Adolescenţa - privită cel mai adesea ca o punte între copilărie şi maturitate, se poate afirma că ea

este o invenţie a modernităţii.

În societăţile de dinaintea revoluției industriale, tranziţia de la copilărie la vârsta adultă

nu se face în mod natural, firesc, ci pe baza unor “ceremonii de trecere”. Ele debutează cu
separarea de grup a persoanei în cauză, şi cu marcarea acesteia prin diverse modalităţi:

 împodobirea cu diverse obiecte – trofee de vânătoare, cunună din pene etc. – ,

 tatuarea anumitor zone ale corpului,
 colorarea feţei în diverse nuanţe etc. (Variante mai “prietenoase”)
Alt ritual :

Scarificarea – Ex propriu

Triburile care traiesc de-a lungul raului Sepik din Papua Noua Guinee au respectat multa vreme
traditia scarificarii pentru a-si maturiza baietii. Ceremonia presupune crestarea tinerilor pe spate,
piept si fese in modele elaborate (e vorba de sute de taieturi), pentru a imita aspectul pielii de
crocodil - animal considerat sacru de catre membrii acestor triburi.

Se credea ca aceasta divinitate consuma tineretea baiatului in timpul sangerarii, lasand in loc un
barbat. Ranile erau curatate dupa ce procedeul era complet, insa durerea continua mai multe zile.

Statutul social al persoanei este în această fază incert, ca şi cum s-ar afla între două lumi,
însă nu aparţine niciuneia dintre ele: nu mai este copil, dar nu a devenit încă nici adult; nu este
căsătorit, dar nici necăsătorit; nu aparţine lumii profane (neştiutoare) și nici celei sacre(Care
inspiră sentimente de venerație) etc.

Mai mult decât atât, această perioadă intermediară este înconjurată de numeroase tabuuri
(interdicții), ajungând chiar la suferinţe de natură fizică: tânărul este izolat de trib, nu are voie
să intre în compania adulţilor de sex diferit, trebuie să suporte diverse umilinţe, sau să
probeze faptul că este plin de curaj, fiind rezistent în faţa durerilor fizice.

Orice rit de trecere implică într-un fel sau altul ideea morţii ritualice, copilul a murit, iar
din el se naşte o nouă fiinţă, una matură. Mai trebuie adăugat faptul că aceste rituri de trecere
care se bazează pe relaţia dintre moarte şi viaţă devin în acelaşi timp rituri de iniţiere, trecerea
de la copilărie la maturitate fiind asimilată unei schimbări de natură ontologică(ontologia-
Ramură a filozofiei care studiază trăsăturile ființei, existența; teoria existenței)şi
gnoseologică(gnoseologie-Teorie filozofică asupra capacității omului de a cunoaște realitatea și
de a ajunge la adevăr; teoria cunoașterii)

În plus, există anumite diferenţe între iniţierile feminine şi cele masculine (Eliade 1995):

- iniţierile FEMININE de pubertate sunt mai puţin răspândite decât acelea ale BAIETILOR;

- riturile feminine sunt mai puţin dramatice;

- iniţierile fetelor sunt individuale.( De exemplu, în cadrul populaţiei aborigine (băștinașe) din
Australia, fata este izolată în timpul celor trei zile de menstruaţie într-o colibă unde nu are voie
să consume diferite alimente. După această perioadă, este vopsită cu ocru (argilă de culoare
galbenă, roșie, brună) şi frumos împodobită de femei, şi condusă de către acestea la un râu, unde
are loc spălarea ritualică. Abia după această baie, fetei i se recunoaşte statusul social de femeie.

La tribul african Pangwe, ritualul iniţiatic, adresat de data aceasta băieţilor, debutează cu
însemnarea acestora cu 4 zile înainte de ceremonie, semnul fiind intitulat închinare a morţii.

În ziua dedicată ritualului, li se dă să bea o băutură cu un gust foarte greţos, iar acela care vomită
este urmărit prin sat, fiind ameninţat cu moartea. Ulterior, băieţii sunt duşi într-o casă plină de
muşuroaie de furnici şi lăsaţi acolo pentru a locui o anumită perioadă de timp. Înţepăturile
provocate de furnici sunt, de altfel, foarte dureroase, iar atmosfera sumbră este amplificată de
supraveghetori, care le strigă tinerilor neofiţi: „Veţi fi omorâţi, acum trebuie să muriţi!”.

Iniţierea nu se termină însă aici; moartea ritualică presupune abandonarea novicilor într-o colibă
aflată în junglă, colibă numită „a morţii”, unde, timp de o lună întreagă, aceştia trăiesc complet
goi şi într-o singurătate totală. Pentru ca nu cumva să se întâlnească din întâmplare cu cineva, ei
trebuie să-şi anunţe prezenţa bătând cu putere într-un xilofon. La sfârşitul lunii, sunt vopsiţi în
alb, după care li se permite să vină în sat, dar trebuie să doarmă noaptea în colibă. După alte trei
luni, sunt recuperaţi total de către ceilalţi membri ai tribului, fiindu-le conferite identităţi, precum
şi statusuri noi.
 Din punct de vedere sociologic, principala caracteristică a adolescenţei este
reprezentată de dorinţa de diferenţiere faţă de părinţi, simptom al apariţiei nevoii de
independenţă. În această perioadă se poate vorbi despre înlocuirea socializării primare cu
socializarea anticipativă, în cadrul căreia are loc pregătirea şi învăţarea unor roluri sociale care
sunt dorite şi este de presupus că vor fi asumate în perioada maturităţii.

