Titularizare – Istoria Bisericească Universală- Definitivat

ISTORIA BISERICEASCĂ UNIVERSALĂ 119

I. Întemeierea Bisericii şi răspândirea creştinismului prin predica Sfinţilor

Apostoli 120

1. Întemeierea Bisericii 120

2. Răspândirea creştinismului prin predica Sfinților Apostoli 120

II. Creștinismul în timpul Sfântului Împărat Constantin Cel Mare 123

III. Sinoadele Ecumenice 127

III.1. Sinodul I Ecumenic 127

III.2 Sinodul II Ecumenic 129

III.3. Sinodul III Ecumenic 131

III.4. Sinodul IV Ecumenic 133

III.5. Sinodul V Ecumenic 134

III.6. Sinodul VI Ecumenic 135

III.7. Sinodul VII Ecumenic 136

IV. Schisma cea mare din anul 1054 137

IV.1. Cauzele schismei 137

IV.2. Etapele schismei 138

IV.3. Consecințele schismei 139

V. Reforma Protestantă 140

V.1. Cauzele reformei 140

V.2. Reformatorii: Martin Luther și Jean Calvin 141

V.3. Urmările reformei 144

 Titularizare – Istoria Bisericească Universală- Definitivat

I. ÎNTEMEIEREA BISERICII ŞI RĂSPÂNDIREA CREŞTINISMULUI

PRIN PREDICA SFINŢILOR APOSTOLI

1. Întemeierea Bisericii

După Înălţarea Mântuitorului, creștinii erau împărțiți în două mari formațiuni:

⮚ una la Ierusalim, în număr de 120 (cf. Fapte 1;15);

⮚ alta în Galileea, peste 500 ( cf. I Corinteni 15;6).

La Ierusalim, Apostolii, au completat ceata celor doisprezece, alegând, prin sorţi, în locul
lui Iuda Iscariotenul, pe Matia, cf. Fapte 1;26.
La 10 zile după Înălţarea Domnului la cer, apostolii erau adunaţi la un loc. Evrei, din
toate părţile lumii, se adunaseră la Ierusalim pentru sărbătoarea Cinzecimii.
În această zi, Duhul Sfânt S-a pogorât în chipul limbilor de foc peste apostoli, care „au
început să vorbească în alte limbi” (Fapte 2;1-4). Apostolii au ieşit apoi cu mult curaj în cetate,
unde Sfântul Apostol Petru a vorbit mulţimilor despre Hristos; ascultătorii au „fost pătrunşi la
inimă”, în urma predicii Sfântul Apostol Petru (Fapte 2;22-33) botezându-se „ca la trei mii de
suflete” (Fapte 1;37, 4;31), luând fiinţă astfel prima comunitate creştină, constituită din iudei
şi prozeliţi din Palestina şi din împrejurimi.

2. Răspândirea creştinismului prin predica Sf. Apostoli

După înviere, Mântuitorul i-a trimis pe Sfinții Apostoli la propovăduire, spunându-le:

„Mergând învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului
Duh, învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă”(Matei 28; 19).

Iacob cel Mic (fratele Domnului) – nu a fost unul din cei 12 apostoli, ci făcea parte din
ceata celor 70 de ucenici. A fost în fruntea bisericii din Ierusalim, fiind primul episcop al cetăţii.
A prezidat Sinodul de la Ierusalim (49-50) şi ne-a lăsat o epistolă ce-i poartă numele.
 Titularizare – Istoria Bisericească Universală- Definitivat

În anul 62, a fost aruncat de pe aripa Templului şi ucis cu pietre, de către iudei. Este
prăznuit pe 23 octombrie.

Apostolul Iacob al lui Zevedeu (Iacob cel Bătrân sau cel Mare) – a rămas la Ierusalim,
predicând cuvântul Domnului, până la moartea să martirică, fiind ucis cu sabia în anul 44, din
porunca lui Irod Agripa; el este primul apostol martir, fiind prăznuit pe 30 aprilie.
Sfântul Apostol Ioan, fiul lui Zevedeu, fratele lui Iacob cel Bătrân şi „ucenicul cel
iubit al Mântuitorului”– a rămas la Ierusalim, până la moartea Fecioarei Maria (care fusese
încredințată de către Mântuitorul spre grija lui), sau poate până la începutul războiului iudaic,
anul 66.
El este autorul celei de-a patra Evanghelii, a trei epistole şi a Apocalipsei.
Tradiţia bisericească ne spune că a predicat la Efes, înfiinţând aici şi în mai multe oraşe,
biserici importante, ce le întâlnim menţionate în Apocalipsă, capitolele 1 şi 2.
În anul 96 este exilat pe insula Patmos, din Marea Egee, acest lucru fiind confirmat de
scrierea sa, Apocalipsa (1,9). Moare de moarte naturală în timpul împăratului Traian (98-117) la
vârsta de 100 de ani.
Fiind ultimul Apostol adormit în Domnul, epoca de după el s-a numit post-apostolică, a
bărbaţilor apostolici.
Acum se produce separarea Bisericii creştine de Sinagogă. Sfântul Apostol Ioan ia
atitudine contra unor erezii, care apar în vremea sa, precum cea a iudeului gnostic, Cerint din
Asia Mică.
Despre ceilalţi apostoli avem ştiri sporadice, de la scriitori creştini din secolele II-IV,
astfel, cel mai important izvor fiind scrierile lui Eusebiu de Cezareea (†340). Potrivit acestuia,
activitatea apostolică a fost următoarea:

Sfântul Apostol Andrei – cel dintâi chemat la apostolat, a predicat, mai întâi în
provinciile Asiei Mici, Capadocia, Galatia, Pont, Bitinia, Tracia, Sciţia Mică (Dobrogea de azi),
Bizanţ şi apoi în oraşul Patras din Grecia unde a fost răstignit pe o cruce în formă de X în jurul
anului 60. Este socotit Apostolul românilor, fiind prăznuit la 30 Noiembrie.

Sfântul Apostol Toma – a predicat în Parția, apoi în India, unde a murit ca martir, fiind
străpuns cu lancea în anul 72 (Eusebiu, Istoria bisericească, III,1). Este prăznuit la 6 Octombrie.
 Titularizare – Istoria Bisericească Universală- Definitivat

Sfântul Apostol şi Evanghelist Matei – a predicat mai întâi iudeilor din Palestina, pentru
care a scris Evanghelia, în limba aramaică, iar mai apoi în ţările din jurul Palestinei, Arabia,
Siria, ajungând până în Persia, către sfârșitul vieții, ajungând în Etiopia, unde a murit ca martir,
fiind tăiat cu fierăstrăul. Este prăznuit 16 Noiembrie

Sfântul Apostol Bartolomeu (Natanael) – a propovăduit în India, Laconia şi Armenia,

murind muceniceşte prin răstignire. Este prăznuit la 11 Iunie.

Sfântul Apostol Tadeu – cunoscut sub numele de Iuda al lui Iacov sau Levi, se crede, că
a predicat în Palestina şi Persia, unde a murit muceniceşte. Este prăznuit la 19 Iunie
Sfântul Apostol Filip – a predicat cuvântul Domnului în Frigia (şi Scitia Minor după mai
noile opinii), murind ca martir la Herapolis, prin răstignire în vârstă de 80 de ani. Este prăznuit la
14 Noiembrie .

Sfântul Apostol Simon Zelotul (Canaanitul) – informații neconfirmate precizează că a

predicat în Edessa sau după o tradiţie apuseană din sec VI-lea, în Egipt şi apoi în Persia, unde a
fost martirizat prin sabie. Este prăznuit la 10 Mai.

Sfântul Apostol Matia – ales în locul lui Iuda Iscarioteanul ,a predicat, mai întâi în
Iudeea, apoi în Etiopia, unde a primit moarte martirică prin secure. Este prăznuit la 30 Iunie.

