CURS TPP

POSTMODERNISMUL

RULETISTUL
DE MIRCEA CĂRTĂRESCU1

Prima ediţie, cenzurată, a Nostalgiei lui Mircea Cărtărescu, a apărut în

1989, la Editura Cartea Românească din Bucureşti, sub titlul Visul. În 1993, la
Humanitas, Bucureşti, a apărut ediţia a II-a, integrală, purtând numele
Nostalgia, completată cu un Prolog – Ruletistul. Înainte însă de această ediţie
românească, prima ediţie integrală a apărut în franceză, în 1992, sub titlul Le Rêve
(Éditions Climats), fiind nominalizată pentru Premiul Medicis şi pentru Premiul
pentru cea mai bună carte străină a anului 1992.
Aşa cum sugerează chiar titlul Nostalgia, cartea subintitulată de autor
,,roman”, deşi se prezintă mai degrabă ca un volum de cinci nuvele, dobândeşte
unitate prin ideea comună tuturor textelor – nostalgia absolutului. Dar, aşa cum
arată Andrei Bodiu în monografia dedicată autorului, ,,Unitatea romanescă a
acestei cărţi se poate regăsi în tensiunea născută dintr-o sete romantică de a
descoperi Totul şi o conştiinţă postmodernă lucidă, conform căreia Totul e
imposibil de atins”2. După cum apreciază Eugen Simion, Nostalgia este o proză
,,care uneşte biografismul cu metafizicul, fantasticul şi fantasmele psihanalizei” 3.
Încă de la prima povestire a volumului, Ruletistul, o formă de
cunoaştere a absolutului devine literatura.
În termenii esteticii postmoderniste, Mircea Cărtărescu introduce în
proza lui reflecţii despre actul de a scrie, despre condiţia creatorului în
raport cu textul şi relaţiile din interiorul textului.

1
Mircea Cărtărescu, 1.06.1956, București; poet, prozator, critic literar, publicist.
2 Andrei Bodiu, apud Evelina Cîrciu, Katalin Băltin, 60+1 romane româneşti, Braşov, Editura Aula, 2007,
p. 288.
3 Eugen Simion, Scriitori români de azi, IV, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1989, p. 477.
 Autorul postmodern, care simte şi mai acut nevoia de a-şi justifica opera,
de a o prezenta, nu mai procedează ca predecesorii săi, care apelau la diferite
preambuluri pentru asta, ci introduc această parte, numită de pragmatică ,,partea
de negociere a textului”, în interiorul operei, într-o îmbinare armonioasă de ironie,
abilitate, joc al spiritului. Pentru că, aşa cum afirmă Nicolae Manolescu despre
Nostalgia, ,,aspectul metaliterar este vizibil peste tot”4.
În paginile din Ruletistul, literatura/ficţiunea este definită ca o altă realitate
posibilă, ,,o lume unde imposibilul e posibil” 5 (p. 31), lume activată atât prin actul
povestirii, cât mai ales prin cel al lecturii: ,,Căci personajele nu mor niciodată, ele
trăiesc de câte ori lumea lor e «citită»” (p. 31). Aşadar, existenţa naraţiunii este
condiţionată de activitatea cititorului. Accentul cade în mod deosebit în
Ruletistul pe lectura ca enunţare şi naratorul, care mizează pe cititor, îl invocă pe
acesta pe parcursul operei, dar mai ales în final, făcându-se trimitere la cea de-a
treia dimensiune a timpului epic, timpul lecturii: ,,Aşa îmi închei şi eu crucea şi
giulgiul meu de cuvinte, sub care voi aştepta să revin la viaţă, ca Lazăr, când voi
auzi vocea ta puternică şi clară, cititorule” (p. 33).
Cititorul devine martorul a două jocuri cu moartea, fiindcă textul
Ruletistul se alcătuieşte din două planuri narative: cel care îl are în vedere pe
narator, scriitor de meserie, în vârstă de optzeci de ani şi bolnav de o boală
incurabilă, şi cel care îl are în vedere pe protagonistul povestirii acestuia,
acela care apare în titlu, Ruletistul, care pare că sfidează moartea.
Aşa cum ni se prezintă încă din primele rânduri, naratorul-scriitor luptă cu
o boală incurabilă, iar ,,reactualizarea ficţiunii îi conferă acestuia o distanţare de
moartea inevitabilă”6. Această situaţie a naratorului este sugerată deja din
versurile lui Eliot, care figurează ca motto şi care sunt reluate şi în final:

4
Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură, Piteşti, Paralela 45, 2008,
p. 1347.
5 Pe tot parcursul lucrării, vom folosi, spre exemplificare, volumul Mircea Cărtărescu, Nostalgia, ediţia a

X-a, Bucureşti, Humanitas, 2013.

