Bune practici

OUTDOOR
TRĂISTARU Daniela

ŞCOALA GIMNAZIALĂ « TRAIAN » CRAIOVA

Şcoala nu reprezintă doar o instituţie unde copiii şi tinerii vin să

primească informaţii, ci un
loc unde trebuie să înveţe toţi cei care lucrează. Dascălul trebuie să
ofere mai degrabă experienţe de învăţare, trăiri emoţionale intense
despre miracolul de scoperirilor. Astfel se reconsideră rolul cadrului
didactic care devine antrenor. Noul dascăl - antrenor cultivă enigma
cu bună ştiinţă, dezideratul fiind să-l înveţi pe elev să înveţe.
Învăţarea devine un proiect personal al elevului asistat de către
dascălul - manager al situaţiilor de învăţare eficientă, iar şcoala un
ansamblu de ateliere diversificate. Apare necesitatea „inteligenţelor
multiple”, a „dezvoltării gândirii critice”. Garanţia succesului este
dată de abilitatea cadrului didactic de a crea, de a promova situaţii
educaţionale, care să conducă la dezvoltarea gândirii critice a elevilor.
Noile finalităţi impun o nouă viziune în proiectarea didactică, noi
demersuri didactice, strategii noi şi metode noi. Implicarea activă a
elevilor în procesul de învăţare trebuie promovată permanent,
deoarece este un element esenţial al gândirii critice, altfel spus, ideile
sunt respectate. Deci învăţătorul va trebui să accepte că şi ideile mai
puţin bune fac parte din procesul de gândire, iar ridiculizarea ideilor
nu va fi tolerată, căci presupune sufocarea gândirii. Respectând ideile
şi convingerile elevilor îi determinăm pe aceştia să aibă mai mult
respect pentru propria gândire şi faţă de procesul de învăţământ în
care sunt implicaţi. Este esenţial să le comunicăm că are valoare
opinia lor, că gândirea lor critică este apreciată, iar opiniile lor
contribuie la o mai bună înţelegere a concluziilor discutate. Elevii pot
astfel să-şi mărească capacitatea de exprimare orală, scrisă, coerentă,
convingătoare a gândurilor, o autonomie în gândire, dar şi respect
pentru ideile altora, găsirea şi acceptarea alternativelor, formularea de
judecăţi şi practicarea unei gândiri constructive. În abundenţa
informaţională cu care societatea actuală se confruntă, sistemul
educaţional are dificilul rol de a forma personalităţi care să ştie să
discearnă informaţia preţioasă de cea excedentară, de a extrage
esenţialul din general. În societăţile moderne, cunoaşterea echivalează
cu ştiinţa şi e
importantă în sine. Oamenii caută căile optime pentru a dobândi
cunoaştere, ştiinţă, din cât mai multe domenii, considerând că astfel
vor fi recunoscuţi drept persoane educate important este să ştii ce să
faci cu ceea ce ai învăţat. Educatorii sunt aceia care uşurează
cunoaşterea şi participă la construirea cunoaşterii. Relaţiile educator-
educat sunt deschise, bazate pe sprijin reciproc, pe dialog constructiv,
pe cooperare. Se renunţă la control, punându-se accent pe pr
oces, profesorul fiind animator moderator. Metodele de învăţământ
reprezintă căile folosite în şcoală de către profesor în a-i sprijini pe
elevi să descopere viaţa, natura, lumea, lucrurile, ştiinţa. „Calitatea
pedagogică a metodei didactice presupune transformarea acesteia
dintr-o cale de cunoaştere propusă de profesor într-o cale de învăţare
realizată efectiv de elev, în cadrul instruirii formale şi nonformale, cu
deschideri spre educaţia permanentă”(Sorin Cristea). Metodologia
diversificată, îmbinare a dintre activităţile de cooperare, de învăţare în
grup, cu activităţile de muncă independentă reprezintă o cerinţă
fundamentală în educaţia postmodernistă. Specific metodelor
interactive de grup este faptul că ele promovează interacţiunea dintre
minţile participanţilor, dintre personalităţile lor, ducând la o învăţare