Sfântul Apostol Petru – până în anul 50 şi-a desfăşurat activitatea la Ierusalim, în

Iudeea, Samaria şi Galileea (cf. Fapte 9;31); după sinodul apostolic a predicat în Antiohia.
Eusebiu de Cezareea precizează: „Când Sf. Apostoli şi ucenici ai Mântuitorului nostru s-
au împrăştiat peste tot pământul locuit, Petru a predicat evreilor din împrăştiere, în Pont,
Galatia, Bitinia, Capadocia şi Asia, pentru ca, la sfârşit, ajungând la Roma, să fie răstignit cu
capul în jos, cum el singur a dorit să pătimească ” (Eusebiu, Istoria bisericească, III ,1).
Din întâia sa epistolă, reiese că a predicat şi în Babilon (cf. I Petru 3;13).
După tradiţia consemnată de Origen şi citată de Eusebiu, se crede. că a predicat şi în
Macedonia; iar din Epistola I către Corinteni, reiese că a stat un timp şi la Corint.
Spre sfârşitul vieţii sale ajunge la Roma, unde a murit ca martir, la 29 Iunie anul 67, după
unii istorici în anul 66. Este prăznuit la 29 Iunie, împreună cu Sfântul Apostol Pavel.

Apostolul „neamurilor”, Sfântul Apostol Pavel a întreprins trei călătorii misionare astfel:

a) Prima călătorie misionară (45-48)

 Titularizare – Istoria Bisericească Universală- Definitivat

A plecat din Antiohia Siriei (Seleucia), fiind însoţit de Barnaba şi Ioan Marcu, a mers apoi
în Cipru, predicând mai ales în Paphos, unde converteşte pe proconsulul roman, Sergiu-Paul, şi
trece în ţinuturile Asiei mici, Perga Pamfiliei, unde se desparte de Ioan Marcu.
Continuă călătoria în provinciile Pisidia şi Licaonia, predicând în oraşele Antiohia
Pisidiei, Iconiu, Listra şi Derbe.
Se reîntoarce în cetăţile vizitate, organizând comunităţile creştine, hirotonind preoţi
(Fapte 14;23) şi se întoarce la Perga Pamfiliei, iar de aici, prin portul Atalia, ajunge, pe mare, la
Antiohia, în anul 48.

b) A doua călătorie misionară (51-54)

A plecat împreună cu Sila şi vizitează comunităţile din Siria, Cilicia şi Licaonia, unde, în
oraşul Listra, convertesc pe Timotei, care-i va însoţi.
Vizitează comunităţile înfiinţate în prima călătorie, apoi trec prin Galatia, și Frigia
ajungând în oraşul Troa, unde convertesc pe doctorul Luca. Din Troa, cei trei misionari, luând cu
ei şi pe doctorul Luca, trec prin insula Samotrace şi ajung la Neapolis, în Macedonia, predicând
cu succes la Filipi, înfiinţând aici prima comunitate europeană. La Filipi, Pavel şi Sila sunt bătuţi
cu bice şi duşi la închisoare, de unde au scăpat în mod minunat. De la Filipi, trec prin oraşele
Macedoniei, Amfipolis, Apolonia şi ajung la Tesalonic, unde au convertit un număr mare de
prozeliţi greci şi romani şi pe unii dintre iudei. Făcându-se mare tulburare printre iudei contra
misionarilor, Pavel cu însoţitorii săi a plecat la Bereea, apoi el singur merge pe mare, ajungând la
Atena.
Din Atena, merge în Corint, unde a stat un an şi şase luni la Acvila şi Priscila, venind aici
între timp şi Sila şi Timotei; din cauza agitaţiei iudeilor, a luat cu sine pe soţii Acvila şi Priscila
şi a plecat la Efes, unde îi va lăsa pe cei doi.
De la Efes, pe mare, Sfântul Apostol Pavel, s-a dus la Cezareea Palestinei, apoi la
Ierusalim, de unde s-a întors la Antiohia (cf. Fapte 18;1-22).

c) A treia călătorie misionară (54-58)

A plecat din Antiohia, vizitând mai întâi comunităţile creştine, înfiinţate în Galatia şi
Frigia, apoi s-a oprit la Efes, pentru doi ani şi jumătate.
Părăsind Efesul, s-a dus în Macedonia, în anul 57, şi, de acolo în Iliria, iar apoi la Corint.
De la Corint trece, din nou, prin Macedonia, ajunge la Troa şi Assus, apoi, ocolind Efesul, se
opreşte la Milet.
 Titularizare – Istoria Bisericească Universală- Definitivat

De la Milet, pleacă pe mare, la Tir, Ptolemaida şi Cezareea Palestinei, şi apoi la Ierusalim,

în anul 58, ducând colecta făcută în Grecia şi Macedonia pentru săracii din Ierusalim; aici este
arestat, iar în anul 60 este trimis la Roma, unde va sta într-o detenţie uşoară până în anul 63, când
este eliberat.
După eliberarea sa, el întreprinde alte călătorii misionare în răsărit, acest lucru rezultând
din epistolele scrise de el de la Roma, precum şi din alte informații.
Împrejurările sfârşitului său sunt necunoscute, însă, se pare că s-a dus din nou la Roma,
unde a fost întemniţat pentru a doua oară şi a suferit martirajul în timpul împăratului Nero, în
anul 67, în aceeaşi zi cu Sf. Apostol Petru, 29 iunie. Este îngropat pe calea Ostia, la Roma, unde
mai târziu a fost ridicată basilica San Paulo fuori-le-muri (Sfântul Pavel din afara zidurilor).
El este cel ce a eliberat creştinismul de servitutea legii mozaice şi a asigurat
propovăduirea evangheliei la toate neamurile. A scris 14 Epistole adresate Bisericilor pe care le-a
întemeiat şi unor ucenici, epistole care constituie un mare dar făcut Bisericii, Creştine de către
Sfântul Apostol Pavel, fiind totodată un izvor de nesecată bogăţie a credinţei.

II. CREȘTINISMUL ÎN TIMPUL

SFÂNTULUI ÎMPĂRAT CONSTANTIN CEL MARE

1. Constantin cel Mare (306-337)- Convertirea la creştinism

Realitatea şi sinceritaea convertirii lui Constantin la creştinism, este evidentă, fiind

mărturisită de el însuşi şi de contemporanii lui.
Înainte de toamna anului 312, Constantin era păgân fiind adeptul cultului sincretist al
soarelui, - Sol invictus (cu unele influențe neoplatonice), cult introdus de împăratul Aurelian.
Schimbarea suprinzătoare a lui Constantin s-a produs în ajunul luptei cu Maxenţiu şi este
semnificativ faptul că el atribuie victoria obţinută ajutorului lui Dumnezeu.
După istoricii creştini, Eusebiu de Cezareea şi Lactanțiu, Constantin a văzut pe cer ziua,
în amiaza mare, o Cruce luminoasă, deasupra soarelui cu inscripţia: „in hoc signo vinces”.
Noaptea, i s-a arătat, în timpul somnului, Iisus Hristos, cu semnul crucii, pe care-l văzuse ziua
pe cer, cerându-i să-l pună pe steagurile soldaţilor, ca să le servească drept semn protector în
 Titularizare – Istoria Bisericească Universală- Definitivat

luptă. A doua zi, confecţionă un steag, după modelul arătat în vis, cu monograma creştină, steag
numit „labarum”.
Lupta a fost câştigată, spune Lactanțiu, cu ajutorul lui Dumnezeu, deoarece Constantin,
ajungând în apropierea Romei, nu avea decât 20.000 de soldaţi, comparativ cu Maxenţiu care
avea o armată de150.000 de soldaţi.
Constantin a povestit mai târziu lui Eusebiu, cu jurământ, că semnele, care i s-au arătat, l-
au încredinţat de puterea lui Hristos şi l-au făcut să treacă de partea creştinilor.
După acest eveniment, Constantin s-a apropiat tot mai mult de creştinism. Convins fiind
de valoarea religioasă şi morală a acestuia, l-a apărat şi susţinut continuu, declarându-l „religio
licita” în Imperiul roman, recomandându-l tuturor.
Împăratul s-a considerat un catehumen, până aproape de moartea sa. În acelaşi timp, şi-a
păstrat şi titlul păgân de Pontifex Maximus (preot suprem), evident din raţiuni politice.
Cu câteva zile înainte de moartea sa, a fost botezat, într-una din casele sale, Ancyrona, la
marginea Nicomidiei, de Eusebiu, episcopul semiarian al Nicomidiei şi alţi clerici, în luna mai
337; iar la 22 mai 337, în Duminica Rusaliilor a adormit în Domnul.
A fost înmormântat în mausoleul de lângă ctitoria sa, Biserica Sfinților Apostoli din
Constantinopol.

