Dumbrava Rosie – Vasilie Alecandri În care ţări: teutone, române sau maghiare

Vrea Albert, craiul nostru, pustiul să-l lăţim?

I - VISUL LUI ALBERT
Aşa zicea cu fală a lui Albert oştime,
Albert, craiul Lehiei, făcut-a un vis mare, În cete adunată pe câmpul din Dombrova,
Un vis de năvălire, de-nvingeri glorioase! Când, prin văzduh, deodată, o gură din
El se văzu puternic, pe-un armăsar călare, mulţime
Înfiorând cu spada-i popoare numeroase. Rosti cu glas de taur sălbatic: La Moldova!
Ura! strigă lehimea, întocmai ca un tunet,
Din Miazăzi fierbinte în recea Miazănoapte, Şi văi şi munţi şi codri răspunseră-n răsunet
Din Răsăritul mândru l-Apusul lucitor Ura!... şi-n dor de sânge armata crunt aprinsă
El auzi prin visu-i mii, mii de mii de şoapte Ca un şuvoi de toamnă pe drumuri se întinse,
Crescând în zgomot falnic, gigantic, imnător,
Un uragan de glasuri ce clocotea prin lume, Cu tunuri largi şi grele, cu flinte lungi, cu spade
Purtând, nălţând ca fală un nume... al său Ce viu luceau la şolduri şi-n teacă zângăneau,
nume! Cu armăsari zburdalnici ce vesel nechezeau,
Mergând toţi, cai şi oameni, să calce şi să
Albert, craiul Lehiei, trufaş, semeţ, uşor, prade.
Ademenit, se crede stăpân pe viitor
Ş-aruncă ochi de pradă pe ţările vecine: În fruntea lor magnaţii mândri, bătrâni şi tineri:
Care din ele, zice, mi-ar cuveni mai bine? Toporski veteranul ce poartă barbă albă
Înconjurat de neamuri: feciori, nepoţi şi gineri,
El stă puţin pe gânduri, apoi cu mare glas: Formându-i o vitează şi glorioasă salbă.
Moldova este pragul întâiului meu pas!
În ţara acea mică, neîncetat lovită Grodeck, zis Falcă-Tare, ce-n gândul lui se jură
De duşmani fără număr şi-n veci nebiruită, Atâţi români să darme câţi are dinţi în gură.
În care toţi bărbaţii sunt zmei ce s-au luptat
Cu leahul, cu maghiarul, cu turcul încruntat, Zciusko neîmpăcatul, cu braţe lungi şi tari,
Şi unde pe sub iarbă câmpiile frumoase Care-n Bugeac ucis-a trei sute de tătari.
Ascund troiene albe de-a duşmanilor oase,
Un domn viteaz, un Ştefan, adună de mulţi ani Biela cel nalt, subţire ca trestia de baltă,
O glorie ce-i demnă de-ai lumii suverani. Ce-n lupte sângeroase ca dânsa se mlădie,
Voi merge la Moldova, la Ştefan drept voi Cu sabia-i turcească tăind în carne vie,
merge, Pe când fugaru-i sprinten nechează, muşcă,
Şi luciul de pe frunte-i cu spada mea voi şterge, saltă.
Iar lumea îngrozită, privind spre răsărit,
Vedea-va-n loc de soare al meu chip strălucit! Gorow şi Zablotowski, amici juraţi pe moarte
Să-mpartă soarta bună, să-nvingă rele soarte,
A zis, şi-n nerăbdare-i pe lângă el în grabă Şi care în trei rânduri scăpat-au din robie,
Adună-a lui armată deprinsă la omor, Prin degetele morţii trecând cu vitejie.
Urdie numeroasă de fiare ce se-ntreabă: Ei zbor pe doi cai gemeni, râzând în hohot
Spre care orizonturi sălta-vom noi în zbor? mare
În care parte-i hoitul promis l-a noastre gheare Cu alţi ca dânşii tineri, baroni, comţi palatini;
Să-l rupem într-o clipă, să-l roadem, înghiţim? Glence din Pocuţia, Zbaloş Litfan ce are
Un cârd pletos de zimbri în codri de arini. Clipeşte o lumină şi ca prin vis arată
Gavril de Moraviţa, fraţii Grotov, Huminski, Bătrâni cu fruntea goală plecată spre pământ,
Mardela Veneticul, Tecelski şi Pruhninski, Femei cu prunci în braţe şi pletele în vânt,
Copile spăimântate mânând turme de oi
Iarmeric Mazovitul şi Kozjatic Ucranul, Şi flăcăuaşi în fugă mânând cârduri de boi.
Ce creşte cai sălbatici şi-i prinde cu arcanul. Pe jos, pe cai, în grabă toţi părăsindu-şi satul,
Fugând cu vaiet, lacrimi, căci i-a ajuns păcatul,
Ei merg, bătând din pinteni!... Zburdalnica lor Se duc pribegi şi palizi, în sân de mănăstiri.
ceată Dar unde sunt bărbaţii, voinicii, junii, tarii,
Străluce de departe în haine poleite: Să-şi apere părinţii, nevestele şi pruncii?
Dulămi cu flori de aur la piept împodobite Când suflă grea furtună pe ramurile luncii
Şi-ncinse cu paftale de piatră nestemată, Ş-o zguduie, ş-o darmă, ah! unde sunt stejarii?
Ciapce purtând un vultur şi pene la mijloc, Stejarii sunt la locul lor, faţă cu furtuna!
Încălţăminte roşii de piele de Maroc, . . . . . . . . . . . . . . . .
Şi frâie ţintuite, şi argintate şele, Acum de zece zile şi zece nopţi totuna,
Şi armorii cusute pe colţuri de harşele. Din munţi şi pân la Nistru, pe culme şi pe
dealuri,
Ei merg jucându-şi caii, şi veseli între ei Lungi buciume răsună, dând tainice semnaluri;
Vorbind de cai, de lupte, de-amor şi de femei, Şi călăraşi din fugă prin sate, prin oraşe
Tot ce-i mai scump în lume şi dă un farmec Crainesc: Săriţi cu toţii pe litfele trufaşe!
vieţii Viteazul Ştefan-vodă vă cheamă-n vitejie.
Pe timpul mult ferice şi viu al tinereţii. Cine-i mişel să fugă, cine-i român să vie!
Toţi au răspuns: "Trăiască Moldova! şi s-au
Ei merg precum ar merge la simplă vânătoare, dus.