6 Evelina Cîrciu, Katalin Băltin, 60+1 romane româneşti, Braşov, Editura Aula, 2007, p. 286.
,,Dăruieşte, Doamne, pacea Israelului/ Celui care are optzeci de ani şi nici un
viitor pe pământ”. Naratorul-scriitor îşi justifică şi el opera, pe care, încă din
primele rânduri, mărturiseşte că nu o consideră ,,nici pe departe literatură”. Scrisul
înseamnă salvare, găsirea soluţiei, pentru că, în faţa destinului potrivnic, forţa
omului stă în cunoaştere şi autocunoaştere, adică în dobândirea totală a libertăţii
interioare, iar literatura este o expresie a acesteia: ,,Nu-mi mai pot suporta viaţa,
iar faptul că azi sau mâine voi intra în moartea fără sfârşit mă face să încerc să
gândesc. De asta, pentru că trebuie să gândesc, aşa cum cel aruncat în labirint
trebuie să caute o ieşire printre pereţii mânjiţi cu baligă, chiar şi prin gaura
şobolanului, numai din acest motiv mai scriu rândurile astea” (p. 8). Scrisul este
definit apoi ca formă de atingere a eternităţii, adică a Totului: ,,Foile acestea
cuprind proiectul meu de nemurire” (p. 9).
Dincolo de ,,mărturisirile” acestui narator cu o identitate clară, se
descoperă concepţia postmodernistă a scriitorului care se detaşează de literatura
anterioară, convenţională, căutând ceva nou, în care actul lecturii are rol foarte
important: ,,Am scris câteva mii de pagini de literatură: praf şi pulbere. Intrigi
conduse magistral, fantoşe cu surâsuri galvanice, dar cum să spui ceva, cât de
puţin în această convenţie a artei? Ai vrea să întorci pe dos inima cititorului, iar
el ce face? La ora trei termină cartea ta, şi la patru se apucă de alta, oricât de bună
ar fi cartea pe care i-ai pus-o în braţe. Dar aceste zece-cincisprezece foi sunt
altceva, alt joc” (p. 9). Dar aşa cum acelaşi narator recunoaşte în finalul povestirii
că, de fapt, ceea ce scrie el înseamnă tot literatură, aşa şi scriitorul postmodernist
înţelege că ,,noua literatură” înseamnă nu o rupere totală de tradiţie, de
trecut, ci o recuperare a acestora din perspectivă ludică, parodică, ironică
etc.: ,,Am ştiut asta de la început, dar, în viclenia mea de animal încolţit, am
ascuns jocul meu, miza mea, pariul meu, de privirile tale. Pentru că, în cele din
urmă, am mizat tot pe literatură” (p. 30).
Printr-un adevărat raţionament de tip silogism, naratorul demonstrează că
el nu va muri niciodată în lumea Literaturii: Ruletistul, pe care el l-a cunoscut, a
existat, dar în literatură, fiind un personaj; naratorul însuşi devine astfel un
narator-personaj; rezultă că el nu moare niciodată: ,,Ruletistul nu poate trăi în
lume, ceea ce e un fel de a spune că lumea în care el a trăit este fictivă, este
literatură. Nu am nici o îndoială, Ruletistul este un personaj. Dar atunci şi eu sunt
un personaj, şi aici nu mă pot opri să nu exult de bucurie. Căci personajele nu mor
niciodată, ele trăiesc de câte ori lumea lor e «citită»” (p. 31). Este exprimată
încă o dată ideea care apare şi în cealaltă proză a volumului, Mendebilul,
anume că ,,ficţiunea este un refugiu, un spaţiu al totalităţii, al absolutului,
care apără fiinţa de violenţa realităţii imediate”7. Căci iată ce mărturiseşte
acest narator-scriitor: ,,Poate că nu trăiesc într-o povestire valoroasă, poate că sunt
doar un personaj secundar, dar pentru un om la capătul vieţii orice perspectivă
este preferabilă aceleia de-a dispărea pentru totdeauna” (p. 31).
Având în vedere faptul că textul Ruletistul este creat după principiul
telescopic sau al păpuşilor ruseşti, în fragmentul citat mai sus este, de fapt, o
dublă încercare de justificare a operei, atât a scriitorului însuşi, cât şi a naratorului-
scriitor, fiindca scriitorul l-a creat pe naratorul-scriitor şi acesta, la rândul său, l-a
creat pe protagonistul numit Ruletistul. Este un procedeu narativ preferat de
Mircea Cărtărescu.
Naratorul-scriitor, aflat în postura întâlnirii cu moartea, narează o
povestire extraordinară, al cărei erou, în mod compensativ, sfidează moartea. Prin
actul povestirii, aşa cum am afirmat mai sus, naratorul-scriitor are şansa să se
detaşeze de realitatea imediată, ameninţătoare, şi să se contopească cu realitatea
ficţiunii în care imposibilul devine posibil, căci moartea este sfidată, cel puţin
până la un punct. Moartea înseamnă singurătate absolută, tocmai de aceea cel care
ştie că se apropie de moarte, naratorul-scriitor, suferă întâi cumplit de singurătate,
devine un personaj nietzschean pe care ,,solitudinea l-a înghiţit ca o balenă”, după
cum mărturiseşte: ,,De câţiva ani buni dorm agitat şi visez un bătrân care

