Părţi de vorbire/clase de cuvinte

neflexibile. Adverbul
• Adverbul este partea de vorbire neflexibilă care arată o
caracteristică a unei acţiuni, a unei stări sau a unei însuşiri.
Determină de obicei un verb (Aproape am terminat.), un
adjectiv (Se simţea aproape bolnavă.), un alt adverb
(Întreabă de tine aproape întotdeauna.) – având pe lângă
aceste părţi de vorbire funcţia de complement circumstanţial
– , mai rar un substantiv sau un pronume (Scrisoarea de
acasă m-a bucurat.) – pe lângă care are funcţia de atribut.
• Adverbul este neflexibil, în sensul că nu se declină şi nu se
conjugă. Cu toate acestea el este legat de părţile de vorbire
flexibile prin posibilitatea de a avea grade de comparaţie
ca adjectivul.
• Locuţiunile adverbiale sunt grupuri de cuvinte cu sens
unitar şi cu rol de adverb: în van, într-adevăr, din când în
când, încetul cu încetul, de pomană, în faţă, în spate etc.
 Clasificarea adverbelor
• După origine:
– moştenite din latină sau împrumutate din alte limbi:
abia, bine, chiar, mereu;
– formate pe terenul limbii române
• prin derivare cu sufixele eşte, mente, iş/îş
(voiniceşte, socialmente, cruciş, târâş);
• prin compunere (acasă, devreme, altfel);
• prin conversiune (schimbarea valorii gramaticale) din
adjective (un cântec frumos, adj. – cântă frumos, adv.),
din substantive (duminica frumoasă, substantiv. – se
odihneşte duminica, adverb, foc sacru, substantiv –
supărat foc, adverb), mai rar din pronume (Ce tânăr e!).
 Clasificarea adverbelor
• După formă:
– simple: acum, aici, bine, destul etc.
– compuse: azi-noapte, mâine-seară etc.
• După înţeles sau conţinut:
– adverbe şi locuţiuni adverbiale de loc: aici, acolo, afara, acasă, împrejur, peste
tot etc.;
– adverbe şi locuţiuni adverbiale de timp: acum, atunci, astăzi, mâine,
întotdeauna, niciodată, în veci etc.;
– adverbe şi locuţiuni adverbiale de mod: aşa, aievea, alene, astfel, de-a valma,
degeaba etc.
• După modul direct sau indirect de exprimare a circumstanţei:
– adverbe nepronominale (majoritatea);
– adverbe pronominale demonstrative (acolo, acum, aici), interogative şi relative
(unde, când, cum), nehotărâte (odată, oricând, uneori, oricum).
• După disponibilităţile sintactice:
– adverbe nepredicative (majoritatea);
– adverbe şi locuţiuni adverbiale predicative: adevărat, bineînţeles, sigur, desigur,
negreşit, fireşte, poate, pesemne, probabil, cu siguranţă, fără doar şi poate,
când sunt urmate de conjuncţiile subordonatoare că sau să şi îndeplinesc funcţia
de predicat verbal (nu admit copulativul a fi), Fireşte că va veni, sau nominal
(daca admit copulativul a fi), (Este) Posibil să vină.
 Gradele de comparaţie. Funcţii sintactice
• Au grade de comparaţie adverbele de mod şi mai ales cele provenite
din adjective, precum şi unele adverbe de timp şi de loc: devreme,
târziu, aproape, departe etc.
• Gradele de comparaţie sunt aceleaşi ca la adjectiv:
– Pozitiv: bine;
– Comparativ:
• de superioritate: mai bine;
• de inferioritate: mai puţin bine;
• de egalitate: tot aşa de bine.
– Superlativ:
• relativ: cel mai bine;
• Absolut: foarte bine.
• Cea mai frecventă funcţie sintactică a adverbului şi a locuţiunii adverbiale
este cea de complement circumstanţial: de loc (S-au aşezat acolo.), de timp
(Vine mâine), de mod (Învaţă pe de rost.)
• Alte funcţii sintactice:
– atribut adverbial: Casa de acolo e a mea.
– predicat verbal: Fără doar şi poate că o să se întâlnească.
– nume predicativ: E bine să înveţi.
• Nu au funcţie sintactică adverbele chiar, mai, nici, nu, numai, măcar, şi etc.
 Prepoziţia
• Prepoziţia este partea de vorbire neflexibilă care exprimă
raporturi sintactice de dependenţă între părţile unei
propoziţii, adică raporturile dintre substantiv, pronume
sau numeral şi atributele lor (carte cu ilustraţii), dintre
verb, adjectiv, adverb sau interjecţie şi complementele lor
(pleacă la munte).
