romulus şi Remus, care
pentru a nu fi ucişi de Amulius sunt puşi într-un cufăr şi lăsaţi să plutească pe Tibru. Cufărul
este purtat de ape până în grota Lupercaliilor la poalele Palatinului. Gemenii crescuţi la
început de o lupoaică, mai apoi de păstorul Faustulus, devin doi tineri puternici.
În urma unor dispute cu nişte tineri din Alba Longa, sunt aduşi în faţa lui Numitor
care-i recunoaşte. Romulus şi Remus reuşesc să-l readucă pe bunicul lor pe tron, după
care se întorc pe meleagurile unde au crescut să înfiinţeze un oraş. După ce Romulus se
instalează pe colina Palatin şi Remus pe colina Aventin, între cei doi începe o dispută cu
privire la cel care a fost primul întemeietor al oraşului. Remus este ucis de fratele său în
timp ce tăia brazda sfântă în jurul Palatinului. În urma acestor evenimente ia naştere oraşul
Roma.
Legenda cunoaşte diferite variante, cele mai cunoscute fiind cele scrise de Vergiliu
şi Titus Livius. Primul rege al Romei, Romulus, instituie prima conducere politică la Roma
– regalitatea. Este urmat la domnie de 7 regi, primii patru au fost latini şi sabini, ultimii trei
au fost etrusci: Romulus (753-717 î.Hr.) – a domnit 37 de ani, timp în care a purtat o serie
de războaie împotriva vecinilor (mai ales împotriva sabinilor, cărora le-au răpit fiicele pentru
a-şi asigura urmaşi). A organizat Senatul (cuprindea 100 de membrii) şi a împărţit
societatea în patres şi curii. S-a asociat la domnie cu regele sabin Titus Tatius, care va
dispare misterios în timpul unei furtuni, în mlaştina Caprei. După moarte a fost zeificat.
Numa Pompilius (717-673 î.Hr.) – este considerat întemeietorul cultului religios, a
serviciului divin şi fondatorul diferitelor colegii de preoţi. Tullus Hostilius (673-642 î.Hr.) - a
cucerit şi a distrus oraşul Alba Longa, moment în care are loc lupta legendară dintre Horaţi
şi Curiaţi. Organizează calendarul în 10 luni, plus 2 luni pentru acord, cu zile faste şi zile
nefaste.
Ancus Marcius (642-617 î.Hr.) – extinde teritoriul oraşului până la mare, întemeiază
portul Ostia, construieşte un zid de apărare şi un şanţ în jurul Romei, a făcut primul drum
Via Salaria. Lucius Tarquinus Priscusus (cel Bătrân) (617-579 î.Hr.) – primul rege etrusc;
lui i se datorează construirea primelor hale din Forumul roman, lucrărilor de asanare a
mlaştinilor, un canal de evacuare, a pus bazele templului de la Capitoliu şi a mărit numărul
membrilor din Senat la 200. Servius Tullius (578-535 î.Hr.) – a făcut o reformă prin care a
încadrat în rândurile poporului roman alături de patricieni şi pe plebei; a repartizat cetăţenii
pe centurii în funcţie de avere, a constituit comiţiile centuriale, aconstruit un zid de apărare
în jurul celor şapte coline. Este ucis într-un complot condus de fiica şi ginerele său, care-i va
lua locul pe tron. Tarquinius Superbus (535-509 î.Hr.) – un adevărat tiran, a construit
templul lui Jupiter pe Capitoliu. A nemulţumit poporul roman care s-a răsculat în urma răpirii
virtuoasei Lucreţia de către fiul său, Sextus. Revolta, condusă de reprezentanţii nobilimii
romane Lucius Iunius Brutus şi Collatinus, a avut drept rezultat alungarea regelui din
Roma şi abolirea regalităţii. Se instaurează un nou regim politic – republica, condusă de
doi consuli aleşi. Primii consuli au fost Collatinus şi Brutus.
 Relief cu Remus şi
Romulus, Muzeul Massimo - altarul lui Marte, sec. I [Link].

B. REGALITATEA ÎNTEMEIERII
Din datele arheologice rezultă că primele aşezări din viitorul oraş Roma au fost
construite pe Palatin încă din mileniul al zecelea î.Hr., şi mai târziu s-au ridicat aşezări şi pe
dealurile Esquilino şi Quirinale. Vestigiile arheologice au demonstrat că de-a lungul
Tibrului, la Ostia, au existat încă de la sfârşitul epocii bronzului (circa 1000 î.Hr.) o serie
întreagă de sate, care au ocupat aproape fiecare deal, de-a lungul râului. Datele tradiţiei
istorice corespund în mare măsuri cu datările arheologice care consemnează realizarea
unui cimitir comun, la mijlocul secolului al VIII-lea î.Hr., pe colina Esquilino ce înlocuieşte
locurile de înmormântare aflate până atunci între zonele libere dintre [Link]şul s-a format
prin sinoicism, contopirea şi unificarea diferitelor sate instalate pe cele şapte coline, şi prin
impunerea dominaţiei uneia dintre ele asupra celorlalte. Latinii de pe colina Palatină
(Roma quadrata) s-au unit cu sabinii aflaţi pe colinele Esquilino, Viminale şi Quirinale.
 Oraşul a apărut în urma unei evoluţii lente marcată de războaie. Cei care îşi impun
autoritatea asupra acestor populaţii sunt etruscii, interesaţi de realizarea unui drum
comercial spre sud. Ei vor introduce la Roma elementele urbanizării: o organizare politică,
construcţii, asanarea mlaştinilor din câmpia Romei (care va duce la unirea satelor). Însuşi
numele oraşului este derivat din etruscul gens ruma (numele unei divinităţi a alăptării,
Ruma). Sub conducerea regilor Tarquini, Roma ia locul Albei Longa ca forţă politică
dominantă în Latium. Construirea portului Ostia şi extinderea salinelor de la gura Tibrului
(Via Salaria). Data oficială a fost stabilită de către Varro (116-27 î.Hr.), în conformitate care
conform legendei plasează întemeierea oraşului de către Romulus şi Remus la data de 21
aprilie 753 î.Hr., cunoscută mai ales prin expresia latină Ab Urbe condita ce înseamnă „de
la fondarea cetăţii”. Cu toate acestea au existat şi alte date diferite propuse de scriitorii
antici: Ennius, poetul latin din secolul al III–II-lea î.Hr., în scrierea sa Annales înaintează
data fondării la 875 î.Hr., istoricul grec Timaios Tauromenium (sec. IV-III î.Hr.) o plasează
în anul 814 î.Hr. (simultan, cu apariţia Cartaginei), Fabius Pictor (III î.Hr.) dă anul 748 î.Hr.
şi Lucio Tit anul 729 î.Hr..

C. ORGANIZAREA REGATULUI
Prima formă de conducere politică cunoscută la Roma a fost regalitatea. După
tradiţia romană, au domnit şapte regi. Primii patru au fost latini şi sabini şi au domnit
alternativ, adică unul latin, urmat de un altul sabin. În timpul acestora, Roma şi-a întins
stăpânirea asupra unei părţi din Latium şi a pus aici bazele unei vieţi economice. Ultimii trei
regi, care au domnit în secolul al VI-lea î.Hr. au fost de origină etruscă, ceea ce dovedeşte
că în această vreme etruscii îşi întinseseră stăpânirea asupra Romei. Acestora li se atribuie
de către tradiţie lucrări edilitare de pe urma cărora Roma s-a transformat într-un adevărat
oraş.
Regele era numit cu aprobarea zeilor şi avea puteri limitate. El era în acelaşi timp
comandant militar, judecător suprem şi preot. El era ajutat în cârmuire de un sfat format
din căpeteniile celor 300 de ginţi numiţi Senat (senatus; senes = cei bătrâni). Un rol
important îl avea Adunarea poporului, numită comitia curiata (curia = coviria =
comunitatea bărbaţilor), formată din ostaşi care se întruneau pe curii (existau 30 de curii).
Comitia curiata era organul superior în statul roman, alegând pe rege, declarând război şi
luând hotărâri în problemele mari de stat. În timpurile vechi, romanii au avut o organizare
gentilică patriarhală, unitatea socială de bază fiind ginta, denumită gens. După tradiţie,
toată populaţia era alcătuită din trei sute de ginţi, care formau poporul roman (populus
romanus). Zece ginţi înrudite formau o curie, iar zece curii – un trib. Tradiţia romană ne
spune că la început au existat la Roma trei triburi: Ramnes, al latinilor, Tities, al sabinilor şi
Luceres al etruscilor. Treptat însă ginta şi-a pierdut din importanţa ei, întărindu-se în
schimb familia. Capul familiei, pater (tatăl), avea o putere nelimitată asupra membrilor
familiei.
Patricienii sunt reprezentanţii vechilor ginţi. Denumirea de patrician vine chiar de la
cuvântul pater. Aceştia au dobândit bogăţii şi proprietăţi, formând aristocraţia, clasa
privilegiată a societăţii romane. Ei deţineau conducerea statului. În acest timp apare la
Roma şi sclavia. Sclavii proveneau dintre prizonierii de război; ei erau socotiţi ca membrii
inferiori ai familiei romane şi folosiţi la munci casnice; de aceea sclavia avea un caracter
patriarhal.
Restul populaţiei romane, care se găsea în afara ginţilor, îl formau plebeii. Plebeii
erau persoane stabilite la Roma după întemeierea ei, precum şi locuitorii din teritoriile
cucerite ulterior şi anexate oraşului. Majoritatea plebeilor se ocupau cu agricultura şi
meseriile; o parte dintre ei se ocupau cu comerţul, devenind bogaţi. Deşi plebeii plăteau
impozite şi serveau în armată, ei nu erau consideraţi membri ai comunităţii romane.
În această epocă au apărut şi clienţii (clientes), persoane mai puţin bogate,
provenite din rândul plebeilor sau dintre membrii săraci ai ginţilor şi care se puneau sub
protecţia unor patricieni. Aceştia acordau clienţilor sprijin material şi moral, pentru care ei se
îndatorau să-i ajute pe patroni în alegeri, în războaie şi în diferite servicii casnice. În felul
acesta clienţii, depinzând de patricieni, intrau oarecum în componenta ginţilor.
Aşadar, regalitatea romană corespundea fazei de democraţie militară, perioadă
caracteristică descompunerii organizării gentilice. Spre sfârşitul regalităţii, datorită rolului
precumpănitor pe care încep să-l aibă plebeii în viaţa economică, ca şi obligaţiile lor
militare, a făcut ca ei să fie încadraţi în rândurile poporului roman. Astfel, tradiţia romană,
arată că regele Servius Tullius a venit cu o reformă, prin care voia să încadreze în
rândurile poporului roman, alături de patricieni, şi pe plebeii cu avere. În acest scop cetăţenii
şi suprafaţa Romei au fost împărţiţi în districte teritorial-administrative (tribus, trib): 14
urbane, 17 (mai apoi 31) rurale. Populaţia era încadrată după avere în cinci clase
cenzitare (classes), fiecare fiind grupată în centurii (100 de oameni); în total erau 193 de
centurii cu obligaţii fiscale şi militare precise. Centuriile erau convocate lunar în adunări,
numite comiţii centuriate, în care patricienii aveau însă un rol hotărâtor.
Comitia centuriata s-a constituit ca bază pentru formarea armatei. Relaţia de sânge
îşi pierde importanţa, determinantă devine proprietatea pământului şi averea posedată
(timocraţie / plutocraţie). Adunarea celor care puteau să poarte arme se realiza pe Câmpul
lui Marte la chemarea consulilor, prin arborarea steagului roşu de război pe Capitoliu.
Decizia se lua după categorii, prin vot deschis, după ce se făcea apelul după listă.
Această reformă, care reflectă trecerea la organizarea statului a contribuit la
înlăturarea principiului gentilic. Ea a provocat o puternică reacţiune din partea patricienilor;
aceştia voiau să-şi păstreze neatinse privilegiile lor şi erau nemulţumiţi că în comiţiile
centuriate trebuiau să fie alături de plebei. Tradiţia romană ne spune că ei au organizat un
complot împotriva lui Servius Tullius, pe care l-au ucis, aducând ca rege pe Tarquinius
Superbus. Acesta, căutând să conducă statul ca un adevărat tiran, a nemulţumit poporul
roman, care s-a răsculat, izgonindu-l din Roma în anul 509 î.Hr., astfel s-a pus capăt
regalităţii.
 Sculptura din bronz „Lupoaica şi cei doi gemeni ”
este unul dintre cele mai importante simboluri din istoria Romei regale

