Testament

Tudor Arghezi

Tudor Arghezi face parte, alături de Mihai Eminescu și de Nichita Stănescu,

din seria poeților care au transformat hotărâtor evoluția limbajului poetic
românesc. Publicarea volumului de debut, ,,Cuvinte potrivite” (1927), a produs
un ecou puternic în literatura epocii.
Modernismul este un curent literar ce se manifestă la sfârşitul sec. al XlX-lea
până la mijlocul secolului al XX-lea, desemnat ca opusul tradiţionalismului
interbelic. Se manifestă ca un fenomen de ruptură faţă de vechile formule
estetice şi însumează toate curentele post-romantice, ca simbolismul,
expresionismul, curentele avangardiste. În vederea modernizării literaturii
române, Lovinescu propune ca poezia să evolueze de la epic spre liric, tematica
operelor literare să fie inspirată de viaţa citadină, să se intelectualizeze poezia.
Opera dată - este o artă poetică modernă, pentru că prezintă o triplă
problematică, specifică liricii moderne: transfigurarea socialului în artistic,
estetica urâtului şi raportul dintre inspirație și actul de creație.
Poezia ,,Testament” răspunde înnoirilor cerute de teoria lovinesciană și
aparține modernismului interbelic prin: valorizarea estetică a urâtului, inserarea
socialului în temele de inspirație, fantezia metaforică, limbajul ca ,,esență de
cuvinte”, încălcarea convențiilor formale poetice, poezia reprezintă expresia
unei conștiințe frământate, într-o perpetuă pendulare între stări disonante,
libertatea absolută a inspirației: elementele trivialului ale grotescului pot fecunda
alături de figuri noționale ale esteticului: exaltarea, optimismul, frumosul,
frecvența imaginilor insolite (șocante, inedite), care sfidează așteptările
lectorului, abordarea unei maniere eclectice: versul clasic se îmbină cu cel
modern.
Introdus prima oară de Charles Baudelaire ,,Les fleurs du mal”, conceptul de
estetica urâtului vizează în poezia argheziană transformarea categoriilor
periferice ale vocabularului-registrul arhaic, regional, argoul, jargonul- în
material liric: ,,Am luat ocara și, torcând ușure,/ Am pus-o când să-mbie, când
să-njure” . La Arghezi, orice obiect al universului exterior are drept de existență
poetică. Inesteticul trece printr-un fenomen de transformare: ,,Din bube,
mucegaiuri și noroi/ Iscat-am frumuseți și prețuri noi.” Urâtul și dezgustătorul
sunt folosite pentru forța lor de sugestie: ,,făcui din zdrențe muguri și coroane”.
O altă trăsătură a modernismului este limbajul ca ,,esență de cuvinte”. La
Arghezi, ideea este redată în forme surprinzătoare și fascinante. Cuvintele se
resemantizează în contexte neobișnuite și dau corporalitate lirică gândului de la
care pornesc. Asocieri lexicale precum: ,,seara răzvrătită”, ,,cuvinte
potrivite”, ,,dumnezeu de piatră”, ,,rodul durerii de vecii” au forța adevărului
enunțat frust și aproape familiar . Limbajul este supus unei voințe creatoare
paradoxale, dar nu este numai joc sau potrivire de cuvinte, ci și încercare de
înțelegere a existenței prin cuvânt.
 „Testament” este o meditaţie, deoarece este o specie a genului liric care
exprimă, cu mijloace artistice, reflecţii asupra existenţei. Accentul se pune pe
sentimente şi lirismul se îmbină cu reflecţia filozofică. Autorul este – în acelaşi
timp – poet şi filozof. Poezia apare ca o îmbinare a unei profunde gândiri cu o
vibrantă expresie emoţională şi se incepe cu un pretext al meditaţiei, iar in partea
a doua se prezintă gândurile şi sentimentele poetului faţă de cele înfăţişate. Este
utilizată pe larg antiteza, iar tema este dezvoltată de Tudor Arghezi printr-o
continuă căutare a unei definiţii poetice a conceptelor de poet şi poezie. Sunt
prezente citeva prototipuri: Părintele (poetul), Fiul (cititorul), Străbunul,
Dumnezeu, Stăpânul, Domniţa , realizaţi printr-o tipizare simbolică.