Glumind în nepăsare de moartea ce-au să-
nfrunte, Pe loc tot omul verde ce poartă capul sus
Urmaţi de steaguri multe, urmând în foc de Şi-a sărutat odorii, şi-a ascuţit toporul,
soare Şi-a prins din câmp fugarul ce-i sprinten ca o
Pe hatmani, capi de oaste, cu Albert craiu-n ciută,
frunte... '&
Apoi, făcându-şi cruce, zicând un: Doamne-
Şi astfel în Moldova ei dau cu toţi navală! ajută!,
Dar când trecu hotarul, al regelui cal tare Ca şoimul de la cuibu-i voios şi-a luat zborul.
Se poticni... O buhnă ţipă în ziua mare,
Şi moartea-şi găsi coasa în acea zi fatală! Astfel din ţara-ntreagă plec cete înmiite
Cu arce, barde, coase şi ghioage ţintuite,
II - ŢARA ÎN PICIOARE Purtând căciuli de oaie, mintene-n flori cusute
Şi barbe neatinse, al bărbăţiei semn.
Ce vuiet lung de care, ce tropot surd de vite, Ei merg de-a drept prin codri, pe lungi cărări
Ce freamăt de suspinuri, de glasuri năduşite pierdute
S-aud în sânul nopţii prin neagra-ntunecime Călări pe şele goale, cu scările de lemn,
Şi către munţi se-ndreaptă l-a codrilor desime? Şi trec în zbor prin arbori ca demoni de urgie,
Din când în când sub nouri, trecând ca o Şi umbra scânteiază de-a ochilor mânie.
săgeată, Tot astfel şi boierii, stăpânii de moşii.
Înconjuraţi de gloate, din casele lor pleacă, Ş-aleargă-n neodihnă, voinicii, cât ce pot
Privind cu mulţumire zburdalnicii lor fii La glasul ţării scumpe ce-i cheamă-n ajutor.
Cum ştiu să-şi poarte caii şi-n fugă să se- Merg unii cu grăbire spre codrii Bucovinei,
ntreacă. Ş-acolo se adună la strâmtele potici,
Soţii, surori şi mame suspină-n urma lor; Pândind, ca vânătorii, mişcările jivinei,
Dar ei alerg ferice la câmpul de omor. Şi tot rugând: .ă, Doamne, să treacă pe aici!
Merg alţii la Suceava să facă pe Albert
Coman de la Comana, un uriaş de munte A pierde oaste multă şi mult timp în deşert;
Ce intră prin bârloage şi prinde urşii vii, Iar alţii la Cotnarul iubit şi podgoriu,
Aduce după dânsul mulţi vânători de frunte, Pe unde stau cu oastea Bogdan, domnescul
Născuţi pe plaiuri nalte, trăiţi în vijelii. fiu,
Balaur de la Galu, Ciolpan din Pipirig Tăutu cu mintea coaptă, Costea cu ochi semeţ,
Râd şi de frigul morţii cum râd de-al iernii frig; Şi Trotuşan şi Boldur, cu suflet îndrăzneţ,
Şi mulţi cobor din munte ca lava din vulcan, Şi unde Ştefan-vodă înfipt-a steagul său,
De soiul lui Balaur, de soiul lui Ciolpan. Strigând la cer: Ajută-mi, o! sfinte Dumnezeu!
Velcea, bastard lui Şarpe, ca şarpele pe apă
Alunecă prin duşmani şi mult cumplit îi muşcă. III - TABĂRA LEŞEASCĂ
În luptă, când i-e sete, cu sânge se adapă,
Şi drept potir el are o ţevie de puşcă. Pe-o culme prelungită ard mii şi mii de focuri
El vine din Hârtoape cu Purice-Movilă Ca stele semănate în numeroase locuri.
Şi cu Roman-Pribeagul, ce nu mai ştiu de milă. Se pare că tot cerul căzut e pe pământ
Scheianul şi Mircescul, vecini de pe Siret, Şi c-au rămas în urmă-i un haos, un mormânt,
Învingători de unguri, s-au prins cu jurământ Atâta întristare şi-atâta-ntunecime
Nici chiar sub braţul morţii să nu dea îndărăt Împrăştie pe boltă a norilor desime.
Pân n-or intra cu leahul pe-al leahului pământ,
Şi Zimbrul de la Scheie şi Zimbrul din Mirceşti Un zgomot lung se-nalţă din culmea luminată,
Se duc să ia în coarne pe vulturii leşeşti. Unindu-se în aer cu tunete cereşti.
Bătrânul Matei Cârjă are-mprejurul lui E zgomotul orgiei!... Iar zarea depărtată
Cinci sute de năprasnici ce vin dinspre Vaslui, Roşeşte-n foc de codri şi sate româneşti.
Toţi racoveni!... Iar Cârjă, om înţelept şi harnic,
E-n floare când se simte călare pe Şargan. Aici beţii şi danţuri şi chiote voioase,
Glumeţ, îi place-a zice lui Negrea, viteaz În fund suspinuri, vaiet şi plângeri dureroase!
darnic[1]: Aici de pofte rele sunt ochii toţi aprinşi,
Am să mă fac, nepoate, din Cârjă buzdugan! Acolo curge sânge, acolo-s ochii stinşi,
Negrea, zâmbind, răspunde: Ai cârja bătrâneţii Căci astăzi celebrează lehimea-n sărbătoare
La sfaturi, iar în luptă ai braţul tinereţii. Victoria dorită a zilei viitoare!
Şi, ajungând cu toţii la Racova devale,
O cruce luminoasă le se-arăta în cale. Ostaşii pretutindeni formaţi în dese grupe
Frig boi întregi, rup cărnuri ca lupii flămânziţi,
Aşa, cu mic, cu mare, apărătorii ţării, Desfundă largi antale, beau lacom fără cupe,
Ieşiţi ca frunza-n codri la vântul primăverii, Se ceartă, râd în hohot şi urlă răguşiţi.