2. Politica religioasă a Sfântului Constantin

Politica religioasă a Sfântului Constantin este caracterizată, mai ales, prin câteva fapte de
importanţă majoră:

a) actul de libertate religioasă de la Milan, din ianuarie 313;

b) schimbarea capitalei imperiale de la Roma, la Constantinopol;
c) şi convocarea Sinodului I Ecumenic, de la Niceea din 325.

Prin edictul de la Milan din 313, asigură libertate creştinismului în imperiu. Din
tolerant, faţă de toate religiile, Constantin devine protector al creştinismului. Împăratul acordă
creştinismului o serie de măsuri favorabile printre care:

⮚ scuteşte pe clericii creştini de obligaţia grea şi costisitoare a funcţiunilor

municipale;
 Titularizare – Istoria Bisericească Universală- Definitivat

⮚ acordă subvenţii importante pentru întreţinerea clerului;

⮚ înlătură din legile penale dispoziţiile şi pedepsele contrare spiritului

creştinismului cum ar fi: răstignirea, zdrobirea picioarelor, stigmatizarea (arderea

cu fierul roşu);

⮚ generalizează, ca zi de odihnă în Imperiu, în 321, Duminica - sărbătoarea

săptămânală a creştinilor;

⮚ încă din 317, împăratul a început să bată şi monede cu monograma creştină.

În funcţiile înalte, el numea de preferinţă creştini, dar a păstrat şi păgâni. Funcţionarilor

păgâni li s-a interzis să aducă sacrificii.
Cultul împăratului a pierdut sensul lui religios, păstrând mai mult semnificaţia lui
politică: cinstirea autorităţii împăratului ca exponent al puterii Imperiului Roman; templele
destinate lui devin localuri publice, fără statui şi fără sacrificii.
Alegerea unei noi capitale - Constantin s-a hotărât să părăsească definitiv Roma păgână
şi să ridice un alt oraş de reşedinţă. Acesta a fost Bizanţul, pe Bosfor, care a primit numele de
Constantinopol (oraşul lui Constantin), inaugurat la 11 mai 330. Constantin face din Bizanţ o
capitală de Imperiu creştin, care trebuia să arate aceasta, prin bisericile, monumentele și
atmosfera sa.

Convocarea Sinodului I Ecumenic de la Niceea, din 325, constituie unul din meritele
deosebite ale Împăratului Constantin. Văzând tulburarea crescândă provocată de erezia lui Arie
din Alexandria, Constantin s-a decis să convoace pe episcopii Imperiului într-un sinod general
sau ecumenic (a toată lumea), spre a defini împreună adevărurile de credinţă şi a asigura unitatea
creştinismului.
Ca om de stat experimentat, Constantin şi-a dat seama că unitatea creştinismului, pacea şi
liniştea Bisericii constituie elementul de viaţă şi de rezistenţă al Imperiului Universal. În locul
pluralităţii zeilor păgâni, era de preferat existenţa unei singure credinţe în Imperiu, cea creştină,
căci ea asigura şi unitatea lui politică.
Deşi nu primise încă botezul, Constantin, însuşi, a deschis Sinodul I Ecumenic printr-o
cuvântare adresată episcopilor, asigurându-i că el se consideră împreună slujitor cu ei. Cu alt
 Titularizare – Istoria Bisericească Universală- Definitivat

prilej, după mărturia lui Eusebiu, el a spus că se consideră episcop, pus de Dumnezeu pentru
treburile din afară ale Bisericii.

3. Evenimentul în urma căruia a fost emis edictul de la Milano

Constantin, la câteva luni după victoria asupra lui Maxenţiu, la Pons Milvius (Podul
Vulturului, loc în care Constantin avusese celebra viziune), se întâlneşte cu Licinius „în chip
fericit” în palatul imperial din Mediolanum, cu prilejul pecetluirii alianţei dintre ei, prin căsătoria
lui Licinius, cu sora vitregă a lui Constantin I, Constanția .
Aici au semnat Edictul de la Mediolanum, azi Milano, prin care se acorda libertate
religioasă deplină creştinismului, care devine „religio licita” = religie permisă în Imperiu.
Totodată, se anulau toate hotărârile anterioare, luate împotriva creştinilor şi se retrocedau
Bisericii lăcaşurile de cult şi posesiunile confiscate de împărăţii precedenţi.

4. Meritele creştine ale Sfântului Împărat Constantin cel Mare

Împăratul Constantin cel Mare a fost bine intenţionat în actele sale şi a ocrotit, apărat şi
promovat creştinismul. În calitatea de prim împărat creştin, cel mai mare serviciu adus a fost
acordarea libertații de manifestare, prin edictul de la Milano din anul 313.
Convertirea sa la creştinism a dat un nou curs istoriei universale, prin încercarea de a
armoniza interesele Imperiului Roman cu interesele Bisericii.
Pentru meritele sale deosebite şi mai ales pentru marile servicii aduse creştinismului,
după lunga perioadă de persecuţii, Biserica îl cinsteşte, în chip deosebit, trecându-l în rândul
Sfinţilor şi numindu-l „Cel întocmai cu Apostolii.”

III. SINOADELE ECUMENICE

Definiţie:
 Titularizare – Istoria Bisericească Universală- Definitivat

Sinodul Ecumenic – este adunarea episcopilor întregii biserici drept credincioase, care se
convoacă, pentru a lua hotărâri în privința formulărilor dogmatice, în special, atunci când
Biserica se confruntă cu erezii. Sinoadele Ecumenice, pe langă hotărârile dogmatice, au stabilit și
alte norme (canoane), care reglementează modul de administrare al Bisericii.

Erezie – este învăţătura greşită sau concepţie particulară în materie de probleme

dogmatice a unor persoane, care şi-au organizat crezul lor aparte, distinct de cel al Bisericii, pe
care au părăsit-o.

III.1. SINODUL I ECUMENIC – ARIANISMUL

Anul şi locul - 20 mai 325, Niceea

A fost convocat de Împăratul Constantin cel Mare, fiind deschis oficial chiar de el.

Erezia combătută – Arianismul.

Arianismul nega divinitatea lui Iisus Hristos, susţinând că cea de-a doua Persoană a
Sfintei Treimi, Fiul, n-ar fi de aceeaşi ființă cu Dumnezeu Tatăl, fiind creat în timp, nu născut
mai înainte de veci, ci mai mic decât Tatăl, dar deosebit de celelalte creaturi. Erezia s-a numit
arianism, după numele lui Arie, un preot originar din Alexandria (cca. 256-336).