Elementele tradiționaliste ale textului reies din mesajul social, în primul
rând, și, mai apoi, din limbajul folosit de poet. Acesta evidențiază munca grea a
strămoșilor, chinul lor, condiția de robi: ,,durerea noastră surdă și amară". Poetul
devine el însuși o parte a acestei comunităti, un depozitor al experienței
strămoșilor săi: ,,al robilor cu săricile pline /și osemintele vărsate-n mine".
Limbajul străbunilor este unul specific lumii rurale, apărând termeni precum:
sapa și brazda.
Tema textului este poezia ca moștenire spirituală. Fiind o artă poetică,
Arghezi arată concepția autorului cu privire la literatură, la rolul acesteia,
precum și la relația sa cu antecesorii și cu generațiile viitoare. Rolul poetului
este văzut din perspectivă istorică și ontologică.
O idee poetică a transmiterii testamentare a poeziei este redată cu ajutorul
termenului cheie-carte. Cartea este definită printr-o serie de metafore. Mai întâi,
ea este ,,treaptă”– modalitate de cunoaștere, de evoluție, de maturizare pentru
cititorul neexperimentat pe care ,,gropile adânci”- ,,tânăr, să le urci te-așteaptă”.
Apoi, ea este ,,hrisovul vostru cel dintâi”, carte primordială, sinteză etnică a
istoriei ,,robilor cu saricile pline/ De osemintele vărsate-n mine.” Nu în ultimul
rând, este ,,sudoarea muncii sutelor de ani” adunată în pagini în care pentru
prima oară sapa este schimbată în condei și brazda în călimară. În concluzie,
cartea dă glas unei istorii tezaurizate în conștiința poetului. Identitatea lui se
hrănește din identitatea ,,robilor” a căror voce se simte.
O imagine poetică relevantă pentru temă este cea care definește poezia în
ultima strofă: ,,Slova de foc și slova făurită/ Împerecheate-n carte se mărită/ Ca
fierul cald îmbrățișat în clește.” Pornind de la actul modelării metalului dur,
Arghezi plasticizează procesul creației într-o imagine inedită și sugestivă.
Inspirația și meșteșugul sunt deopotrivă necesare. Metalul incandescent-,,slova
de foc” nu poate lua forma dorită fără ,,îmbrățișarea cleștelui”-efortul intens și
migălos de artizan. Poezia nu poate fi doar talent, fără trudă și sacrificiu, așa
cum munca nu poate înlocui talentul și inspirația. Procesul este o
nuntă-,,împerecheate-n carte se mărită”, o sărbătoare miraculoasă a creației.
Motivul central al textului este acela al cărţii, care simbolizează ideea de
cunoaştere, de legătură spirituală între generaţii, pentru că ea oglindeşte „seara
răzvrătită" a strămoşilor ce au urcat „Prin răpi şi gropi adânci", dar şi ideea de
trudă, de meşteşug, de pasiune. Cuvântul carte are o bogată serie sinonimică în
text: testament, hrisov, cuvinte potrivite.
Atitudinea poetului este formulată de autorul însuşi în Vers şi poezie, articol
inclus în volumul Ars poetica: „Fiecare scriitor e un constructor de cuvinte".
Credinţa aceasta apare, în poezie, printr-o serie de imagini şi motive ale poetului
făurar, „frământate mii de săptămâni", dar şi rob supus unui stăpân, care „a
jucat" „ca un ţap înjunghiat". Motivul ţapului sugerează, pe de o parte, ca în
superstiţiile populare, forţele demonice, iar, pe de altă parte, sacrificiul, ispăşirea
tuturor păcatelor săvârşite, prin magia cuvântului.
