Bazele radiolocaţiei

[Link] şi reflexia undelor electromagnetice

Undele electromagnetice reprezintă o formă a materiei, ce totalizează câmpuri alternative
electrice şi magnetice ce se propagă în spaţiu cu viteza luminii 3 10 8m s. Unda
electromagnetică(fig.1) este compusă din componenta electrică(E) şi magnetică(H), ce variază în
timp şi spaţiu după o lege periodică. În spaţiu câmpurile electrice şi magnetice sunt dispuse astfel
încât liniile lor de forţă sunt perpendiculare atât reciproc cât şi pe direcţia de propagare a
undelor. Maximurile şi minimurile acestor câmpuri coincide intre ele în timp.

[Link] undei electromagnetice

Undele electromagnetice sunt caracterizate prin frecvenţă sau lungimea de undă.

Undele radio din marea gamă a undelor electromagnetice) ocupă spectrul de frecvenţă de
la 10 Hz la 3·1011Hz, ceea ce corespunde lungimilor de undă λ=1mm÷[Link] spectru este
4

împărţit în mai multe game de unde conform tab.1

Tabel nr.1 – Împărţirea undelor radio pe game

GAMA LUNGIMEA FRECVENTA,

NR
DE UNDA KHz
UNDE
1 LUNGI 30.000÷1.000 10÷300
(UL)
UNDE
2 MEDII 1.000÷200 300÷1.500
(UM)
UNDE
3 SCURTE 200÷10 1.500÷30.000
(US)

În radiolocaţie se folosesc undele ultrascurte (uus) datorită avantajelor acestora faţă de

celelalte unde electromagnetice. Printre aceste avantaje, proprietatea de a fi reflectate de
obiectele ce le întâlnesc în drumul propagării lor are o importanţă fundamentală, creând
posibilitatea descoperirii acestora.
 În gama undelor ultrascurte se pot construi de asemeni antene cu dimensiuni relativ
mici,şi caracteristici de directivitate performante ce asigură precizii mari în determinarea
coordonatelor ţintelor(obiectelor) descoperite. De asemeni în această gamă paraziţii(zgomotele)
industriale sunt reduşi,iar cei atmosferici lipsesc cu desăvârşire.
În sfârşit în această gamă de frecvenţă se pot obţine puteri mari în impuls cu ajutorul unor
tuburi electronice speciale,relativ mici(magnetroane,clintroane etc.).Pentru a înţelege principiile
radiolocaţiei vom analiza pe principiile proprietăţi ale uus pe timpul propagării lor.

1.2Propagarea undelor ultrascurte

Undele ultrascurte din punct de vedere al lungimii de undă sunt cele mai apropiate de
lumină, de aceea legile lor de propagare sunt asemănătoare legilor opticii. Undele ultrascurte în
mod asemănător luminii se propagă rectiliniu şi prezintă particularitatea să înconjoare obiectele a
căror dimensiuni geometrice sunt comparabile cu lungimea de undă. Obiectele cu dimensiuni
mari – clădiri,nave,avioane etc. reprezintă obstacole pentru undele scurte. În spatele acestor
obiecte(pe direcţia lor de propagare) se formează şi umbra radio asemănătoare umbrei luminii.
Ţintele ce se află în zona de umbră, precum şi cele care se află sub linia de
orizont(datorită curburii Pământului şi a proprietăţii de propagare rectilinie a undelor u.s) nu sunt
descoperite aşa cum se observă şi în (fig.2).
Dacă considerăm, convenţional suprafaţa Pământului ca fiind perfect uniformă, adică fără
obstacole,distanţa max. de descoperire va fi egală cu distanţa vizibilităţii directe, în condiţii de
propagare normale.(fig.2).
Această distanţă o determinăm din triunghiul AOC în care:
- latura AC=D1+D2
- latura AO=R +h1 ,unde R- 6400Km – raza Pământului
h – înălţimea antenei staţiei de RL
- latura OC=R+H, unde H – înălţimea ţintei – este linia orizontului.

A B C

R R R
R R R
R R R
 Dvd D1 D2

Fig.2 Umbra radio

Din ΔABO determinăm:
AB=D1=
AB=D1= = ,
2
h <<2Rh
se va neglija şi obţinem:
AB=D1≈
În mod asemănător obţinem BC=D2 din ΔOABC:
BC=D2≈
Deci distanţa vizibilităţii directe va fi:
AC=Dv.d=D1+D2= +
sau
Dv.d=( + ) unde h şi H sunt exprimate în „km”
Dacă h şi H sunt exprimate în „m” iar Dv.d în „km” se obţine relaţia :
Dv.d = 3,58 ( (m) + (m));

sau în mile :
Dv.d =1,93 ( (m) + (m)).