IV. REPUBLICA ROMANĂ

Puterea republicană este definită prin formula

SPQR = Senatus Populus Que Romanus
(Senatul şi Poporul roman)

După abolirea monarhiei

la Roma s-a instaurat republica
aristocratică, condusă de
magistraţi şi de instituţii
patriciene.
Puterea civilă şi militară
a fost încredinţată, la doi
magistraţi, numiţi consuli (consules). Aleşi pe timp de un an dintre patricieni, ei deţineau
puterea supremă în stat. Ei comandau armata, convocau şi prezidau senatul şi comiţiile şi
judecau în ultimă instanţă procesele cele mai însemnate. Purtau toga cu marginile roşii şi
erau escortaţi de o gardă formată din 12 lictori care duceau pe umeri un mănunchi de nuiele
şi o secure (fasciile), simbolul puterii supreme. La expirarea termenului magistraturii,
consulii puteau fi traşi la răspundere pentru faptele lor, dacă ele erau socotite abuzive.
În vreme de mare primejdie pentru Roma, în locul celor doi consuli era numit un
magistrat extraordinar, numit dictator, căruia îi erau încredinţate puteri nelimitate pe timp
de şase luni, pentru ca să conducă toate acţiunile pe care le socotea necesare în vederea
apărării statului. El era ajutat de comandantul cavaleriei, magister equitum.
Pe măsură ce statul roman s-a dezvoltat şi pentru a da posibilitate consulilor să se
ocupe numai de conducerea statului, au fost înfiinţate noi magistraturi. Astfel, au fost numiţi
doi pretori (praetores), cărora le-a fost încredinţată judecarea proceselor, apoi doi cenzori
(censores) aleşi pe cinci ani, care se ocupau de stabilirea veniturilor statului, cu verificarea
listelor de cetăţeni romani. Mai târziu au fost numiţi doi chestori (questores), care
administrau averea statului.
Instituţia supremă de conducere a republicii romane era Senatul, compus tot din
300 de patricieni (patres = şefii clanurilor şi foştii consuli) la care mai târziu li se vor adăuga
şi plebei. Senatul lua acum hotărârile în cele mai importante probleme de stat şi consilia
activitatea tuturor magistraţilor (senatus consultum). Sfaturile date magistraţilor se
transformă ulterior în ordine absolute. În cazul în care un post de consul rămânea vacant se
alegea un rege interimar (interrex) care conducea timp de cinci zile. Ceea ce sporea însă
puterea senatului era faptul că, spre deosebire de magistraţi, care erau aleşi pe timp limitat,
membrii senatului erau aleşi pe viaţă, dând astfel acestei instituţii un caracter permanent.
Comiţiile curiate şi comiţiile centuriate din timpul, regalităţii au fost menţinute.
Însă comiţiile curiate şi-au pierdut mai târziu importanţa, multe din atribuţii trecând asupra
senatului şi comiţiilor centuriate. În timpul republicii au fost create adunările pe triburi ale
plebeilor, comiţiile tribute. La început, acestea alegeau pe magistraţii plebeilor – tribunii.
Mai târziu, când plebeii au obţinut drepturi egale cu patricienii, hotărârile comiţiilor numite
plebiscite, au luat caracterul de legi obligatorii pentru întreg poporul roman.
Republica romană era condusă de aristocraţi (patricienii) care aveau toate
drepturile şi conduceau treburile statului.

A. CARACTERUL ECONOMIEI ROMANE

ÎN PERIOADA REPUBLICII
În perioada republicii, ocupaţia principală a romanilor era agricultura. După formarea
statului roman, o parte însemnată din terenurile comune ale ginţilor a devenit proprietatea
statului, constituind aşa-numitul ager publicus. Din acest pământ se dădeau în arendă
loturi proprietarilor particulari. Cu timpul, ager publicus a sporit prin adăugarea noilor teritorii
cucerite.
 Fiecare familie patriciană romană deţinea la început un mic lot de pământ în jurul
casei, denumit heredium, pe care se cultivau cerealele şi legumele necesare gospodăriei
respective. Acest pământ care se putea moşteni din tată în fiu a constituit baza proprietăţii
private; ea se va întinde treptat, prin arendare, chiar şi asupra lui ager publicus.
Familiile bogate patriciene posedau, pe lângă terenuri agricole, şi numeroase turme de vite,
ceea ce contribuia la întărirea puterii lor economice.
În timpul dominaţiei etrusce, romanii au început să se ocupe cu meşteşugurile şi
comerţul, care treptat au căpătat o mare dezvoltare. Roma a devenit în scurt timp o piaţă
pentru schimburile de produse. Meşteşugurile şi comerţul erau practicate îndeosebi de
plebei, ceea ce a contribuit treptat la ridicarea şi la îmbogăţirea lor.
Deoarece agricultura a constituit, în aceste vremuri, principala îndeletnicire a
locuitorilor Romei, economia romană şi-a păstrat aşadar, în timpul secolului al V-lea – al III-
lea î.Hr., un pronunţat caracter agrar.

B. CONFLICTELE DINTRE PLEBEI ŞI PATRICIENI

Răsturnarea regalităţii şi instaurarea republicii au dus la consolidarea poziţiei
aristocraţiei romane atât în viaţa economico-socială, cât şi în cea politică. Creşterea
importanţei patricienilor, care acum deţineau întreaga conducere politică la Roma, a făcut
să se adâncească şi mai mult contradicţiile dintre ei şi plebei. Iar concentrarea pământurilor
în mâinile patricienilor a avut ca urmare sărăcirea masei plebeilor. Pe de altă parte folosirea
terenurilor provenite din ager publicus numai de către patricieni care realizau mari
beneficii, i-au nemulţumit şi mai mult pe plebei. Micile lor proprietăţi de pământ erau
insuficiente pentru întreţinerea familiei, de aceea erau nevoiţi să facă datorii la cei bogaţi.
Neputând plăti datoriile la timp, plebeii deveneau adeseori sclavi. Plebeii, care formau
majoritatea populaţiei şi suportau sarcinile militare şi fiscale ale statului, nu aveau drepturi
politice. Ei erau excluşi cu totul de la conducere, drumul spre magistraturi şi spre instituţiile
republicii le era închis chiar şi plebeilor bogaţi. De aceea, această perioadă cuprinsă între
secolele al V-lea şi al III-lea î.Hr. este dominată de lupta dusă de plebei împotriva
patricienilor pentru satisfacerea revendicărilor economice, ca şi pentru obţinerea drepturilor
politice. Mai ales plebeii bogaţi se străduiau să câştige privilegii politice şi religioase egale
cu patricienii.

Afişarea Legilor celor XII table în Forumul roman

Contradicţiile dintre plebei şi patricieni încep să

crească, datorită situaţiei plebeilor apăsaţi de
povara datoriilor tot mai mari şi nerespectarea
promisiunilor făcute de patricieni pentru a îmbunătăţii statutul economic şi juridic al
plebeilor.
Astfel, tradiţia romană ne arată că, în anul 494 î.Hr., plebeii s-au răsculat şi s-au
retras pe Muntele Sacru (mons sacer) unde şi-au jurat credinţă reciprocă (lex sacrata)
formând o legiune a lor. Faptul acesta a înspăimântat pe patricieni, care au trimis un
reprezentant să negocieze reîntoarcerea acestora. Aceştia au fost nevoiţi să facă o serie de
concesii, ca: anularea unor datorii precum şi dreptul ca plebeii să aibă doi tribuni pentru
apărarea intereselor lor. Aceştia vor conduce adunarea plebeilor pe triburi (concilia plebis
tributa). Adunarea populară îi alegea pe cei doi tribuni şi lua hotărârile populare
(plebiscitae). Din anul 471 î.Hr. tribunii aleşi erau în număr de 4 sau 5 în funcţie de numărul
districtelor orăşeneşti (lex Publilia), iar mai târziu ajung la 10.
Tribunii – aleşi dintre plebei – erau persoane considerate inviolabile şi sacre
(sacrosancţi). Drepturile şi obligaţiile tribunilor populari constau în: apărarea plebeilor de
actele arbitrare ale magistraţilor (iux auxilii), dreptul de apel în cazul pedepsirii sau arestării
unui cetăţean (ius intercedendi), dreptul de veto (de opunere) asupra actelor oficiale ale
magistraţilor şi asupra hotărârilor Senatului, cu excepţia situaţiei de război. Hotărârile
Adunării populare, începând cu anul 287 î.Hr. (Lex Hortensia), devin obligatorii pentru
întreaga populaţie. Templul Trinităţii Ceres, Liber, Libera, desăvârşit în 493 î.Hr. pe
Aventin, ce reprezenta centrul vieţii religioase a plebeilor, cu tezaur şi arhive, era
supravegheat de edilii plebei care au devin asistenţii tribunilor.
Cu timpul, atribuţiile tribunilor s-au mărit şi mai mult, putând chiar propune legi.
Plebeii au continuat totuşi lupta lor cu patricienii susţinuţi de clientela lor rurală.
Patricienii au fost siliţi să accepte, în 486 î.Hr., numirea unei comisii compusă din 10 bărbaţi
(decemviri), dintre care 5 erau plebei şi 5 patricieni, şi care jurul anului 450 î.Hr. au întocmit
Legea celor XII table (leges duodecim tabularum), afişată în Forum pentru a fi cunoscută
de toţi. Conţinutul acestor legi cuprind: drept civil, cod penal şi drept procedural, drept public
şi legea religiilor (puternică influenţă a dreptului grecesc: Codul lui Solon). De asemenea,
era interzisă căsătoria dintre patricieni şi plebei (interdicţie ridicată prin lex Canuleia în 445).
Publicarea acestor legi, care aveau un caracter limitat a constituit totuşi o mare victorie a
plebeilor. Cunoaşterea de către toţi a legilor scrise limita abuzurile patricienilor, punând
astfel pe plebei sub ocrotirea legii. Pe de altă parte, datorită faptului că se recunoştea
egalitatea civilă a plebeilor cu patricienii, a îndemnat pe plebei să continue lupta pentru noi
revendicări.
Astfel, câţiva ani mai târziu, plebeii obţin şi dreptul de căsătorie cu femei patriciene.
Cu aceasta se încheie prima fază a luptelor dintre plebei şi patricieni, conceptul de
stat trece în faţa celui de clasă. Victoriile plebeilor se datorau în primul rând preponderenţei
lor în viaţa, economică, ca şi numărului tot mai mare pe care îl aveau în armată.
Patricienii, mari proprietari de pământ, acaparaseră noi pământuri din ager publicus,
ceea ce nemulţumea pe plebei. Pe de altă parte, plebeii voiau să obţină drepturi politice.
Astfel, în anul 367 î.Hr., plebeii au obţinut dreptul de a fi aleşi consuli. În acest scop
a fost votată o lege potrivit căreia unul din cei doi consuli trebuia să fie plebeu. Totodată s-a
votat legea care interzicea să se ia în arendă mai mult de 500 de jugăre (125 ha) din ager
publicus.
 În anii următori, reprezentanţii stratului superior al plebeilor, treptat, au primit dreptul
de a fi aleşi dictatori (356 î.Hr.), cenzori (351 î.Hr.), chestori, pretori (337 î.Hr.), şi dreptul
de a ocupa principalele funcţii religioase (300 î.Hr. – lex Ogulnia).
Paralel cu dreptul de a ocupa magistraturile cele mai înalte ale republicii, plebeii au
reuşit să sporească şi atribuţiile atât ale magistraţilor, cât şi ale instituţiilor lor. Astfel, tribunii
au obţinut dreptul de a convoca senatul şi de a propune legi, iar în anul 287 î.Hr., prin legea
lui Hortensius, dreptul ca hotărârile adunării plebeilor să aibă putere de lege în întreg statul
roman.
Cu aceasta, lupta pentru egalitatea civilă şi politică a plebeilor cu patricienii a luat
sfârşit.
De această democratizare a magistraturilor şi instituţiilor romane au profitat numai
plebeii bogaţi, deoarece, funcţiile nefiind plătite, plebeii săraci nu puteau să ocupe
magistraturi.
Această luptă a dus în cele din urmă la lichidarea inegalităţii politice şi civile între
plebei şi patricieni. De acum înainte la conducerea statului roman se afla – nobilimea
(optimates, nobilitas) – formată din vechii patricieni şi din plebeii bogaţi, care vor ocupa
toate magistraturile. În rândurile acesteia va putea pătrunde orice persoană care va reuşi să
ocupe o înaltă magistratură. În afară de nobilime, care constituia clasa dominantă
exploatatoare în statul roman, continua să existe masa plebeilor săraci.