Metafora „carte" are un rol esenţial în organizarea materialului poetic, fiind un
element de recurenţă. Termenul are, în text, mai multe sinonime cu ajutorul
cărora creează nuanţări şi particularizări ale artei poetice. În succesiunea
secvenţelor lirice, semnificaţiile sunt următoarele: „treaptă" - etapă în
cunoaştere, în acumulările spirituale necesare omului şi ca legătură între
generaţii; „hrisovul cel dintâi" - cu sensul propriu de act domnesc, care servea ca
titlu de proprietate, de privilegiu în Evul Mediu, în Ţara Românească şi în
Moldova, sugerează ideea că poezia legitimează un popor, îi dă personalitate;
diverse metafore asociate ideii centrale - carte: cuvinte potrivite, leagăne,
muguri şi coroane, miere, Dumnezeu de piatră, o singură vioară, slova de foc şi
slova făurită.
Cartea / creaţie / cuvânt reprezintă pentru Arghezi obiectul unei profunde
reflecţii şi calea de a crea o nouă lume dintr-un material nepoetic, „din bube,
mucigaiuri şi noroi". Ca un demiurg, îşi organizează materialul poetic, îmbinând
„sudoarea muncii" înaintaşilor cu truda poetului de a şlefui cuvintele şi de a le
întoarce la rostul lor dintâi. Pentru el, cartea străbate un drum lung şi anevoios,
trecând prin „râpi şi gropi adânci", de la înaintaşi - bătrânii, spre urmaşi,
decantând tradiţia, reprezentată prin metafore ale durerii, chinului şi revoltei. ,,În
seara răzvrătită care vine/ De la străbunii mei până la tine,/ Prin râpi şi gropi
adânci/ Suite de bătrânii mei pe brânci" şi transformând-o într-o poezie.
Motivul revoltei îmbracă forme semnificative, dar nu dramatice: „Durerea
noastră surdă şi amară/ O grămădii pe-o singură vioară"; „Biciul răbdat se-
ntoarce în cuvinte/ Şi izbăveşte-ncet pedepsitor/Odrasla vie-a crimei tuturor",
ceea ce conturează ideea că poetul conştientizează care este rolul său de părinte,
creator de noi universuri închise în cartea-treaptă.
Motivul metamorfozei, al transformării uneltelor de creaţie, este cheia de
boltă a poeziei. Limpezimea versurilor: „Ca să schimbăm, acum, întâia oară /
Sapa-n condei şi brazda-n călimară", în care sunt prezentate instrumentele
muncii fizice şi ale muncii spirituale, contrastează cu ambiguitatea şi încifrarea
metaforică a versurilor în care sunt surprinse ipostaze ale poeziei clasice:
„întinsă leneşă pe canapea,/Domniţa suferă în cartea mea."
Motivul transfigurării lirice a realităţii, nucleul esteticii urâtului, este dezvoltat
în versurile; „Din bube, mucegaiuri şi noroi/Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi."
Evidenţierea elementelor de compoziţie şi de limbaj ale textului semnificative
pentru ilustrarea temei şi a viziunii despre lume
Un prim element de structură reprezentativ pentru tema moștenirii și viziunea
modernistă asupra lumii este titlul, care are două sensuri: unul denotativ și altul
conotativ. În sens propriu, denotativ, cuvântul – titlu desemnează un act juridic
prin care o persoană își exprimă dorințele ce urmează a-i fi îndeplinite după
moarte, cu privire la transmiterea averii sale. În sensul figurat, conotativ, creația
argheziană „cartea” este o moștenire spirituală lăsată de poet urmașilor. El
semnifică treapta pe care o urcă poetul după un lung trecut de trudă şi de
suferinţă al generaţiilor. „Testament” este nu numai limbajul sacru al omenirii,
dar şi cel dator să realizeze comunicarea dintre generaţii, care nu se vor întâlni
niciodată altfel. El împleteşte problema prototipului uman cu mitul morţii, cu
ritualul naţional.
Prima strofă conţine monologul adresat al eului poetic către cititorul abstract,
în ipostaza de fiu spiritual: „Nu-ţi voi lăsa drept bunuri, după moarte, / Decât un
nume adunat pe-o carte", exprimând ideea că poetul îşi lasă averea spirituală
urmaşilor „stăpâni". El adoptă intenţionat ipostaza modestiei, adverbul ,,decât’’
întărind această idee şi menţionează legătura sa cu opera: autorul, concret e „un
nume adunat pe-o carte", ceea ce sugerează asumarea destinului poetic.