Aceasta este distanţa maximă de descoperire a staţiei de radiolocaţie a unei ţinte cu

înălţime „H”, în condiţiile propagării rectilinie a undelor radio.
Având însă în vedere faptul că straturile inferioare ale atmosferei reprezintă un mediu
omogen, la fel că şi lumina şi undele radio nu se mai supun întrutotul legii propagării rectilinii,
apărând în unele situaţii fenomenul de refracţie a undelor.
Factorul hotărâtor în apariţia neomogenităţii troposferei şi deci al fenomenului de
refracţie îl constituie instabilitatea temperaturii, umidităţii şi densităţii aerului.
Există doua feluri de refracţie : pozitivă şi negativă. Deci duce la mărirea distanţei de
propagare a undelor în comparaţie cu distanţa vizibilităţii directe, iar cea de a doua o micşorează.
În cazul refracţiei pozitive undele radio se curbează în direcţia suprafeţei pământului
mărind distanţa de descoperire (fig3). O astfel de refracţie are loc în zilele călduroase ale verii
când suprafaţa pământului şi stratului de aer de deasupra acestuia sunt linii încălzite.
 Fig.3 Propagarea undelor radio în cazul refractiei

După apusul soarelui suprafaţa pământului şi stratului inferior de aer se răcesc repede, iar
stratul superior rămâne încă cald, coeficientul de refracţie se micşorează brusc fapt ce duce la
curbarea în jos a undelor radio. În zonele de litoral şi deasupra mării se observă fenomenul invers
în această zonă temperatura scade repede odată cu creşterea înălţimii iar umiditatea se măreşte.
Coeficientul de refracţie măresc undele radio şi curbează în sus şi apare astfel refracţia negativă
care duce la micşorarea distanţei de propagare a undelor.
Se întâlnesc trei feluri de refracţie pozitivă: refracţie normală,refracţie critică şi
suprarefracţia.
Refracţia normala este cea mai răspândită şi are loc atunci când coeficientul de refracţie
al aerului se micşorează uniform cu fiecare metru.
În condiţiile refracţiei normale distanţa de propagare a undelor se măreşte cu aproximativ
18% iar distanţa se determină cu relaţia:
Dv.d = 4,22 ( (m) + (m)).

*Atenuarea undelor radio de către atmosfera duce la micşorarea distanţei de propagare a

acestora. Atenuarea poate avea loc din doua cauze : absorbtia energiei electromagnetice de catre
vaporii de apa si oxigenul din aer; difuzia energiei electromagnetice de catre picaturile si vaporii
de apa existente in atmosfera (ploaie, ceata, zapada, nori etc.).
Prima cauza este principala. Picaturile de apa din aer, reprezinta particole dielectrice ce
duc la absorbtia energiei undelor. Cu cat umiditatea aerului este mai mare, cu atat atenuarea
undelor electromagnetice este mai mare. Efectul de atenuare al undelor radio produs de vaporii
de apa se miscoreaza treptat odata cu cresterea lungimii de unda. Pentru λ = 1,3 cm atenuarea
creste brusc dupa care scade treptat pana la 0, odata cu cresterea lungimii de unde.
In afara absorbtiei, vaporii de apa produc o puternica difuzie a energiei electromagnetice,
avand ca efect atenuarea energiei electromagnetice in directia in care a fost emisa. O parte din
energia difuzata se reintoarce la statia de radiolocatie facand sa apara pe ecranul acesteia tinte
false (bruiaj). In concluzie precipitatiile atmosferice (zapada, ploaie, ceata etc.) nu numai ca
miscoreaza distanta de descoperire a statiei de radiolocatie, dar ingreuneaza si descoperirea
tintelor, producand semnale false.

1.3 Reflexia undelor radio.

 Pe scurt reflexia undelor radio de catre diferite obiecte poate fi prezentata astfel:
Intalnind diferite obiecte in calea propagarilor undele radio induc in acestea o forta
electromotoare care reprezinta o sursa secundara de emisie. Aceasta sursa secundara de escilatii
da nastere unui camp electromagnetica care propagandu-se in toate directiile, formeaza unda
radio reflectata. Emisia undelor radio, produsa de curentii indusi in diferite obiecte se numeste
emisie secundara, deoarece ea este conditionata de emisia primara a undelor. De cele mai multe
ori, obiectul care reflecta undele radio, reprezinta o suprafata buna conducatoare de electricitate.
Asa de exemplu in cazul navelor sau avioanelor suprafata de reflexie este corpul
metalic.
Undele radio pot fi insa reflectate si de suprafetele semiconductoare sau izolatoare.
Aceasta explica posibilitatea obtinerii semnalelor reflectate si de la cladiri, nave de lemn etc.
In procesul reflexiei o parte din energia undei primare se consuma inutil, transformandu-
se in caldura; de aceea coeficientul de reflexie, se caracterizeaza prin raportul dintre
amplitudinea undei reflectate si ale undei emise. Acest coeficient este intotdeauna mai mic decat
unitatea