7 Evelina Cîrciu, Katalin Băltin, op. cit., p. 287.

înnebuneşte de singurătate. Doar visul mă mai reflectă realist. Mă trezesc
plângând de singurătate, chiar şi când ziua mă simt bine printre prietenii care îmi
mai trăiesc” (p. 8). Ficţiunea antrenantă, cu momente de suspans, are, deci, şi rolul
de a umple acest gol, de a alunga singurătatea.
Protagonistul acestei povestiri, care reprezintă celălalt plan narativ al
textului lui Mircea Cărtărescu, este cel căruia numele i-a devenit Ruletistul:
,,Spunând «Ruletistul», nu puteai vorbi decât despre el, deşi ruletişti erau destui”
(p. 10). Încă de la începutul povestirii, naratorul face o apreciere şocantă pentru
cititor, provocând curiozitatea şi interesul acestuia. Dacă citim povestirea în
povestire de aici ca pe un adevărat text argumentativ, atunci această afirmaţie
despre Ruletist se constituie într-o adevărată ipoteză ce trebuie apoi demonstrată
prin argumente întemeiate. Astfel, aflăm, într-un limbaj cu ecouri argheziene, că
Ruletistul ,,a fost singurul om căruia i-a fost dat să întrezărească infinitul
Dumnezeu matematic şi să se ia la trântă cu el” (p. 11). Demonstrând o abilitate
narativă extraordinară, naratorul ,,jonglează” cu aşteptările cititorului,
provocându-i acestuia neclarităţi, încât acesta să interogheze textul, să-şi pună
întrebări şi să caute răspunsuri. Iată ce informaţie ,,strecoară” între paranteze
naratorul despre acest Ruletist care, totuşi, ,,se ia la trântă cu Dumnezeu”: ,,De
când îl ştiu şi până a murit (de revolver, dar nu de glonţ) a arătat la fel” (pp. 10-
11).
Aşadar, protagonistul, pe care naratorul mărturiseşte că nu vrea să-l
transforme într-un personaj de Bildungsroman, deşi îl cunoaşte de mic, este un
om venit parcă din lumea argheziană ,,întunecată” a ,,florilor de mucigai”, iar
etapele din viaţa sa sunt rezumate astfel: ,,copilul brutal, cu faţa întunecată, care
taie în bucăţi insecte şi omoară cu pietre păsările cântătoare, pasionat de jocul cu
bile de sticlă şi de aruncarea potcoavei la ţăruş (mi-l amintesc pierzând, pierzând
mereu bani, bile, nasturi şi apoi încăierându-se cu disperare); adolescentul cu
momente de furie epileptică şi apetit erotic exacerbat; puşcăriaşul condamnat
pentru viol şi tâlhărie” (p. 11). Acesta devine persoana ideală pentru acţionarii şi
patronii ruletei, căci, făcând parte din rândul nenorociţilor, abia eliberat din
puşcărie, fără legături sociale, nu atrăgea atenţia prin posibila dispariţie. Mai mult,
legenda care circula prin toate tavernele oraşului spunea că el nu a fost racolat de
vreun patron, ci s-a vândut singur.
Descrierea jocului de ruletă are şi funcţie metatextuală. Jocul de
ruletă dublează jocul cu textul. Aşa cum cei care ajung o singură dată ca
spectatori la ruletă sunt atraşi în mrejele jocului cu moartea, la fel sunt atraşi şi
cititorii în jocul narativ. Protagonistul jocului, care primeşte un revolver încărcat
cu un cartuş sau mai multe, îl aşază la frunte, apoi îl descarcă, având şansa să
moară, dar şi să trăiască. Deşi este o experienţă înfricoşătoare, ruleta are efectul
unui narcotic pentru spectator: ,,Întâmplător, primul ruletist pe care îl văzusem
vreodată scăpase cu viaţă. De atunci, vreme de ani în şir, am asistat la sute de
rulete şi am văzut de multe ori o imagine ce nu se poate descrie: creierul omenesc,
