[Link]

ro/bitstream/handle/123456789/7669/Gaitanaru,%20Stefan,%20Predicatul
%20verbal%20absolut...,%20Limba%20romana,%20An.%2043,%20Nr.3-4,%201994,%20p.%2099-
[Link]?sequence=1

[Link]
Autor(i): Cipriana-Elena Peica
Subiect(e): Studii de limbă și literatură
Publicat de: Universitatea »1 Decembrie 1918« Alba Iulia
Cuvinte cheie: subiect; predicat; funcții sintactice; relație sintactică; Gramatica Romana

Rezumat/Rezumat: Plecând de la premisa că: Unde este relația, este o funcție sintactică, vom prezenta statutul
special al subiectului în limba română și vom încerca să răspundem la întrebările: Este sau nu subiectul a
functie sintactica? Este sau nu relația sintactică a predicatului cu subiectul cea care generează funcții sintactice?
În relația subiect-predicat, predicatul este subordonat subiectului. Acordul subiect-verb înseamnă că predicatul
este de acord ca număr și persoană cu substantivul subiect la nominativ1. Subiectul impune predicatului un
anumit număr și persoană și acordul devine astfel mijlocul de subordonare a predicatului față de subiect. Este
predicatul care este de acord cu subiectul și este astfel subordonat subiectului, nu invers. În sintagma
predicativă (subiect + predicat), acordul, ca regim special, este unidirecţional. În ceea ce privește nominativul1 al
subiectului, acesta nu este impus de verbul predicat, ci este o condiție pe care trebuie să o îndeplinească
regentul predicatului și anume subiectul. Subiectul nu contractă lexemul predicat, ci este actualizat de acesta
din urmă, de aceea subiectul poate fi considerat o funcție sintactică?Dat fiind că mijloacele de realizare a unei
relații gramaticale determină în mod decisiv acea relație și acordul joacă acel rol pentru subiect. iar predicatul,
înseamnă că predicatul este subordonat subiectului.

[Link]

Baza de date bibliometrică „Diacronia” (BDD)

Titlu: Raportul dintre subiect și predicat. Concepţia lui Lazăr Şăineanu
Autor: Anca-Patricia Stoenescu

Publicare: Philologica Banatica , VII (1) , p. 25-29

p-ISSN: 1843-4088

Editor: Editura Mirton; Editura Amfora

Loc: Timișoara

An: 2013

Abstract: În teoria gramaticală, relația dintre subiect și predicat a fost întotdeauna o problemă. Dintr-o
perspectivă diacronică, s-au conturat două linii directoare, care, în esență, se exclud reciproc:
predicatul este dependent de subiectul care depinde de predicat. O încercare recentă de a
echilibra cele două linii directoare se referă la un raport de interdependență deja existent între
 cele două entități sintactice. Acesta din urmă este inclus și în concepția lui Lazăr Şăineanu, care
vorbește în lucrarea sa principală dedicată relației dintre logici și gramatică Raporturile dintre
gramatică și logică, cu o privire sintetică asupra părților cuvântului: Studiu de lingvistică
generală) despre un raport deinerență. interdependenţă) între subiect şi predicat.
Lazăr Şăineanu se declară un entuziast al teoriei psihologice dezvoltate de lingvistul german
Steinthal, susţinând împreună că psihologia, şi nu logica, reprezintă domeniul real al gramaticii.
În ceea ce privește subiectul și predicatul, el subliniază necesitatea redării diferenței dintre
subiect și predicat logic și dintre subiect și predicat gramatical. Vom găsi subiectul său de
studiu într-una dintre teoriile sale moderne despre predicat și predicție.

Atribut pronominal anticipat sau complement posesiv?

Un atribut anticipat al pronumelui sau un obiect posesiv?
Autor(i): Alexandru Metea
Subiect(e): Studii de limbă și literatură
Publicat de: Editura Universității de Vest din Timișoara
Cuvinte cheie: Lingvistică românească; sintaxă