mai activă şi cu rezultate evidente. Acest tip de interactivitate
determină identificarea subiectului cu situaţia de învăţare în care
acesta este antrenat, ceea ce duce la transformarea elevului în stăpânul
propriei formări. Interactivitatea presupune atât cooperarea, cât şi
competiţia, ambele implicând un anumit grad de interacţiune. Spiritul
contemporan trebuie să facă faţă unor mari sfidări-explozia
informaţională, stresul accelerării ritmului vieţii, creşterea gradului de
incertitudine. Aceste argumente duc la o nouă ecologie educativă, ce
presupune dezvoltarea unei gândiri de tip holistic, a unor competenţe
de procesare informaţională, dezvoltarea memoriei vii. Rolul
învăţătorului în procesul de modelare a omului este cel mai important.
Punându-şi elevii în situaţii variate de instruire, el transformă şcoala
„într-un templu şi un laborator” (Mircea Eliade).
În cadrul învăţării active, se pun bazele unor comportamente
observabile, cum ar fi: comportamente ce denotă participarea, atunci
când elevul participă la oră, e activ, gândirea creativă, elevul având
propriile sugestii, învăţarea aplicată, când elevul devine capabil să
aplice o strategie de învăţare în anumite situaţii, construirea
cunoştinţelor, în situaţiile când elevul îndeplineşte sarcini care îl vor
conduce la înţelegere. Activismul elevului implicat de strategiile
folosite de cadrul didactic în desfăşurarea activităţii de predare -
învăţare se constituie ca un imperativ al orientării postmoderniste în
educaţie . Şcoala postmodernistă trebuie să ştie cum să motiveze pe
elev să înveţe şi cum să faciliteze procesul învăţării, organizând şi
dezvoltând strategii de lucru interactive, punând accentul pe utilizarea
cunoştinţelor şi pe necesitatea însuşirii lor pentru a se descurca în
viaţă. Agenţii educaţionali trebuie să fie interesaţi de ceea ce-şi doresc
elevii să înveţe si de ceea ce pot să facă cu aceste cunoştinţe. Rolul
profesorului este de a le arăta ce să facă cu noţiunile învăţate, nu să-i
încarce cu acestea. Astfel că elevul trebuie să înveţe cum să înveţe şi
să devină într-o lume în continuă devenire. Deci va trebui să înveţe în
mod critic, pentru a da sens, în mod creator şi productiv, acelor
elemente din universul informaţional. Elevul devine centrul clasei,
revenindu-i un rol activ în învăţare, iar dascălul devine un conducător
care acţionează abil şi discret în organizarea clasei, în alegerea
tehnicilor şi a instrumentelor necesare învăţării. Utilizând metodele de
dezvoltare a gândirii critice îi ajutăm pe elevi să-şi asume
responsabilitatea faţă de propria învăţare, sa-şi formeze opinii,
argumente, să înţeleagă logica argumentelor, să sintetizeze idei din
surse diferite, să respecte opiniile altora, să colaboreze cu ceilalţi.
Pentru a-i face pe elevi parteneri în procesul de evaluare trebuie să-i
facem conştienţi de ce anume înseamnă lucrul bine făcut, explicându-
le şi cât mai clar criteriile de
notare.

BIBLIOGRAFIE

1. Bucur, S., Educaţia outdoor, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,

2012.

2. Manual de educaţie outdoor. Consiliul local Catunele – Inspectoratul

şcolar din Muş, 2012.

3. Mihailă, P., Educaţia în aer liber – outdoor, în: Şcoala modernă. Calitate.
Competivitate. Distincţie, Casa corpului didactic, Neamţ, 2014, anul XII, nr.
1/ martie, p. 19-21.

4. Cornescu, A.O., Beneficii ale desfășurării activităților de tip outdoor în

grădinițe. Exemple de bună practică
[Link]
[accesat 20.03.2016].

5. Jula, C., Educaţia în natură: un concept care începe ,,să răsară‖, în: Think
outside the box. mai, 2015. [Link]
[accesat 20.03.2016].