Comunicarea cu fiul este exprimată prin forme pronominale şi verbe la
imperativ.
Verbele: ,,vine’’, ,,urci’’, ,,aşteaptă’’, ,,se-ntoarce’’ se asociază metaforei
„carte", construind un scenariu mitic al efortului omenesc de a scoate din
negurile vremii la lumină, de a purifica şi de a transforma arta. Cartea este
treapta spre cunoaştere necesară tinerilor spre a-şi descoperi propria identitate:
„Ea e hrisovul vostru cel dintâi", aşa cum apare în strofa a doua.
În strofa a treia, mai amplă, se construieşte ideea că lumea materială se
metamorfozează în dimensiune spirituală, prin intermediul poetului. În poezie,
se pleacă de la o realitate dură, frustă, bolovănoasă conturată de un limbaj poetic
popular, transpus în metafore şi sintagme precum sudoarea muncii, grai cu-
ndemnuri pentru vite, zdrenţe, venin, ocară, durere, cenuşă şi se nuanţează rolul
poetului de alchimist al cuvântului. Verbe ca: ,,am ivit’’, ,,am
prefăcut’’, ,,grămădii’’, ,,iscat-am’’, susţin, pe de o parte, ideea efortului depus
de artist, iar, pe de altă parte, ipostaza demiurgică a acestuia. Cheia
semnificaţiilor strofei se află în versurile: „Ca să schimbăm, acum, întâia oară /
Sapa-n condei şi brazda-n calimară", care ex-primă ideea transformării
instrumentelor muncii fizice în instrumente ale muncii intelectuale. Versurile
conţin şi o serie de opoziţii simbolice, lingvistice şi conceptuale, privind trecerea
de la formele poetice tradiţionale la acelea moderne, sugerate de metafore,
epitete şi sintagme precum: ,,cuvinte potrivite’’, ,,versuri şi
icoane’’, ,,miere’’, ,,Dumnezeu de piatră’’.
Se dezvoltă câmpurile semantice, al trudei şi al cărţii, ca elemente cheie ale artei
poetice argheziene, procesul de creaţie presupune transformarea realităţii, prin
cuvânt, într-o lume ideală, din punct de vedere artistic, proces relevat de estetica
urâtului.
Strofa a patra este construită pe ideea rolului social, moralizator al artei, dar şi
pe aceea a funcţiei cathartice, de transformare a suferinţei în bucurie, prin
intermediul creaţiei. Poetul sublimează suferinţele poporului, le grămădeşte
simbolic în arta sa, în timp ce stăpânul joacă rolul ţapului - sacrificat pentru
purificarea şi înălţarea cuvântului poetic. Transfigurarea lirică a realităţii este
sugestiv exprimată în versurile: „Din bube, mucegaiuri şi noroi / Iscat-am
frumuseţi şi preţuri noi", care reliefează estetica urâtului, concept al poeziei
moderne pe care Arghezi îl preia de la scriitorul francez Charles Baudelaire.
În această strofă este conturată clar şi misiunea morală a poeziei, de a purifica
trecutul şi de a căpăta un caracter justiţiar: „Biciul răbdat se-ntoarce în cuvinte /
Şi izbăveşte-ncet pedepsitor / Odrasla vie-a crimei tuturor". Ca şi în celelalte
strofe, regăsim şi aici imagini concrete, şocante, care sugerează idei abstracte.
Strofa a cincea reiterează ideea că poezia se naşte din tensiunea creată între har
şi meşteşug, din fuziunea dintre spirit şi materie: „Slova de foc şi slova făurită /
împerecheate-n carte se mărită". Cele două metafore originale: „slova de foc"
exprimă inspiraţia, harul divin şi „slova făurită" sugerează meşteşugul, truda
poetului, despre care Nicolae Balotă afirmă: „Poetul este cel care face şi făcând
se face, e creatorul prin excelenţă" (Opera lui T. Arghezi).