Din văi adânci se urcă, din piscuri se cobor, Ca dânşii, câini de lagăr la praznic luând parte,
Schelălăiesc sălbatic, rod oasele deoparte,
Trec râpile în salturi, trec râurile-not În mijlocul orgiei turbate ce tot creşte;
Iar printre câini şi oameni pe iarbă stau căzute La stânga-al Cameniţei episcop vechi,
Femei, prada orgiei, cu minţile pierdute... Lonzinski,
Ş-alăturea cu dânşii se văd: Sbignew
Şi însă vântul nopţii prin lagăr vâjâieşte, Ţenczynski,
Ş-un glas din umbra neagră la toţi strigă de-a Cu Herbor Lucasievitz, Padlowski castelanul
rândul. Radomiei, şi Creslau Roza, numit Decanul,
Orbi! orbi! la masa morţii voi vă mâncaţi Şi graf Ioan de Tiffen, magisterul Prusiei,
comândul! Care-au adus la luptă cinci sute de cruciaţi,
Şi falnicii Toporski, vechi neaoşi de-ai Lehiei,
Magnaţii juni, sub corturi, pe perne de matase Şi alţi de frunte nobili, din cei mai însemnaţi.
Deşartă cupe pline cu vin de la Cotnar,
Cântând cu fericire: De viaţă rea nu-mi pasă! Toţi gustă din merinde, deşartă largi pahare
Iubită-mi e pe braţe, în viaţă nu-i amar! În sunetul metalic de vesele fanfare;
Şi fiecare strânge la pieptu-i cu-nfocare Şi sângele prin vine se scurge mai fierbinte,
O fiică de-a Podoliei, frumoasă şi balaie, Ş-avântul creşte-n suflet şi nebunia-n minte...
Cu buze pârguite la foc de sărutare, Când regele ridică o cupă de vin plină
Şi ochi ce-noată-albaştri în galeşă văpaie. Şi glasul său puternic acest toast închină:
Şi fiecare simte că mintea-i se desfrână, Eu, Albert, domnul vostru, şi al Lehiei rege,
Având lângă-a sa gură o gură voluptoasă, Intrat-am în Moldova ca leu învingător!
Mâini este ziua luptei... Nimic nu s-a alege
Şi-n braţe-i o copilă ce râde amoroasă, De Ştefan al Moldovei şi de al său popor.
Ş-un sân rotund ce saltă vioi sub a sa mână. Cum beau această cupă, aşa mândra Lehie
Ferice, mult ferice de dânşii!... faţa râde, Să-nghită această ţară! Aşa să fie! Fie!
Inima zboară, raiul în cale-i se deschide. Vivat! Ura! trăiască Albert mult glorios!
Răspund mesenii aprig c-un răcnet zgomotos,
Şi însă vântul nopţii prin corturi vâjâieşte, Şi lagărul răsună în lungă depărtare...
De tunete cumplite văzduhul clocoteşte, Dar iată că la uşă un om străin apare,
Ş-un glas pierdut în umbră tot strigă ne-ncetat: Cu pieptul gol, cu părul în vânt, cu ochi focos;
Orbi, orbi!! moartea v-aşteaptă c-un ultim El spre Albert ţinteşte privirea-i rătăcită,
sărutat! Face doi paşi şi strigă: Deşartă-ţi cupa jos,
Albert! de soarte rele ţi-e cupa otrăvită.
Cortul regal e splendid! Duzini de candelabre Toţi se reped c-un urlet şi mâna pe el pun.
Revarsă-a lor lumină pe-o masă ce se-ntinde Lăsaţi-l, zice craiul; e Sropski cel nebun!
Sub table încărcate de scule şi merinde Şi iar înalţă cupa, râzând de-o aşa larmă...
Şi sticle largi cu vinuri spaniole şi calabre. Dar cupa lângă buze-i în mâna lui se sfarmă,
În mijloc stă-n iveală un cerb de patru ani, Ş-un trăsnet lung deodată în ceruri bubuieşte
Încins pe-a sale laturi cu şiruri de fazani, Şi-n cortul plin de umbră furtuna năvăleşte,
Şi două piramide de fructe mai alese, Şi masa se răstoarnă, şi cortul se urducă...
În Asia-nflorită crescute şi culese. Iar pe câmpii, sub fulgeri, aleargă o nălucă.

Albert în fruntea mesei luceşte ca un soare, IV - TABĂRA ROMÂNĂ

Înconjurat de oaspeţi în haine de splendoare.
La dreapta-i al său frate mai june, Sigismund O tânără pădure de ulmi şi de stejari
Apare-ntr-o dulamă de roş postav de Lund. Ascunde-oastea română prin junii săi tufari.
Misterul şi tăcerea în sânul ei domnesc, Gonitu-m-au pe mine, dar i-am urcat în furci!
Dar marginile sale sunt palid luminate Va fi precum la Scheie, unde-aţi văzut în silă
De flăcările triste ce pâlpâie în sate Maghiari schimbaţi în iepuri, ş-un Purice-n
Şi veselele focuri din lagărul leşesc. Movilă [4].
Prin arbori şi prin ramuri, din vârfuri pân-în Va fi precum la Lipneţ cu dumbrăvioara verde,
poale, La Racova pe unde şi azi turcul se pierde,
Din când în când luceşte oţel de săbii goale La Grumăzeşti, pe maluri, unde cazacul jură
Şi ochi de lei, de vulturi, de leoparzi sălbatici, Pe mine, chiar pe mine, m-a încrestat la gură!
Ce ard sub vălul nopţii ca nişte roşi jăratici, Te-a încrestat păgânul, dar când el vru de viu
Căci ei s-aţint cu jale şi se opresc cu ură Înot să treacă Nistrul, o păţi rău, fărtate,
Din zarea-nflăcărată pe lagărul vecin, Căci de pe mal în fugă tu i-ai sărit pe spate
Şi tot românu-n suflet pe sufletu-i se jură Şi l-ai trimis sub Nistru, să-şi cate un sicriu.
Cu-al duşmanilor sânge să stingă-al ţării chin. Bine-i făcuşi, Grozane! E scris în cele sfinte:
Dor crunt de răzbunare! greu, aspru jurământ, Chiar apele să fie vrăjmaşilor morminte!
Ce sapă-n întuneric un larg, profund mormânt! Aşa e ţara noastră!... e bună pentru vii,
Ici, colo, prin poiene, stau pâlcuri de oşteni: Şi pentru morţi e bună.
Arcaşi de la Soroca, năprasnici orheieni, De-aceea-n astă ţară
Aprozi, copii din casă, curteni şi lefecii, Vecinii dau năvală cu sutele de mii.
Toţi, oameni tari de vână şi oţeliţi în foc, Urând viaţa la dânşii, le place-aici să piară!
Deprinşi a-şi trăi traiul în timpi de voinicii Le place, dar, Păune, şi noi le facem placul.
Ş-a da mâna cu moartea făr-a mişca din loc. Ei cred că-aici e raiul, ş-aici găsesc pe dracul.