V. IMPERIUL ROMAN
Imperiul roman reprezintă faza post-republicană a civilizaţiei antice romane,
caracterizată de o formulă de guvernare autocratică şi exploatarea unor mari întinderi
teritoriale în Europa şi în jurul Mării Mediterane.
Timp de 500 de ani Republica romană a fost slăbită şi subminată datorită mai
multor războaie civile. De obicei, sunt propuse mai multe evenimente pentru a marca
trecerea de la Republică la Imperiu: numirea lui Julius Caesar ca dictator pe viaţă (44
î.Hr.), Bătălia de la Actium (31 î.Hr.) sau acordarea de către Senatul roman lui
Octavianus titlului onorific Augustus (27 î.Hr.).
Expansiunea romană a început în zilele Republicii, dar a atins apogeul în timpul
împăratului Traian când Imperiul roman a controlat aproximativ o suprafaţă de 6.5
milioane km². Leagăn de civilizaţie, Roma antică a influenţat limbile, religia, arhitectura,
filosofia, dreptul şi guvernarea naţiunilor din întreaga lume până în ziua de astăzi.
Imperiul cunoaşte o evoluţie ce cuprinde două etape distincte: principatul şi
dominatul.
Termenul de principat este folosit de istoricii moderni pentru a desemna perioada
primelor două secole [Link]. caracterizată printr-o monarhie relativ liberală.
Ororile războaielor civile, rezultate ale contradicţiilor unui regim republican oligarhic,
au determinat o puternică dorinţă a popoarelor pentru pace şi ordine. Cel care a profitat de
această situaţie a fost Octavianus, cel care a reuşit să instaureze un nou regim de
conducere, în esenţă, monarhic.
 Termenul de dominat semnifică o conducere monarhică absolută exercitată de un
împărat care se intitulează dominus et deus (stăpân absolut şi zeu) şi care a fost instaurată
de împăratul Diocleţian (284-305). Acesta, la sfârşitul secolului al III-lea, a stabilit practica
împărţirii autorităţii între patru co-împăraţi, în scopul de a asigura o mai bună conducere în
vastul teritoriu al imperiului.
În deceniile următoare, imperiul a fost împărţit de multe ori de-a lungul axei Est-
Vest. După moartea lui Teodosie I (395) Imperiul a fost împărţit pentru ultima oară în
Imperiul Roman de Apus (cu capitala la Roma) şi Imperiul Roman de Răsărit (cu
capitala la Constantinopol).
Imperiul Roman de Apus s-a prăbuşit, în 476, când împăratul Romulus Augustus
a fost forţat să abdice de către Odoacru. Imperiul Roman de Răsărit sau Imperiul
Bizantin şi-a încheiat existenţa în 1453 după moartea împăratului Constantin al XI-lea şi
cucerirea Constantinopolului de către turcii otomani conduşi de Mehmed al II-lea.
Harta Imperiului roman la maxima sa întindere teritorială
 VI. ORGANIZAREA SOCIALĂ ÎN ROMA ANTICĂ

A. SOCIETATEA ROMANĂ
Societatea Romei antice (Societas hominum) a fost organizată într-o ierarhie strict
definită, în care fiecare individ îşi avea rangul său apreciat după origine şi avere, care-i
determină drepturile şi obligaţiile. Populaţia definită după origine este împărţită mai întâi în
oamenii liberi şi sclavi. Cei liberi se împart în cetăţeni romani, liberţi şi peregrini.

Cetăţenii romani născuţi liberi au fost împărţiţi

în mai multe clase, atât după strămoşi cât şi
după proprietăţile deţinute: patricieni, plebei,
nobili şi cavaleri.
În categoria oamenilor liberi intrau liberţii
(sunt foşti sclavi care au fost eliberaţi de către
stăpânul lor) şi peregrinii (străinii) care, însă,
nu beneficiază de cetăţenia romană şi de
drepturi juridice.
Sclavii, fiindcă nu sunt consideraţi persoane juridice, nu au nici un drept politic sau
privat. O imensă masă servilă lucrează pentru societatea oamenilor liberi odată ce cuceririle
şi comerţul au permis aducerea unui număr mare de sclavi.
 O clasă care a format iniţial un grup ce s-a compus în urma prestării serviciul militar
a devenit tot mai importantă. Membrii ai acestei clase sociale au fost determinaţi periodic de
către cenzori, în funcţie de proprietatea deţinută. Cei mai înstăriţi, nobilii care au aparţinut
de ordinul senatorial, dominau viaţa politică şi deţineau comanda armatei. Alături de ei se
afla ordinul cavaleresc (equestrians) iniţial format din cei care îşi puteau permite să vină la
război cu un cal, iar mai târziu format pe de o parte din cei 1.800 de cetăţeni care primesc
un cal de la stat şi pe de altă parte de cetăţeni cu un venit mai ridicat însă care nu făceau
parte din ordinul senatorial. Aceştia au format o clasă puternic mercantilă reprezentată de
adevăraţi capitalişti care obţin profituri mari din activităţi comerciale, bancare, din furnituri
pentru armată, din arendarea impozitelor, preluarea unor lucrări publice, a drepturilor
vamale.
O altă structură a societăţii ce se bazează pe avere este ilustrată de raporturile
clientelare stabilite între cei bogaţi şi cei săraci. Prestigiul şi influenţa pe care o dobândesc
patronii, datorită clientelei mari pe care au reuşit să o realizeze şi pe care o transmit ereditar
urmaşilor lor, le aduc imense profituri.
În Roma nu a existat niciodată o clasă de mijloc reală, diferenţa dintre cei bogaţi şi
săraci accentuându-se în timpul Imperiului, când societatea este delimitată între cei bogaţi
care au acces la putere (honestiores) şi cei săraci (humiliores).
Femeile romane cu toate că împărtăşeau unele drepturi fundamentale cu omologii
lor de sex masculin, nu au fost beneficiat pe deplin de calitatea de cetăţeni fiind lipsite de
posibilitatea să voteze sau să ia parte la viaţa politică. Drepturile limitate ale femeilor au fost
extinse treptat de-a lungul timpului, astfel că s-a ajuns la obţinerea libertăţii faţă de pater
familias, câştigarea drepturilor de proprietate, şi chiar la mai multe drepturi jurisdicţionale
decât soţii lor.
Trebuie remarcat faptul că a existat tot timpul de-a lungul istoriei romanilor
posibilitatea urcării pe scara socială, pătrunderea într-o categorie socială fiind accesibilă în
primul rând averii dobândite.
Oraşul Roma devine în timpul Imperiului cel mai mare centru urban din timpul său,
cu o populaţie de aproximativ un milion de oameni. Estimările istorice arată că aproximativ
20% din populaţia aflată sub jurisdicţia romană (25-40%, în funcţie de standardele utilizate,
în Italia romană) a trăit în nenumărate centre urbane, ce aveau o populaţie în jur de 10.000
de oameni, şi în mai multe aşezări militare. Această estimare arată o rată foarte mare de
urbanizare ce se apropie de standardele perioadei moderne preindustriale. În cele mai
multe dintre aceste centre au fost construite un forum, temple şi clădiri similare, dar la o
scară mai mică, cu cele aflate la Roma.

B. CLASELE SOCIALE
a. Patricienii

Patricienii sunt cetăţenii care provin din vechile familii aristocratice ale Romei
antice. Termenul patrician (în latină: patricius, în greacă: πατρίκιος) defineşte un cetăţean
roman care aparţine unei ginţi (gens), având un strămoş comun al cărui nume îl poartă şi
căruia îi este dedicat un cult comun.
Etimologia cuvântului provine din latinescul patricius (plural patricii), derivat din
cuvântul patres (pluralul de la pater – „tată”). Pater a fost unul din termenii cu care au fost
numiţi primii membrii ai Senatului roman.
Cele mai cunoscute ginţi (gens) din care făceau parte patricienii erau: Aebutia,
Aemilia, Aquillia, Atilia, Claudia, Cloelia, Cornelia, Curtia, Fabia, Foslia, Furia,
Gegania, Genucia, Herminia, Horatia, Iulia, Lartia, Lucretia, Manlia, Menenia, Metilia,
Minucia, Mucia, Nautia, Numicia, Papiria, Pinaria, Pollia, Postumia, Potitia, Quinctia,
Quinctilia, Romilia, Sempronia, Sergia, Servilia, Sestia,
Siccia, Sulpicia, Tarpeia, Tarquinia, Tarquitia, Tullia,
Valeria, Verginia, Veturia, Vitellia. O gintă cuprindea mai
multe ramuri, familii care erau conduse cu o autoritate
absolută (auctoritas) de către pater familias.

Patrician roman
cu portrete ale strămoşilor săi: tatăl în mâna stânga, bunicul în
dreapta.