K = E2/E1< 1 unde

K – coeficientul de refrexie;
E1 – intensitatea campului electric al undei emise;
E2 – intensitatea campului electric al undei reflectate.

Intensitatea undei reflectate depinde de mai multi factori cum ar fi:

- propietatile electrice ale suprafatei de reflectie, cu cat curentii indusi in suprafata de
reflexie au valori mai mari, cu atat reflexia este mai intensiva.
O influenta mare asupra intensitatii reflexiei o au deasemeni, dimensiunile, caracterul
suprafetei de reflexie si forma acesteia. Aceasta se explica prin aceia ca unda totala reflectata,
reprezinta rezultatul sumei (interferentei) undelor radio, reflectate de portiunile elementare ale
suprafetei obiectului. Deci cu cat suprafata de reflexie este mai mare cu atat unda reflectata este
mai mare.
Cu toate acestea nici propietatile electrice, nici dimensiunile suprafetelor de reflexie nu
conditioneaza in ultima instanta intensitatea semnalului util reflectat. Pentru observarea
obiectelor cu ajutorul radiolocatiei, energia utila reflectata este numai aceea care se intoarce la
statia de radiolocatie si este captata de antena. Cantitatea acestei energii depinde foarte mult de
caracterul suprafetei de reflexie. Pentru undele ultrascurte ce au unghiul de incidenta α care este
egal cu unghiul de reflexieβ. Ambele raze sunt dispuse in planul perpendicular pe suprafata de
reflexie.
De pe suprafetele netede (oglinzi), undele radio se reflecta asemanator luminii in oglinda.
De pe suprafetele cu asperitati, se obtine (ca si lumina) reflexia difuza a undelor radio.
Notiunea de suprafata neteda este conventionala si depinde de lugimea de unda a undelor
emise.
Daca dimensiunile liniare ale asperitatilor sunt mult mai mici decat λ emisa (l<<<λ),
atunci o astfel de suprafata se numeste neteda sau oglinda.
 Luand in consideratie ca lungimea undelor de radio este mult mai mare decat lungimea de
unda ale luminii, dimensiunile admise ale asperitatilor suprafetelor netede sunt mult mai mari
decat pentru lumina.
Suprafata oglinda pentru U.U.S. este suprafata linistita a suprafetei marii. Cand o astfel
de suprafata este iradiata de catre energia statiei de electrolocatie a unei nave, ea nu reflecta
semnalul in directia de unde s-a emis.
Majoritatea tintelor cu care ne intalnim in practica reflecta undele in mod difuz,
suprafetele lor avand asperitati a caror l>>>λ. Cu cat dimensiunile tintelor sunt mai mici cu atat λ
statiei de radiolocatie, destinata pentru descoperirea acestor tinte, trebuie sa fie mai mica. In
afara reflexiei analizate mai sus, exista si asa zisa reflexie rezonanta a undelor radio, atunci cand
dimensiunile suprafetei de reflexie (sau portiuni din compunerea ei) sunt aproximativ egala cu ½
din lungimea undei emise de statia de radiolocatie (l~ λ/2).
Estenta acestei reflexii consta in faptul ca in asemenea obiecte sau portiuni ale lor apar
curenti de rezonanta datorita undei emise, curenti care au o intensitate mult mai mare.
Unda reflectata, produsa de rezonanta are in afara intesitatii mari si o directivitate
caracteristica. Directivitatea acesteia depinde de antena statiei de radiolocatie.
In concluzie putem afirma ca propietatile de reflexie ale oricarui obiect , sunt determinate
de propietatile electrice ale materialului din care este construit, de raportul dintre dimensiunile
obiectului si lungimea de unda, de configuratia obiectului si in sfarsit de pozitia acestui obiect
fata de antena statiei de radiolocatie.
Propietatile de reflexie ale fiecarui obiect se apreciaza cantitativ prin suprafata eficace de
reflexie si se noteaza cu litera “S”.
Valoarea lui “S” pentru obiecte ce au o forma regulata( sfera, cub, paralelipiped) poate fi
calculata. Pentru obiectele complexe suprafata “S” se determina experimental. In acest caz
obiectul real (avion, nava, etc.) este asemuit conventional cu o suprafata ideala, imaginara care
reflecta in directia statiei de radiolocatie aceeasi cantitate de energie ca si obiectul real. O astfel
de suprafata imaginara se numeste suprafata eficace de reflexie a tintei si se foloseste pentru
aprecierea distantei de descoperire a statiiilor de radiolocatie pe diferite tinte. Marimea suprafetei
de reflexie se da in metri si poate fi de la 15.000 mp pentru o nava de linie pana la 1 mp pentru
un proectil de calibru 75mm sau mai mici.