Prin urmare, socializarea anticipativă ne pregăteşte pentru rolurile pe care urmează să le

îndeplinim în viitor în cadrul societăţii. Exemplul cel mai frecvent întâlnit al acestui tip de
socializare este acela în care copiii îmbracă hainele părinţilor sau împrumută diverse obiecte ale
acestora – trusa de farduri, geanta cu care părintele pleacă la serviciu, cheile de la maşină etc. –
pentru a mima activităţile acestora; în acest caz, ei experimentează anumite roluri specifice
adulţilor, roluri pe care le vor exercita în mod real mult mai târziu (Johnson 2007).

Socializarea anticipativă nu se manifestă însă numai la vârsta copilăriei sau adolescenţei,

ci, într-o formă relativ diferită, ea este practicată de-a lungul întregii vieţi. În acest context, un
exemplu sugestiv al modului în care acţionează socializarea secundară este acela al familiilor de
îmblânzitori de şerpi din India (Schaefer, Lamm 1995). Băiatul îmblinzitorului de şerpi se află
într-un permanent contact vizual cu şarpele, iar la vârsta de 5 sau 6 ani el începe să-l atingă uşor,
folosind mişcări lente. Ulterior, el va învăţa cum să prindă şerpi şi unde se află zonele în care
trăiesc diferitele specii de şerpi. De altfel, copilul care reuşeşte să continue tradiţia tatălui,
bunicului ş.am.d. în ceea ce priveşte îmblânzirea şerpilor se bucură de un deosebit respect din
partea celorlalţi.

Revenind la modelul propus de Erikson, se poate observa faptul că sarcina cea mai
importantă a adolescenţei este conturarea unei identităţi proprii; în timp ce în societăţile de tip
tradiţional, această identitate era transmisă în mod automat prin afilierea la grupul persoanelor
adulte, în societăţile contemporane fiecare tânăr trebuie să-şi construiască singur această
identitate de sine.

Se petrece astfel o reorientare a adolescenţilor: dinspre familie către prietenii de aceeaşi

vârstă, cu care împărtăşesc probleme similare şi au interese comune. În plus, această identitate de
sine devine mai accentuată din momentul în care tânărul devine o persoană activă pe piaţa
muncii şi îşi poate manifesta aptitudinile într-un cadru instituţionalizat.
 O altă componentă de bază a adolescenţei privită ca o etapă esenţială a procesului de
socializare este PRIETENIA. Ea presupune interacţiunea dintre oameni axată pe stabilirea unor
relaţii intime, în care secretele sunt dezvăluite şi comunicarea se poate realiza adeseori fără să
fie nevoie de cuvinte şi explicitări inutile, unde sentimentele prevalează de multe ori în dauna
interesului personal. Adolescenţa este o perioadă marcată de o puternică orientare socială, unde
tinerii se influenţează reciproc, opinia grupului având o greutate mult mai ridicată decât
opiniile individuale.

De altfel, aceasta a fost în mod tradiţional perspectiva din care sociologia de factură
clasică a analizat adolescenţa. Ea s-a preocupat în principal de factorul extern, rolul pe care-l
joacă ceilalţi în apariţia problemelor de comportament în general şi a celor legate de mediul
şcolar în special (Ritzer 2007).

De aici a rezultat un concept cu o puternică încărcătură negativă şi anume presiunea de

grup, ce sugerează destul de explicit că o cauză fundamentală a comportamentului deviant
specific unora dintre tineri este asocierea sa cu un grup de delicvenţi.(Cu alte cuvinte,
anturajele rele strică obiceiurile bune). Iar această noţiune a fost aplicată cu precădere
persoanelor care consumă droguri de la o vârstă fragedă!

Există deci o latură întunecată a relaţiilor de prietenie dintre adolescenţi, iar sociologii nu au
pregetat să o analizeze/conceptualizeze. Însă această perspectivă nu este singulară; spre
deosebire sau, mai exact spus, în contrast ferm cu această viziune sociologică, a apărut o
direcţie nouă, în cadrul căreia se insistă asupra implicaţiilor pozitive pe care le are prietenia
dintre adolescenţi în ansamblul procesului de formare/socializare.

Întâlnirile dintre tineri şi procesul de dezvoltare a grupurilor de prieteni nu sunt sinonime

din start cu adoptarea unor comportamente antisociale; reciproca poate fi întâlnită cu o frecvenţă
mult mai mare.

Astfel, poate fi stimulat comportamentul prosocial, asimilarea unor valori şi deprinderea

unor abilităţi ce au rol social integrator, iar confruntarea neduşmănoasă cu ideile altora poată să
stimuleze adoptarea unui comportament tolerant, precum şi receptivitatea faţă de diversitatea pe
care o oferă viaţa socială.