Participanţi - Conform tradiţiei, la primul Sinod Ecumenic au luat parte 318 Părinţi,
dintre care s-au remarcat:

▪ Alexandru, episcopul Alexandriei şi diaconul său Atanasie;

▪ Nicolae, arhiepiscop de Mira Lichiei;

▪ Spiridon, episcopul Trimitundei;

▪ Eustațiu, patriarhul Antiohiei;

▪ Iacov, episcopul Migdoniei;

▪ Macarie, al Ierusalimului;
 Titularizare – Istoria Bisericească Universală- Definitivat

▪ istoricul Eusebiu al Cezareei Palestinei;

▪ 2 preoţi ca reprezentanţi ai Papei Silvestru al Romei, care n-a putut participa;

▪ „Nici scitul nu lipsea” după cum spune Eusebiu de Cezareea, considerat de

istorici drept Episcopul Tomisului.

Şedinţele au fost prezidate de episcopii: Eustațiu de Antiohia şi Alexandru al Alexandriei.

Scopul sinodului - formularea explicită a credinţei despre Sfânta Treime, în raport cu

învăţătura lui Arie din Alexandria, care susţinea că Fiul nu este deoființă cu Dumnezeu Tatăl, ci
subordonat Acestuia.

Hotărâri dogmatice. La sfârşitul dezbaterilor, Părinţii sinodali au hotărât că învăţătura

formulată în Sinod să fie redactată într-un Simbol de credinţă - Crezul de la Niceea devenit apoi
Crezul Bisericii Ortodoxe, (întregit la următorul Sinod Ecumenic din 381). În cele 7 articole ale
sale:

» se afirmă credinţa în Sfânta Treime şi în dumnezeirea celor 3 Persoane - Tatăl,

Fiul şi Duhul Sfânt;
» despre Fiul se afirmă că:
o „s-a născut din Tatăl mai înainte de veci (nu în timp cum învaţa Arie);
o este „Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut nu făcut”;
o este „deoființă cu Tatăl, prin care toate s-au făcut”.
» se mai afirmă apoi credinţa că Hristos, prin Întrupare, este şi om adevărat
„întrupat de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara”.

Alte hotărâri sinodale

⮚ au fost condamnate Schismele lui Novat şi Meletie şi erezia lui Pavel de Samsota,
hotărând totodată rebotezarea ereticilor anti-trinitari, care se întorc la Biserică.
⮚ s-a hotărât ca, în întreaga lume Paştile să se serbeze în întâia Duminică cu lună plină,
care urmează echinocţiului de primăvară, iar dacă aceasta va coincide cu Paştele iudeilor, să se
sărbătorească cu o săptămână mai târziu.
 Titularizare – Istoria Bisericească Universală- Definitivat

Canoane. Au fost emise 20 de canoane, referitoare la organizarea administrativă şi

disciplină în Biserică. Printre cele mai importante amintim:

⮚ Canonul 1 interzicea ca automutilaţii să fie clerici;

⮚ Canonul 3 oprea cu desăvârşire clericii să aibă ţiitoare (concubine);
⮚ Canonul 4 făcea referire necesitatea ca un episcop să fie hirotonit de cel puţin 3 episcopi
liturghisitori;
⮚ Prin canonul 7 se acordă episcopului de Ierusalim întâietatea de onoare;
⮚ Canonul 20 prevedea ca în zilele de duminică şi în zilele Cinzecimii nu trebuie să se
facă rugăciuni în genunchi.

III.2 SINODUL II ECUMENIC – PNEVMATOMAHISMUL

Anul şi locul – 381, Constantinopol

Convocat – de Împăratul Teodosie I

Erezia combătută – Pnevmatomahismul

Pnevmatomahismul nega divinitatea Duhului Sfânt. Episcopul Macedonie din

Constantinopol şi urmaşii săi învăţau că, Sfântul Duh, nu este consubstanţial cu Tatăl şi cu Fiul ,
ci este pur şi simplu „duh” sau „spirit”, superior îngerilor, dar creat. Adepţii ereziei s-au numit
pnevmatomahi (luptători împotriva Duhului Sfânt), macedonieni (după numele „părintelui”
ereziei) şi maratonieni (de la numele lui Maratonie, alt lider care i-a succedat lui Macedonie).

Participanţi – La acest sinod au luat parte 150 de episcopi, sub preşedinţia episcopului
Meletie al Antiohiei. În fruntea apărătorilor credinţei ortodoxe s-au situat:

⮚ Sfântul Grigorie de Nazianz, supranumit „Teologul”;

⮚ Sfântul Amfilohie, episcopul Iconiei;

⮚ Otrie, episcopul Melitiniei (Armeniei);

⮚ Asholius al Tesalonicului;
 Titularizare – Istoria Bisericească Universală- Definitivat

⮚ de remarcat că, între semnatarii documentelor sinodale, s-a numărat şi episcopul

Terentius (Gherontie) al Tomisului (Constanţa).

Hotărâri dogmatice: Sinodul condamnă învăţătura lui Macedonie, confirmând

hotărârile Sinodului I de la Niceea şi completând Simbolul de credinţă de la Niceea cu încă 5
articole, învăţând că Biserica îşi mărturiseşte credinţa „...şi întru Duhul Sfânt, Domnul de viaţa
făcătorul, Care de la Tatăl purcede, Cel ce împreună cu Tatăl şi cu Fiul este închinat şi mărit,
Care a grait prin prooroci”.

În celelalte articole ale Crezului s-a statornicit învăţătura despre:

● Biserică,

● Taina Botezului,

● învierea morţilor şi viaţa viitoare.

Sinodalii constantinopolitani, pe lângă macedonieni, au mai condamnat şi alte două

erezii şi anume sabelianismul şi apolinarismul.
Sabelie amesteca ipostasurile Sfintei Treimi şi le desfiinţa atributele sau însuşirile.
Apolinarie, încercând să explice raţional modul unirii celor două firi (dumnezeiască şi
omenească) în Persoana Mântuitorului Hristos, se sprijinea pe concepţia trihotomică a lui Platon,
conform căreia omul e alcătuit din trup material, suflet animal şi suflet raţional. Pornind de la
această teorie, Apolinarie afirma că Hristos a primit la întrupare un trup omenesc cu suflet
animal, locul sufletului raţional, fiind luat de Logos.

Canoane: Au fost emise 7 canoane, din care amintim:

⮚ Canonul 1 aruncă anatema asupra tuturor ereziilor pe care le şi nominalizează;

⮚ Prin canonul 3 hotărăşte ca episcopul Constantinopolului să aibă întâietatea de

onoare după episcopul Romei.

⮚ Canonul 7 stabilește rânduiala de reprimire a ereticilor în Biserică.

 Titularizare – Istoria Bisericească Universală- Definitivat

Biserica Ortodoxă face pomenirea Sfinților Părinți de la Sinodul al II-lea Ecumenic la 22

mai.

III.3. SINODUL III ECUMENIC - NESTORIANISMUL

Anul şi locul – 431, Efes

Convocat – de Împăratul Teodosie al II-lea

Erezia combătută – Nestorianismul.

Nestorie susţinea că în Iisus Hristos există două persoane - persoana divină a Fiului lui
Dumnezeu, născut din Tatăl mai înainte de toţi vecii şi persoana umană sau istorică a lui Iisus
Hristos, care s-a născut din Fecioara Maria. De aceea, erezia lui Nestorie, s-a numit
dioprosopism sau nestorianism.
 Titularizare – Istoria Bisericească Universală- Definitivat

Această concepţie eretică, despre existenţa a două persoane în Iisus Hristos, ducea la
concluzia că Dumnezeul-Tatăl a avut doi fii. Consecinţa acestei erezii era că Fecioara Maria n-a
născut pe Fiul lui Dumnezeu, ca să merite a fi numită „Născătoare de Dumnezeu”, ci a născut pe
omul Hristos şi de aceea trebuie numită „Născătoare de om”, sau cel mult „Născătoare de
Hristos”.