Rezumat/Rezumat: Dans la littérature de spécialité du roumain il ya des opinions différentes concernant la

fonction syntactique des formes pronominales non accentuées, le soi-disant datif possessif étant considéré soit
comme déterminant pronominal, soit comme complément d'objet indirect, soit comme complément possessif
(v. Gramatica limbii române, EA, 2005). În acest articol, tout comme dans son ouvrage Limba română actuală (II-
ème édition, Deva, 2010), l'auteur plaide en faveur de la dénomination de complément du nom anticipé, parce
que, d'une coté, le phénomène de reprise sau d'anticipation apare aussi în casul de câteva complemente
(obiect direct și obiect indirect în datif), și, de l'autre coté, au niveau phrastique, ce tip de determinant poate fi
substituit numai printr-o propoziție care a un régent nominal (Îți apreciez lucrarea. «J`apprécie ton travail =
(Îți)» apreciez lucrarea ta. «J`apprécie ton travail».= Apreciez lucrarea care vă aparține ție «J`apprécie le travail
qui t`appartient » ).

1-Ionescu, Emil, Selectia acordului subiect-predicat..., SCL, An LXII, Nr. 1, 2011, p. 3-18
2-Trandafir, Gh. D., Cazuri particulare ale relatiei sintactice dintre subiect si predicat, dintre
subiectiva si regenta ei, Limba romana, An 36, Nr. 6 noiembrie-decembrie, 1987, p. 485-496
3-Gae, Ileana, Camelia Stan, O sintaxa diacronica a limbii romane vechi, SCL, An. 66, Nr. 1-2,
2015, p. 287-289
4-Gaitanaru, Stefan, Predicatul verbal absolut..., Limba romana, An. 43, Nr.3-4, 1994, p. 99-102
5-SINTAXA_LIMBII_ROMANE_Balint_Mihaly
6-29_XXIII_(2018_nr.1)[Pages 017 - 026] ADELINA PATRICIA BAILA
7-Popovici, Victoria, Dumitru Irimia, Structura gramaticala a limbii romane..., SCL, An. 36, Nr. 4,
1985, p. 331-334
8-GABRIELA DOMIDE COMPLEMENTUL PREDICATIV AL OBIECTULUI (CPO) ŞI
PREDICATIVUL SUPLIMENTAR (PS). CONTROVERSE ŞI INTERPRETĂRI
9-Repina, Tamara, Cu privire la una dintre tendintele actuale ale limbii romane..., SCL, An. 48, Nr.
1-4, 1997, p. 383-389
10- Berea Gageanu, Elena, Complementul consecutiv, Limba romana, An.33, Nr.1, 1984, p. 3-13
11-Francu, C., Formarea si evolutia complementului concesiv in limba romana, SCL, An.28, Nr.1,
1977, p.15-28
ATRIBUTUL ŞI COMPLEMENTUL. CĂI DE DEZAMBIGUIZARE Petru TOLOCENCO, doctor,
conferenţiar universitar, Universitatatea de Stat din Tiraspol Abstract: This article treats some inroads in
the research of attribute and complement, emphasizes the examination of attributive function in the units
formed with nouns, sporadically with adjectives which are not expressed from the root of a verb. There
are nouns derived from verbs, in point of fact, from the long Latin infinitive which kept into their
semantic structure the verbal peculiarities. Keywords: attribute, subject, collocation, phrase structures,
super-phrase, short and accentuated pronouns, syntactic unit. Pare a fi axiomatică afirmaţia din manualele
noastre din ultimul timp cu privire la definiţiile constituenţilor sintactici, tradiţional numiţi şi părţi de
propoziţie, functori. [ 5, P. 58] Este vorba de tipologizarea acestor entităţi în funcţie de natura gramaticală
a părţilor de vorbire la care se referă, logic şi gramatical, funcţiile sintactice generate în procesul de
sintagmatizare. Înţelegem prin noţiunea de sintagmatizare relaţia raportuală ce se instituie între elementul
regent-centru şi adjunctul lui în cadrul îmbinării numite sintagmă, îmbinare de cuvintr, grup sintactic.
Deşi nominalizate de către cercetători în mod diferit, importanţa lor constă în misiunea de a genera
aceleaşi raporturi sintactice cu produs final – funcţii sintactice. Odată ce tiparele sintagmelor sunt strict
limitate cantitativ (GALR -2005 ia în analiză şapte de astfel îmbinări, şi cantitatea funcţiilor sintactice
este destul de restrînsă – în linii mari se vorbeşte de cinci funcţiuni: subiectul, predicatul,atributul,