Ei poartă pe-a lor frunte, pe braţele lor groase Şi cum să nu-l găsească urdiile nebune
Şi-n piepturi brazde multe, hieroglife sfinte Când Ştefan e-n picioare, când versul lui ne
Cu paloşul săpate, ce spun ş-aduc aminte spune:
De lupte uriaşe, de fapte glorioase!
Şi-n viaţă-i fiecare şi-au câştigat un nume, Ştefan, Ştefan, domn cel mare*
O falnică poreclă, un titlu de strămoş: Seamăn pe lume nu are
Decât numai mândrul soare!
Mihul, Păun de codru, Balaur, Alimoş,
Ursul şi Pală-Dalbă, Grozan şi Sparge-Lume! Din Suceava când el sare,
Eroi de vechi balade ce s-au păstrat în minţi, Pune pieptul la hotare
Trecând în moştenire la fii de la părinţi. Ca un zid de apărare!

Lungiţi pe muşchiul verde şi domolind fugarii Braţul lui făr-încetare

Ce zburdă pe-ntuneric şi desfrunzesc tufarii, Bate ordele tătare,
Voinicii buni de luptă şi bucuroşi de glumă Bate cetele maghiare,
Astfel grăiesc:
Grozane! ce-o fi ziua de mâini? Bate leşi din fuga mare,
O fi la unii mumă, o fi la alţii ciumă, Bate turci pe zmei călare
Amară pentru litfe şi dulce la români. Şi-i scuteşte de-ngropare!
Amin! să deie Domnul!
"Va da, măi Pală-Dalbă! Lumea-ntreagă stă-n mirare!
Şi-o fi precum la Baia, n-o fi ca-n Valea-Albă, Ţara-i mică, ţara-i tare
Unde-am văzut pe Ursul gonit de şase turci. Şi vrăjmaşul spor nu are!
* Cântec vechi poporal. Stă pe genunchi, se-nchină în faţă c-un altar.

Trăiască Ştefan-vodă!... Mulţi duşmani vin la Deodată o lumină fantastic izbucneşte

noi, Din zece nalţi mesteceni cu fruntea-nflăcărată.
Dar cât vin de năprasnici, puţini fug înapoi. Coliba se deschide, umbra se scoală, creşte
Păcatul lor îi mână, sărmanii, ca pe-o turmă, Şi splendid maiestoasă la oaste se arată!
Şi moartea le stă-n cale, şi moartea le stă-n Un lung fior pătrunde mulţimea-n admirare.
urmă. Toţi zic: E Ştefan! Ştefan!
De-aceea la Moldova vezi floare lângă floare. Dar! Ştefan e cel Mare!
E îngrăşat pământul cu sânge. Iată-l cărunt, dar încă bărbat între bărbaţi,
Aşa-i, frăţioare; Ca muntele Ceahlăul prin munţii din Carpaţi!
Dar cresc bujorii mândri din sânge de român El întruneşte-n sine o triplă maiestate:
Şi pălămida neagră din sânge de păgân! Acea care o dau anii la conştiinţi curate,
Acea care răsfrânge a tronului splendoare
Sub cerul ce s-aprinde şi-n clipă iar se stinge Ş-acea întipărită de faima-nvingătoare.
Vărsând pe a lor feţe lumini fulgerătoare, Timpul i-a pus coroană de-argint, ţara, de aur,
Aşa grăiesc bărbaţii ce somnul nu-i atinge Şi gloria măreaţă i-a pus cununi de laur.
În aşteptarea vie a zilei viitoare. Pe falnicii săi umeri, cu anii, sunt clădite
Nepieritoare sarcini de fapte strălucite,
Şi poalele pădurii sunt palid luminate Dar, ani şi fapte, Ştefan nu simte-a lor povară,
De flăcările roşii ce pâlpâie în sate. Căci dragostea moşiei, ca sfânta primăvară,
Şi-n tabăra vecină orgia cea nebună
Ca marea depărtată vuieşte sub furtună; În sânu-i înfloreşte şi îl întinereşte
Iar în frunziş românii topoarele-şi descântă Pentru salvarea ţării, când ţara pătimeşte.
Şi caii lor dezmiardă, şi-n umbră vesel cântă: Erou plin de lumină, el e menit în lume
Pe secolul ce-l vede să sape al său nume
Sunt român cu patru mâini, Şi să răspândă raze pe secoli viitori,
Şi am leacuri de păgâni: Precum un soare splendid ce sparge deşii nori.
De tătari am o săgeată, Fiinţă de-o natură gigantică, divină,
De turci pala mea cea lată, El e de-acei la care istoria se-nchină,
De litfeni un buzdugan De-acei care prin lume, sub paşii lor, cât merg
Şi de unguri un arcan! Las urme uriaşe ce-n veci nu se mai şterg,
A cărora legendă departe mult se-ntinde
V - ŞTEFAN CEL MARE Şi-nchipuirea lumii fantastic o aprinde.
Măreţ, în a sa umbră un timp întreg dispare,
În mijlocul pădurii este-o poiană lungă Căci Dumnezeu pe frunte-i a scris: Tu vei fi
Şi largă ce foieşte de oameni ca un roi. mare!
La capătu-i din dreapta ea prelungeşte-o
strungă În mijlocul poienei el se înaintează,
Prin care ostăşimea curge ca un şuvoi. Se urcă pe movilă şi astfel cuvântează:
Ea intră în poiană şi se aşează-n rânduri, Români din toată ţara! Boieri, vechi căpitani,
Privind la o colibă de ramuri de stejar Şi voi, feciori de oaste!... Sunt patruzeci de ani,
În care-o umbră mare de om plecat sub Moldova, la Dreptate, pe soarta ei stăpână[3],
gânduri Mi-a pus pe cap coroana şi buzduganu-n
mână. popoare,
Prin cel Atotputernic ce apele încheagă Ar fi, ca fraţi de cruce, să-mpartă-acelaşi soare,
Păstrat-am până astăzi coroana mea întreagă
Şi buzduganul teafăr, deşi pe mulţi duşmani Priviţi!... Pe cerul negru se-ntinde-un roş de
I-a doborât, lovindu-i, în patruzeci de ani! sânge,
Duşmani din fundul lumii, păgâni, duşmani Din depărtare suflă un vânt ce geme, plânge
vecini, Şi spune că în zare ard sate şi oraşe,
Şi, cine-ar putea crede!... chiar duşmani fraţi, Că fiare fără nume ucid copii în faşe,
creştini! Că ţara e-n nevoie, că mor români sub chinuri,
Trufaşi cu toţi, sălbatici, lacomi, vicleni şi orbi, Că fete mor sub silă, că pruncii mor în sânuri!...