Participanţi: – La acest sinod au participat 198 de episcopi din Răsărit și a fost deschis
de Sfântul Chiril al Alexandriei, la 22 iunie 431, în Catedrala Maicii Domnului din Efes.

⮚ între sinodali s-a numărat şi episcopul Timotei al Tomisului.

⮚ Nestorie a refuzat să participe.

⮚ În cadrul dezbaterilor s-au distins: Sfântul Iuvenalie, primul patriarh al

Ierusalimului, Cuviosul Acachie, episcopul Meletinei; Cuviosul Dalmat.

Hotărârea dogmatică: Sinodul, pe baza celor 12 anatematisme şi a altor scrieri, a stabilit

care este învăţătura corectă a Bisericii: În Iisus Hristos sunt 2 firi: una divină şi una umană,
însă o singură Persoană, și anume cea divină a Fiului lui Dumnezeu. Unirea celor două firi
este ipostatică şi nu morală. Hristos este deoființă cu Tatăl după dumnezeire, şi deoființă cu
oamenii după firea umană pe care a primit-o din Fecioara Maria. De aceea Fecioara Maria,
pe drept, este numită, Născătoare de Dumnezeu.

Cei 198 de părinți sinodali au semnat hotărârea dogmatică a sinodului şi au destituit şi

excomunicat pe Nestorie.

Alte hotărâri sinodale: Părinţii au luat în dezbatere şi rătăcirile eretice ale călugărului
ascet Pelagius, care a propovăduit la Roma între ani 400-411, că omul se poate mântui prin
propriile eforturi şi capacităţi morale, neavând nevoie neapărat de harul divin, însă, cu ajutorul
harului, mântuirea se poate realiza mai uşor.
Erezia pelagiană a fost condamnată de câteva sinoade locale şi de Fericitul Augustin.
Sinodalii de la Efes au condamnat şi ei pelagianismul şi i-au excomunicat pe susţinătorii ereziei.

Canoane: Sinodul a emis 9 canoane, din care amintim:

 Titularizare – Istoria Bisericească Universală- Definitivat

⮚ Canonul 6 interzice modificarea hotărârilor canonice ale Sinodului Ecumenic;

⮚ Canonul 7 interzice modificarea hotărârilor dogmatice ale Sinoadelor Ecumenice

anterioare;

⮚ Canonul 8 confirmă autocefalia Bisericii din Cipru, aceasta fiind cea mai veche

autocefalie recunoscută de un Sinod Ecumenic;

⮚ Canonul 9 – ierarhii nu pot demisiona, decât în caz de forţă majoră.

Biserica Ortodoxă prăznuieşte pe Părinţii de la Sinodul III ecumenic la 9 septembrie.

III.4. SINODUL IV ECUMENIC - MONOFIZITISMUL

Anul şi locul – Calcedon, 451.

 Titularizare – Istoria Bisericească Universală- Definitivat

Convocat de – Împăraţii Marcian şi soţia sa, Pulheria.

Erezia combătută – Monofizitismul (de la cuvintele greceşti mono-fisis = o singură fire)

sau eutihianismul (după numele întemeietorului ei, Eutihie).
Eutihie susţinea că, la Întrupare, firea omenească a Mântuitorului a fost absorbită de firea
dumnezeiască; în Hristos existând numai o Persoană, cea divină, Trupul său a fost dumnezeiesc
nu şi omenesc, având numai o singură fire.

Participanţi – numărul episcopilor participanți variază între 520 și 630, îndeosebi din
Răsărit.

⮚ Sfântul Anatolie, patriarhul Constantinopolului;

⮚ Papa Leon a trimis 3 episcopi şi 2 preoţi;

⮚ Cuviosul Evloghie, Arhiepiscopul Alexandriei, care a dat citire Epistolei

dogmatice a papei Leon cel Mare.

Hotărâri dogmatice. Părinții sinodali au stabilit următoarele:

✴ Iisus Hristos este Dumnezeu adevărat şi om adevărat, fiind în toate asemenea nouă ,
afară de păcat;
✴ Fiul lui Dumnezeu s-a născut din veci din Tatăl, iar ca om în zilele mai de pe urmă din
Fecioara Maria, Născătoarea de Dumnezeu, pentru noi şi a noastră mântuire;
✴ Hristos este cunoscut în 2 firi, în mod neschimbat şi neamestecat, neîmpărţit şi
nedespărţit, deosebirea firilor nefiind, nicidecum, distrusă prin unirea ipostatică.

Canoane: Sinodul a emis 30 de canoane, care reglementează diferite aspecte ale lucrării
şi disciplinei clerului de mir şi a monahilor. Dintre ele amintim:
⮚ Canonul 1: Confirmă canoanele întocmite de Sfinții Părinţi în cadrul Sinoadelor
Ecumenice anterioare;
⮚ Canonul 2: Condamnă simonia;
⮚ Canonul 10: Precizeză obligația clericilor de a locui în sânul comunității unde slujesc;
⮚ Canonul 16: Oprește căsătoria fecioarelor afierosite și a călugărilor;
 Titularizare – Istoria Bisericească Universală- Definitivat

⮚ Canonul 24: Oprește transformarea mănăstirilor în localuri publice.

III.5. SINODUL V ECUMENIC – „CELE 3 CAPITOLE”

Data şi locul: 553, Constantinopol.

Convocat de: Împăratul Iustinian I.

Motivul: Neînţelegerile şi tulburările provocate de cearta dintre monofiziţi şi ortodocşi.

Obiectivele Sinodului au fost:

⮚ reinterpretarea hotărârilor Sinodului al IV-lea Ecumenic de la Calcedon, din

perspectiva alexandrină;

⮚ explicitarea învățăturii ortodoxe, cu privire la cele două firi ale lui Hristos și a

modului coexistenței lor într-o singură Persoană.

Principalul subiect al acestui sinod era să rezolve Controversa celor Trei Capitole,
adică trei chestiuni teologice legate de scrierile lui Teodor de Mopsuestia (+428), ale prietenului
său, strălucitul Teodoret din Cir și ale discipolului lor, Ibas din Edesa. Acuzaţia adusă acestora
era că scrierile lor conțineau elemente afectate de nestorianism, fiind condamnate de al treilea
Sinod Ecumenic.

Participanţi – La acest sinod au participat 165 episcopi, prezidaţi de Patriarhul

ecumenic Eutihie; Papa Vigiliu nu a participat, pretextând că este bolnav, dar a trimis un
memoriu prin care declară drept ortodoxe cele „3 capitole” .

Hotărâri dogmatice. Părinții sinodalii:

✹ au condamnat „cele trei capitole” adică persoana şi opera lui Teodor de Mopsuestia,
Scrierile lui Teodoret de Cir contra Sfântului Chiril al Alexandriei şi contra Sinodului de la Efes
431 şi Scrisoarea lui Ibas de Edesa;
✹ au confirmat învăţătura Bisericii, privind cele doua firi coexistente în Hristos şi a
reafirmat că El este Dumnezeu desăvârşit şi Om desăvârşit;
 Titularizare – Istoria Bisericească Universală- Definitivat

✹ Însuşi Împăratul Iustinian şi-a mărturisit credinţa ortodoxă în forma cunoscutului imn
bisericesc „Fiul unul-născut şi Cuvânt al lui Dumnezeu”, care se cântă la Sfânta Liturghie
(Antifonul al II-lea).

La acest Sinod nu au fost date Canoane!

III.6. SINODUL VI ECUMENIC

Data şi locul: 680-681, Constantinopol.

Convocat: de Împăratul Constantin al IV-lea Pogonatul.

