3.1.1.

Metoda didactică este „o cale eficientă de organizare şi conducere a

învăţării, un mod comun de a proceda care reuneşte într-un tot familiar eforturile
profesorului şi ale elevilor săi“ (I. Cerghit, 2001, p.63). Ea este „calea de urmat în
activitatea comună a educatorului şi educaţilor, pentru îndeplinirea scopurilor
învăţământului, adică pentru informarea şi formarea educaţilor“ (C. Moise, 1998,
p.143). Metoda de învăţământ poate fi privită şi ca
„o modalitate de acţiune, un instrument cu ajutorul căruia elevii, sub îndrumarea
profesorului sau în mod independent, îşi însuşesc şi aprofundează cunoştinţe, îşi informează
şi dezvoltă priceperi şi deprinderi intelectuale şi practice, aptitudini, atitudini etc.“
(M. Ionescu, M. Bocoş, 2001, p.122).
În didactica modernă „metoda de învăţământ este înţeleasă ca un anumit mod de a
proceda care tinde să plaseze elevul (şi/sau studentul – n.n.) într-o situaţie de învăţare, mai
mult sau mai puţin dirijată care să se apropie până la identificare cu una de cercetare
ştiinţifică, de urmărire şi descoperire a adevărului şi de legare a lui de aspectele practice ale
vieţii“ (M. Ionescu, V. Chiş, 2001, p.126).

3.1.2. Tehnica didactică presupune „îmbinarea mai multor procedee didactice ca

soluţie practică însoţită de mijloace pentru realizarea activităţilor didactice“ (M. Ionescu, I.
Radu, 2001, p.124). Termenul este destul de rar utilizat sau primeşte semnificaţii mai largi.
 3.1.3. Procedeul didactic – este „o particularizare sau o componentă a metodei;
procedeele didactice sunt practice (soluţii didactice practice) însoţite, după caz, de tehnici
şi mijloace didactice, pentru realizarea metodelor didactice“ ([Link]ş, 1994).
Între cele trei elemente există o evidentă interdependenţă: metoda subsumează tehnicile care
la rândul lor subordonează procedeele. Dacă spre exemplu metoda este „descoperirea“
(învăţarea prin descoperire), tehnica utilizată poate fi „munca intelectuală (individuală)“ iar
procedeul „lectura bibliografiei (sau manualului)“.
Relaţia dintre metode, tehnici şi procedee este una foarte dinamică şi complexă; în anumite
contexte pedagogice o metodă se poate transforma în procedeu (sau invers);demonstraţia
poate fi procedeu în cadrul explicaţiei (care fiind dominantă într-o secvenţă didactică, o
subsumează) dar poate fi metodă în cazul unor demonstraţii pe viu (când se prevalează).

3.1.4. Metodologia didactică desemnează fie combinaţia mai multor metode prin
care se realizează efectiv actul educativ, fie
„teoria care sudează între ele aceste metode, o anumită concepţie pedagogică, proprie epocii
şi şcolii“ (I. Cerghit, 1982). Este „teorie şi practică a metodelor de învăţământ, ştiinţa care
se ocupă cu definirea, clasificarea şi valorificarea sistemului metodelor de învăţământ,
bazate pe o concepţie unitară despre actul predării şi învăţării, pe principiile şi legile care
stau la baza acesteia“ (M. Ionescu, V. Chiş, 2001, p.127).

3.1.5. Tehnologia didactică reprezintă „ansamblul tehnicilor şi cunoştinţelor

practice imaginat pentru a organiza, a testa şi a asigura funcţionalitatea instituţiei şcolare la
nivel de sistem“ (S. Cristea ap.G. de Landsheere, 2000, p.363).
Termenul a fost foarte mult vehiculat, a cunoscut numeroase resemnificări. El desemnează,
în esenţă (şi în accepţiune actuală) ansamblul metodologiei didactice corelat cu mijloacele
de învăţământ asociate. În literatura de specialitate se utilizează şi sintagma „tehnologia
instruirii“ pentru a desemna „un mod sistematic de proiectare, realizare şi evaluare a
întregului proces de învăţare şi predare, „în concordanţă cu obiectivele pedagogice asumate“
(M. Ionescu, I. Radu, 2001, p.124).
 3.1.6. Strategia didactică – desemnează „un mod de abordare a unei situaţii de
instruire“ care permite/presupune „raţionalizarea conţinuturilor“; determină „structurile
acţionale“; o „combinatorică structurală“ între „metode, mijloace, forme, relaţii, decizia
instrucţională“ şi care vizează „optimizarea instruirii“. Ea depinde de: concepţia
pedagogică a cadrului didactic, obiectivele instructiv- educative, conţinuturile instruirii,
tipul de învăţare necesară, stilul de predare al profesorului, caracteristicile psihosociale
ale partenerilor ergonomia spaţiului instructiv-educativ şi orizontul timpului de instruire
(R. B. Iucu, 1998, p.96 şi urm.). Strategiile de instruire sunt elemente complexe ale
realităţii pedagogice; ele se clasifică după criterii diverse (după domeniul activităţilor
instrucţionale predominante: cognitive, psihomotorii, afectiv- motivaţionale, combinatorii;
după logica gândirii: inductive, deductive, analogice, transductive, mixte; după gradul de
structurare a sarcinilor de instruire: algoritmice, nealgoritmice, euristice ş.a.).
Strategiile didactice presupun combinarea (dezirabil optimă) a tuturor elementelor
procesului instructiv-educativ în condiţii/contexte concrete.
3.2. Clasificări ale metodelor didactice
Diversificarea situaţiilor de instruire a dus, în timp, la diversificarea metodologiei didactice;
„şcola de astăzi se declară în favoarea diversificării şi flexibilizării metodologiei de
instruire“ (I. Cerghit, 2001, p.64), ceea ce conduce la extinderea ariei problematice a
domeniului; criteriile de clasificare sunt foarte numeroase şi autori diferiţi adoptă una/alta
dintre variante. Le vom enumera pe cele mai frecvent citate în lucrările de didactică
reprezentative (M. Ionescu, V. Chiş, 2001).

3.2.1. Clasificarea metodelor didactice clasice (S. Stoian):

- metode bazate pe acţiune (exerciţiul, lucrări de laborator, de atelier, activitatea
cu cartea);

- metode iconice (la nivelul primului sistem de semnalizare) – demonstraţia,

observarea, excursiile şi vizitele;

- metode simbolice (la nivelul celui de-al doilea sistem de semnalizare) –

expunerea, conversaţia;

3.2.2. Clasificarea în funcţie de scopul didactic urmărit:

- metode de predare a materialului nou, de fixare a
cunoştinţelor, de formare a priceperilor şi deprinderilor: expunerea
(prelegerea, explicaţia), conversaţia, demonstraţia, munca cu manualul şi cartea, observarea
independentă, exerciţiul;

- metoda de verificare şi apreciere a cunoştinţelor, priceperilor şi deprinderilor:

verificarea orală, verificarea scrisă, verificarea cu ajutorul maşinilor.