Care-mprejurul ţării, precum un cârd de corbi,
Şi cine oare face această fărdelege?
Stau gata s-o sfâşie... dar n-a vrut Dumnezeu, Un domn vecin, prieten, un domn creştin, un
N-a vrut Moldova, ţara vitează, n-am vrut eu!... rege!
Albert, craiul Lehiei!...
Pe Radu, Aron Petru şi Ţepeluş hainul Albert, de cap uşor,
I-am frânt!... Maniac tătarul şi Matias Corvinul Făcut-a un vis mare de rege-nvingător,
I-am frânt!... Chiar pe sultanul [Link] l- Dar n-are el, sărmanul, aşa de largă mână,
am frânt! Să poată-n ea cuprinde o patrie română!
Ş-alţi mulţi care pierit-au ca pulberea în vânt. Nici a ajuns Moldova de râsul mişeliei
Voi îi cunoaşteţi bine, vitejii mei oşteni, Ca s-o răpească-n gheare-i un vultur d-a Lehiei!
Voi, pardoşi de la Lipneţ, vultani din Războieni,
Zimbri fioroşi din codrii Racovei, aprigi zmei Cât va fi-n cer o cruce ş-un Ştefan pe pământ,
Din Soci, din Catlabuga, din Baia, de la Şchei. Nime nu va deschide Moldovei un mormânt!
Apărători ai crucii, voi îi cunoaşteţi bine, Cât vor călca duşmanii în ţara de români,
Căci pentru-a lor risipă aţi războit cu mine Ei robi vor fi în ţară, dar vecinic nu stăpâni!
Prin şesuri, munţi şi codri, pe iarnă, toamnă, Decât Moldova-n lanţuri, mai bine ştearsă fie!
vară, Decât o viaţă moartă, mai bine-o moarte vie!
Făcând din pieptul vostru un zid, hotar de ţară,
Roşind cu-al vostru sânge fierbinte, plin de Români din toată ţara, boieri, vechi căpitani,
viaţă, Voi toţi ai mei tovarăşi de patruzeci de ani!
Siretul, Prutul, Nistrul şi Dunărea măreaţă; Când Albert ne meneşte robie, rele soarte,
Stând vecinic în picioare, în veci neodihniţi, Răspundeţi, ce se cade lui Albert?... Moarte,
De arma, sora voastră, în veci nedezlipiţi, moarte!
Fără copii, soţie, o! dragii mei vultani, Strigă poiana; Moarte! pădurea clocoteşte,
Şi-n luptă, tot în luptă, de patruzeci de ani! Ş-un soare roş în ceruri deodată se iveşte.

Ş-acum când armăsarii Osmanului mărit Fie! le zice Ştefan, fie cum cereţi voi...
Aruncă largi nechezuri din mândrul Răsărit, La arme! şi pe moarte! căci Domnul e cu noi!
Când Mohamed pe ceruri şi-a azvârlit hangerul
Ce, ca o semilună, cutreieră tot cerul; VI - ASALTUL
Când noi oprim cu pieptul furtuna păgânească,
Ferind de-a sale valuri amvona creştinească; Gonise vântul nopţii furtunile cereşti,
Acum, când toţi creştinii, regi, domnitori, Lăsând acuma rândul furtunii omeneşti,
Şi soarele-n splendoare din neguri răsărise, Răspând din ochi, din arme luciri fulgerătoare.
Părea că vrea s-admire pe acel ce se fălise Şi litfii şi românii privesc în nerăbdare
Că lumea îngrozită, privind spre răsăsrit, Unii la rege, alţii la domn, şi fiecare,
Vedea-va-n loc de soare al său chip strălucit! Dorind, pândind semnalul războiului...
El primblă ochi de aur pe tabăra leşească Deodată
Superbă!... împrejuru-i având ca s-o-ntărească Ştefan ridică steagul, dând semn l-a lui armată.
Un lung ocol de care legate strâns cu lanţuri, Ura!... trei pâlcuri dese de cei mai buni arcaşi,
Ocol armat cu tunuri şi-nconjurat cu şanţuri. Plecând, pe câmp se-nşiră în grupe de hărţaşi.
Armata e-n picioare! Puternica armată, Voinicii merg în fugă spre lagăr, îndrăzneţi,
Cu-a sale lungi scadroane în larg cuadrat Din arcele lor nalte trăgând mii de săgeţi
formată, Ce vâjâie-n desimea scadroanelor leşeşti
Ocupă după şanţuri al taberei câmp nalt, Şi prind răsad de moarte în piepturi omeneşti.
Stând gata să respingă românii din asalt. Dar tunurile-ascunse în lagăr, după care,
Mii, mii de lănci cu flamuri se văd fâlfâietoare, S-aprind, scoţând pe gură mortală detunare,
Ca trestiile dese din bălţi când suflă vântul. Şi mulţi dintre arcaşii departe-naintaţi
În aer zbor nechezuri, comenzi răsunătoare, Cad morţi, scăldaţi în sânge, de glonţuri
Şi caii-n neastâmpăr frământă-n loc pământul. fulgeraţi.
Iar Albert, mândrul rege, în mijloc pe-o nălţime, Tovarăşii lor grabnic atunci se întrunesc,
Priveşte cu-ngâmfare frumoasa lui oştime. Dau semne de-ngrozire, la fugă se gătesc,
Călare pe-un cal sprinten din stepele ucrane, Cercând s-atragă leşii din tabără afară.
El are lângă dânsul un grup strălucitor Dar leahul nu-i urmează, cercarea le-i zadară!
De palatini, de hatmani sleiţi pe caii lor, Vezi litfa! zice Boldur, stă-nchisă la ocol.
Şi steagul înainte-i cu semne suverane. Nu vrea, nu îndrăzneşte să iasă-n câmp, la gol.
Vom merge noi la dânşii! românul domn
La dreapta, sub pădure, româna oaste-apare răspunde,
În pâlcuri şi în cete pe câmp orânduită, În tabări lănţuite ştim noi cum se pătrunde.
Şi fiecare ceată de luptă pregătită Tu, Boldur, mare hatman, şi tu, Coste-paharnic,
C-un tun cu şapte ţevii, purtat pe roţi uşoare. Precum se cade vouă, îmi place a fi darnic,
Hotnogi numiţi de Ştefan comandă călăraşii, Făcându-vă cu mine părtaşi la zi de fală.