Erezia combătută: Monotelismul – care susţinea că în Hristos este o singură voie: cea
divină.

Participanţi: după unele surse au fost prezenţi 170 de episcopi, după altele 174 părinţi,
dintre care amintim:

⮚ Sfântul Gheorghe, patriarhul Constantinopolului,

⮚ Sfântul Grigorie, viitor episcop de Acragantia,

⮚ papa Agaton a trimis mai mulţi delegați.

Hotărârea dogmatică: În Hristos există 2 voinţe şi 2 lucrări, într-o singură Persoană,

care sunt unite între ele în chip neamestecat şi neschimbat, neîmpărţit şi nedespărţit, fiecare
lucrând ceea ce îi este propriu, cu participarea celeilalte.

Nici la acest Sinod nu au fost emise canoane!

 Titularizare – Istoria Bisericească Universală- Definitivat

III.7. SINODUL VII ECUMENIC

Data şi locul: 787, Niceea.

Convocat de: Împărăteasa Irina.

Erezia combătută: Iconoclasmul – erezie îndreptată împotriva cultului icoanelor.

Etimologic, cuvântul iconoclasm vine de la cuvintele greceşti: εικων (icon) - care

înseamnă: icoană, chip înfățisare - și κλασμοσ (clasmos) - care înseamnă: distrugere, sfărâmare.
Această condamnare a icoanelor a mai rămas cunoscută în istorie și sub numele de
iconomahie, de la cuvintele: εικων (icon)= icoana și μαχη (mahi), care înseamnă luptă, deci
luptă contra icoanelor.

Participanţi: La acest Sinod au luat parte 367 de episcopi, conduşi de Patriarhul Tarasie;
Papa Adrian I, fiind reprezentat de 2 delegaţi.

Hotărâri: Sinodul a condamnat iconoclasmul ca erezie și a restabilit cultul sfintelor icoane

stabilind că:

⮚ Icoanele trebuie cinstite, dar nu adorate, închinare care se cuvine numai lui
Dumnezeu;

⮚ Cinstirea nu se adresează materiei icoanei, ci persoanei reale reprezentată în icoană

şi astfel cinstirea icoanelor nu este idolatrie.
 Titularizare – Istoria Bisericească Universală- Definitivat

Canoane: Au fost redactate 22 de canoane, privind aspecte de ordin administrativ şi

disciplinar, dintre care amintim:

⮚ Canonul 1 întăreşte canoanele anterioare acceptate de întreaga Biserică;

⮚ Canonul 3 privea alegerea episcopilor de către autoritatea statală;

⮚ Canonul 4, 5 şi 19 condamnană simonia;

⮚ Canonul 9 privea defăimarea icoanelor;

⮚ Canonul 16 condamna luxul clerului;

⮚ Canonul 20 dezaproba construirea mănăstirilor mixte.

IV. MAREA SCHISMĂ DIN 1054

Prin schismă (separare, scindare), înţelegem situaţia de separare canonică şi de

întrerupere a comuniunii liturgice între două comunități Bisericești. Prin „marea schismă”
înțelegem evenimentul nefericit în urma căruia Biserica de Răsărit și cea de Apus, au întrerupt
comuniunea liturgică.

IV.1. Cauzele schismei

1. Cauzele Politice
⮚ împărţirea Imperiului Roman de către Diocleţian (284-305), în anul 286, în Imperiul
de Răsărit, cu capitala la Nicomidia şi Imperiul de Apus, cu capitala la Roma;
 Titularizare – Istoria Bisericească Universală- Definitivat

⮚ mutarea capitalei de la Roma la Constantinopol, de către Constantin cel Mare

(306-337), la 11 mai 330;
⮚ împărţirea Imperiului Roman în 395, de către Teodosie cel Mare (379-395), între fii
săi, Arcadiu (395-408, care primeşte Orientul) şi Honoriu (395-423, care primește
Occidentul);
⮚ măsura luată în 731, de împăratul Leon al III-lea Isaurul, de a trece provinciile
Iliricului oriental, Italia de sud (Calabria), Sicilia şi Creta sub jurisdicţia patriarhiei de
Constantinopol, confiscând totodată şi veniturile Romei din aceste provincii;
⮚ înfiinţarea Statului Papal, prin dăruirea, de către Pepin cel Scurt în 754-755,
Papei Ştefan al II-lea, a teritoriului cucerit de la longobarzi;
⮚ încoronarea împăratului Carol cel Mare (768-814), în anul 800, de către Papa
Leon al III-lea (795-816), ca „Împărat Roman al Apusului”;

⮚ procesul, început din secolul al VII-lea, de elenizare a imperiului de răsărit şi

de latinizare a Occidentului;

2. Cauzele Religioase:

✶ publicarea Henotikon-ului (edict de unire), în octombrie 482, de către împăratul

bizantin Zenon, pentru împăcarea monofiziţilor cu ortodoxia, a generat „Schisma Acachiană” (de
la numele patriarhului Acachie), dintre Roma şi Constantinopol; (Papa Felix îl excomunică pe
patriarhul Acachie, iar acesta la rândul său îl şterge din Diptice pe Papa Felix);
✶ Patriarhul Ioan al IV-lea Postitorul (582-595), în sinodul local din Constantinopol din
588, îşi ia titulatura de „Patriarh Ecumenic”, iar ca reacţie, Papa Grigorie I cel Mare (590-604)
s-a numit „Servus Servorum Dei”;
✶ Interpolarea în Crez a adaosului Filioque („…Duhul Sfânt care de la Tatăl și de la
Fiul purcede”);
✶inovaţiile latine, dintre care amintim:

▪ primatul papal;

▪ purgatoriul;
 Titularizare – Istoria Bisericească Universală- Definitivat

▪ utilizarea azimei în cult – introdusă în secolul al VIII – IX-lea şi

generalizată, în apus, în secolul al X-lea;

▪ înlocuirea liturghiei ortodoxe cu Misa romană.

Aceste inovaţii sunt enumerate în „Enciclica” patriarhului Fotie către scaunele arhiereşti
din Răsărit, din 867.

Latinii au mai fost acuzaţi de răsăriteni:

● că practică în mod obligatoriu celibatul preoţesc, lucru interzis la Sinodul I

Ecumenic;

● că postesc în ziua sâmbetei;

● că mănâncă brânză şi ouă în Postul Mare;

● că preoţii lor îşi tund bărbile şi practică simonia.

Răsăritenii, la rândul lor, au fost acuzaţi de latini:

● că rebotează în numele Sfintei Treimi;

● că pretind că numai Biserica lor este adevărată;

● că permit căsătoria preoţilor;

● şi că au scos Filioque din Crez.

IV.2. Etapele schismei

Prima etapă a avut loc între 863 şi 867, între Papa Nicolae I (858-867) şi Patriarhul
Fotie (858-867; 877-886).
 Titularizare – Istoria Bisericească Universală- Definitivat

În 858 Patriarhul Ignatie al Constantinopolului este înlocuit cu Fotie, om de stat, foarte

cult. Necunoscând împrejurimile și cauzele reale ale acestei înlocuiri, Papa Nicolae I, îl
excomunică în 863, pe patriarhul Fotie şi pe tot clerul său, considerând, în mod eronat, alegerea
sa necanonică.
Fotie nu reacționează imediat, ci abia după trimiterea de către Papă a clerului latin în
Bulgaria, Bulgaria fiind recent încreștinată de Bizanț. Astfel, în 867, în cadrul unui sinod,
Patriarhul Fotie îl excomunică pe Papa Nicolae I, după ce mai întâi trimisese o enciclică
patriarhilor din Răsărit, conținând erorile latinilor, îndeosebi de ordin liturgic, dar și de natură
dogmatică, în special Filioque.
Prin moartea Papei Nicolae I şi alungarea Patriarhului Fotie, de către împăratul Vasile I
Macedoneanul, s-a pus capăt acestei schisme.