Patricienii care au ocupat în statul roman funcţiile

superioare au fost consideraţi nobili. Ei posedau dreptul să-
şi facă efigii (imagines) care erau transmise descendenţilor
ce le păstrau în atriumul locuinţelor lor. O efigie (o imagine
de sine) reprezenta capul unei persoane făcut din ceară şi
pictat, ce era închis într-o cutie de lemn, din care, se pare,
că era scos doar în cazul unor ocazii solemne. Sub ele erau
inscripţionate titlurile sau onorurile de care s-a bucurat în
viaţă.
Patricieni au avut un statut special în calitate de cetăţeni
romani. Încă de la începutul Republicii romane toţi preoţii erau aleşi doar din rândurile lor,
deoarece exista convingerea că ei comunicau mai bine cu zeii romani, ceea ce făcea ca
ritualurile sacre şi luarea auspiciilor să fie mai eficiente. Livius scrie că prima admitere a
plebeilor într-un colegiu preoţesc s-a întâmplat în 300 î.Hr., atunci când colegiul Augurs a
mărit numărul lor de la patru la nouă. Până la sfârşitul Republicii plebei au fost acceptaţi şi
în alte colegii religioase dar numai în preoţii cu importanţă politică minoră, precum, Salii şi
Flamines. Colegiul Rex Sacrorum a fost exclusiv ocupat de patricieni.
Patricienii formau o castă ce ţinea mult la prerogativele ei şi care bazându-se pe o
bogăţie funciară îşi rezervase administrarea treburilor publice. În listele celor care au ocupat
magistraturi (fasti) sunt menţionate aceleaşi nume romane timp de două secole, foarte
puţine nume ale unor plebei făcându-şi loc înainte de secolul al II-lea î.Hr. Situaţia s-a
schimbat după apariţia legii Licinian-Sextian din 367 î.Hr. care a acordat dreptul de a
deţine consulatul şi plebeilor, şi a legii Genucian din 342 î.Hr. care a făcut ca obligatoriu
cel puţin unul dintre consuli să fie un plebeu.
Roma a fost condusă de o oligarhie restrânsă (nobilitas) care a ştiut să fie mai bine
reprezentată în adunările romane. Cu toate că erau mai puţini ca număr decât plebeii au
ştiut să obţină autoritatea în Comitia Centuriata, principalul organism legislativ. Asta
însemna că în cazul în care patricienii acţionau în concordie, ei puteau să determine
întotdeauna rezultatul votului din Adunarea poporului. Aşadar, cu toate că nu le era
interzis plebeilor să deţină magistraturi, patricienii au dominat scena politică timp de secole.
Formând elita societăţii romane, patricienii au suferit o subţiere a numărului lor de
fiecare dată când a avut loc un război civil sau în cazul conflictelor apărute la schimbarea
unui împărat când nu se aflau de partea câştigătoare. Vechile familii (gens) care au
participat la fondarea Romei au suferit un proces lent de dispariţie, pentru ca în perioada
apariţiei Imperiului să-şi facă apariţia noi familii de plebei care, după cum a spus
Sempronius, au câştigat poziţii importante în statul roman pe care vechile familii patriciene
nu au mai fost capabile să le acopere din lipsă de urmaşi.
Familii ca Horatia, Lucretia, Verginia şi Menenia au dispărut complet din
înregistrările istorice la scurt timp după secolul al II-lea [Link].. Altele, ca Iulia, dispar pentru o
lungă perioadă de timp pentru ca să apară la sfârşitul Republicii şi începutul Principatului
lui Augustus.

b. Plebeii

Plebeii sunt cetăţeni romani a căror origine este foarte controversată. Termenul
plebeu provine din limba latină (plebs, plebis) şi defineşte oamenii de rând. Plebea este a
doua categorie socială a Romei, după cea a patricienilor, care iniţial nu avea nici un drept,
dar care dispunea de libertate personală şi putea deţine proprietăţi.
Relaţiile dintre patricieni şi plebei sunt grav periclitate de datoriile tot mai mari ale
plebeilor şi prin repetata neîndeplinire a promisiunii (fides) patricienilor de a îmbunătăţi
statutul economic şi juridic al plebeilor. Pentru a obţine drepturi politice şi religioase egale
cu cele ale patricienilor, plebeii au purtat o luptă îndelungată începută la 494 î.Hr. prin
cunoscuta secessio plebi in montem sacrum, când se retrag pe muntele Aventin, unde,
jurându-şi credinţă reciprocă (lex sacrata), ei hotorâsc să alcătuiască propriul lor popor.
Aflaţi sub ameninţarea de a purta războaie fără aportul decisiv al plebeilor, patricienii fac
primele concesiuni.
Treptat, folosind de mai multe ori aceste separări de patricieni, plebeii vor obţine
importante drepturi:
■ se înfiinţează tribunatul plebei (concilia plebis tributa) sub conducerea tribunilor
populari. Adunarea poporului a fost delegată de a alege tribunii care la început au fost 2,
apoi din 471 î.Hr. 4 sau 5, în funcţie de numărul districtelor orăşeneşti (lex Publilia). Mai
târziu numărul tribunilor plebei va ajunge la 10.
■ în 445 î.Hr. o lege (lex Canuleia) permite accesul plebeilor la magistraturile
superioare, îndeosebi consulatul;
■ legea din 367 î.Hr. (lex Liciniae-Sextiae) facilitează intrarea în funcţiile
sacerdotale, în colegiul augurilor;
■ lex Ogulnia apărută în 300 î.Hr. acordă valabilitate normativă hotărârilor
tribunatului plebei,
■ în 287 î.Hr. este dată o lege (lex Hortensia) prin care hotărârile Adunării poporului
devin obligatorii pentru întreaga populaţie.
Tribuni plebeii devin „inviolabili” (sacrosancţi) şi dispun de o mărire a drepturilor şi
obligaţiilor:
• protejarea plebeilor de actele arbitrare ale magistraţilor (iux auxilii);
• dreptul de apel în cazul pedepsirii sau arestării unui cetăţean (ius intercedendi);
• dreptul de veto asupra actelor oficiale ale magistraţilor şi asupra hotărârilor
Senatului, cu excepţia situaţiei de război;
• în calitate de supraveghetori ai templului Trinităţii - Ceres, Liber, Libera, edilii
plebei devin asistenţi ai tribunilor. Templul, a cărei construcţie s-a încheiat în 493 î.Hr. pe
Aventin, reprezintă centrul vieţii religioase a plebeilor, loc unde este depozitat tezaurul şi
arhivele.
Patricienii au încercat să-şi conserve privilegiile încercând în jurul anului 485 î.Hr. o
izolarea a triburilor, bazându-se pe clientela lor rurală. Tribunii plebei îi ameninţă cu
condamnarea la moarte, după procese desfăşurate înaintea adunării plebeilor.
Reconcilierea dintre plebeii şi patricieni se realizează în jurul anului 450 î.Hr. când o
comisie din 10 bărbaţi fixează în scris legea cutumiară (decemviri legibus scribundis). Noua
lege, numită Legea celor 12 table (leges duodecim tabularum), este expusă în Forum pe 12
table din bronz. Ea conţine noţiuni de drept civil, cod penal şi drept procedural, drept public
şi legea religiilor. Este interzisă căsătoria dintre patricieni şi plebei (interdicţie ce a fost
ridicată în 445 î.Hr. prin lex Canuleia).
Evoluţia acestor lupte dintre plebeii şi patricieni care s-au desfăşurat pe întreaga
perioadă a Republicii romane au avut drept rezultat apariţia unei noi nobilimi, de origine
plebee, care, împreună cu mai vechea nobilime patriciană formează o nobilime a
deţinătorilor de funcţii (optimates, nobiles). Reprezentanţilor stratului plebeu superior li se
permite accesul la funcţiile de dictator din 356 î.Hr., cenzor din 351 î.Hr. şi pretor din 337
î.Hr., iar admiterea din 300 î.Hr. în funcţii religioase (lex Ogulnia) duce la sfârşitul luptelor de
clasă.
 Secolul al III-lea î.Hr. aducea teoretic o egalitate în drepturi a cetăţenilor, însă
realitatea era alta. O nouă modificare a raporturilor sociale creează treptat o nouă
aristocraţie, care se bazează în primul rând pe îndeplinirea unor criterii de avere, apoi pe
cel de provenienţei. Totuşi unele domenii au rămas inaccesibile nobilimi provenită din
rândurile plebeilor care este acceptată doar în ordinul ecvestru (al cavalerilor), nu şi în cel
senatorial.
Cu toate că unii dintre plebeii bogaţi reuşesc să pătrundă în familiile patriciene, totuşi
diferenţa dintre cei bogaţi şi cei săraci se accentuează, plebeii constituind în continuare
marea masă a cetăţenilor săraci. Politicienii se vor folosi de puterea lor controlând întrunirile
plebeilor. Atunci când plebeii au cerut realizarea unor reforme, politicienii care au fost
dispuşi să sprijine aceste cereri (denumiţi populares) ştiau că pot să se bazeze pe sprijinul
lor în adunări, reuşind să realizeze din proletariatul urban un grup de presiune politică.
În perioada războaielor civile (cca.133-27 î.Hr.) mulţi politicieni au jucat constant
cartea „popularilor”: Tiberius Gracchus, Gaius Gracchus, Lucius Appuleius Saturninus,
Publius Clodius Pulcher şi Marcus Caelius Rufus. Ca tribuni ai plebeii (cei mai mulţi dintre ei
proveneau din rândurile patricienilor) au încercat să devină conducători ai Romei prin
încercarea de a oferi plebei urbane ceea ce asta cerea – anularea datoriilor, alimente ieftine
şi gratuite, terenuri agricole, etc. Alţii, precum Gaius Marius, Pompei cel Mare, Marcus
Licinius Crassus şi Gaius Iulius Caesar au oscilat între abordarea politică populară şi cea
senatorială.
Influenţa plebeilor devine considerabilă, astfel că, atunci când Augustus a întemeiat
Principatul, condiţiile lor de trai au cunoscut o îmbunătăţire remarcabilă. Mulţi dintre ei au
fost în măsură să părăsească oraşul şi să se stabilească la o fermă undeva în Italia sau în
lumea mediteraneană. Cei care au rămas în Roma au beneficiat de aprovizionare cu
produse alimentare de către stat (annona).
Pe de altă parte, Tiberius Augustus, care a fost împărat între 14 şi 37 [Link]., a pus
capăt existenţei Adunării poporului. Aceasta a marcat încheierea perioadei în care plebea
reprezenta o putere politică. De acum, cuvântul plebea semnifica proletariatul urban ce era
conectat la conducătorul său prin două legături: pâine şi circ.

c. Sclavii

În Roma antică sclavia reprezenta una dintre caracteristicile societăţii romane.

Societatea romană a fost, în esenţă, una sclavagistă, atât economia cât şi structura socială
s-a bazat pe un sistem de clasă unde sclavii au fost plasați pe cea mai mică treaptă a
societăţii. Amploarea numerică şi importanţa economică şi socială a sclaviei în Roma antică
a crescut odată cu extinderea stăpânirii romane şi înfrângerea populaţiilor care au fost de
multe ori supuse şi înrobite.
Numai de la Imperiul târziu, odată cu încheierea războaielor de cucerire, a apariției
împăraților ce provin din afara Italiei, răspândirea creştinismului şi acordarea de cetăţenie
romană la multe popoare barbare (după înscrierea lor în legiunile romane sau să plătească
impozite), fenomenul sclaviei a început să scadă şi apoi să dispară treptat.
 În latină sclavului i s-a spus servus sau ancillus, iar titularul dreptului de proprietate
asupra sclavului a fost numit dominus. Există înscrieri ale unor sclavi (vicarius) ce deţineau
alți sclavi (ordinarius), caz în care, în mod oficial, ultimii au fost o parte din peculium –
bunuri pe care dominus le-a permis sclavului să le păstreze pentru sine.
Romanii considerau sclavia ca o condiţie socială ruşinoasă, fapt pentru care un
soldat roman prefera să se sinucidă, mai degrabă decât să devină un sclav la un popor
barbar.
Există doar un număr mic de surse istorice care oferă un număr exact al sclavilor în
Roma. Numărul exact de sclavi într-o anumită regiune a Romei, la un moment dat rămâne
necunoscut. Spre deosebire de alte civilizaţii din antichitate, Roma nu a produs o cantitate
mare de scrieri cu privire la sclavie. În cele Douăsprezece Table se fac doar scurte
referinţe juridice la sclavie, iar dramaturgii fac în operele lor considerații generale despre
sclavii din Roma.
La începutul perioadei Republicii singurul loc unde sclavii au fost folosiți au fost
fermele. Datorită faptului că cei mai mulți dintre romani au fost agricultori şi că împreună cu
muncitorii liberi erau, în mod constant, chemați să lupte pentru Roma s-a produs o creştere
graduală a numărului de sclavi, ajungându-se ca numărul sclavilor să-l depășească pe cel
al muncitorilor liberi care lucrau sub contract. Treptat, obiceiul de angajării sclavilor în
serviciile personale şi în ocupaţiile industriale s-a generalizat odată cu războaiele de
cucerire ale Romei. În ultimul secol al Republicii, cele mai multe profesii ce foloseau forţa de
muncă manuală şi multe alte meserii au fost preluate de sclavi şi de liberți (sclavii eliberaţi).
Salariile şi condiţiile de trai ale forţei de muncă libere au fost determinate de
concurenţa făcute de sclavi. Mai mult, orice activitate în care erau folosiți sclavii devenea
degradantă în ochii cetățenilor, ajungându-se să se considere că toate profesiile făcute
manual sunt înjositoare pentru oamenii liberi.