singura substanţă cu adevărat divină, aurul alchimic unde se află totul, împrăştiat
pe pereţi şi pe podea, amestecat cu schije de ţeastă. Gândeşte-te la coride sau la
gladiatori şi-ai să înţelegi de ce jocul ăsta mi-a intrat curând în sânge şi mi-a
schimbat viaţa” (pp. 16-17).
Apariţia Ruletistului în sălile subterane ale Bucureştiului, unde se practică
acest joc, aduce ceva inedit. Ruletistul este ocolit de moarte: ,,Dar după a patra şi
a cincea ruletă el deja devenise figura centrală a jocului, de fapt un adevărat mit,
care avea să crească exorbitant în anii următori. Ruletistul îşi dusese de opt ori
revolverul la tâmplă prin diferite hrube din labirintul murdar de sub fundaţiile
oraşului nostru. […] Fapt este că Ruletistul deocamdată reuşea să menţină acest
tempo demenţial în cursa lui, la care mai alerga un singur concurent: moartea”.
(p. 19). Dar Ruletistul îndrăzneşte şi mai mult, într-o adevărată competiţie între el
şi ,,biata noastră condiţie”, îşi duce revolverul la tâmplă încărcat cu două, trei,
patru, cinci cartuşe. Şi, ca o formă supremă a luptei cu Îngerul, Ruletistul face
gestul de a juca la ruletă cu revolverul încărcat cu toate cele şase gloanţe: ,,Între
progresia de la un cartuş la cinci, oricât de neverosimilă ar fi fost şi aceea, şi
nebunia de acum era prăpastia de la o singură şansă la niciuna” (p. 27). În
momentul în care Ruletistul apasă pe trăgaci, are loc un cutremur şi glonţul trece
pe alături.
Dar, ca o amară ironie a sorţii, Ruletistul, care a scăpat de aceste provocări
teribile, moare într-un mod penibil, moare de frică, ameninţat de un tânăr cu un
pistol neîncărcat.
Naratorul-scriitor oferă propria supoziţie referitoare la şansa fantastică a
Ruletistului: ,,Cunoscându-l de mic pe Ruletist, ştiu că, de fapt, nu şansa, ci,
dimpotrivă, cel mai negru ghinion, un ghinion supranatural, aş zice, l-a
caracterizat întotdeauna. […] Mi se pare acum simplu, primitiv şi în acelaşi timp
genial de simplu: Ruletistul miza împotriva lui. Când îşi ducea pistolul la tâmplă,
el se dedubla. Voinţa i se întorcea împotrivă şi-l condamna la moarte. De fiecare
dată era convins cu toată fiinţa sa că va muri. […] Ghinionul său fiind însă total,
nu putea decât să eşueze întotdeauna în intenţia de a se sinucide” (p. 31-32).
Toată lupta aceasta a Ruletistului cu propria soartă este proiectată pe
fundalul efortului de a scrie pe care îl mărturiseşte naratorul acestei povestiri
teribile. Astfel, atât în cadrul ficţiunii, cât şi în cadrul povestirii-ramă se
conturează circumstanţele jocului cu moartea. Iar acest joc cu moartea pune în
prim plan jocul cu textul.
Aşa cum apreciază Nicolae Manolescu, Nostalgia se caracterizează şi
printr-o ,,simbolistică sofisticată”8. Naratorul-scriitor din Ruletistul şi propriul
personaj sunt într-o relaţie foarte strânsă. Ascensiunea Ruletistului în lumea
acestui joc terifiant este paralelă cu ascensiunea naratorului-scriitor. Fiecare se
bucură de succes în lumea lui, iar ceea ce îi apropie este atracţia pentru presimţirea
morţii: ,,Fireşte că îmi promiteam mereu să mă rup de lumea ruletei. Dar în
vremea aceea publicam şi câte două sau trei cărţi pe an, aveam acel gen de succes
care precede o mare tăcere şi apoi uitarea. Cu fiecare nouă carte, mă refăceam