A doua etapă s-a desfăşurat, la 16 şi 24 iulie 1054, între Papa Leon al IX-lea (1048-
1058) şi Patriarhul Mihail Cerularie (1043-1054).
Conflictul a pornit de la faptul că, în Sicilia şi Italia de sud, interesele Bizanţului Ortodox
asupra nomazilor veniţi din Scandinavia, se ciocneau cu cele ale Papei şi ale monarhilor apuseni.
Împăratul Constantin al IX-lea Monomahul (1042-1054), dorind împăcarea lucrurilor,
hotărăşte convocarea unui sinod, la Constantinopol, în care să se discute şi inovaţiile imputate
latinilor, sinod la care Papa Leon al IX-lea trimite o delegaţie, condusă de Humbert, cardinal de
Silva Candida, un om mândru, violent şi îngâmfat, care nu era foarte apreciativ la adresa
răsăritenilor.
Fără anunţarea prealabilă a Papei, (care oricum murise pe 19 aprilie 1054), Cardinalul
Humbert aruncă sâmbătă, 16 iulie 1054, pe masa Sfântului Altar din Biserica Sfânta Sofia, în
timpul Sfintei Liturghii, actul de excomunicare, prin care anatematiza pe patriarhul Mihail
Cerularie, pe clericii şi credincioşii Bisericii Ortodoxe, scuturându-şi praful de pe picioare, dupa
care delegaţia romană pleacă pe mare, la Roma.
La 24 iulie 1054, duminică, într-un sinod din catedrala Sfânta Sofia, Patriarhul Mihail
Cerularie rosteşte anatema contra papei Leon al IX-lea, a cardinalului Humbert şi a delegaţilor
papali ai Bisericii Romane.
 Titularizare – Istoria Bisericească Universală- Definitivat

IV.3. Consecințele schismei

Cele două anateme au însemnat dezbinarea Bisericii până în ziua de astăzi; anatemele au
fost ridicate la 7 decembrie 1965, prin citirea concomitentă a declaraţiei comune, în Biserica
Sfântul Petru, din Roma şi Biserica Sfântul Gheorghe, din Constantinopol, de Papa Paul al VI-
lea (1963-1978) şi Patriarhul Ecumenic Atenagora I (1949-1972), urmând ca deosebirile
dogmatice, cultice şi disciplinar-canonice, să se discute în „dialogul teologic”.
V. REFORMA PROTESTANTĂ

V.1. Cauzele reformei

Pornind din interiorul Bisericii Romano-Catolice, curentul reformator a avut ca primă

cauză o motivaţie religioasă. În acelaşi timp, situaţia social-politică a Europei veacurilor XV-
XVI a generat şi motivaţii extra religioase: de ordin politic, social-economic și cultural.

a) Cauze Religioase:

◆ dispute, neînţelegeri şi schimbări în sânul Bisericii;

◆ slăbirea autorităţii papale, care cumula funcţiile de monarh şi conducător suprem al
Bisericii;
◆ promovarea, în a doua jumătate a secolului al XV-lea, de către Papi, a luxului,
nepotismului, simoniei, tolerând abuzurile, imoralitatea şi corupţia;
◆ viaţa libertină a unor abaţi, episopi şi preoţi;
◆ inchiziţia, care aplica tortura (socotită legală din 1252) şi arderea pe rug;

◆ abuzul practicii indulgenţelor a favorizat, în special, o reacţie de adversitate faţă de

ierarhia, care administra în acest mod, „răscumpărarea păcatelor”.

b) Cauze Politice:

⮚ pe la mijlocul secolului al VIII-lea (756), Papa Ștefan al II-lea reuşeşte, cu ajutorul

regelui Pepin cel Scurt, să întemeieze un stat papal, sub numele de Republica Romanorum.
 Titularizare – Istoria Bisericească Universală- Definitivat

Devenind astfel şi şef de stat, Papa a fost suspectat (pe drept) că nu se mai poate ocupa exclusiv
de problemele spirituale;
⮚ în anul 962, Otto este încoronat rege al Sfântului Imperiu Roman; conflictul dintre
partizanii papei şi cei ai regelui pentru cucerirea de noi teritorii, generând puternice proteste din
partea credincioşilor germani;
⮚ apariţia statelor naţionale şi emanciparea regilor de sub tutela Bisericii Universale
au creat cadrul declanşării curentului reformator din sec XV-XVI.

c) Cauze economico-sociale:

♦ războaiele dese şi devastatoare;

♦ anii de secetă, care aduceau foamete și epidemii;
♦ asuprirea ţăranilor şi muncitorilor prin taxe înrobitoare către stat şi Biserică;
♦ acumularea de averi considerabile, în mod necinstit de către clerici.

d) Cauze culturale:

► pe fondul nemulţumirii generale faţă de ierarhia bisericească, valorile promovate de

Umanism şi Renaştere au zdruncinat credinţa şi ataşamentul multor creştini faţă de dogmele
Bisericii.
► apariţia tiparului şi tipărirea cărţilor în limbile naţionale.

Dincolo de aceste cauze, Reforma a fost la origini o mişcare teologică pentru

reevaluarea doctrinei şi a vieţii creştine.

Reforma Protestantă nu s-ar fi produs dacă nu ar fi apărut omul care i-a dat curs şi a
realizat-o, și anume Martin Luther.

V.2. Reformatorii Martin Luther și Jean Calvin

A. Martin Luther (1483-1546)

Reforma iniţiată şi realizată de Martin Luther constituie unul dintre cele mai mari şi mai
importante evenimente din istoria bisericească universală.
 Titularizare – Istoria Bisericească Universală- Definitivat

Activitatea, atitudinea şi lucrările sale l-au propulsat ca promotor al Reformei şi

părintele celei de-a treia mare confesiune creştină – Protestantismul.
S-a născut la 10 noiembrie 1483, la Lutherstadt Eisleben, în Saxonia, ca fiu al unei
familii de mineri. Îşi începe educaţia în sânul familiei, îndrumat de mama sa, iar mai apoi
urmează cursurile universităţii din Erfurt între 1501-1504, unde învaţă filosofia şi teologia,
obţinând în 1505 titlul de licențiat.
La 17 iulie, 1505, se călugăreşte, „sub presiunea fricii”, la Mănăstirea Augustinilor din
Erfurt, iar în 1507 este hirotonit preot catolic; în 1512 obține titlul de doctor în teologie.
Frământările lui Martin Luther cu privire la credință şi mântuire duc la o interpretare
proprie a Scripturii – omul se mântuieşte numai prin credinţă ( sola fide), iar singura
autoritate spirituală este Scriptura ( sola Scriptura).
Momentul declanșator al revoltei lui Luther împotriva Bisericii Catolice l-a constituit
întâlnirea cu călugărul Tetzel în 1514, al cărui slogan, utilizat pentru vinderea indulgenţelor,
era: „îndată ce moneda va zornăi în cutie, sufletul va zbura din purgatoriu spre cer”. Acest
episod l-a marcat profund, într-un sens negativ pe Luther, determinându-l la luarea unei poziții
extrem de critice.
La 31 octombrie, 1517, trimite protestul său, alcătuit din 95 de teze, Arhiepiscopului
Magdeburg, Arhiepiscopului de Mainz şi altora, în care combate indulgenţele şi atacă violent
papalitatea; iar mai târziu, cele 95 de teze au fost afişate şi pe uşile bisericilor, în special pe uşa
catedralei din Wittenberg.
Papa Leon al X - lea n-a acordat importanţă acestui eveniment şi a trimis pe cardinalul
Cajetan din Augsburg să-l întoarcă pe Luther la credinţa catolică, însă acesta nu a reuşit să facă
nimic.
La 15 iunie, 1520, prin bula „Exurge Domine” („Ridică-te Doamne”), Papa Leon al X-
lea a condamnat 41 de teze din scrierile lui Luther, și îl amenință cu excomunicarea.
Luther nu renunţă la învăţăturile sale şi arde în public bula papală la 10 decembrie, 1520,
astfel, pe 3 ianuarie, 1521, este excomunicat de Papă.
În 1520 Luther adresează poporului german 3 scrisori și anume:
1. Către nobilimea creştină de naţiune germană despre reforma stării creştine, la 1
august, prin care atacă papalitatea şi afirmă preoţia universală şi libertatea pentru toţi creştinii de
a citi şi a înţelege Sfânta Scriptură, cu ajutorul Sfântului Duh, ca singurul izvor al revelaţiei.
 Titularizare – Istoria Bisericească Universală- Definitivat