Sursele sclaviei

Principala sursă a sclaviei din

Roma și Italia antică au fost războaiele.
Prizonierii, ca parte din recompensa de
război, au devenit proprietatea statului
fiind vânduți celor mai buni ofertanți. Ei
au fost o sursă nelimitată de sclavi mai
ales în timpul cuceririi romane a ţările
mediteraneene (264-31 î.Hr.): 30.000 de
locuitori din Taranto (209 î.Hr.), un mare
număr de locuitori din Sardis (176 î.Hr.), 150.000 de locuitori din Epir (67 î.Hr.), 50.000 de
cartaginezi (146 î.Hr.), 50.000 de corinteni (146 î.Hr.), întreaga populaţie a Spaniei (între
150 şi 100 î.Hr.), 150.000 de cimbri şi barbari (102-101 î.Hr.), sute de mii de asiatici din
războaiele duse de Pompei în Pontus, Siria și Palestina, un milion de galii din războaiele lui
Caesar (58-50 î.Hr.). Spre sfârșitul Republicii o treime din populația Romei era formată din
sclavi.
 Prizonieri de război au fost vânduți de armată cât mai repede posibil după ce aceștia
au fost prinși, în general, pentru a putea scăpa de obligația hrănirii şi de paza unui număr
atât de mare de oameni într-o ţară ostilă. Vânzarea a fost realizată de un chestor,
cumpărătorii au fost angrosişti de sclavi (mangones) care urmau întotdeauna o armată,
împreună cu alţi comercianţi şi negustori. O lance (hasta), care a fost întotdeauna semnul
unei vânzări efectuate sub autoritatea publică, a fost înfiptă în pământ pentru a marca locul
de vânzare, iar prizonierii purtau ghirlande pe capul lor, aşa cum purtau victimele oferite în
sacrificiu. Prin urmare, expresiile „sub hasta venire” şi „sub corona venire” au ajuns să aibă,
practic, acelaşi sens - că urmează să fie vânduţi ca sclavi.
Angrosişti duceau sclavii, în lanţuri şi sub pază, pentru a fi vânduți la dealerii locali
sau la persoane particulare. Sclavii obţinuți în urma războaielor au fost, de obicei, bărbaţi
solizi şi puternici, pentru simplul motiv că au fost soldaţi. Mulţi dintre aceștia au preferat
sinuciderea în fața sclaviei. Uneori s-a întâmplat, ca toți locuitorii unor oraşe sau cartiere
întregi să fie vânduți în sclavie, fără deosebire de vârstă sau sex. Sclavii au fost aduși la
Roma din toate provinciile Imperiului.
Pe parcursul perioadei de Pax Romana (31 î.Hr. - 192 [Link].) se înregistrează o
continuitate a pieței sclavilor : sub Augustus sunt vânduți la Roma sclavi noi la preţuri
scăzute, Vespasian şi Titus după ce au distrus Ierusalimul (70 [Link].) aduc la Roma zeci de
mii de sclavi evrei, Traian după ce ocupă Dacia şi Armenia aduce sclavi în vrac (circa
50.000). Cele mai recente mari oferte şi licitaţii de sclavi au avut loc în timpul lui cu Traian.
Însă, pe ansamblu, numărul de sclavi a cunoscut o reducere.
Pe durata perioadei de criză a Imperiului (192 - 476 [Link].), pe fondul anarhiei militare
şi a jafurilor, numărul de sclavi tinde să scadă, nu numai pentru că nu se mai fac noi cuceriri
de teritorii, dar şi pentru că se încearcă transformarea sclavilor în coloni, care să presteze
munca pe baza unui contract, ca o consecinţă a declinului ireversibil al imperiului, incapabil
să se confrunte cu duşmanii externi şi cu crizele interne.
O altă sursă a sclaviei este cea a copiilor abandonați în fața templului Pietas, unde
la coloana Lactaria erau depuși copii nedoriți în cazul în care cineva dorea să-i adopte.
Acest lucru aproape că nu s-a întâmplat niciodată, caz în care copii erau luați pentru a fi
crescuți ca sclavi sau prostituate în cazul în care au fost de sex feminin. Copiii ce prezentau
diformități sau erau bolnavi nu erau luați de nimeni și mureau. Atunci când un sclav a avut
un copil acesta trebuia să fie acceptat de stăpânul său în familie, dar dacă nu era acceptat
era omorât.
Persoanele libere puteau deveni sclavi în cazul în care nu își plăteau datoriile
devenind proprietate a creditorului o perioadă dată sau putea fi vândut la pieţele de sclavi
din Trastevere. De asemenea, o persoană liberă puteau deveni sclav dacă era decăzută din
drepturile sale în urma unei o sancţiuni care implica pierderea libertății (de exemplu : crimă,
evaziunea sau frauda fiscală), cu excepţia cazului în care accepta exilul. Oamenii săraci de
multe ori au ajuns sclavi pentru abateri minime, cum ar fi în cazul în care ei nu puteau plăti
o amendă.
Alte surse ale sclaviei au fost :
■ oameni răpiţi de piraţi sau tâlhari pentru a fi vânduți în celălalt capăt al Imperiului
■ exilaţii politici care a emigrat la Roma pentru a se pune în sclavie
 ■ populații venite din nord pentru a se pune în servitute constrânși de foamete.

Piaţa sclavilor

Sclavi au fost vânduți în magazine,

pieţe sau în Forum, sub supravegherea
unor funcționari speciali (aediles), care
urmăreau să aducă profituri importante
statului roman. În general, sclavul erau
expus la vânzare pe o scenă, cu o
pancartă (titulus) în jurul gâtului care
oferea cumpărătorului informații despre
originea, abilităţile, calităţile şi defectele
acestuia. În cazul în care sclavii au avut defecte nu au fost făcute cunoscute, vânzătorul a
fost obligat să-l ia înapoi în termen de şase luni sau să ofere despăgubiri cumpărătorului.
Defectele sclavului se refereau la probleme de sănătate, în special epilepsia, la tendinţele
de a fura, fugi sau sinucide. Cumpărătorul examina cât mai atent posibil sclavii, pe care îi
dezbrăca și îi punea să se miște, chiar supunându-i examinării unor medici. Sclavii proveniți
din străinătate au fost recunoscuți după un picior albit cu cretă.
Sclavii cu calități mai deosebite nu au fost expuși privirii mulţimii, ci au fost prezentați
într-un cadru mai restrâns doar persoanelor care au fost susceptibile de a-i cumpăra.
Vânzări private și schimburi de sclavi între cetățeni au fost la fel de comune ca vânzările de
alte bunuri. Comerţul cu sclavi (mangones) a fost foarte profitabil şi adus mari averi celor
care l-au practicat. Cei mai răi dintre toţi dealerii au fost lenones, care au păstrat şi au
vândut femei sclave, numai în scopuri imorale.
Preţurile sclavilor variază în funcţie de vârsta şi calităţile acestora (inteligența,
cultura, forţa fizică, frumusețe, dinții buni, capacitatea de a reda sau a cânta, vorbitori de
greacă) în jurul a 1.200 – 2.500 de sesterți. Există înregistrările plăților unor sume
fabuloase, precum şi preţuri foarte mici oferite pe un sclav. Un profesor deosebit de talentat
la gramatică (grammaticus) a fost cumpărat cu 700.000 sesterți, o avere. Dar astfel de
preţuri excesive au fost rare. De regulă, un sclav care avea o calificare avea o valoare de
12 ori mai mare ca unul neinstruit. Cei mai prețioși sclavi sunt cei educați, dar și un retardat
mintal sau un desfigurat putea aduce un preţ ridicat de la cumpărătorii care-i cumpără
pentru un crud amuzament.
Potrivit geografului Strabon la piața de sclavi de pe insula Delos, în Marea Egee, se
vindeau în fiecare zi circa 10.000 de sclavi. Chiar şi romanii care erau de condiție modestă
aveau un sclav în serviciul lor, lipsa acestuia reprezentând un semn de sărăcie degradantă.
Mulţi cetățeni romani bogați au avut de la 10.000 până la 20.000 sclavi. Mulți dintre acești
sclavi erau închiriați pentru lucrări publice sau industriale. Sclavii folosiți în scopuri
industriale au fost, în general, închiriați pe grupuri de specialiști.
Unii romani au văzut cumpărarea sclavilor ca o formă de investiţie. Cato cel Bătrân
cumpăra sclavi tineri pe care apoi îi educa sau le forma diferite abilităţi pentru ca să-i vândă
mai târziu cu un profit.
 Categorii de sclavi

Existau două categorii de sclavi : publici şi privați.

Sclavii publici (servi publici) se aflau în proprietatea statului roman sau a orașelor.
Statutul lor a fost considerat mai bun decât a celor privați deoarece ei nu puteau fi vânduți,
munca lor nu a fost atât de grea şi nu erau expuși la capriciile unui stăpân dificil. Ei au fost
angajaţi să aibă grijă de clădirile publice şi ca slujitori ai magistraţilor şi a preoţilor. Chestorii
şi edilii au avut un mare număr de sclavi în serviciul lor. Unii sclavi publici erau folosiți ca
pompieri de a servi pe timp de noapte pentru a preveni și stinge incendiile (nocturni
triumviri). Alţii lucrau ca lictori, temniceri, călăi etc. Numărul sclavilor publici, deşi
considerabil în sine, a fost neglijabil în comparaţie cu cel al sclavilor din serviciul privat.
Sclavii privați (servi privati) lucrau în serviciul personal al stăpânului lor şi a familiei
sale, angajați în atelierele și afacerile acestuia sau au fost închiriați pentru câştig. Viața lor
depindea în exclusivitate de caracterul stăpânului. Ei îndeplineau toate muncile utile
stăpânilor lor, ocupațiile diverse solicitau competențe multiple. În ateliere ei aveau calificări
de olari, pictori, tâmplari, zidari, lucrători din piele sau ţesători. Acești sclavi se bucurau de
condiţii de viaţă mai bune, datorită muncii calificate pe care o prestau. De asemenea, o
viață mai bună aveau sclavii destinați serviciului casnic (bucătari, chelneri, cei implicaţi în
administrarea proprietăților, în îngrijirea şi creşterea copiilor, curieri, grăjdari ș.a.) şi cei care
îl ajutau stăpânul său în afaceri (casieri, contabili, funcționari) sau sclavi intelectuali
(profesori, medici şi chirurgi, bibliotecari). De obicei, sclavi din est au fost angajați în
realizarea unor munci intelectuale (de exemplu, profesori la copiii aristocraţilor) sau
meşteşugărești, deoarece erau mai educați și nu așa de robuști ca și sclavii italieni, germani
sau iberieni.
Sclavii care lucrau ca muncitori agricoli (Familia rustica) au avut parte de condiţii de
viaţă foarte grele, munca lor fiind foarte obositoare şi necalificată. Trecerea unui sclav de la
urban la rustic a fost considerată o pedeapsă. Sclavii care lucrau pe moșii mari se aflau sub
autoritatea unui administrator (vilicus) pus de către proprietarul lor. Cato, în scrierile lui,
arată că 12 sclavi – un administrator şi 11 muncitori – erau considerați suficienți pentru a
lucra la o fermă de aproximativ 150 de hectare, unde s-ar creşte măsline şi turme de oi.
Cea mai grea situație o aveau sclavii care munceau în mine, muncă ce echivala cu o
condamnare la moarte. Un veritabilă pedeapsă cu moartea a fost transferul la o şcoală de
gladiatori, care, în multe cazuri, a dus rapid la moarte. Uneori, în cazul în care gladiatorul
s-a acoperit de glorie în arenă, ca Gladiator plurivittorioso, el putea să-și recâştige
libertatea. Cu toate acestea, gladiatorii, fiind războinici instruiţi şi având acces la arme, erau
considerați ca sclavi cu potenţial periculos. Sclavii nu au
luptat în război pentru că erau considerați nesiguri.