8 Nicolae Manolescu, op. cit., p. 1347.

după pierderile de la ruletă şi mă înfundam iarăşi acolo, sub pământ, unde se pare
că o presimţire a cărnii şi scheletului nostru ne atrage încă din timpul vieţii” (p.
21-22). Acest personaj teribil este chiar un simbol al artistului în viziune
postmodernă. El este cel care are curajul să impună noi reguli acestui joc aşa cum
scriitorul postmodernist înfruntă canoanele literaturii anterioare cu ironie şi
autoironie. Căci iată ce mărturiseşte naratorul-scriitor despre literatura cultivată
de el în trecut, în perioada în care frecventa ruleta: ,,Lucrul de care mă mir acum
cel mai mult este conţinutul «idealist», «gingaş» al acestor cărţi,
dʼannunzianismul greţos în care mă complăceam. Cugetări nobile, gesturi
princiare, horbote de mătase, mots dʼesprit scânteietoare şi un povestitor înţelept,
atoateştiutor, care făcea cu substanţa fără substanţă a istorisirilor lui mii de
scamatorii delicate” (p. 22). Este o trimitere aici la literatura modernista.
Aşa cum Ruletistul are puterea să se dedubleze în momentul în care apasă
pe trăgaci, fiind cuprins de o spaimă teribilă, la fel reuşeşte şi scriitorul să se
dedubleze în faţa paginii albe. De aceea, scrisul este definit în această povestire,
aşa cum arată Ştefan Borbély 9, ca histrionism: ,,De la primele rânduri pe care le
aşterni pe pagină, în mâna care ţine stiloul intră, ca într-o mănuşă, o mână străină,
batjocoritoare, iar imaginea ta în oglinda paginii fuge în toate părţile ca argintul-
viu, aşa încât din bobiţele lui deformante se încheagă Păianjenul sau Viermele sau
Famenul sau Unicornul sau Zeul, când de fapt tu ai vrut să vorbeşti pur şi simplu
despre tine. Literatura e teratologie” (pp. 7-8).
Fiind considerată Prologul cărţii, povestirea Ruletistul anunţă
specificul prozei cărtăresciene din Nostalgia, care va fi desăvârşită în Orbitor.
Astfel, Cărtărescu compune în Nostalgia, ,,«conglomerate» narative,
dominate nu de arheologia profundă a spiritului ordonator (obsesie din nou
modernă!), ci de geologia aleatorie a trupului, visului şi viziunii. […] Aici se
exersează viziunile viscerale care vor umple Orbitorul, aici se trece, pentru prima