2. Despre captivitatea babiloniană a Bisericii , în octombrie, prin care atacă violent pe

papă, numindu-l antihrist și admițând numai trei taine: Botezul, Euharistia şi într-o oarecare
măsură şi Pocăinţa, iar restul le consideră doar ceremonii pioase.
3. Despre libertatea omului creştin, în noiembrie, prin care afirmă că „un creştin adevărat
este stăpân prin credinţă peste toate şi nesupus nimănui”.
Dieta de la Worms, prin decretul din 8 mai, 1521, îl declară eretic, de aceea este dus, sub
escortă la Wittenberg, de unde urma să fie alungat din ţară, însă, este răpit de Frederic cel
Înţelept (1485-1535), prinţul elector al Saxoniei, şi adăpostit la castelul din Wartburg, unde a
tradus, în 1522, Noul Testament.
Între timp, se căsătorește cu o călugăriță, susținând că a intrat în monahism „sub presiunea
fricii”.
În 1534 a tradus Vechiul Testament, pentru că la 1 august, 1535, întreaga Biblie să apară
în limba germană.
Tot în timpul şederii la castelul Wartburg, scrie şi lucrarea Despre jurămintele monastice,
prin care îndemna pe călugări şi călugăriţe să lase mănăstirea şi să se căsătorească.
A murit la 18 februarie, 1546.
Deşi dorise să reformeze în interior Biserica Romano-Catolică, împrejurările l-au împins
către o reformă împotriva acesteia.

Principalele învăţături ale lui Luther:

⮚ Mântuirea este dobândită prin credinţa omului şi prin harul dăruit omului, în mod

gratuit de Dumnezeu; exclude rolul faptelor bune în dobândirea mântuirii.

⮚ Izvor al adevărurilor de credinţă este numai Sfânta Scriptură, (sola Scriptura) pe

care o poate explica oricine aşa cum crede de cuviință. Respinge Sfânta Tradiţie.

⮚ Recunoşte doar trei Sfinte Taine: Botezul, Euharistia şi Pocăinţa.

⮚ Nu admite ierarhia bisericească harică, ci susţine „preoţia universală";

comunitatea de credincioşi îşi alege păstorul.

 Titularizare – Istoria Bisericească Universală- Definitivat

⮚ Cultul divin este simplificat - elementele principale sunt: rugăciunea, cântarea,

predica, oficierea slujbelor în limbile naţionale.

⮚ Nu acceptă cultul Maicii Domnului, al sfinţilor, al icoanelor, al moaştelor şi nici

monahismul.

⮚ Refuză celibatul preoţilor.

Din Germania reforma s-a răspândit repede în nordul Europei şi în ţările scandinave.

B. Jean Calvin (1509-1564)

S-a născut la 10 iulie, 1509 la Noyon. Tatăl său, care era secretar episcopal, l-a ajutat să
facă studii de teologie, filozofie şi drept la Paris.
În jurul anului 1533 se convertește la protestantism. Urmărit ca eretic, de autorităţile
franceze, peregrinează prin diferite localităţi din sudul Franţei, până în 1534, când, se refugiază
în Elveţia, stabilindu-se în cele din urmă la Geneva.
În martie 1536, a compus şi a tipărit, în limba latină, „Instituţio religionis cristianae”
(Doctrina credinţei creştine) – ca o justificare a noii credinţe, tradusă în franceză în 1541.
În 1538, s-a refugiat la Strasbourg; se întoarce la Geneva în 1540 şi va începe opera sa
reformatoare, rămânând aici până la sfârşitul vieţii. Datorită vieţii austere impusă de el, Geneva,
a ajuns metropolă glorioasă a lumii reformate, „un Vatican protestant”.
Alcătuieşte un proiect de statut ecleziastic, ce va fi acceptat şi aplicat de Consistoriu –
autoritatea supremă – care avea dreptul să excomunice şi să judece problemele matrimoniale.

⮚ oraşul va fi condus prin Ordonanţe bisericeşti;

⮚ prezenţa la slujbe şi orele de cateheză era obligatorie;

⮚ pentru adulter – execuţia;

⮚ dansul, jocurile de noroc , beţia şi luxul - sancţionate cu mustrare publică.

 Titularizare – Istoria Bisericească Universală- Definitivat

Calvin a îmbrăţişat practica inchiziţiei pentru a pedepsi pe eretici şi blasfemiatori ceea

ce a nemulţumit şi revoltat poporul.
Fanatismului și intoleranţei sale şi a consistoriului său, i-au căzut pradă şi personalităţi de
seamă, între acestea, numărându-se doctorul spaniol Mihail Servede, cel ce a descoperit circuitul
pulmonar al sângelui, acuzat de erezie și ars pe rug.
A încetat din viaţă la 27 mai, 1564, în vârstă de 55 ani, iar moartea sa a fost resimţită de
locuitorii Genevei ca o uşurare.

Dintre învăţăturile lui Calvin amintim:

⮚ Scriptura este infailibilă, în materie de doctrină, respingând Sfânta Tradiţie, ca

izvor al Revelaţiei;

⮚ divinitatea în întregime ni s-a dăruit în persoana lui Hristos;

⮚ păcatul strămoşesc a nimicit total în om chipul lui Dumnezeu, încât raţiunea nu mai

poate distinge binele şi răul;

⮚ mântuirea se obţine numai prin harul lui Dumnezeu – „sola graţia”, şi numai

prin credinţă – „sola fide”, fără fapte bune;

⮚ a admis predestinaţia absolută;

⮚ simplifică cultul divin mai mult decât Luther;

⮚ admite ca taine doar Botezul şi Euharistia;

⮚ introduce ordinea şi disciplina exagerată în Biserică.

V.3. Urmările reformei

Reforma protestantă a produs o serie de efecte, atât în spațiul bisericesc, cât și în

societate:
►a slăbit considerabil autoritatea şi unitatea Bisericii Romano-Catolice.
 Titularizare – Istoria Bisericească Universală- Definitivat

► în secolul al XVII-lea, a produs alte scindări în sânul Bisericii Creştine, scindări,

care au dus la apariţia multor culte neoprotestante.
► a contribuit la creşterea puterilor unor monarhi europeni (precum cei ai
Angliei și ai Franţei), și a condus la dezvoltarea unui nou tip de economie, respectiv,
capitalismul, în cele din urmă, determinând o schimare cu privire la libertatea de gândire și de
exprimare.
De asemenea, Reforma a însemnat triumful individualismului, confirmat prin:
interiorizarea pietății, raportarea directă a credinciosului la divinitate și meditarea aprofundată
asupra mântuirii și a modalităților prin care putea fi obținută.
Reforma lui Calvin s-a răspândit din Geneva în cea mai mare parte a oraşelor şi satelor
din Elveţia şi mai apoi în Franţa, Germania, Ţările de Jos, Scoţia, Ungaria şi la maghiarii din
Transilvania.