complementul şi elementul predicativ suplimentar.În procesul de comunicare vorbitorul pune în mişcre
acest mecanism dinamic: relaţie, raport, funcţie. Operaţia dată ce produce concomitent cu selectarea
materiei lexicale – cuvinte, locuţiuni - le gramaticalizează ( prin morfeme, articole, alte instrumente şi le
plasează la locul potrivit, în tiparul ales la necesitate, în situaţia respectivă. Deci, materialul operant de
sintaxă îl constituie unităţile sintactice cu funcţiile lor. Sintagma este cea mai mică unitate alcătuită din
două lexeme semnificative îmbinate gramatical ; unitate, în cadrul căreia se realizează o funcţie sintactică.
Bunăoară, în binomul scris citeţ, citeţ realizează, la comanda centrului, funcţia atributivă. În paralel,
notăm că în unele cazuri funcţia poate fi .actualizată şi de către un singur cuvînt, sau chiar în situaţia cînd
cuvintele semnificative ale sintagmei sunt în elipsă. Ne referim la vorbirea dialogică, bunăoară , sau la
cazul utilizării proformelor da şi nu. În astfel de situaţie lexemele în elipsă pot fi recuperate cu uşurinţă şi
exactitate. 83 Ex.: - Cînd te întorci? -Măine. ( Lipsesc ambele cuvinte – Eu mă întorc ) Sau: -Doreşiti să
pleci? -Nu.( Eu nu doresc. Nu doresc să plec.) În această ordine de idei, constatăm, fără a pretinde la
originalitate, că şi propoziţiile cu structură monomembră realizează funcţii ( de subiect sau de predicat)
fie prin semantica existenţială a constituentului nominativ, fie prin predicativitatea conturului
intonaţional, fie prin morfemele enunţiale ale lui. Ex.: Iarnă. Ger cumplit. Ploaie. Tună. Mare necaz!
Aducem probele de verificare . Este iarnă. E un ger cumplit.E ploaie. Necazul este mare. Funcţiile
sintactice pot fi exprimate şi de îmbinări nedespărţite la analiză (Maşină de tocat carne), de structuri
frastice şi suprafrastice (fragmente de text) cu diferite dimensiuni. E cazul să amintim că lingvistica
tradiţională nu odată ne recomanda ca , la analiza sintactică, să evităm alunecarea pe panta formalismului
care conduce la confundarea unităţilor morfologice cu cele sintactice, Or, unităţile morfologice sau format
în procesul dezvoltării limbii, iar cele sintactice se formează necontenit, în procesul comunicării.
Finalizînd prezenta incursiune în subiectul investigaţiei noastre, ne vom opri în continuare la examinarea
funcţiei atributive î n cadrul unităţilor formate cu substantive, sporadic şi adjective deverbative, numite şi
deverbale. Este vorba de substantive derivate de la verbe , în fond de la infinitivul lung latin, care şi-au
păstrat în structura lor semantică particularităţile verbale. Să examinăm structura: Arderea deşeurilor în
timp de noapte se sancţionează aspru. Prin definiţie, secvenţele deşeurilor, în timp da noapte au funcţia de
atribut, odată ce se corelează cu un substantiv – arderea. Faptul dat poate fi probat şi de forma articulată a
acestui substantiv. Or, forma hotărîtă denotă o valenţă (atracţie) puternică - necesitate matricială de
atribut. Substantivul deşeurilor, în poziţia dată, este la cazul Genitiv (Genitivul – Dativul aici sunt
omonime – au formă comună identică pentru entităţi funcţionale diferite). Pentru a dezambiguiza situaţia,
inversăm poziţia adjuncţilor. Vom observa că între substantivul determinat şi cuvîntul plasat după el apare
articolul pronominal -a(al, ai,ale ). Obţinem : Arderea în timp de noapte a deş[Link] am demonstrat
că adjunctul deşeurilor are funcţie de atribut în virtutea faptului că, după substantivarea verbului a arde,
forma cazuală preluată este cea a Genitivului. Celălalt adjunct , în timp de noapte, în rezultatul
sintagmatizării nu-şi modifică forma şi despre funcţia lui putem judeca după caracteristicile gramaticale
ale lexemului determinat al [Link] poate crea impresia că atracţia atributului de către centru –
substantiv deverbativ este mai 84 laxă, mai slabă decît în situaţie prototipică, atunci cînd corelarea se face