9Ştefan Borbély, Nostalgia, în Dicţionar analitic de opere literare româneşti, vol. II, ediţie definitivă,
coord. Ion Pop, Cluj-Napoca, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, 2007, p. 646.
oară, de epiderma trupului, pentru a se pătrunde în cotloanele organice de sub
tegument. Aici devine, în scrisul lui C[ărtărescu], trupul literatură”10. Chiar dacă
în această primă povestire sunt mai puţine viziunile viscerale, ele nu lipsesc.
Scrisul însuşi este trăit şi resimţit de naratorul-scriitor în primul rând organic: ,,Nu
mai pot scrie nici o pagină pe zi. Dureri continue în picioare şi în vertebre. Dureri
în degete, în urechi, în pielea feţei” (p. 29). Este impresionantă, în Ruletistul,
viziunea naşterii naratorului-scriitor, care trădează aspiraţia atingerii absolutului:
,,Azi-noapte, ghemuit sub plapumă, am avut un fel de viziune. Abia mă născusem
dintr-o burtă prelungă, sângerie, nespus de obscenă, care-mi dăduse o ciudată
mişcare rotitoare. Cu o viteză infinită, lăsând în urmă dâre de lacrimi, limfă şi
sânge, mă înşurubam în noapte. Şi deodată, de la marginea nopţii, îmi ieşi în faţă
un uriaş Dumnezeu de lumină, atât de mare, încât nu-mi încăpea în simţuri şi în
înţelegere. […] Încetul cu încetul se micşoră şi dispăru, şi eram iarăşi singur în
noaptea fără limite. […] Şi descheind fermoarul în zborul meu, am dezvelit
pieptul adevăratului Dumnezeu, raccourci mai grandios decât orice pe lume. […]
Cât de frumos era! […] Aşa plutea, culcat, în spaţiul care se străduia să-l cuprindă,
dar care părea sorbit, cuprins de el…” (pp. 29-30).
Acest dublu joc cu moartea, pe care îl propune textul lui Cărtărescu, este
foarte profund. Într-o manieră foarte apropiată de cea a lui Marin Sorescu din
poemul Boala (,,Cred că m-am îmbolnăvit de moarte/ Într-o zi/ Când m-am
născut”), Mircea Cărtărescu dă o definiţie metaforică morţii: ,,Moartea
individuală a fiecăruia, geamănul negru născut odată cu el” (p. 10).
Experienţa Ruletistului demonstrează că, deşi literatura înseamnă
transcendere a existenţei, ea nu înseamnă depăşirea morţii, ci înseamnă depăşirea
spaimei de moarte. Încheierea destinului Ruletistului în spaţiul compensativ al
povestirii înseamnă propriul sfârşit al naratorului-scriitor. Metafora acvariului
pentru carte este cu totul surprinzătoare. Acvariul, ca spaţiu închis, evocă o

10 Ştefan Borbély, op. cit., p. 647.

întreagă lume a ficţiunii, care dobândeşte viaţă ,,din când în când”, prin actul
lecturii, înţeles ca voluptate: ,,Fac efortul vieţii mele să mai scriu o pagină. Va fi
şi ultima, căci zarurile sunt aruncate şi acvariul e gata. Să astup ultima fisură pe
unde mai curge apa – şi apoi voi rămâne mut şi imobil alături de el. Doar cozile
şi voalurile înotătoarelor ne vor mai pulsa din când în când. Aştept acel moment
cu atâta-voluptate, încât abia mai am răbdare să duc până la capăt povestea
Ruletistului” (p. 32).
Spaţiul realităţii este reprezentat în opoziţie cu cel al literaturii/ficţiunii.
Este spaţiul ,,de afară”, dominat de ceaţă şi întuneric: ,,… terifiat de gândul că
afară nu mai există nimic, decât o noapte solidă ca un infinit sloi de smoală, o
ceaţă neagră care a mânat încet, pe măsură ce a înaintat în vârstă, oraşe, case,
străzi, feţe” (p. 8), spre deosebire de spaţiul ocrotitor al camerei, adică al
literaturii, luminat de becul veiozei, ,,singurul soare din univers”, în care scriitorul
apare ca un demiurg, creator de lumi: ,,Ruletistul e miza mea şi-ar trebui să fie
bucăţica de aluat în jurul căreia ar fi posibil să crească din nou pâinea pufoasă a
lumii” (p. 25).
În concluzie, Ruletistul este un text inedit care pune problema
literaturii în termenii vieţii şi ai morţii. Literatura înseamnă viaţă numai
dacă există cititorul care constituie sens în timpul actului lecturii.

Bibliografie

BORBÉLY, Ştefan, Nostalgia, în Dicţionar analitic de opere literare

româneşti, vol. II, ediţie definitivă, coord. Ion Pop, Cluj-Napoca, Editura Casa Cărţii de
Ştiinţă, 2007.
CĂRTĂRESCU, Mircea, Nostalgia, ediţia a X-a, Bucureşti, Humanitas, 2013.
CÎRCIU, Evelina, BĂLTIN, 60+1 romane româneşti, Braşov, Editura Aula,
2007.
MAINGUENEAU, Dominique, Pragmatică pentru discursul literar: enunţarea
literară, trad. de Raluca-Nicoleta Balaţchi, pref. de Alexandra Cuniţă, Iaşi, Institutul
European, 2007.
MANOLESCU, Nicolae, Istoria critică a literaturii române. 5 secole de
literatură, Piteşti, Paralela 45, 2008.
 SIMION, Eugen, Scriitori români de azi, IV, Bucureşti, Editura Cartea
Românească, 1989.