• Prepoziţia este un cuvânt ajutător, întrucât nu are sens
lexical de sine stătător şi nu se întrebuinţează decât ca
element de legătură între termenii unei propoziţii sau,
împreună cu un pronume relativ sau un adverb
relativ, între o propoziţie subordonată şi regenta ei.
• Prepoziţia nu are rol sintactic independent şi nu constituie
ea însăşi o parte de propoziţie, ci intră în componenţa
unei părţi de propoziţie ca element introductiv al acesteia.
Clasificarea prepoziţiilor. Regimul cazual
al prepoziţiilor
• După formă:
– prepoziţii simple: a, către, contra, cu, de, fără, în, întru, la,
lângă, pe, pentru, până, spre, sub etc.
– prepoziţii compuse: înspre, de la, de către, de pe, fără de, pe la,
de pe la, de pe lângă etc.
– locuţiuni prepoziţionale: în faţa, în spatele, din pricina, faţă de,
din cauză de, în afară de, împreună cu, pe dinaintea, în afara etc.
• Regimul cazual al prepoziţiilor
– Acuzativul este cazul-regim al prepoziţiilor: către, cu, fără, spre,
despre, dintre, la, lângă, pe, peste, prin, printre, în, întru, sub etc.
şi al locuţiunilor prepoziţionale: în caz de, afară de, în loc de;
– Genitivul este cazul-regim al prepoziţiilor: asupra, contra,
împotriva, înaintea, deasupra, dedesubtul etc. şi al locuţiunilor
prepoziţionale: în faţa, în preajma, în jurul, în vederea, în ciuda,
în pofida etc.
– Dativul este cazul-regim al prepoziţiilor: datorită, graţie,
mulţumită, conform etc.
 Conjuncţia. Clasificarea
conjuncţiilor
• Conjuncţia este partea de vorbire neflexibilă care exprimă
raporturi de coordonare (E frig şi bate vântul.) sau de
subordonare între două propoziţii (Pleacă dacă vrei.),
raporturi de coordonare între două părţi de propoziţie (E
mic, dar puternic.)sau între o parte de propoziţie şi o
propoziţie (“Moşneagul fiind un gură-cască, sau cum îţi
vrea să-i ziceţi, se uita în coarnele ei.” I. Creangă).
• După formă:
– conjuncţii simple: ci, dar, de, fie, iar, însă, nici, ori, sau etc.
– conjuncţii compuse: ca…să, ci şi, cum că etc.
– locuţiuni conjuncţionale: măcar că, chit că, pentru că, pe lângă
că, din pricină că, în caz că, de vreme ce, din moment ce, pe
măsură ce, odată ce etc.
 Clasificarea conjuncţiilor
• După rolul gramatical îndeplinit:
– Conjuncţii coordonatoare (leagă două propoziţii sau
două părţi de propoziţie de acelaşi fel):
• copulative: şi, nici, precum şi;
• adversative: dar, iar, însă, ci, numai că (înaintea
acestor conjuncţii se pune întotdeauna virgulă);
• disjunctive: sau, ori, fie (când aceste conjuncţii sunt perechi,
virgula precedă obligatoriu al doilea termen);
• conclusive: aşadar, deci, prin urmare.
• Conjuncţia şi mai poate fi adversativă (I-am dat banii, şi nu mi
i-a mai dat înapoi.) sau conclusivă (Glumeşte, şi nu-mi pasă.)
– Conjuncţii subordonatoare (leagă propoziţiile secundare
de regentă): ca, să, ca să, fiindcă, deşi, încât, căci,
dacă etc.
 Interjecţia
• Interjecţia este partea de vorbire neflexibilă cu valoare
exclamativă, prin care se exteriorizează senzaţii,
sentimente, manifestări de voinţă sau se reproduc sunete şi
zgomote din natură (onomatopee).
• Interjecţiile sunt:
– după formă:
• simple: a!, ah!, oh!, of!, hai!, mă!, vai! etc.
• compuse: tic-tac!, hei-rup!, hodoronc-tronc! etc.
• locuţiuni interjecţionale: pe naiba!, păcatele mele!
– după înţeles principalele clase de interjecţie rezultă din definiţie;
– Interjecţiile de adresare sunt folosite de emiţător pentru a se adresa
direct unei persoane (mă!, bre!, bă! etc.) sau pentru a atrage
atenţia receptorului asupra unui lucru (hei!, iată!, uite! etc.).
– după disponibilităţile sintactice:
• integrate în propoziţie, neizolate, care pot avea funcţii sintactice:
predicat (Iată casa!), nume predicativ (Rochia era vai de ea.),
complement circumstanţial de mod (Mergea şontâc-şontâc.);
• neintegrate, izolate (“O, mamă, dulce mamă…”).