cu substantive concrete. În realitate însă, şi cu deverbativul relaţia atributului este puternică, fiindcă
elementul atributiv se află în imediată apropiere de substantivul cu care se corelează. Ea, relaţia
constituentului atributiv, se va estompa în măsura distanţării lui de centru. Ex.: Sosirea în fiecare zi a
trenului de la Bucureşti are loc cu întî[Link]ă cum se ştie, atributele şi complementele au o distribuţie
mai stabilă, au caracter obligatoriu şi tind să ocupe poziţii în imediată apropiere de cuvăntul determinat ;
constituenţii circumstanţiali de obicei au referinţă la întreaga structură a enunţului şi nu sunt „pretenţioşi”
cu privire la poziţia ocupată. Ex.: Traversarea rîului de către turişti în timp de noapte, în locul acesta este
oprită. Îmbinările subliniate sunt toate atribute, dar după sensul exprimai se deosebesc unul de altul - în
unele se simte mai multă atributivitate,iar în altele predomină circumstanţialitatea. Iar în exemplul ce
urmează atributele sunt marcate puternic de conotaţii complementare. Aici are loc acordarea / repartizarea
sinistraţilor a ajutoarelor/ de ajutoare. Mai notăm că la schimbarea fără discernămînt a ordinii functorilor
enunţurile pot fi simţitor compromise. Desigur, gradul de substantivare a verbelor (sporadic şi al
adjectivelor) este diferit, în funcţie de structura semantică, tipul de afixare a substantivului. [ 1 ,p. 103] Să
comparăm : S – intrarea în sală este blocată; V - intrarea în sală este oprită; S – simţul umorului; V –
simţire (fără simţire ); S – terminatul semănatului; V - terminarea studiilor; S - zîmbetul copilului; V –
zîmbire fără motiv; S – sositul păsărilor; V – sosirea oaspeţilor.
CAZURI PARTICULARE ALE RELAȚIEI SINTACTICE DINTRE SUBIECT ȘI PREDICAT, DINTRE
SUBIECTIVĂ ȘI REGENTA EI I GH. D. TRANDAFIR 1. Deși tratată frecvent, problema relației
sintactice dintre subiect și predicat, dintre subiectivă și regenta ei prezintă totuși unele aspecte
controversate, pe care ne propunem să le examinăm în cele ce urmează. Luăm ca lucrare principală de
referință Relația sintactică dintre subiect și predicat de Marina Bădulescu *, în care sint analizate critic
diverse soluții curente vizînd tematica respectivă și este expus și punctul său de vedere asupra acestora..
Abordăm numai chestiunile discutabile din articolul citat, la care adăugăm și altele, care — presupunem
— l-ar completa. Dificultățile descrierii relației dintre subiect și predicat rezidă atît in complexitatea
fenomenului considerat, cit și în deficiențele cercetării, caracterizată prin terminologie și interpretări
arbitrare, uneori evident eronate. Astfel, predicatul nominal este definit fie ca o categorie sintactică
monofuncțională, conform tradiției gramaticale românești, fie disociat în două categorii funcționale,
atribuindu-se verbului copulativ rol de predicat verbal, iar numelui predicativ, rol de parte de propoziție
subordonată simultan acestuia și unui nume12. 1 LR, XXIX, 1980, 1, p. 11-26. 2 Vezi Elena Neagoe,
Observații asupra definiției verbului copulativ, In CL, XIV, 1969, 1, p. 95—97; D. D. Drașoveanu,
Sintagma verbA-adjectiv — o certitudine?, în CL, XVIII, 1973, 2, p. 265—277 ; Valeria Guțu Romalo,
Sintaxa limbii române. Probleme și interpretări, București, 1973, p. 124—145 ; Gabriela Pană
Dindelegan, Sintaxa transformațională a grupului verbal, București, 1974, p. 133— 154 ; V. Șerban,
Teoria și topica propoziției în româna contemporană, București, 1974, p. 59 ; P. Zugun, Părțile de
propoziție, în CL, XXIII, 1978, 1, p. 103—111 ; G.G. Neamțu, Predicatul în limba română. București,
1986, p. 53—93. 8 Cf. Gabriela Pană Dindelegan, op. cit., p. 133. * Cf. H. Tiktin, Gramatica română, ed.
a IlI-a, București, 1945, p. 156—157; Em., Vasiliu, Sanda Golopenția-Eretescu, Sintaxa transformațională