2. DETERMINAREA COORDONATELOR TINTEI IN SPATIU

2.1. Determinarea distantei inclinate , azimutului si unghiului de inaltare

Statiile de radiolocatie permit masurarea a trei coordonate ale tintei : distanta inclinata
“Di “ , azimutului “β” si unghiul de inaltare “ ε” .
Coordonatele tintei se determina fata de locul de dislocare a statiei de radiolocatie .
Di – reprezinta distanta dintre statie si tinta, in linie dreapta;
β – reprezinta unghiul dintre directia N si directia la tinta
ε – unghiul de înălţare, reprezintă unghiul în plan vertical dintre direcţia înclinată la ţintă şi
proiecţia acesteia pe planul orizontal.
Noţiunea de ,,distanţă înclinată” este introdusă pentru a nu se confunda cu distanţa de-a
lungul suprafeţei pământului care, din acelaşi motiv se numeşte distanţă orizontală.
În continuare pentru simplitatea expunerii termenul de ,,distanţa înclinata” va fi înlocuit cu
termenul ,,distanţa”.
Azimutul ţintei se măsoară de la N – S în sensul acelor ceasornicului de la 0º la 360º (Fig. 1)

Unghiul de înălţare se măsoară

de la planul orizontal în sus şi în
jos. Valorile lui sunt cuprinse între
0º şi ±90º. Cele pozitive se
măsoară în sus faţă de planul
orizontal cele negative în jos.
Unghiurile de înalţare negative pot
să apară la staţiile de radiolocaţie
de litoral, dispuse la o oarecare
înalţime faţă de suprafaţa mării sau
în domeniul hidrolocaţiei.
Fig. 1. Coordonatele ţintei

Pentru descompunerea ţintelor şi determinarea poziţiei acestora în spaţiu, în staţiile de

radiolocaţie se foloseşte în marea majoritate a cazurilor metoda impulsurilor care constă în
urmatoarele:
Emiţătorul staţiei de radiolocaţie emite, prin intermediul antenei, impulsuri radio cu
durată constantă. Între acestea exista o pauză în cursul careia emiţătorul este blocat. Impulsurile
radio în timpul pauzei parcurg distanţa pană la ţintă, sunt reflectate de aceasta şi se întorc sub
formă de impulsuri radio reflectate. Antena staţiei le recepţionează, le transmite receptorului care
le prelucrează şi le afişează pe indicatorul electronic sub forma unui punct luminos sau a unui
pik. de tensiune (în funcţie de tipul desfăşurării folosit pe tubul catodic). Impulsurile radio
reflectate întârzie faţă de cele emise cu timpul Δt (acestora fiindu-le necesare timpul Δt pentru a
parcurge distanţa dintre antena staţiei de radiolocaţie la ţintă şi înapoi). După un interval de
timp ,,T ” bine determinat care poartă denumirea de perioadă de repetiţie, emiţătorul emite din
nou şi procesul se repetă. Pentru determinarea distanţei trebuie determinăm timpul de întârziere
al semnalului reflactat de ţintă faţă de semnalul emis.
Pentru măsurarea acestor timpuri foarte mici (de ordinul μ sec) se folosesc metode
electronice ce folosesc tuburile catodice.
Timpul de întârziere ,,Δt” dintre cele 2 impulsuri depinde numai de distanţa până la ţintă,
deoarece viteza de propagare a undelor radio este constantă.