Viaţa sclavilor
Sclav pedepsit - pictură
 Sclavul se aflau în proprietatea absolută a proprietarului său care
putea dispune de el după bunul său plac având drept de viață și de moarte asupra lui. El nu
avea personalitate juridică, drept de proprietate şi chiar propria sa familie, deoarece
căsătoria sclavilor, chiar dacă era realizată cu permisiunea proprietarului, a fost considerată
un simplu concubinaj (era vorba de un contubernium, nu de un conubium), iar copiii rezultați
din această legătură deveneau proprietatea stăpânului care putea să-i vândă. Sclavii casei
au fost întâmpinați în familia condusă de pater familias cu o ceremonie şi purificați prin
aruncarea de apă pe capul lor.
Sclavul care considera că este nedreptățiți de proprietar lui putea căuta refugiu în
Capitol şi cere să i se facă dreptate, dar nu există nici o informație despre proprietari care
au fost pedepsiți. El a beneficiat de azil în cazul în care s-a refugiat într-un templu, dar cel
mult el putea să obțină dreptul de a putea trece de la un proprietar la altul.
În cazul în care un cetăţean ucidea un sclav al altui cetățean, el nu suporta o
pedeapsă penală, ci doar administrativă trebuind să plătească în bani valoarea sclavului
ucis. Legea Julian a hotărât că nu există învinuirea de adulter sau viol în cazul în care
această faptă nu este făcută între oameni liberi. Mulţi sclavi tineri au fost folosiți în scopuri
sexuale. Lex Petronia a îmbunătățit statutul sclavilor interzicând stăpânilor acestora să-i
arunce la fiare sălbatice, fără a avea hotărârea unei instanţei.
Dreptul roman nu a recunoscut sclavilor un cult religios, dar li sa permis să-şi
exercite unele ritualuri în conformitate cu obiceiurile lor religioase. Dreptul roman considera
sclavii ca bunuri mobile simple. Ei au fost supuși voinţei stăpânilor lor, faţă de care nu se
bucurau de nici o protecţie.
Sclavii din orașe au fost cu siguranţă mai liberi decât cei din mediul rural și puteau
să frecventeze tavernele, băile publice, circul etc.. Sunt cunoscute plângerile unor
proprietari cu privire la sclavii lor care stăteau în zonele publice de divertisment ale oraşului,
mai degrabă decât de lucru, sau că furau alimente sau produse, sau chiar că produceau
acte de vandalism. În cazuri cu totul speciale (război, dezordini publice) s-a întâmplat să fie
acceptați la înrolarea în armată sclavi și barbari, caz în care un sclav putea obţine imediat
libertatea şi dreptul de a se căsători cu văduve ale militarilor morți în război.
Există rapoarte de abuz şi tratament aspru asupra sclavilor de către romani, dar sunt
puţine informaţii care indică cât de răspândit a fost un astfel de tratament dur. Despre Cato
cel Bătrân s-a scris că i-a alungat din casa lui pe sclavii bătrâni și bolnavi. Mulți dintre
prizonierii romanilor au ales să se sinucidă, mai degrabă decât să devină sclavi. Scriitorul
roman Seneca este de părere că un sclav care a fost tratat bine muncește mai bine decât
unul prost tratat și exprimă o nouă atitudine față de sclavi : „Acesta este un sclav. Desigur,
dar este în același timp un om.”. De asemenea, el credea că un sclav nu ar trebui să fie în
preajma familiei sale la un banchet, deoarece practica curentă a fost de a oferi sclavilor
doar alimente sărace.
Unele dintre pedepsele aplicate sclavilor au fost fără milă, ei trebuind să suporte :
munca grea, biciuirea, stigmatizarea, ruperea articulaţiilor sau a oaselor, însemnarea cu un
fier încins pe frunte cu litere care indică că este sclav fugar, mincinos sau hoţ şi crucificarea.
Au fost cazuri și când au fost aruncați la fiare sălbatice în circuri sau chiar arși de vii după
ce au fost stropiți cu smoală.
 Protecţia juridică de sclavilor s-a îmbunătățit de la începutul Republicii și a continuat
în timpul Imperiului când puterea nelimitată a proprietarilor asupra sclavilor lor a fost limitată
într-o oarecare măsură. Claudius a decretat că dacă un sclav a fost abandonat de către
stăpânul său, el a devenit liber. Nero a acordat sclavilor dreptul de a depune plângere
împotriva stăpânilor lor într-un tribunal pentru tratament crud sau abuziv. Antoninus Pius a
oprit uciderea unui sclav de către proprietarul său fără un motiv întemeiat, caz în care
acesta putea fi judecat pentru omor. Hadrian a decretat că un stăpân nu mai deţine puterea
asupra vieţii unui sclav, iar Constantin cel Mare a definit uciderea unui sclav ca omor.
Dar cruzime deliberată împotriva sclavilor a fost dezaprobată de către societatea
romană care i-a recunoscut pe sclavi ca fiinţe umane. Romanii au văzut, în general,
diferenţa dintre sclav şi om liber ca o diferenţă de statut, nu ca pe o chestiune de
superioritate rasială sau inferioritate culturală.
Fireşte, există multe povești macabre despre abuzuri şi pedepse brutale, însă există
și multe relatări despre unii sclavi care au fost complet devotați stăpânilor lor și care au
suportat oribile torturi şi au preferat moartea mai degrabă decât să-i trădeze.
Şi totuşi, în continuare punctul de vedere roman asupra sclavilor a fost unul de
dispreţ, amabilitatea faţă de ei a fost rară, chiar văzută ca un semn de slăbiciune.
Majoritatea cetăţenilor romani considerau că există un pericol constant de revoltă a
sclavilor, fapt care reprezenta o amenințare gravă la adresa statului roman şi aceasta
justifica, în mintea lor, luarea unor măsuri severe pentru autoapărare. În acest scop a fost
dată legea responsabilităţii colective care acorda autorităților puterea, în cazul că un sclav îl
ucidea pe stăpânul său, de a-i condamna la moarte pe toți sclavi din casă.
În primul secol î.Hr. istoricul grec Diodorus Siculus a consemnat trei revolte majore
ale sclavilor : în 135-132 î.Hr., în 104-100 î.Hr., şi în 73-71 î.Hr.. Dintre acestea răscoala
condusă de gladiatorul Spartacus (73 - 71 î.Hr.) a luat proporţii periculoase pentru Roma.
Sclavii au căutat de multe ori să obțină libertatea prin evadare, Roma interzicând
adăpostirea sclavilor fugari. Prinderea sclavilor fugari era făcută de profesioniști (fixatore)
angajaţi pentru a-i vâna. Anunţuri postate pe ziduri ofereau descrieri precise ale sclavilor
fugiți şi ofereau recompense. Fugarii prinși putea fi pedepsiți cu cruzime şi marcați în frunte
cu litera F, de la fugitivus. Uneori, sclavi purtau în jurul gâtului un guler de metal nituit
inscripționat. Pe un astfel de guler, păstrat la Roma, scrie „Am fugit prinde-mă. Dacă mă
predați înapoi lui Zoninus stăpânul meu, vei fi răsplătit.
Sclavul își putea schimba condiția socială doar prin obținerea eliberării, atunci când
devenea libert.

Legislaţia

Legile care reglementează sclavia

■ Lex Poetelia (313 î.Hr.) - în ceea ce priveşte datoria şi sclavia
■ Lex de Poetelia Granny Nexis - abolirea sclaviei pentru datorii
■ Lex Subsol (aproximativ 149 î.Hr.) - pedepsea relaţiile homosexuale între persoanele de
condiție liberă
■ Lex Aemilia (115 î.Hr ) - a acordat votul sclavilor eliberaţi (cu limitări)
■ Lex Julia de civitate (90 î.Hr.) - elaborată de consulul Lucius Cezar, oferă cetăţenie
tuturor italienilor care au participat la război împotriva Romei în timpul războaielor italic
■ Lex Cornelia (82 î.Hr.) - interzice proprietarului de sclavi de a ucide sclavi fără un motiv
întemeiat
■ Lex Iunia Norbana (circa 19 î.Hr.) - cu privire la statutul sclavilor eliberaţi
■ Lex Fufia Dog (2 î.Hr.) - limitarea eliberării sclavilor
■ Lex Aelia Sentia (4 [Link].) - legea împotriva eliberării sclavilor
■ Senatus consultum Silanianum (anul 10 ) - cu privire la sclavi
■ Lex Petronia (anul 32 [Link].) - se elimină obligaţia de a lupta în circ la porunca
proprietarului
■ Senatus consultum Claudianum (52 [Link].) - obligaţia de a furniza asistenţă medicală
sclavilor bolnavi

d. Liberţii

Liberţii (în limba latină liberti sau libertini) sunt sclavi romani care a fost eliberaţi de
către stăpânii lor. Comparativ cu alte popoare antice din bazinul mediteranean, romanii au
fost extrem de liberali în eliberarea sclavilor şi acordarea cetăţeniei romane. Se estimează
că aproximativ 5% din populaţia Romei din perioada Imperiului a fost formată din sclavi
eliberaţi.
Sclavii romani puteau să-şi răscumpere libertatea în mai multe moduri. Sclavii
educaţi şi instruiţi au fost aproape întotdeauna eliberaţi, o practică care a fost atât de
folosită încât împăratul Augustus a adoptat o lege care interzicea eliberarea sclavilor înainte
de vârsta de 30 de ani.
De asemenea, sclavii puteau fi eliberaţi ca o recompensă pentru serviciul lung şi
dedicat, drept care erau eliberaţi în urma testamentelor lăsate de proprietarilor lor. Legea
dată de Augustus limita, de asemenea, şi numărul sclavilor eliberaţi prin testament. Ea
reglementa numărul maxim a sclavilor eliberaţi, în acest mod, la 100 pentru o gospodărie şi
un număr mai mic pentru gospodăriile mai puţin înstărite.
Un sclav a fost capabil să-şi răscumpere propria libertate şi prin proprii săi bani
(peculium) sau proprietăţi personale. Uneori, sclavii care se puteau răscumpăra prin plata
unui anumit preţ, continuau să lucreze la fostul stăpân cu un contract.
Proprietarul elibera un sclav printr-un procedură numită manumissio. Cea mai veche
metodă de manumisiune se realiza printr-o ceremonie legală, desfăşurată în faţa pretorului,
în care un martor afirma că sclavul nu aparţinea niciunui stăpân, iar proprietarul acestuia îl
loveşte simbolic pe sclav cu un băţ după care îi strânge mâna dreaptă ca semn de
recunoaştere a egalităţii. Ca urmare, sclavul era eliberat.
La eliberare, este înscris în listele electorale ale unuia dintre triburile urbane, ales
prin sorţi, primind drept de vot. Libertul lua ca prenume numele fostului său stăpân, care era
acum patronul lui, plus numele lui sclav ca un nume de familie. Porecla sa este singura care
mai poate aminti de fostul său statut.
 Devenit om liber el nu beneficiază de drepturile unui cetăţean obişnuit. El nu putea
candida pentru funcţii publice (ius honorum) sau deţine un rang înalt în armata. De
asemenea, el nu are drept la căsătorie recunoscută de legea romană (ius conubii) nici să
deţină haina preoţească (ius sacrorum). Statutul unui libert este unul tranzitoriu, de
cetăţenie deplină vor beneficia doar urmaşii lui care abia la a treia generaţie devin cetăţeni
romani cu drepturi depline.
Ca şi cetăţean roman libertul putea exercita unele drepturi politice. El putea fi
condamnat la moarte numai prin hotărârea unui oraş nu şi a unui magistrat, aşa cum se
făcea în cazul celor care nu erau romani. Ca şi cetăţeni romani liberţii nu au putut fi supuşi
la tortură fizică şi flagelare.
Liberţii erau implicaţi, de obicei, în activităţi economice lucrative, mulţi dintre
dobândind averi foarte mari şi devin persoane foarte influente. În perioada imperială lor li s-
au oferit de multe ori posibilitatea de a urma o carieră uimitoare. Fiindcă senatorilor li s-a
interzis să facă comerţ, ei au trebuit să se folosească de liberţi pentru a obţine beneficii din
camătă şi comerţul cu sclavi.
Liberţii recunoscuţi ca persoane calificate şi educate (de exemplu, Pallas şi
Narcissus) îşi puneau abilităţile lor în serviciul unor împăraţi ca secretari, consilieri,
administratori, de multe ori fiind preferaţi senatorilor deoarece erau mai devotaţi ca aceştia.
Împăratul Claudius stabileşte un precedent prin care sclavii eliberaţi au început să fie folosiţi
ca funcţionari publici în administraţie.
De asemenea, liberţii se afirmă şi în domeniul artelor. Livius Andronicus şi Terenţiu
sunt foşti sclavi eliberaţi, la fel cum este şi cazul, mai târziu, al tatălui lui Horaţiu.