Aprozii, lefeciii, curtenii şi arcaşii. În duşmanii Moldovei acu să-ntraţi năvală
Iar Ştefan stă pe-o culme cu-o ceată ce nu-l Cum intră leu-n turme şi paloşul în coaste!
lasă, Pe loc semeţii Coste şi Boldur, capi de oaste,
De-a ţării boierime şi de copii din casă. S-au dus, s-au pus în fruntea românilor,
Sub dânsul are domnul un zmeu, un strigând:
moldovan, La foc, copii! şi grabnic plecat-au alergând.
În stânga lui pe Boldur, în dreapta pe Bogdan, Vuieşte aprig câmpul şi armele răsună,
În mână-i buzduganul domnesc care-n Şi tunurile crunte ca tunete detună.
războaie, O grindină de glonţuri fatală,-ucigătoare,
Ca braţul care-l poartă, în veci nu se îndoaie, În cetele române duc moarte-ngrozitoare;
Şi pe deasupra-i steagul, ameninţând furtuna, Dar ele, ne-ngrozite, făr-a-nceta de loc,
Cu bourul, cu steaua, cu soarele şi luna. Păşesc tot înainte, sub viscolul de foc.
Precum doi nori pe ceruri stau faţă-ntunecoşi Mulţi le rămân în urmă, rupţi, morţi, căzuţi pe
Şi merg unul spre altul, dând fulgeri luminoşi, brânci!
Armatele duşmane, crunt-ameninţătoare, Ei zbor ş-ajung în număr la şanţurile-adânci.
Năval cu toţi în lagăr, năval! oastea răcneşte. Întregi şiruri de oameni, din fugă săgetaţi,
Din cer ne vede Domnul, şi Ştefan ne priveşte! Se pleacă morţi pe coame, cad grabnic
Şi toţi s-aruncă-n şanţuri, dau unii peste alţi, răsturnaţi.
Cei mici, uşori, în grabă s-acaţă de cei nalţi, Mulţi cai zac lângă dânşii şi mulţi, atinşi la nări,
Le sar pe umeri sprinten, ca tigri se izbesc, Fug, târâind cadavre cu un picior în scări.
Dar Herbor Lucasiewitz răcneşte: Înainte!
Cu unghiile de maluri se prind, se opintesc, Şi lungile scadroane-nainte merg grămadă,
Se urcă prinşi de lanţuri, de-a tunurilor buze, Păn ce topor cu lance şi buzdugan cu spadă
Şi printre mii de săbii şi mii de archebuze S-ating în zângănire sub soarele fierbinte.
Ce-i taie şi-i răstoarnă în şanţuri, fărâmaţi, Atunce mândrul soare ce spre apus plecase,
Ei pun picioru-n lagăr, puternicii bărbaţi! Oprit în a sa cale, văzu cu ochii roşi
Zadarnic Ceremişii, dosiţi pe după care, Un furnicar de moarte ce aprig se-ncleştase,
Îndreaptă groase tunuri, le-ncarcă, le dau foc, Un iad grozav de demoni sălbatici, fioroşi,
Românii, de-ai lor duşmani deprinşi a-şi bate Sărind, urlând ca fiare, muşcându-se
Joc, scrâşnind,
Într-înşii dau izbire cu-o aprigă turbare, Rupând, lovind orbeşte, dând moarte şi
Îi pun sub coasa morţii, în tabără-i resping, murind!
Şi, grabnic, care, tunuri în şanţuri le împing, Românii în scadroane intrau ca-ntr-o pădure,
Şi fac podişuri late cu trupuri sângeroase Clădind movili de leşuri sub zdravănul topor.
Ce mor în vaiet jalnic şi-n chinuri dureroase. Şi coasa neobosită, şi harnica secure
Atunce craiul zice: O! frate Sigismund! Zburau abătând caii sub călăreţii lor.
Zăreşti tu moldovenii în lagăr, colo,-n fund? Iar ulii din Soroca, şi zgripţorii din Vrancea
Dar! Sigismund răspunde; zăresc o biată Cu lancea căngiuită în gloată pătrundeau,
turmă. Şi răsturnau cu cangea, şi străpungeau cu
Nici unul însă teafăr nu-şi va călca pe urmă! lancea,
Nici unul viu, nici unul! zic leşii împrejur. Şi trupurile moarte cu trupuri le-ascundeau.
Şi Herbor Lucasiewitz, viteaz cu părul sur, Dar şi lehimea cruntă făcea pârtii grozave,
Se duce să avânte armata cea crăiască În cetele române trecând ca prin troian.
Şi cu românii aprigi în piept să se lovească. Bravi, ne-mpăcaţi, teribili, sub armele lor brave
. . . . . . . . . . . . . . . . Curgea o dâră lungă de sânge pământean.
Ca nişte mari balauri cu lungi coarne-ascuţite,
Scadroanele în zgomot de tropot sunător Deodată prin oştime o veste a trecut:
Se mişcă, saltă-n copce; apoi, luându-şi zbor, Herbor sub buzduganul lui Boldur a căzut!
Cu lancele plecate la fugă-s repezite. Herbor e mort! Stau leşii pătrunşi, încremeniţi,
Dar Costea şi cu Boldur, tovarăşi de izbândă, Scot şoapte îngrozite, prin ranguri răzleţiţi,
Ţinând în frâu avântul românilor semeţi, Pierd cumpătul, pierd capul, zvârl armele-n
Le strigă: Staţi aice! toţi după cai, la pândă, văzduh,
Să trageţi ţintă-n litfe o ploaie de săgeţi! Dau dosul, şi fug iute, goniţi de-al spaimei duh.
Şi cum veneau grămadă scadroanele sonore, Iar craiul trist, cu palma lovindu-se pe frunte,
Descalecă arcaşii, gătesc arcele lor, Suspină: "O! Toporski, o! veteran cărunte!
Trag, strunele vibrează, sunând zbârnâitoare, Priveşte, fug mişeii! fug toţi, fug mic şi mare!
Mii de săgeţi trec iute sub soare ca un nor De-acum în tine singur e singura-mi sperare!
Şi intră prin scadroane cu-o aspră vâjâiire,
Ducând cu ele groază, durere şi pieire. VII - LUPTA
Toporski veteranul cu-o ceată mai aleasă Şi zbor pe-aripa urii, cu-avântul de nălucă,
Lui Albert se închină şi pleacă la război. Şi intră ceată-n ceată şi-n luptă se apucă.
