Dansul popular românesc

Dansul este un mijloc artistic de exprimare a unui mesaj printr-o succesiune de mișcări
ritmice, variate și expresive ale corpului, executate în ritmul muzicii, având caracter religios, de
artă sau de divertisment.

Originile dansului:

Originile dansului coincid cu începuturile comunităților omenești, având funcții rituale

(mistice, războinice), de invocare a forțelor divine, pentru reușita la vânătoare,
confruntări tribale etc. La unele popoare, caracterul ritual s-a păstrat, decantat și abstractizat,
până în zilele noastre.

În Grecia antică, dansul făcea parte din disciplinele fundamentale ale educației,
considerat eficient pentru sădirea, menținerea și întărirea sentimentelor de solidaritate socială. În
acest scop, se practicau dansuri războinice (pirice), pacifice (emelii), de cules al viilor (epilenice)
etc.

În Roma antică, exista dansul ritual saltatio, cu funcții invocatoare, dar acesta a degenerat
odată cu decăderea Imperiului Roman.

În Evul Mediu, în ciuda tendinței clerului de a menține funcția religioasă a dansului,

influențele laice au devenit din ce în ce mai puternice, accentuându-se în sec. al XIII-lea, când în
practica socială s-au dezvoltat diverse genuri de dans (denumite chorea, charola, carole, danse,
estampie, ductia, pastourelle ș.a.), ca o expresie simplă și puternică a dragostei de viață a
poporului.

Dansul în România
Poporul român are dansuri de o deosebită bogăție și varietate, care se execută individual,
sau în grup (perechi, linie, cerc), diferind de la regiune la regiune. Caracteristică este practica
folosirii ca suport muzical a unor melodii diverse pentru unul și același dans, ca și executarea pe
aceeași melodie a mai multor dansuri.
Cele mai răspândite sunt hora, sârba, învârtita, călușul și multe altele, cu tendința de
generalizare datorită activităților artistice de amatori și, îndeosebi, a televiziunii.

În creația muzicală românească, dansurile populare au fost utilizate mai întâi în

aranjamente, rapsodii instrumentale, apoi au stat la baza unor prelucrări mai complexe, mergând
până la invenții melodico-ritmice sugerate de structurile tipice.
 Dansul românesc a pătruns nu numai în muzica de balet a lui Mihail Jora, Paul
Constantinescu, Zeno Vancea ș.a., ci și în creația corală, camerală și simfonică a lui George
Enescu, M. Jora, Mihail Andricu, Marțian Negrea, P. Constantinescu, Theodor Rogalski ș.a.

Calusarii,dans prezentat la Targul din Leipzig, 1954

Dansuri romanesti:
[Link]
Hora este cel mai vechi şi cel mai răspândit dans popular românesc. Transmis din generație în
generație, dansul se joacă de către femei şi bărbaţi deopotrivă, în cerc mare, aceștia ţinându-se de
mâini.

Paşii la horă sunt simpli, înainte şi înapoi, uneori combinaţi cu o mişcare laterală. Ritmul este
unul potrivit. Oricine poate juca acest joc.

Cultura populară românească oferă posibilitatea de a observa geneza și evolutia valorilor

spirituale. Așadar, circularitatea horei ne amintește de faptul că cercul, ca formulă cosmică, este un
univers închis. Prima menționare a horei a fost făcută de cronicarul Dimitrie Cantemir în cartea sa
„Descriptio Moldaviae” , în 1716. Acest lucru s-a întâmplat aproape de timpul când s-a facut și prima
descriere a muzicii populare, respectiv lăutarii. Aceasta datează din 1688 și apare în „Biblia de la
București”, scrisă de Șerban Cantacuzino.

Hora poate fi numită conform locului de unde provine – „Hora de la Orhei” sau poate purta
numele persoanei sau a evenimentului, în cinstea cărora este interpretata – „Hora miresei”.

[Link]
 Călușarii reprezintă participanții la dansul Călușului, dans tradițional românesc, prezent
în timpurile vechi atât în Moldova, Oltenia cât și în Transilvania.

Originea şi istoria:

Este considerat a fi unul dintre cele mai rapide şi spectaculoase dansuri din lume şi în lista capodoperelor
non-materiale ale culturii universale, a fost trecut la loc de cinste. În 2005, a fost inclus de UNESCO în patrimoniul
cultural nemuritor al lumii. Ne încearcă desigur un puternic sentiment de mândrie… vorbim, da, de Dansul
Căluşului, dans autentic românesc.
Originea şi istoria :
Dansul Căluşului, aşa cum îl simt românii, este mai mult decât un dans… Este un ceremonial plin de
spectacol, grandoare, ritm şi viaţă, poate cel mai reprezentativ şi vechi dans tradiţional de pe meleagurile româneşti.
Este un act de creaţie românească exuberanţa şi sublimă, un ritual prin care sunt invocate vindecarea şi protecţia, un
mesaj cu substrat arhaic pe care românii îl transmit de veacuri…
Originea Dansului Căluşului este străveche. Se crede că Dansul Căluşului îşi are rădăcinile în ritualurile
precreştine de fertilitate şi că aduce fericire, noroc şi sănătate în satele în care este practicat. Dansul Căluşului
datează din perioada precreştină, spun etnografii, iar existenţa să în formă actuală este relaţionată cu străvechiul cult
al Soarelui. Totodată, etimologia acestui dans face referire la căluş, obiect care astupă gură, obligând astfel la tăcere
şi la păstrarea secretului magic. În plus, culorile din care este alcătuit steagul căluşarilor: alb şi roşu (culori încărcate
de sacralitate în viziunea dacilor) fac trimiteri la vechile ritualuri zamolxiene.
Dansul Căluşarilor este un dans atemporal, desprins parcă din mentalitatea şi felul de-a fi şi de-a simţi al
poporului român. Se interpretează la împrejurări deosebite, de sărbătoarea Rusaliilor, sărbătoare cu semnificaţii
speciale în tradiţia populară românească. Prin urmare, în săptămâna de dinaintea Rusaliilor, Căluşarii colindă satele,
încercând să alunge boală şi spiritele rele prin puterile magice cu care sunt investiţi în timpul dansului.