a limbii române, București 1969, p. 101, 130. Unii lingviști preferă termenului de nume predicativ pe cel
de atributiv 3*8 sau pe cel de predicativ*. Acordul în caz al numelui predicativ cu subiectul este
consideLR, ANUL XXXVI, nr. 6, p. 485-496, București, 1987
rat de către unii cercetători reețiune5, fenomen care în realitate constă din regizarea de către un termen a
unui morfem gramatical pe care el însuși nu-1 posedă, ca, de exemplu, impunerea de către verb sau
prepoziție a desinenței cazuale. 8 Cf. D. Irimia, Structura gramaticală a limbii române, Sintaxa, Iași, 1983,
p. 93. * V. Șerban, Sintaxa limbii române, p. 86—89. 7 Voi. II, p. 67-69. 8 Vezi Sextil Pușcariu, Limba
română, voi. I., București, 1940, p. 156—157; Valeria Guțu Romalo, op. cit., p. 38—39; Gabriela Pană
Dindelegan, Tipuri de relații în interiorul grupului verbal, în LL, 1975, 2, p. 226— 232 ; Iorgu Iorgan,
Vladimir Robu, Limba română contemporană, București, 1978, p. 555; D. Irimia, op. cit., p. 91 — 99;
Gh. D. Trandafir, Observații cu privire la interpretări recente ale funcțiilorși relațiilor de subordonare
intrapropoziționale (I), în LR, XXXIV, 1985, 1, p. 3-15. 9 Pentru conceptul de cataliză, vezi L. Hjelmslev,
ProUgomenes ă une thiorie du langage, Paris, 1968, p. 129-131. 10 Vezi op. cit., p. 157. Prin termenul de
membru de prepoziție se denumește atît o parte de propoziție în general, indiferent dacă aceasta este
principală sau subordonată 6, deci:propoziție monomembră/bimembră/plurimembră (ceea ce este perfect
logic), cît și numai o parte principală de propoziție, cum admite și Gramatica Academiei7. 2.1. Dintre
variatele concepții asupra relației subiectului cu predicatul cîștigă tot mai mulți adepți cea de
interdependență, definită prin nonomisibilitatea nici unuia dintre termenii implicați în relația respectivă și
prin restricții formale reciproce 8. Această regulă este aplicabilă exclusiv propozițiilor bimembre în care
subiectul și predicatul constau din cuvinte flexibile, explicite sau implicite, dar catalizabile9, iar verbul cu
funcție de predicat sau cel din componența predicatului comportă o valență de nominativ. Partizanii
acestei soluții circumscriu însă acordul dintre cele două părți principale de propoziție în general la
categoriile gramaticale de persoană și de număr, adică vizează numai predicatul verbal exprimat prin verb
la diateza activă sau reflexivă și ignoră predicatul verbal la diateza pasivă, precum și predicatul nominal
cu numele predicativ actualizat prin adjectiv sau alte categorii lexico-gramaticale cu valoare de adjectiv,
la care acordul cu subiectul include și desinențele de gen, număr și caz. 2.2. Descrierea relației de
interdependență dintre subiect și predicat se complică atunci cînd unul dintre termenii considerați este
invariabil, deci conexiunea lor nu mai este marcată prin flexiune. Se cunoaște vechea și încă via dispută
cu privire la predicativitatea modurilor nepersonale. H. Tiktin afirma încă în secolul trecut că ,,în
propozițiile dependente se aplică câteodată și numele verbale în funcție de verb al predicatului ; Pînă a nu
se r i s i p i norii, aerul nu se va încălzi; în anul 1520, murind Selim, urmașul său Soliman îndată ridică
armele în contra țărilor de la Dunăre'’'10. Acest principiu este preluat și dezvoltat de Matilda Caragiu,
care conchide că infinitivul scurt și gerunziul (verb) exprimă categoriile verbale de diateză, persoană,
timp și mod prin morfeme implicite și funcționează ca predicate în propoziții subordonate, iar uneori și în
propoziții princi
Rolul acordului în distingerea apoziției de atributul categorial
The Role of the Agreement in the Distinction between the Restrictive Aposition and the Non-
restrictive Aposition
Autor(i): Emina Căpălnăşan
Subiect(e): Studii de limbă şi literatură
Publicat de: Editura Universităţii de Vest din Timişoara
Cuvinte cheie: Limba română; aposition în română