e. Sistemul clientelar Patron şi clientul său (libert)

Sistemul clientelar roman este o convenţie

socială încheiată între persoane ce aparţin de clasa
de jos cu familiile bogate care le oferă protecţie
socială, economică şi, uneori, juridică în schimbul
loialităţii faţă de ei.
Sistemul clientelar este o instituţie care
datează din timpuri mai vechi decât cele ale lui
Romulus, căruia romanii îi atribuie instituirea.
Clientela este o instituţie a dreptului casnic pe care o
regăsim pretutindeni, în Grecia ca şi în întreaga
Italie, şi care a existat în familii înainte de a fi existat cetăţile. Ea se referă la relaţia dintre
un patron şi clienţii săi. La început clienţii sunt persoane care sunt aflate într-o stare de
dependenţă faţă de ginţi (gentes). În perioadele mai vechi, patricienii erau patronii
cetăţenilor plebei.
Patronul (în limba latină patronus) este un termen ce se referă la reprezentantul
clasei bogate romane care era un protector, sponsor sau binefăcător al unor persoane ce
provin din clasele de jos ale Romei sau din afara ei, într-o relaţie numită clientela. La
început el asigură protecţie şi mijloace de subzistenţă clienţilor prin acordarea unui coşuleţ
cu alimente (sportula), apoi mai târziu bani, daruri pe care aceştia le primeau cu ocazia
vizitei pe care o făceau dimineaţă la patron (salutatio).
Clientul (în limba latină cliens) provine din pătura săracă a societăţii romane şi a fost
timp îndelungat un servitor legat de patronul său. El devine un membru al familiei
patronului, prin adopţie, lua numele familiei acestuia şi participa la cultul religios al familiei.
Prin intrarea în comunitatea religioasă a familie patronului între patron şi client s-a realizat o
legătură strânsă şi o reciprocitate de îndatoriri. Împărtăşirea aceluiaşi cult, cinstit la aceiaşi
vatră sacră, a creat o legătură sacră pe care nimeni nu o mai putea rupe. Clienţii ce devin
familiari ai patronului sunt integraţi în ginta acestuia şi participă la întreţinerea ei. Ginta îşi
aduce clienţii în curii şi decurii.
Teoretic, o astfel de relaţie ar putea avea un caracter temporar şi se încheia odată
ce „favoarea” sau obligaţiile au fost realizate – de exemplu, dacă ar fi fost o chestiune de
bani sau sprijin politic. În practică, aceste relaţii au fost desfăşurate pe o perioadă foarte
lungă, ce cuprindea de multe ori mai multe generaţii, obligaţiile clienţilor şi patronilor fiind
transmise în mod legal, de obicei, şi din tată în fiu.
Clienţii şi patronii au obligaţii reciproce unul faţă de altul.
Clientul se află la dispoziţia patronului căruia îi datora loialitate, respect şi ascultare
(fides). Relaţia îl obliga la diverse servicii de natură economică si ideologică. El trebuia să
participe la achitarea datoriilor şi la acoperirea pierderilor patronului survenite din acţiuni
legale, la realizarea zestrelor fiicelor acestuia când acestea se măritau, la răscumpărarea
membrilor familiei lui când aceştia erau capturaţi. Clienţii nu puteau fi obligaţi să depună
mărturie împotriva patronului lor într-o instanţă de drept. În mod tradiţional, clienţii îi
însoţeau pe patronii lor la Forum şi în vremurile de război luptau alături de el. Clientul
trebuia să-şi arate obedienţa faţă de patron îngenunchind în faţa acestuia, uneori vărsând şi
lacrimi. Clientul avea nevoie de patron pentru a supravieţui, legătura clientelară cu un
patron puternic fiind o mare realizare.
De asemenea, numărul şi calitatea clienţilor pe care îi avea un patron a fost o
măsură a statutului său social. Cu cât erau mai mulţi oameni care aveau obligaţii faţă de un
patron (obligatio), cu atât acesta devenea mai bogat şi mai puternic. Numărul clienţilor
sporea şi prin eliberarea sclavilor, care rămâneau în familie şi după ce erau eliberaţi,
preluând numele de familie al patronului. Libertul îi datorau patronului reverentia, doar
moartea patronului şi a urmaşilor acestuia îl elibera de această legătură.
Patronul avea obligaţia să-şi ocrotească clientul prin toate mijloacele şi toate puterile
de care dispune, prin rugăciune ca preot, prin sabie ca războinic, prin lege ca judecător.
Dacă clientul este chemat în faţa justiţiei cetăţii, patronul îl va apăra şi îi arată care sunt
formulele misterioase ale legii ce-l vor face să aibă câştig de cauză. O vechea lege romană
spunea referindu-se la modul cum trebuia să se poarte un patron faţă de clientul său :
„Dacă patronul şi-a nedreptăţit clientul, să fie blestemat, sacer esto, şi să moară”.
Un rol important îl jucau relaţiile clientelare în viaţa politică, mai ales cu ocazia
alegerilor şi a repartizărilor competenţelor din provincii.
În perioada Republicii relaţiile clientelare cunosc o degradare generate de influenţa
pe care acestea l-au avut în societate. Corupţia tribunalelor, ilegalităţi în alegeri, favoritisme
în carieră, nepotismul şi corupţia în vinderea de suffragia (asigurau dobândirea cetăţeniei
romane şi a avantajelor legate de ea) au atribuit caracteristici de tip „mafiot” societăţii
romane.
Relaţiile patron-client s-au extins şi la nivelul statelor, precum este cazul Romei şi la
statelor numite clientelare. Roma prefera ca multe state aflate la graniţa, şi pe care le-a
învins, să nu le înglobeze în graniţele sale ci să le facă state clientelare. Relaţia clientelară
presupunea o superioritate a Romei, ce implica raporturi care excludeau paritatea si
reciprocitatea. Nici un stat clientelar nu putea porni un război împotriva altui stat decât cu
acordul Romei.
Spre sfârşitul Republicii romane, au apărut patroni extremi de puternici din rândurile
senatorilor şi cavalerilor care au avut un întregul oraş, chiar şi state şi naţiuni străine ca
clienţi.
Marile familii senatoriale îşi pierd treptat clientela constituită în Italia şi provincii,
lucru de care va beneficia împăratul care preia cea mai mare parte al acestor reţele
clientelare. Octavian face întreaga populaţie italică clientela sa, iar ca magistrat suprem
aduce şi toată plebea Romei sub ascultarea sa. După ce şi-a luat titlul de pater patriae (în
anul 2 î.Hr.) locuitorii imperiului au devenit similari clienţilor. În secolul al V-lea, odată cu
slăbirii autorităţii centrale, patroni locali preiau de facto atribuţiile statului.
În perioada de târzie a Imperiului roman s-a ajuns la situaţii ciudate în care Senatul
roman soluţiona de multe ori litigiile dintre naţiuni străine aflate în „sfera sa de influenţă”,
prin intermediul patronilor naţiunilor respective fapt care nu făcea decât să uzurpe
autoritatea statului roman.

f. Peregrinii

Peregrinii (în limba latină peregrinus) a fost denumirea sub care erau cunoscuţi, în
timpul Imperiului roman timpuriu (cca 30 î.Hr. – 212 [Link].), locuitorii liberi din provinciile
imperiului care nu a fost cetăţeni romani şi nu beneficiau de dreptul roman. Peregrinii
reprezentau marea majoritate a locuitorilor imperiului în secole I-II [Link].. Statutul de
peregrin a fost desfiinţat în anul 212 [Link]. când toţi locuitorii liberi din imperiu au primit
cetăţenia romană prin Constitutio Antoniniana.
În timpul Republicii romane, termenul peregrinus (derivat din per + agere = călător
de departe) numea pe cineva care nu a avut cetăţenia romană, totală sau parţială, ce se
afla sau nu sub dominaţia romană.
În primele două secole ale erei noastre, marea majoritate (80-90%) din locuitorii
imperiului au fost peregrinii. În jurul anului 49 î.Hr., toţi locuitorii din peninsula italiană au fost
cetăţeni romani. În afara Italiei, provinciile care au cunoscut o colonizare romană puternică
au avut, probabil, o majoritate de cetăţeni romani până la sfârşitul domniei lui Augustus:
Gallia Narbonensis (în sudul Franţei de azi), Hispania Baetica (în sudul Peninsulei
Iberice), Proconsularis şi Africa (Tunisia).
Peregrinii provin din oraşele care se conduceau după propriile legi (ius conubii), deşi
sunt legate de Roma prin diferite statute. Calitatea de peregrin se moşteneşte ereditar sau
se poate dobândi colectiv prin includerea oraşului în statul roman sau individual în cazul
pierderii cetăţeniei romane cauzată de trimiterea în exil sau prin deportare.
 Peregrinilor le-au fost acordate doar drepturile fundamentale cuvenite prin ius
gentium („legea naţiunilor”), o clasă de drept internaţional derivată din dreptul comercial
dezvoltat de polisului grec, care a fost folosit de romani pentru a reglementa relaţiile dintre
cetăţeni şi non-cetăţeni. Cu toate acestea, ius gentium nu conferă multe drepturi şi protecţie
de drept roman („dreptul cetăţenilor”), adică ius civile.
După 241 î.Hr. problemele de drept pe care le punea prezenţa lor pe teritoriul roman
sunt reglementate de un pretor peregrin care intervenea în cazul unui litigiu cu un cetăţean
roman. Nu exista nici o lege care să împiedice folosirea torturii la interogatorii a peregrinilor,
aşa cum erau, cel puţin în teorie, protejaţi cetăţenii romani. În plus, romanii se bucurau şi de
dreptul la recurs în cazul unei sentinţe penale, mai ales dacă a fost dată o pedeapsă cu
moartea, direct la împărat.
Pe de altă parte, cazurile care implicau cetăţenii romani au fost acordate în instanţa
de judecată guvernatorului, în conformitate cu normele stabilite de dreptul civil roman.
Aceasta oferea cetăţenilor un avantaj substanţial în litigiile cu peregrinii, deoarece dreptul
roman a avut întotdeauna prioritate faţă de legile locale, atunci când ambele au fost în
conflict. În plus, verdictele guvernatorului au fost adesea influenţate de statutul social al
părţilor (şi, de multe ori, prin luare de mită).
În domeniul fiscal, pelerinii au fost supuşi la impozitele directe (tributum), au fost
obligaţi să plătească un impozit anual pe cap de locuitor (tributum capitis), o sursă
importantă de venit pentru Imperiu şi pe care cetăţenii romani au fost scutiţi să-l plătească.
După cum s-ar putea aştepta de la o economie agrară, venituri importante proveneau din
impozitul pe proprietatea pământului (tributum soli) ce a fost plătit de peregrini pentru cele
mai multe terenuri din provincii, impozit de care pământul din peninsula italiană era scutit,
precum şi terenul deţinut de către coloniştii romani (coloniae) în afara Peninsulei Italice.
În domeniul militar, peregrinii au fost este constrânşi să efectueze un serviciu militar,
ocazional în vremea Republicii, regulat în perioada imperială, de regulă fiind excluşi de la
serviciu în legiuni (unde va primi cetăţenia romană) şi folosiţi mai ales în trupele auxiliare
romane, mai puţin prestigioase.
În sfera socială, peregrinii nu au dreptul de connubium, adică nu se putea căsători
cu un cetăţean roman. Prin urmare, orice copil provenit dintr-o astfel de relaţie a fost ilegitim
şi nu putea moşteni cetăţenia romană (sau proprietăţi). În plus, peregrinii nu şi-au putut
numi urmaşii lor în conformitate cu dreptul roman, cu excepţia cazului în care au fost trupele
militare auxiliare. Prin urmare, la moartea lor nu au putut să lase un testament legal, fapt
care a făcut ca activele lor să treacă în proprietatea statului roman.