Δt = 2D/C

unde: D – distanţa la ţintă

C – viteza de propagare a undelor radio ≈ 300.000 km/sec
 Cunoscând ,,Δt” deteminăm distanţa la ţintă

D = ΔtּC/2
Rezultă deci că pentru determinarea distanţei la ţintă, trebuie sa cunoaştem numai
timpul ,,Δt” de întârziere dintre cele 2 impulsuri (emis şi reflectat).
Principiul măsurării distanţei cu ajutorul tubului catodic este următorul.
Pe plăcile de deflexie orizontală ale tubului catodic se aplică o tensiune sub forma
dintelui de fierăstrău, iar pe plăcile de deflexie verticală tensiunea impulsului reflectat de ţintă.
Tensiunea dinte de fierăstrău asigura apariţia desfăşurării pe ecranul tubului catodic iar
pornirea acesteia se face sincron cu emisia impulsului radio de către emiţător spre ţintă. În
momentul apariţiei semnalului reflectat sub formă unei tensiuni pe placile de deflexie verticală
ale tubului catodic pe desfăşurare apare un punct luminos (care reprezintă ţinta) la o distanţă faţă
de punctul de pornire al desfăşurării, proporţional cu distanţa dintre staţia de radiolocaţie şi ţintă.
Prin urmare, lungimea desfăşurării sau o parte a ei măsoară timpul de întârziere al impulsului
reflectat, faţă de cel emis sau distanţa până la ţintă.

2.2. DETERMINAREA COORDONATELOR UNGHIULARE AL ŢINTEI

Se realizează prin folosirea antenelor cu emisie directivă care emit unde radio într-un
fascicul îngust numit diagramă de directivitate. Acesta are forma în plan orizontal a unei petale
alungite iar în plan orizontal în funcţie de destinaţia staţiei de radiolocaţie. Rotind în plan
orizontal un astfel de fascicul (mecanic sau electronic) se pot observa pe ecranul tubului catodic
toate ţintele din jurul staţiei de radiolocaţie.
Prin urmare, azimutul ţintei se poate determina dupa direcţia fascicolului antenei.
Azimutul se citeşte pe scala de azimut. În situaţia cînd la rotirea scalei azimutului de la aparatura
de navigaţie (în cazul staţiilor de radiolocaţie navale) a navei se introduce şi drumul acesteia, se
poate determina şi relevmentul la ţintă. Precizia de determinare a direcţiei la ţintă este
determinată de metoda de relevare folosită în staţia de radiolocaţie, aceasta fiind determinată de
destinaţia staţiei (de observare, de navigaţie sau de tragere).
Pentru determinarea poziţiei unei ţinte aeriene, antena cu acţiune directivă (atât în plan
orizontal cât şi în plan vertical) este rotită în plan orizontal în direcţia ţintei, iar după aceea în
plan vertical cu un unghi sub care se vede ţinta faţă de planul orizontal. Unghiul de înălţare se
determină ca şi azimutul după direcţia antenei.
Dacă distanţa ,,D” şi unghiul de înălţare ,,ε” sunt cunoscute, înălţimea la ţintă se poate
determina cu relaţia:

H = D sin ε

3. PARAMETRII PRINCIPALI AI STAŢIEI DE RADIOLOCAŢIE

Staţiile de radiolocaţie şi performanţele acestora pot fi caracterizate cu ajutorul

parametrilor (performanţelor) tehnico – tactici.

3.1. PARAMETRII TEHNICI

Principalii parametrii tehnici ai unei staţii de radiolocaţie sunt:
 Caracteristicile impulsului de emisie.
Impulsurile create de staţia de radiolocaţie sunt caracterizate prin: durată, formă, frecvenţă de
repetiţie, frecvenţă de oscilaţie.
Durata impulsurilor înfluenţează distanţa minimă de descoperire a staţiei (raza moartă),
capacitatea de separare în distanţă şi distanţa de acţiune a S.R.
 Fig. 1.
Caracteristicile impulsurilor

În funcţie de destinaţia staţiei, τ (durata impulsului) poate fi de la câteva μsec la zecimi de