Rezumat/Rezumat: Articolul tratează distincția dintre Apoziția restrictivă și Apoziția nerestrictivă. Într-o
construcție gramaticală cu o apoziție restrictivă, al doilea element îl limitează și îl clarifică pe cel de mai sus într-
un mod crucial. Pe de altă parte, cel Nerestrictiv nu restrânge primul element, ci oferă mai degrabă informații
suplimentare despre acesta. Subliniem că diferența dintre cele două este dată de modul în care se realizează
acordul gramatical.

Barbu, Ana-Maria, Constructiile substantiv-substantiv..., SCL, An LXIII, Nr. 2, 2012, p. 153-170

Acest articol reprezintă un studiu al construcțiilor formate din două substantive, după tiparul SI S2, cu al
doilea substantiv (S2), cel mai adesea, la singular, nearticulat, nominativ, (de exemplu martor cheie,
grevăfulger, caz limită'). S2 poate forma serii deschise de asemenea construcții prin atașarea la diferite
substantive (SI), din ce în ce mai multe12 (e.g. accesoriu cheie, instituție cheie, probă cheie ș.a.). Aceste
substantive le vom numi în continuare substantive atribut. 1 Al doilea substantiv din acest tipar este numit
în lingvistica franceză substantifepithete, care în românește se traduce cu substantiv atribut. 2 Dacă în
1970 pentru cheie se înregistrau 23 de construcții (cf. Dimitrescu (1995: 160)), în 2007 numărul acestora
a ajuns la 145 (cf. anexă) 3 Observând extinderea cu timpul a seriilor formate de un anumit S2 și
modificarea sensului acestuia când intră în construcții față de cel pe care îl are când este folosit
independent, Dimitrescu (1995: 161) consideră că S2 tinde să devină sufixoid, relizându-se trecerea de la
fenomenul de compunere la cel de derivare. SCL, LXIII, 2012, nr. 2, București, p. 153-170 In literatura de
specialitate statutul construcțiilor SI S2 este controversat. în unele lucrări românești, acest tipar este tratat
ca producând substantive compuse GALR, unde construcțiile discutate aici sunt menționate și ca
substantive compuse (GALR 2008,1: 93), și ca sintagme nominale cu atribut categorial (GALR 2008, II:
666). Un alt aspect privind statutul incert al tiparului este că din perspectiva tratării ca substantive

RELAŢIA DINTRE SUBIECT ŞI PREDICAT (METODA TESNIERIANĂ)

Relaţia subiect - predicat (metoda Tesnière)
Autor(i): Adela Novac
Subiect(e): Studii de limbă și literatură, Învățarea limbilor străine, Lingvistică aplicată
Publicat de: Editura Vasiliana '98
Rezumat/Rezumat: Relația subiect-predicat este un subiect de dezbatere permanent, așa cum au încă lingviștii
opinii divergente asupra ei. Conform teoriei structuraliste a lui L. Tesnier, subiectul este subordonat
predicatului. În gramatica tradițională, unii lingviști au stabilit subordonarea subiectului, în timp ce alții sunt de
acord cu natura subordonată a relației, dar cred că predicatul este subordonat. Un al treilea grup este înclinat
să o vadă ca pe o relație de inerență subiect-predicat.
PREDICATUL ŞI MODALIZATORII. O CONTROVERSĂ
ANCA STOENESCU
Colegiul Tehnologic de Industrie Alimentară, Arad Cuvinte-cheie: limba română, gramatică,
modalizatori, predicat verbal compus
Problema predicatului verbal compus a fost şi a rămas o chestiune frecvent discutată în lingvistica
românească,dar mai ales, cum e şi firesc, în studiile şi gramaticile dedicate sintaxei limbii româ
ne. O lucrare amplă, din multiple perspective, a consacrat acestei problema Mirela Ioana Borchin,
Modalitatea şi predicatul verbal compus, Editura Helicon, Timişoara, 1999. Autoarea priveşte întreaga
problemă din punctual de vedere al teoriei modalităţii, punând în evidenţă întâi sistemul model în logică,
pentru a se opri apoi asupra modalităţii în lingvistică. Sunt puse în evidenţă aici tipurile de modalităţi şi
modalizatorii, identificaţi în adverbele de modalitate şi în modalizatorii verbali, care, alături de verbele
modale şi modurile verbale, includ şi semiauxiliarele de modalitate. Acestea vor fi analizate ca „mijloace
de expresie lexico-gramaticală a modalităţii“. Este avută în vedere perspectiva pragmatică, cea semantică,
implicând, aceasta din urmă, viziunea structuralistă şi pe cea poststructuralistă, pentru ca în final să se
identifice determinarea logică şi lingvistică a sensurilor semiauxiliarelor de modalitate. În primul rând, e
necesară operaţia de delimitare a verbelor modale de semiauxiliarele de modalitate. Primele sunt „verbe
cu semantism modal“, de felul lui a spera, a bănui, a părea, a se mira, a vrea etc. Semiauxiliarele de
modalitate sunt mai abstractizate semantic şi chiar „marcate gramatical“.