Pe loc bătrânul Cârjă în cale-i vrând să iasă, Pământul ropoteşte sub tropot de copite,
De lângă Ştefan pleacă cu buni viteji de soi. Văzduhul străluceşte de arme ascuţite,
Ei vin călări în grabă, aprinşi de răzbunare, Iar paloşele albe ciocninduse-n loviri
S-apropie; iar Cârjă, zburând în fuga mare, Dau foc, dau moarte cruntă, dau aspre
În faţa lui Toporski s-opreşte ş-astfel zice: zângăniri.
Toporski! din doi unul e scris să piară-aice! În clipă cad sub ele, străpunşi, scăldaţi în
Ori tu, ori eu; sus pala, şi vin la luptă dreaptă! sânge,
Cârjă! răspunde leahul, ai minte înţeleaptă, Iarmeric Mazovitul, ce-n două părţi se frânge,
Dar inimă nebună. Eu te cunosc pe tine, Şi Buhtea pârcălabul, cu-o largă brazdă-n piept,
Eşti leu năprasnic, însă şi tu mă ştii pe mine, Şi tânărul Cozjatic, lipsit de braţul drept.
Căci în mai multe rânduri luptat-am înainte, Grodeck, zis .alcă-Tare, în crudul său avânt,
Pe când aveam braţ verde şi inimă fierbinte. Precum un vier de codru, se-nainta prin gloată
Nici tu, vechiul meu duşman, nu m-ai învins pe Şi sabia-mprejuru-i făcea o largă roată
mine, Ce se-nvârtea la soare şi şuiera în vânt.
Nici eu n-am avut parte să te înving pe tine. Cădeau victime multe sub arma ce zbura!
Ce dar n-am putut face în focul tinereţii, Şi Grodeck în turbare pe rând le număra,
Putea-vom face oare sub iarna bătrâneţii? Călcând tot înainte pe victimele sale.
O! Cârjă, barbe albe purtăm acum noi doi, Când, iată, din mulţime apare drept în cale
Şi lupta, draga luptă, nu mai e pentru noi. Balaur de la Galu, ce poartă uşurel
Priveşte! alţii, tineri, stau împrejurul meu. O ghioagă monstruoasă, cu dinţii de oţel.
Demni adversari acelor de pe-mprejurul tău. Grodeck repede spada-i în pieptul lui Balaur!
Al lor acum e rândul, frate. Noi, veteranii, Sângele curge!... Pieptul greu muge ca un taur,
Şoimi învechiţi, deoparte să stăm, privind Dar ghioaga se abate!... sub crunta-i lovitură
şoimanii. Zbor crierii lui Grodeck, şi dinţii toţi din gură;
Vin cole lângă mine, şi nu fii duşman mie, Iar leahul, cladă moartă, greu cade pe pământ,
Căci vârsta între oameni stinge-orice Ne-ndeplinind în viaţă grozavu-i jurământ.
duşmănie!
Răspunde-atunce Cârjă: Toporski, ai dreptate, Coman, de la Comana, cu Velcea, şarpe iute,
Ades e rece pieptul, şi inima tot bate! Privesc din depărtare cum vine şi cum saltă
Apoi, mărindu-şi pasul, el strigă la ai săi: Un cal de soi ogarnic, deprins a vâna ciute,
La luptă, voi, şoimanii, la luptă, feţii mei! C-un voinicel subţire ca trestia de baltă.
La luptă! strigă însuşi Toporski-n mare glas, Cine să fie oare cel căpitan frumos?
Şi amândoi bătrânii deoparte s-au retras. E Biela, păr de aur, cu mijloc mlădios.
Vânat de soi e, frate?
Pe loc ambele cete aprins electrizate E pui de palatin!
Scot paloşele-n soare c-un freamăt de oţel. Aţine-te dar, Velceo.
Ochirile prin aer se-ntâmpină-ncruntate, Comane, mă aţin.
Căci fiecare-alege un duşman pentru el. Şi amândoi la pândă se pun în a lui cale,
Coman cu braţe goale, şi Velcea cu o coasă.
Plecând apoi cu toţii, strâng frâiele, dau
pinteni, Venea fugaru-n salturi, zburlind coama-i
În sprintene dezghinuri îşi saltă caii sprinteni, pletoasă;
Venea voiosul Biela pe câmpul cel de jale, Se întâlnesc cu ochii ş-aleargă să se-nfrunte.
Şi pala-i când de-o parte, când iar de altă parte, Izbindu-se-n mulţime cu-avânt spăimântător,
Tăind în carne vie, făcea ochiuri deşarte. Crunt se lovesc din fugă cu paloşele lor.
Lovire fulgerândă şi leahului fatală!
Deodată Velcea sare, sub cal se ghemuieşte, El cade jos!... În mâna-i se frânge a sa pală,
Şi calu-mpuns la glezne din fugă poticneşte, Dar Negrea, viteaz darnic, îi zice: .rate Zbaloş,
Turtind sub el pe Velcea; iar mândru-i căpitan Pe-un om căzut nu-mi place să cadă al meu
Îl zvârle peste capu-i în pieptul lui Coman. paloş.
Bine venişi la mine! îi zise urieşul, Te scoală, mergi în pace cu zile de la mine.
Şi-n braţele-i de schijă, râzând, grozav îl Ar fi păcat să piară un bun viteaz ca tine!
strânge,
Cât pieptul îi zdrobeşte şi oasele îi frânge, A zis, calu-şi întoarce şi-n gloată se repede,
Apoi între cadavre, pe câmp, aruncă leşul... Lăsând în urmă-i leahul; iar Cârjă, care-l vede,
Îi strigă de departe: Ani mulţi, Negreo,
Gorow şi Zablotowski combat delaolaltă nepoate!
Cu Stroe Vlad, hotnogul, şi cu şoltuzul Daltă. Braţul ce nu dă moarte când poate, multe
Umăr de umăr, coastă de coastă, om şi cal poate!
Se strâng, se prind cu ură în cleştet infernal, Şi glăsuind, el vede a lui Toporski ceată,
Voind a se absoarbe de pe a lumii faţă Ciuntită, risipită şi-n tabără-alungată,
Cu partea lor de soare, cu partea lor de viaţă. Fugind cum fuge spaima lipsită de ruşine...
