Enigma Otiliei

Eseu argumentativ

Publicat în 1938, romanul „Enigma Otiliei”, scris de George

Călinescu, aparține perioadei interbelice și este o creație obiectivă,
realistă, de factură balzaciană. Opera lui Călinescu se înscrie în
rândul creațiilor realiste atât prin tema de factură socială-
prezentarea societății burgheze de la începutul secolului XX, în
București, cât și prin verosimilitatea cronotopului sau încadrarea
personajelor în tipologii: avarul, parvenitul, intelectualul, cocheta.
Trăsăturile balzacianismului se pot identifica în romanul
călinescian prin tema moștenirii și motivul paternității, preluate de
la scriitorul francez Honorè Balzac, ca și unele tehnici narative
balzaciene, dar mai ales prin tipologiile de personaje, unele inedite
în literatura noastră: baba absolută, retardatul, schizofrenicul,
parvenitul, cocheta.
Titlul romanului a fost inițial „Părinții Otiliei”, tocmai
pentru a reflecta motivul balzacian al paternității, însă la decizia
editurii, a fost schimbat în „Enigma Otiliei” pentru a face legătura
cu tipologia feminină și pentru a sublinia eternul enigmatic
feminin.
Tema romanului este reflectare a societății burgheze de la
începutul secolului XX, prin raportare la două problematici
majore: banul(tema moștenirii) și dragostea(tema iubirii). Cele
două mari teme ale romanului călinescian se regăsesc în
prezentarea luptei pe care o duce clanul Tulea pentru a pune mâna
pe averea lui Costache Giurgiuveanu și în relația amoroasă dintre
Felix, Otilia și Leonida Pascalopol.
Contextul spațio-temporal se fixează în mod veridic, prin
indici preciși, chiar din primul capitol al romanului, plasând
evenimentele relatate în București, într-o seară de iulie, 1909, cu
puțin înainte de 10 seara, atunci când Felix Sima sosește la
București și caută casa unchiului său, pe strada Antim, din
capitală.

Perspectiva narativă se realizează în mod obiectiv, prin

relatarea la persoana treia, de către un narator omniscient și
omniprezent, care prezintă evenimentele din perspectiva
heterodiegetică, ce se completează uneori cu punctul de vedere al
personajului reflector, Felix Sima din a cărui perspectivă sunt
realizate portretele unor personaje și descrise unele interioare sau
încăperi.
Structura compozițională este una foarte echilibrată și
circulară, simetria fiind asigurată prin descrierea, din incipitul și
finalul romanului, a casei lui Costache Giurgiuveanu. Călinescu
împrumută de la balzac tehnica descrierii și a detaliului, urmărind
conceptul balzacian că o casă este un document moral și prezintă
în amănunțime locuința avarului Giurgiuveanu care reflectă
întocmai firea zgârcită a bătrânului. Ușa enormă, cu lemn umflat
și descleiat, ferestrele acoperite cu hârtie translucidă, balamalele
scârțâitoare, vopseaua sărită de pe tocurile geamurilor, scara
scârțâitoare aerul îmbâcsit și lumina difuză dovedesc nu doar
nepăsarea proprietarului, și mai ales spiritul sau econom. În
structura internă a romanului, organizat în 20 de capitole fără
titluri, se pot identifica două planuri majore: cel al moștenirii-care
se învârte în jurul averii lui Moș Costache, și cel al iubirii în
triunghiul amoros Felix-Otilia-Pascalopol.
Planul moștenirii, tipic balzacian, prezintă lupta membrilor
din familia Tulea de a pune mâna pe averea bătrânului Costache.
Aglaé, sora lui Costache, este cea mai înverșunată în aceste
demersuri și încearcă cu orice preț s-o îndepărteze pe Otilia, fata
vitregă a bătrânului, ca acesta să nu o treacă pe fata în testament.
Aglaei i se alătură în mod viclean și inventiv ginerele ei, Stanică
Rațiu, soțul Olimpiei, care este un avocat ratat, lipsit de orice
aspirații profesionale, dar care speră să pună mâna pe banii
bătrânului. O scenǎ reprezentativă, care subliniază lupta nemiloasă
pentru avere este secvența jefuirii lui Moș Costache de către
Stănică. După ce se asigură că nu e nimeni prin preajmă, Stănică
ridică salteaua pe care zace bătrânul bolnav și pe jumătate
paralizat, scoate teancul cu bani de sub el, cauzându-i moartea.
Planul iubirii se construiește în interiorul triunghiului
amoros, format din Felix, Otilia și Pascalopol. Felix Sima, sosit la
București ca să studieze medicina, se mută în casa unchiului și
tutorelui său legal, Costache Giurgiuveanu, unde o întâlnește pe
Otilia Mărculescu, de care se îndrăgostește iremediabil. Capul
prelung, încărcat cu bucle, dar și ochii mari, albaștrii stârnesc în
sufletul tânăr și visător al bărbatului sentimente arzătoare. Otilia,
orfană și ea, la fel ca Felix, este o fire boemă, fiind studentă la
conservator și îl îndrăgește pe Felix chiar de la început, dar
sentimentele fetei oscilează între tânărul student și elegantul
Leonida Pascalopol.
Moșier bogat, om fin și educat, aristocratul de origine
greacă Pascalopol este o prezență nelipsită din viața Otiliei și, din
această cauză, un motiv de gelozie pentru Felix. Tânărul își admiră
și invidiază în același timp rivalul, căci amândoi au luptat pentru
afecțiunea Otiliei. Atunci când fata îl alege pe moșieri, fugind în
taină și căsătorindu-se cu el la Paris, frânge inima bietului Felix,
ce va căuta refugiul în studiu, devenind curând un medic strălucit,
de renume. După ani, când Felix se reîntâlnește cu Pascalopol din
întâmplare, într-un tren, iar acesta îi mărturisește că s-a despărțit
de mult de Otilia, redându-i libertatea, tânărului i se pare că nu
mai recunoaște nimic din frumusețea și gingășia fetei în fotografia
arătată de moșier. În poză se vede o femeie frumoasă, elegantă, cu
linii fine, o actriță întreținută, la brațul unui conte sau așa ceva, în
Buenos Aires, dar Felix o vede ca pe o străină, în care nu mai
recunoaște fata de care în tinerețe se îndrăgostise. Scena din
finalul romanului subliniază eternul enigmatic feminin, punctat și
de Pascalopol care mărturisește că Otilia a fost pentru el „o fată
delicioasă,…dar o enigmă”.
 Concluzionând, romanul călinescian Enigma Otiliei
reprezintă un element de noutate în literatura română prin
valorificarea tehnicilor balzaciene, dar și prin cele noi introduse de
Călinescu, opera sa fiind un important punct de cotitură a
perioadei interbelice orientând romanul românesc spre
sincronizarea cu marile literaturi Europene.