Un aspect al morfosintaxei textelor religioase din secolul al XVI-lea: predicatul complex cu

operator modal şi aspectual Luminiţa HOARŢĂ CĂRĂUŞU
Problema predicatului complex în limba română a prilejuit numeroase discuţii şi controverse în literatura
de specialitate românească, predicatul complex fiind „predicatul care, pe lîngă componenta lui semantică,
include cel puţin unul dintre operatorii modali de predicativitate”, structura predicatului complex fiind
alcătuită din „operator modal / operator aspectual / operator copulativ / pasiv1 + suport semantic”
(GALR, 2005, 2: 235). A. În gramatica sincronică descriptivă de tip tradiţional, se consideră că, în
structura predicatului complex intră un verb semiauxiliar2 şi un verb de bază (Dimitriu, 1992- 1993: 198),
numit şi verb principal (Irimia, 1997: 165) sau suport semantic (GALR, 2005, 2: 235). A1.
Semiauxiliarele de modalitate În GA (GA 1: 204), se afirmă că verbele de modalitate sînt „mijloace
lexicale de redare a modalităţii dintre care unele se caracterizează şi prin anumite trăsături gramaticale
specifice”. Se consideră că verbele de modalitate sînt: a putea, a trebui, a vrea, a fi, a avea şi a veni3 ,
trăsăturile caracteristice ale verbelor de modalitate fiind următoarele: 1. Predicatul complex cu operator
modal 5 În literatura de specialitate românească, se consideră că se poate vorbi şi despre un al treilea tip
de verbe semiauxiliare, si anume, verbele semiauxiliare de temporalitate (vezi Irimia, 1997 : 168). 6
Referitor la problema categorei gramaticale a aspectului în limba română, vezi (GALR, 2005, 1: 449-
456). 7 Vezi, în acest sens, GALR, 2005, 1: 457. 8 Vezi, în acest sens, GALR, 2005, 1: 457. 9 Referitor la
problema numărului de verbe semiauxiliare de aspect, vezi Dimitriu, 1992-1993: 199. În Tetravanghelul
lui Coresi, predicatul complex care include verbe semiauxiliare de modalitate poate avea următoarea
structură: a1. verbul semiauxiliar de modalitate a avea la viitor 1 indicativ + verbul de bază la infinitiv
prezent fără prepoziţia morfem a: „Derept amu grăesc voao. nu veţi avea a sfrăşi cetăţile creştinilor, pănă
va veni fiiul omenesc.” (CT, p. 20); a2. verbul semiauxiliar de modalitate a avea la conjunctiv prezent +
verbul de bază la infinitiv prezent cu prepoziţia morfem a: „Şi mulţi de naşterea lui bucura-se-vor. fi-va
amu mare naintea Domnului. şi vin şi mălvăjie să nu aibă a bea.” (CT, p. 114);

2. Predicatul complex cu operator aspectual În Tetravanghelul lui Coresi, predicatul complex care include
verbe semiauxiliare de aspect poate avea următoarea structură: a2. verbul semiauxiliar de aspect a începe
la indicativ perfect simplu + verbul de bază la infinitiv prezent: „Începură a zmulge spice şi a mînca.”
(CT, p. 24); „Şi începu a se afunda, strigă grăi doamne mîntueşte-me, şi acie tinse mîna Is. luo el şi grăi
lui puţină credinţă derep-ce te spăreşi.” (CT, p. 33); „De aciea începu Is. a spune, ucenicilor lui, că se cade
lui să margă în ierusalim.” (CT, p. 37); „Începu a propovedui mult,” (CT, p. 73); „Şi începură ucenicii lui
cale a face.” (CT, p. 75); „Şi începură a ruga el, să trecă de hotarăle lor.” (CT, p. 81); „Începu în gloate a
învăţa.”