Modestia creatorului se desprinde din opoziţia rob - Domn, poet şi cititor,
două roluri importante în scrierea operei şi în receptarea ei. Pentru G. Călinescu,
versurile: „Făr-a cunoaşte că-n adâncul ei / Tace mânia bunilor mei" ar putea să
sugereze că: „Ura robului şi repulsia stăpânului s-au tocit, conciliindu-se în
voluptatea estetică, gratuită, rezultat al unui proces infinit şi în curs: Cartea mea-
i, fiule, o treaptă".
Sursele expresivităţii şi ale sugestiei se regăsesc la fiecare nivel al limbajului
poetic, Tudor Arghezi fiind apreciat pentru înnoirile lexicale, uneori şocante,
aduse din toate straturile limbii noastre.
Poetul „...proiectează «durerile de viaţă» în metafore şi în simboluri nedespărţite
de limbajul tainelor şi al legilor universale, ca în Biblie sau ca în poezia
populară, şi vocabule cu însuşiri violent materiale, ţinând de sorgintea
pământească, devin apte, printr-un salt transfigurativ, să semnifice idealitatea".
(Dicţionarul General al Literaturii Române, coord. Eugen Simion).
La nivel lexico-semantic se observă acumularea de cuvinte nepoetice, care
dobândesc valenţe estetice, potrivit esteticii urâtului (de exemplu: „bube,
mucegaiuri şi noroi", „ciorchin de negi"). Ineditul limbajului arghezian provine
din valorificarea diferitelor straturi lexicale în asocieri surprinzătoare: arhaisme
(hrisov), regionalisme (grămădii), cuvinte şi expresii populare (gropi, râpi, pe
brânci, plăvani, vite, zdrenţe), termeni religioşi (cu credinţă, icoane, Dumnezeu,
izbăveşte), neologisme (obscur). Modernismul de tip eclectic promovează, pe
de-o parte, arhaismele: hrisov, căpătâi, brânci, plăvani, termenii religioși:
credință, icoane, Dumnezeu și neologismul ,,obscur’’. Seriile antonimice: „când
să-mbie; când să-njure" sugerează diversele tonalităţi ale creaţiei poetice
argheziene. Versul „Făcui din zdrenţe muguri şi coroane" exprimă ideea
transfigurării artistice a unor aspecte ale realităţii degradate sau efectul expresiv
al cuvintelor triviale (ambiguitatea expresiei poetice).
La nivel morfosintactic sugestia trudei creatorului se realizează cu ajutorul
dislocării topice şi sintactice (de exemplu: „Şi dând în vârf, ca un ciorchin de
negi / Rodul durerii de vecii întregi"). Jocul timpurilor verbale susţine ideile
artei poetice. Singurul verb la viitor, formă negativă: „nu-ţi voi lăsa", plasat în
poziţie iniţială în incipit susţine caracterul testamentar (programatic) al textului
poetic; în context negaţia dobândeşte sens afirmativ. Persoana I, singular a
verbelor alternează cu persoana I, plural, ceea ce redă relaţia poetului cu
strămoşii, responsabilitatea creatorului faţă de poporul al cărui reprezentant este
(Să schimbăm - eu am ivit). Utilizarea frecventă a verbelor la persoana I
singular, timpul trecut pentru definirea metaforică a actului de creaţie poetică,
sugerează rolul poetului: ,,am ivit’’, ,,am prefăcut’’, ,,am luat’’, ,,o
grămădii’’, ,,iscat-am’’, ,,a scris-o’’. Concreteţea sensului verbelor redă truda
unui meşteşugar dotat cu talent si plasticizează sensul abstract al actului creator
în plan spiritual. Determinantele verbale (pronume, substantive) sunt în general
la genul feminin, desemnând produsul: poezia (domniţa) şi cartea. Verbele la
prezent înfăţişează efectele şi esenţa poeziei.