μsec.
 Forma impulsurilor influenţează precizia măsurării şi capacitatea de separare.
În majoritatea cazurilor acestea sunt de forma dreptunghiulara.
Limita inferioară a frecvenţei de repetiţie este determinată de aşa-zisul efect de
cinematografie. După cum se ştie perceptarea senzaţiilor luminoase este inerţială: În
medie ,,constanta de timp” a ochiului este de circa 0,1 sec. Pentru ca imaginea pe ecranul
indicatorului să fie continuă, perioada de repetiţie a impulsului trebuie sã fie
de maxim 0,05 secunde. Prin urmare limita inferioarã a frecvenţei de repetiţie a impulsurilor
trebuie sã fie:
F = = = 20
Limita superioarã este determinatã de distanţa maximã de acţiune a staţiei de radiolocaţie.
Dacã frecvenţa de repetiţie a impulsurilor este foarte mare, adicã perioada T este foarte
micã, atunci pot sã aparã situaţii când staţia de radiolocaţie nerecepţionând încã semnalele
reflectate de la ţintele îndepãrtate, emite un nou impuls. Pe indicator începe o desfãşurare nouã şi
semnalul reflectat de ţintele îndepãrtate apare la începutul desfãşurãrii dezorientând operatorul.
Pentru excluderea acestui fenomen, limita superioarã a frecvenţei de repetiţie a
impulsurilor trebuie sa fie aleasã ţinându-se cont de distanţa maximã de bãtaie a staţiei de
radiolocaţie, adicã:
F≤ sau T ≥ 2,5
Frecvenţa de repetiţie are influenţã şi asupra semnalelor reflectate, şi anume odatã cu
creşterea frecvenţei de repetiţie se mãreşte şi numãrul impulsurilor reflectate de ţintã, ceea ce
duce la apariţia unei ţinte mai bine conturate pe ecranul tubului catodic, În general în staţiile de
radiolocaţie, frecvenţa de repetiţie a impulsurilor este în conformitate cu destinaţia acesteia şi
este cuprinsã între limitele:
F = 50 ÷ 10 000 ;
T = 2000 ÷ 100 μsec;
Frecvenţa oscilaţiilor pe durata impulsului poate fi de la 60 Mhz (λ=5m) pânã la 30 000
Mhz (λ=1cm) şi chiar mai mare în cazul staţiilor de navigaţie.
Lungimea de undã (λ) se determinã cu relaţia:
λ=
unde f este frecvenţa oscilaţiei.
Lungimea de undã influenţeazã distanţa de descoperire, gabaritul antenei şi parametrii
diagramei de directivitate a antenei.
Puterea în impuls este puterea dezvoltatã de emiţãtor pe timpul emisiei.
Staţiile de radiolocaţie au puteri începând de la zeci pânã la sute sau chiar mii de kw.
Energia impulsului este produsul dintre puterea impulsului şi durata impulsului.
Puterea medie a staţiei de radiolocaţie este produsul dintre energia impulsului şi frecvenţa
de repetiţie a impulsurilor:
P =P *τ *F
şi poate fi de la câteva zeci de watti la câteva sute de watti.
Lungimea pachetului (d) de oscilaţii de ultra înalta frecvenţa pe durata impulsului (τ )
este determinatã cu relaţia:
d=c*τ
unde : c – viteza de propagare;
pentru τ = 1 μsec, d = 300m.

Dimensiunile caracteristicii de directivitate a antenei

De obicei are forma unui fascicol prelungit, dar uneori poate avea şi alte forme.
Directivitatea antenei depinde de tipul şi dimensiunile antenei, precum şi de lungimea de
undã. Cu cât suprafaţa deschiderii antenei este mai mare şi lungimea de undã mai micã, cu atât
unghiul de directivitate este mai mic.

Unghiul de directivitate al antenei parabolice se poate determina aproximativ cu relaţia:

θ = 70 (grade)
unde D – diametrul paraboloidului.

Sensibilitatea şi banda de trecere a receptorului

Sensibilitatea este determinatã de valoarea minimã a tensiunii sau puterii semnalului la

intrarea receptorului sau puterii semnalului la ieşire este suficient pentru afişarea ţintei pe ecranul
indicatorului. Sensibilitatea se mãsoarã în μV, sau dB.
Selectivitatea receptorului reprezintã posibilitatea acestuia de a separa semnalul util de
alte semnale sau zgomote care diferã de acesta prin frecvenţã. Cu cât selectivitatea este mai
bunã, cu atât banda de trecere a receptorului este mai îngustã. Odatã cu îngustarea benzii de
trecere se vor tãia o parte din armonicile semnalului util, fapt ce va duce implicit la deformarea şi
atenuarea acestuia. Aceasta va duce şi la micşorarea nivelului semnalului la iesirea receptorului
ceea ce determinã micşorarea sensibilitãţii receptorului. Deci existã o bandã de trecere optimã,
pentru care sensibilitatea receptorului este maximã. Banda de trecere optimã este invers
proporţionalã cu durata impulsurilor amplificate.

Limitele mãsurãrii distanţei.