CONTRIBUȚII LA DEFINIREA COMPLEMENTULUI CIRCUMSTANȚIAL SOCIATIV ÎN

LIMBA ROMÂNĂ DE GH. TRANDAFIR
Trandafir, Gh., Contributii la definirea complementului..., Limba Romana, An. XVII, nr. 2, 1968, p.
175-177
Categoria complementului circumstanțial sociativ a fost adoptată de lingvistica noastră începînd cu
tratatul de Limbă română contemporană al acad. Iorgu Iordan și cu Gramatica limbii române a Academiei,
ambele editate în 1954. în lucrările de gramatică a limbii române anterioare acestora, compleimun^;u1
circumstanțial sociativ .sau nu era identificat, sau se confunda cu complementul indirect L După ediția a
Il-a a Gramaticii limbii române a Academiei, apărută în 1963, în care această problemă se reia și se
dezvoltă, „Complementul sociativ determină un verb, arătînd ființa sau lucrul care
90). Definiția citată este parțial inexactă și lacunară. în realitate, complementul circumstanțial sociativ -
care însoțește subiectul participă la săvîrșirea acțiunii numai în situații determinate, și anume cînd
predicatul respectiv sc află la diateza activă sau la reflexivul dinamic. w Cînd sc atașează la subiectul unui
predicat la diateza pasivă sau reflexivă cu scns pasiv, complementul circumstanțial sociativ nu ia parte la
efectuarea acțiunii. Cînd însoțește un subiect cu predicatul la diateza reflexivă obiectivă, complementul
circumstanțial sociativ cste atît autor, cît și obiect al acțiunii. Dc asemenea, alăturat unui complement
direct, complementul circumstanțial sociativ nu poate să funcționeze dccît ca obiect al acțiunii, cum
demonstrează, dc altfel, chiar exemple din Gramatica Academiei, care infirmă punctul dc vedere susținut
dc aceasta : „își ia nevasta cu copii . cu tot” (p. 190). în cclc cc urmează ne propunem să descriem și să
definim categoria complementului circumstanțial sociativ în română. 1.1. C^om^piem^en^'ul
ci:r(^lum^i^tarr(>ial sociativ carc sc atașează la subiectul unui predicat la diateza activă participă în
general la efectuarea •acțiunii împreună cu acesta : ,,Ilie mersc cu flăcăul fără să scoată un cuvrnt” (Preda,
d. 172). ,,Tocmai în clipa aceca pică și Petre împreună cu Nicolae Dragoș” (Rcbrcanu, R. 457).
Complementul circumstanțial sociativ reprezentat printr-un nume dc lucru - carc sc alătură unui subiect
nume dc ființă nu ia parte uneori la îndeplinirea acțiunii, ci sc comportă ca un însoțitor pasiv al acestuia.
Dc exemplu, în propoziția : „A plecat în zori, cu trăsura, cu geamantane cu tot” (Călincscu, E. o., 493),
geamantanele nu „au plecat”, ci numai Olil-ia (subiectul subînțeles), carc lc-a luat însă și pe acestea.
1.2. Complementul circumstanțial sociativ carc însoțește un subiect al cărui predicat sc află la reflexivul
dinamic săvîrșeștc, dc asemenea, acțiunea alături dc acesta : „Trăia între ci, sc frăminta împreună cu ei”
(Lăncrănjan, c. iii, 9). „în aceeași clipă s-a repeziit și Anghelachc cu ai lui în grupa dc vînători alpini dc ia
intrare” (Nuvele rom. cont., II, 155). 1.3. Comppementul circumstanțial sociativ carc sc atașează la
subiectul unui predicat la diateza pasivă sau reflexivă cu scns pasiv suferă împreună cu subiectul acțiunea
exprimată -dc verbul determinat : „A fost poftit cu rudele și cu prietenii” (gl, nr. 46, 1966, p. 5). „Nu-i
păsa dacă sc aruncau în stradă cîțiva muncitori cu familii cu tot” („Cont.”, nr. 45, 1966, p. 4). 1.4.
Complementul circumstanțial sociativ carc sc alătură la subiectul unui predicat la diateza reflexivă
obiectivă face și suferă totodată acțiunea, la fel cu subiectul respectiv :