Materialitatea imaginilor artistice, conferind forţa de sugestie a ideii, se
realizează la nivel stilistic, prin fantezia metaforică, asocierile semantice
surprinzătoare, înnoirea metaforei, comparaţia inedită (Împerecheate-n carte se
mărită / Ca fierul cald îmbrăţişat în cleşte"), epitetul rar {„seara răzvrătită",
„dulcea lui putere", „torcând uşure", „Dumnezeu de piatră", „durerea... surdă şi
amară"), oximoronul („Veninul strâns l-am preschimbat în miere / Lăsând
întreagă dulcea lui putere"), se utilizează enumeraţia ca figură de stil (de
exemplu: „bube, mucegaiuri şi noroi") şi principiul enumerativ ca modalitate de
juxtapunere a succesivelor definiţii poetice ale actului de creaţie sau al surselor
de inspiraţie.
Figurile de stil şi imaginile artistice sunt puse în relaţie cu o concepţie nouă,
modernă, privind poezia, resursele ei şi misiunea poetului. Organizarea ideilor
poetice se face în jurul unui cuvânt-metaforă, carte, bun spiritual care asigură
legătura între generaţii şi oferă lumii o identitate, fiind „hrisovul cel dintâi".
Metaforele înnoitoare ilustrează evoluţia spirituală, de la munca fizică, la
activitatea intelectuală, „slova de foc" este o metaforă pentru inspiraţie, focul
talentului, „slova făurită" - metaforă, care exprimă ideea că poezia se naşte din
munca migăloasă şi grea.
Metaforele şi enumeraţia „bube, mucegaiuri şi noroi" relevă o nouă formulă
artistică, estetica urâtului.
Sonorităţile dure ale unui lexic colţuros, sugerând asprimea existenţei şi truda
căutării, sunt conferite şi de versificaţie. Poezia este alcătuită din cinci strofe
inegale ca număr de versuri, două octave, un catren şi două strofe polimorfe, are
metrică între 9 şi 11 silabe, rima împerecheată şi ritmul variabil, situându-se şi
prin versificaţie la graniţa dintre tradiţie şi modernitate.
Textul poate fi considerat o artă poetică, deoarece autorul îşi exprimă crezul
liric şi viziunea asupra lumii, prin mijloace artistice.
Pentru Arghezi, poezia este îmbinare a slovei făurite, şlefuite de un adevărat
bijutier al cuvintelor, şi a slovei de foc, inspiraţie de sorginte divină. Rolul
poetului este de a da cuvintelor urâte, „bube, mucigaiuri şi noroi", forme şi
conţinuturi noi, transformându-le în „versuri şi-n icoane" şi de a găsi calea cea
mai potrivită pentru a păstra legătura dintre generaţii.
La rândul lui, G. Călinescu considera că poeziile lui Arghezi conturează un
tot; „...este o operă de rafinament, de subtilitate artistică, ele presupun un cer al
gurii de dat cu toate mirodeniile. Cititorul necultivat în sens artistic se sperie de
ele şi le crede vulgare, deşi realitatea şi savoarea sunt însuşirile lor ca şi ale
operei lui Rabelais" (Istoria literaturii române de la origini până în prezent).
În opinia mea, atitudinea poetică, de îmbinare a slovei făurite, şlefuite de un
adevărat bijutier al cuvintelor şi a slovei de foc, inspiraţie de sorginte divină,
reprezintă esenţa viziunii despre lume în poezia ,,Testament’’, în care se
dezvoltă tema ars poetica. Rolul poetului este de a da cuvintelor urâte „bube,
mucegaiuri şi noroi", forme şi conţinuturi noi, transformându-le în „versuri şi-n
icoane" pentru a păstra legătura dintre generaţii. Pentru Arghezi, poetul este un
creator orgolios şi un poeta faber, adică făuritor, „şlefuitor de cuvinte" Rolul
poeziei este acela ca, folosind o adevărată alchimie a verbului, să transforme
realitatea într-o „carte", adică într-o formă de reflectare a vieţii poporului,
primind astfel dimensiuni sociale şi estetice. Poezia ,,Testament’’ ilustrează
unitatea de concepţie şi de viziune a lui Arghezi asupra existenţei.