Orice staţie de radiolocaţie are o distanţã de descoperire maximã şi una minimã. Distanţa
de descoperire maximã (când între staţie şi ţintã avem o vizibilitate directã) depinde de: puterea
în impuls a emiţãtorului, sensibilitatea receptorului, durata impulsului, caracteristica de
directivitate, dimensiunile şi forma ţintei, precum şi de lungimea de undã. Dacã considerãm cã
energia undelor radio în atmosferã nu este atenuatã, dependenţa distanţei de descoperire a staţiei
de factorii de mai sus poate fi exprimatã cu ajutorul relatiei matematice (denumitã adesea ecuaţia
distanţei de descoperire a staţiei de radiolocaţie):

D =

unde: P - puterea impulsului emis;

P - sensibilitatea receptorului;
S – suprafaţa de reflexie a ţintei;
G – coeficientul de amplificare al antenei (câştigul antenei);
λ – lungimea de undã;
Aceşti parametrii influenţeazã distanţa de descoperire astfel:
Dacã creştem P , distanţa creşte foarte puţin. Creşterea puterii de 16 ori duce la o dublare
a distanţei de descoperire. La fel influenţeazã şi mãrirea sensibilitãţii receptorului care este şi
funcţie de durata impulsului. Mãrirea duratei impulsului duce la creşterea distanţei, deoarece face
posibilã micşorarea benzii de trecere a receptorului şi prin urmare selectivitatea acestuia creşte.
Distanţa de descoperire creşte o data cu îngustarea diagramei de directivitate a antenei,
deoarece aceasta duce la concentrarea mai mare a energiei semnalelor emise şi recepţionate, cu
alte cuvinte se mãreşte coeficientul de amplificare al antenei (câştigul antenei).
Distanţa de descoperire depinde şi de dimensiunile şi forma ţintei (cu cât aceasta este mai
mare cu atât semnalul reflectat este mai puternic şi ţinta este descoperitã la o distanţã mai mare).
Orice staţie de radiolocaţie are o distanţã minimã de acţiune care se mai numeşte şi raza
zonã moartã. Staţiile nu pot descoperii şi însoţii ţintele care se gasesc la o distanţã foarte micã
deoarece în timpul emisiei şi un timp oarecare dupã emisie receptorul nu poate recepţiona
semnalele reflectate. Raza zonã moartã este proporţionalã deci cu durata impulsului, şi depinde
de inerţia comutatorului de antenã şi de timpul de restabilire a sensibilitãţii receptorului.

Precizia mãsurãrii coordonatelor

Staţiile de radiolocaţie mãsoarã coordonatele ţintelor cu precizie foarte mare. Precizia

determinãrii coordonatelor unghiulare de cãtre staţiile de conducere a armamentului este aproape
ca a aparatelor optice, iar precizia determinãrii distanţei este cu mult mai mare. Staţiile de
radiolocaţie mãsoarã cu aceeaşi precizie atât distanţele mici cât şi cele mari, pe când telemetrele
îşi micşoreazã precizia o datã cu creşterea distanţei. În staţiile de radiolocaţie de descoperire,
unde nu este necesarã o precizie foarte mare în mãsurarea distanţei, aceastã coordonatã este
determinatã cu o eroare de pânã la 0,5 Mm.
Precizia determinãrii coordonatelor unghiulare depinde de deschiderea diagramei de
directivitate a antenei şi de metoda folosita în mãsurarea coordonatelor. Cu cât diagrama de
directivitate este mai îngustã cu atât precizia este mai mare. O diagramã îngustã se realizeazã mai
uşor pentru lungimi de undã mai mici.

Capacitatea de separare

Capacitatea de separare poate fi in distanţă şi în [Link] de separare în distanţă

este distanţa minimă dintre doua ţinte care se gasesc pe aceeaşi direcţie, astfel ca acestea să se
poată observa separat pe ecranul indicatorului. Capacitatea de separare in distanţă depinde de
durata impulsului, care determină lungimea pachetului de unde radio. (fig 2)

Fig 2 Capacitatea de separare in distanţă

a-distanţa dintre ţinte este mai mare decat jumatatea pachetului de unde radio
b-distanţa dintre ţinte este mai mică decat jumatatea lungimii pachetului de unde radio.