Şi sângele din piepturi, din frunţi mereu se Şi simte mândrul Cârjă o mare vâlfă-n sine.
scurge
Şi pe sub cai de-a lungul el gâlgâie şi curge. Iar cainicul Toporski, cu fruntea obosită,
Crâncenă luptă! Moartea deasupra se arată, Şopteşte vărsând lacrimi: O! soartă mult
Face un semn, alege, şi cleştetul deodată cumplită!
La semnu-i se desprinde, lăsând pe câmp să Eu, tare-odinioară, vechi arbor al Lehiei,
cadă
Gorow şi Zablotowski, amici, a morţii pradă! Pierdut-am frunzi şi ramuri sub vântul vijeliei!
Iar caii lor, ca dânşii nedespărţiţi, cu dor, Iată-mă-nvins!... O! Cârjă, de-acum sunt robul
Se duc nebuni prin lagăr, chemând stăpânii lor. tău!
Rob, tu! nu mi-ar ierta-o preasfântul
Glence din Pocuţia sub Udrea se doboară. Dumnezeu!
Când un popor de oameni se-nchină ţie, mie,
Udrea e prins de Cziusko, dar singur se Un tu, ş-un eu, Toporski, nu cade în robie!
omoară,
Strigând în desperare: Ah! zece morţi mai bine Aşa grăieşte Cârjă, bătrânul înţelept,
Decât o viaţă lungă şi zile cu ruşine! Şi, singur, merge vesel la Ştefan, domnul drept,
Corbaci retează capul baronului Huminski, Ce-i zice: Ani mulţi, Cârjă! tu fală mi-ai făcut!
Ciolpan apucă-n braţe-i pe junele Tenczynski Ca tine fie-ţi neamul viteaz şi priceput!
Şi merge de-l depune lui Ştefan la picioare,
Apoi se-ntoarce iute la nouă vânătoare. Apoi către oştimea pe lângă el rămasă:
Acum e rândul nostru, boieri, copii din casă!
Zbaloş pe-un cal de câmpuri, Negrea pe-un cal Să dăm zorul din urmă, cumplitul nostru zor,
de munte Ce trece şi răstoarnă ca trăsnet răzbitor.
Daţi vânt armelor voastre! pe cai, şi după mine! Şi unii gem, şi alţii cad pe genunchi plângând!
Dar biciul îi loveşte şi lancele-i împung...
Precum un cârd de vulturi din sferele senine Se scoală-n brânci şi iarăşi trag brazde pe
Cad iute ca un fulger pe-o pradă ce zăresc, pământ!
Românii, duşi de Ştefan, în lagăr se izbesc! Mulţi dintre ei, sărmanii! în capăt nu ajung
Nimic nu le rezistă, nici tunuri, nici desime, Şi chiar în a lor brazde găsesc al lor mormânt!
Nici şanţ, nici zid de care, nici deasă călărime, Românii cu glas aprig îndeamnă ca să-ntindă,
Căci ei răstoarnă-n treacăt, şi darmă, sfarmă-n Strigând: Hăis, ţa, litfene; hăis, ţa, haram de
clipă plug!
Scadroane, tunuri, corturi, şi pun tot în risipă. Tu-mi pregătisei jugul, eu mi te-am pus în jug.
Hăis, ţa!... Apoi din urmă aruncă-n brazde
Fug leşii, fug cruciaţii şi fuge însuşi craiul! ghindă.
Îi duce domnul Ştefan cum vântul duce paiul; Iar Ştefan la tovarăşi le zice cu glas tare:
Iar tabăra leşească un lung pustiu rămâne Aşa scrie românul a sale fapte mari,
Sub apriga furtună a cetelor române! Cu fieru-n brazdă neagră!... Românul astăzi are
Pământul său drept carte şi pluguri cărturari.
Când suflă vântul toamnei prin codrii veşteziţi, Aici pe unde astăzi e numai câmp, otavă,
Copacii plini de frunze sunt astfel zguduiţi, Umbri-se-vor urmaşii sub Roşia Dumbravă!
Şi crengile căzute, şi frunzele uscate . . . . . . . . . . . . . . . . .
Pe câmp în depărtare sunt astfel semănate. Trecut-au patru secoli din ziua cea fatală
Când se-ngropă-n ţărână a duşmanilor fală!
VIII - ARATUL Şi faptul cel istoric, sub formă legendară,
Din neam în neam românii îl povestesc în ţară.
Armata glorioasă e frântă, risipită, Priviţi! lângă-o dumbravă stă tabăra de care.
Ca munţii de nisipuri în Africe pustii. Flăcăi voinici şed roată pe lângă un foc mare,
Într-un vârtej de spaimă din urmă-i fugărită Mirânduse-ntre dânşii cum vreascurile-n foc
Prin văi, prin munţi, prin codri, prin râpi şi pe Ca nişte şerpi se mişcă, sucindu-se în loc.
câmpii. Ştiţi voi de ce stejarul, arzând, plânge şi geme?
Iar craiu-n desperare, din dealul Catilinei, (Întreabă-un român ager pe care-a nins
Priveşte printre lacrimi frumoasa lui armată, devreme.)
Ieri floarea vitejiei, azi, vai! prada ruşinei, Cole,-n astă dumbravă, copacii urieşi
Cum fuge ca un nour sub raze-mprăştiată, Sunt locuiţi, se spune, cu suflete de leşi.
Ş-acum el se găseşte cu adevărul faţă! Pe timpul bărbăţiei au prins Ştefan cel Mare
Slab, mic, fără trufie, văzându-şi înainte O oaste de năvală ş-au pus-o ca să are;
Spectacolul pieirii ce-i dă fiori prin minte, Iar în pământul negru cu sânge-amestecat,
Şi-n urmă-i alt spectacol ce sufletu-i îngheaţă. Spre lungă pomenirte el ghindă-au semănat!
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Pe-un şes întins şi galben, sub arşiţa de soare, El zice, şi dumbrava se pare că roşeşte,
Cinci sute pluguri ară pământul ţelinos, Ş-un aspru glas de vultur în noapte se trezeşte.
Şi domnul Ştefan însuşi, cu fruntea în sudoare, El zice, focul arde, dumbrava luminând,
Asistă pe-un cal negru, sub un stejar frunzos. Prin crengile frunzoase trec umbre suspinând!
Opt mii de leşi de oaste, legaţi, cu frâu-n gură,
În loc de boi, la juguri se opintesc trăgând;
Ei trag mereu, şi fierul greu muşcă-n bătătură,