C. CETĂŢENIA ROMANĂ
Cetăţenia romană (jus civitas sau civitas) oferă drepturi extinse şi fundamentale
persoanelor în ceea ce priveşte legile, statutul social, dreptul de proprietate şi accesul la
funcţii publice. Aceste privilegii, care variază în cursul istoriei, dau posibilitatea cetăţeanului
de a participa la adunările politice ale oraşului Roma, de a avea mai multe beneficii fiscale
şi, deosebit de important, posibilitatea de a fi supus dreptului privat, adică să se prezinte în
instanţă prin intermediul mecanismelor de ius civile, dreptul roman prin excelenţă.
Dreptul de cetăţenie, adică, recunoaşterea cetăţeniei, este iniţial rezervat pentru
oameni liberi înscrişi în triburile din Roma şi din jurul teritoriul său, iar din anul 89 î.Hr. el
este extins asupra tuturor oamenilor liberi din Italia. Trei secole mai târziu, în 212 [Link].,
cetăţenia este acordată tuturor oamenilor liberi din Imperiu.
Cetăţenii romani (cives) formează principala componentă a societăţii romane.
Măsura valorilor cetăţeanului roman puse în serviciul comunităţii (res publica) este dată de
libertatea de acţiune şi conştiinţă (libertas), de virtute (virtus), de loialitatea şi seriozitatea sa
(fides), de veneraţie şi pioşenie (pietas), de glorie (gloria) şi de o poziţie publică (dignitas).
Aceste repere dau un comportament şi un caracter propriu cetăţeanului roman ce se
reflectă în aportul său la creşterea puterii şi măreţiei poporului său (maiestas populi
Romani).
Pentru cetăţeanul roman legea supremă este bunăstarea poporului (salus populi
suprema lex), statul ocupă în viaţa sa primul loc (res publica), iar viaţa privată (res privata)
trebuie să fie mereu pusă în slujba statului. Cetăţeanul poate să se evidenţieze doar în 2
cazuri : în marşului triumfal al comandantului întors la Roma victorios şi la funeraliile unui
nobil.
Calitatea de cetăţean (cives) aduce onoare numelui roman numai pentru bărbaţi,
femeile fiind excluse de la exercitarea unor drepturi politice.
Cetăţenia se dobândeşte prin naşterea din părinţi cetăţeni căsătoriţi conform legilor
legale de căsătorie (connubium), naturalizare sau ca libert al unui cetăţean.
La sfârşitul Republicii şi în timpul Imperiului, serviciul militar făcut în trupele
auxiliare este pentru mulţi oameni un mijloc de a dobândi cetăţenia romană. Cetăţenia a
fost acordată pentru prima dată prin recompense excepţionale de insigne de merit, după
cum reiese din Tabula Asculum. Claudius acordă în mod automat cetăţenie soldaţilor din
armata auxiliară care au făcut 25 sau mai mulţi ani de serviciu.
Cetăţenia pot fi dobândită prin naturalizare de un om liber, caz în care noul cetăţean
a luat numele de familie al magistratului care l-a făcut cetăţean şi este înscris în trib. În
timpul Imperiului, când cetăţenia se acorda numai de împărat în urma unei recomandări
(suffragium) făcute de un apropiat al împăratului sau al unui înalt funcţionar provincial, se
adopta numele împăratului : Iulius sau Claudius sub dinastia Iulia-Claudia, Flavius sub
Flavia, Ulpius, Aelius sau Aurelius sub Antonini, Septimius sau Aurelius sub Severi.
Tabula Banasitana demonstrează această procedură pentru timpul lui Marcus Aurelius.
Accesul spre cetăţenie era favorizat de avere, fapt care s-au înregistrat multe acte de
corupţie în vinderea acestor recomandări.
Naturalizare unui om liber este adesea explicată prin legături de patronaj. Libertul
pentru a primi cetăţenia trebuia să aibă peste 30 de ani, să fi fost eliberat prin testament sau
printr-o procedură desfăşurată în fata unui magistrat din Roma sau a unui promagistrat în
provincii.
Cetăţenia este acordată, de asemenea, unui oraş întreg pentru serviciile prestate în
timpul războaielor purtate de Roma. Dreptul roman putea fi acordat unui oraş al căror drept
este străin legii romane (oraş peregrin), dar care realizează o schimbare de statut devenind
municipiu sau colonie latină.
Cu toate greutăţile obţinerii cetăţeniei romane se observă, în special în timpul
Imperiului, că Roma se arată mult mai binevoitoare decât oraşele greceşti. Exemplele
includ, în ciuda diferenţelor culturale semnificative, cetăţenii evrei din Roma, ca Gnaeus
Pompeius Paullus (Paul din Tars – în Faptele Apostolilor, Pavel şi-a declarat cetăţenia
romană după ce a fost bătut fără proces) sau Flavius Josephus.
Pierderea cetăţeniei (capitis deminutio media) se realiza în cazul în care
cetăţeanul:
■ este luat prizonier de o putere inamică
■ părăseşte voluntar oraşul pentru a se stabili într-o colonie care nu beneficiază de
civitas
■ este acuzat de trădare
■ dacă nu îşi îndeplineşte îndatoririle de cetăţean
Drepturile cetăţeanului roman sunt asociate cu diferite tipuri de statut care au
cunoscut schimbări în timp, influenţate de originea persoanelor şi a serviciilor prestate către
stat de acestea. Cu toate acestea se pot identifica pentru o perioadă lungă din istoria
romană, următoarele drepturi:
■ ius suffragiorum: dreptul de vot în adunările comiţiilor;
■ ius honorum: dreptul de a candida şi a fi ales în magistraturi;
■ ius commercii (sau commercium): dreptul de a cumpăra şi vinde pe teritoriul
roman şi de a deţine bunuri; permite să împrumute cu dobândă;
■ ius connubii (sau conubium): dreptul de a încheia o căsătorie legală cu un alt
cetăţean roman, de a avea drepturi de pater familias, iar copii născuţi din aceste căsătorii
să fie consideraţi cetăţeni romani; din anul 445 î.Hr. sunt recunoscute căsătoriile dintre
patricieni şi plebei, iar cele dintre persoanele libere şi liberţi din anul [Link].;
■ ius sacrorum: dreptul de a lua auspiciile şi de a participa la preoţie;
■ ius migrationis: dreptul la păstrarea a cetăţeniei dacă acesta se muta într-un oraş
de acelaşi statut;
■ ius provocationis: dreptul de a face apel la popor în procesele penale atunci
când considera că instanţa a avut o judecată greşită;
■ jus legis actionis: dreptul de a introduce o acţiune în justiţie în faţa unui tribunal
din Roma;
■ ius gentium: practică juridică, apărută în secolul al III-lea î.Hr. odată cu
expansiunea Romei dincolo de graniţele Italiei, în domeniul de aplicare a dreptului
internaţional pentru a face faţă situaţiilor apărute între cetăţeni romani şi persoane străine.
S-a bazat pe dreptul comercial foarte dezvoltat din polisurile Greciei şi a altor puteri
maritime. Drepturile oferite de ius gentium au fost considerate a fi deţinute de către toate
persoanele, indiferent de cetăţenie;
■ ius auxilii: dreptul la asistenţă în apărarea lui din partea unui tribun al plebei;
■ dreptul de a purta toga şi a avea trei nume – tria nomina (numele, prenumele şi
porecla) –, semnele distinctive ale cetăţeanului;
 ■ dreptul de a face un testament prin care lăsa moştenire bunurile sale
moştenitorilor lui;
■ un cetăţean roman nu putea fi torturat sau biciuit, şi nici nu putea primi pedeapsa
cu moartea, cu excepţia cazului în care el a fost găsit vinovat de trădare;
■ dacă era acuzat de trădare avea dreptul de a fi judecat la Roma, şi chiar dacă era
condamnat la moarte el nu putea fi executat pe cruce.
Cetăţenia romană a cunoscut în cadrul statului roman două clase cu statut
juridic diferit:
■ cives optime iure – cetăţenii care sunt beneficiarii tuturor drepturilor; aceştia poartă
vestimentaţie de cetăţean: togă albă şi bonetă de lână (pileus);
■ cives minuto iure – cetăţeni care beneficiază, în general, numai de drepturile de
proprietate şi de căsătorie (ius commercii şi ius connubii); este vorba de liberţi (nu au drept
de ius honorum), de locuitorii municipiilor italiene (nu beneficiază de ius sufragii) şi de
locuitorii provinciilor romane.
Cetăţeanul roman are şi îndatoriri faţă de stat :
■ census: obligaţia de a participa la recensământul efectuat de cenzor pentru a se
identifica, în caz contrar putea fi pedepsit cu pierderea cetăţeniei. Recensământul este
însoţit de ataşamentul cetăţenilor la un trib sau la alt tip de circumscripţie rurală sau urbană;
de asemenea, este evaluată şi averea cetăţeanului, aceasta determinându-i poziţia în
societate;
■ ius militae: obligaţia de a servi în legiunea romană;
■ tributum: plata unui impozit ocazional, contribuţie la cheltuielile militare; îndatorire
desfiinţată în 167 î.Hr.;
■ impozitul pe succesiune, stabilit de Augustus pentru a se plăti primele acordate
soldaţilor care termină serviciul militar.
Date importante care au marcat evoluţia acordării cetăţeniei :
• 90 î.Hr. – lex Iulia de Civitate Latinis Danda sau lex Julia acordă cetăţenia romană
oamenilor din Italia, care nu s-au revoltat după asasinarea lui Livius Drusus şi nu au ridicat
armele împotriva Romei în timpul războiului social;
• 89 î.Hr. – lex Plautia Papiria extinde drepturi depline de cetăţenie pentru toţi
locuitorii din sudul Italiei. Acest lucru permite încheierea războiului social dus împotriva
socilor din Italia centro-meridională;
• 65 î.Hr. – lex Papia pedepseşte dobândirea pe căi frauduloase a cetăţeniei
romane;
• 49 î.Hr. – lex Roscia, adoptată la începutul războiului civil, acordă cetăţenia
romană tuturor locuitorilor din Galia Cisalpină. Mai târziu, în 42 î.Hr., Galia Cisalpină este
alipită de Italia;
• 44 î.Hr. – la iniţiativa lui Marc Antonius cetăţenia romană a fost dată tuturor
oamenilor liberi din Sicilia, măsură parţial revocată mai târziu de Augustus;
• 48 [Link]. – după cum reiese din Tabula claudiană din Lyon, Claudius acordă
acces la magistratură şi la Senat locuitorilor bogaţi din Galia comata (teritoriul dintre Pirinei
şi Rin);
 • 69-79 [Link]. – Vespasian acordă dreptul cetăţeniei către toate oraşele din
Hispania;
• 212 [Link]. – Caracalla acordă printr-un edict cetăţenia romană tuturor
oamenilor liberi din Imperiu.