Dacă distanţa dintre ţinte este egala cu “r”, atunci semnalele reflectate de ţinta 2 parcurg
o distanţă mai mare ,2r ,decat semnalele reflectate de tinta [Link]ă distanţa dintre ţinte este egală
cu ½ din lungimea pachetului de unde radio, atunci flancul din faţă al impulsului reflectat de
ţinta 2 se suprapune cu flancul din spate al impulsului reflectat de ţinta 1, iar ţintele pe ecran nu
pot fi distinse. Dacă însă distanţa dintre ţinte va fi mai mare decat jmătatea lungimii pachetului
de unde radio, atunci flancul faţă al impulsului reflectat de ţinta 2 nu va ajunge flancul din spate
al impulsului reflectat de ţinta 1 şi impulsurile de la cele 2 ţinte se vor observa ca două ţinte
distincte pe ecran.
Prin urmare, distanţa minimă dintre două ţinte care mai pot fi observate separat este egală
cu jumătatea lungimii pachetului de unde radio .
Deci pentru creşterea capacităţii de separare in distanţă este de dorit să se folosească pe
cat posibil impulsuri de durată scurtă.
Capacitatea de separare in unghi reprezintă unghiul minim dintre două ţinte, care sunt la
aceeaşi distanţă pentru ca acestea să se poată observa separat pe indicator. Capacitatea de
separare pe coordonatele unghiulare depinde de unghiul de directivitate al antenei si anume, cu
cat caracteristica de directivitate este mai îngustă, cu atat capacitatea de separare este mai mare si
invers.
Capacitatea de separare in unghi este aproximativ egală cu unghiul de directivitate astfel
dacă unghiul dintre ţinte este mai mic decat lăţimea diagramei de directivitate, atunci ambele
ţinte se vor găsi in interiorul diagramei şi nu vor putea fi observate separat pe ecran. Dacă
valoarea unghiului dintre ţinte este mai mare decat lăţimea diagramei, atunci ambele ţinte sunt
observate separat.
Deci pentru a avea o bună capacitate de separare în unghi este necesar ca unghiul de
deschidere al diagramei să fie cat mai mic(fig 3)

Fig 3 Dependenţa capacităţii de separare în unghi de directivitatea antenei

4. Schema funcţională a unei staţii de radiolocaţie

După felul emisiei energiei electromagnetice staţiile de radiolocaţie pot fi cu emisie

continuă sau în impuls. Cele mai răspandite sunt cele cu emisie în impuls fapt pentru care le
vom trata in continuare
 Figura 1 Schema funcţională a staţiei de radiolocaţie cu emisie în impuls.

Conform schemei funcţionale SRL cu emisie în impuls are în componenţa sa următoarele

blocuri(aparate) principale :
Blocul de sincronizare .Staţia de radiolocaţie emite impulsuri de înaltă frecvenţă la
intervale de timp bine determinate. Frecvenţa de repetiţie este determinată de frecvenţa
impulsurilor de sincronizare. Blocul de sincronizare generează impulsuri care asigură
funcţionarea sincronă în timp a emiţătorului,receptorului si indicatorului electronic.
Antena. Este destinată pentru emiterea in spaţiu a undelor radio si recepţia semnalelor
radio reflectate de la obiectele din spaţiul înconjurător . De regulă S.R.L folosesc una si aceeasi
antenă pentru emisie si recepţie, lucru posibil datorită funcţionării în impuls a emiţătorului,
emisia şi recepţia realizandu-se la momente diferite.
Emiţătorul. Transformă energia electrică a sursei de alimentare în impulsuri de enrgie de
ultra înalta frecvenţă care sunt aplicate prin intermediul comutatorului de antenă,antenei ce le
emite directiv.
Receptorul. Este destinat pentru amplificarea semnalelor reflectate de ţintă,prelucrarea
lor in semnale video pe care le aplică indicatorului electronic spre a fi afişate pe ecran.
Indicatorul. Este destinat pentru punerea in evidenţă printr-un sistem vizual (tubul
catodic) a semnaleleor reflectate de obiectele (nave,avioane,clădiri etc) descoperite şi
determinarea coordonatelor acestora.
Comutatorul antenei. Asigură comutarea antenei la ieşirea emiţătorului la emisia
semnalelor radio şi la intrarea receptorului pentru recepţia semnalelor reflectate.
Sursa de alimentare. Asigură alimentarea tuturor blocurilor si aparatelor staţiei cu
energia electrică necesară functionării lor.
Dispozitivul de rotire al antenei. Asigura rotirea antenei în azimut şi unghi de înălţare,
circular sau in sector in funcţie de regimul de lucru al staţiei de radiolocaţie, pentru descoperirea
ţintelor şi determinarea coordonatelor acestora.
 Antena, emiţătorul, receptorul, comutatorul antenei şi dispozitivele de acord ale staţiei
sunt cuplate între ele cu un ghid de undă sau cu un fider special (in funcţie defrecvenţa de lucru)
pentru care se canalizează energia de ultraînaltă frecvenţă la emisie si recepţie.
Componenţa şi modul de funcţionare a fiecaruia dintre principalele blocuri enumerate
mai sus vor fi prezentate în detaliu la studiul sistemelor de radiolocaţie din dotare Marinei
Militare .