I.

LIMBA ROMÂNĂ – elemente de construcție a comunicării

I.I. TEMATICA
a) Vocabularul
1. Vocabularul limbii române. Vocabularul fundamental. Masa vocabularului.
[Link]
Vocabularul are două componente:
a) vocabularul fundamental;
b) masa vocabularului.
II. Vocabularul fundamental
1. Ce este vocabularul fundamental
Vocabularul fundamental este de fapt:
a) fondul lexical principal;
b) nucleul vocabularului.
2. Ce cuprinde vocabularul fundamental
Vocabularul fundamental cuprinde cele mai folosite cuvinte:
1) cuvinte frecvente, cunoscute de toţi vorbitorii;
2) cuvinte ce denumesc obiecte şi activităţi importante:
a) casă şi familie;
b) timp şi spaţiu;
c) alimente;
d) părţi ale corpului;
e) plante;
f) animale etc.
3) cuvinte aparţinând diferitelor părţi de vorbire:
a) substantive;
b) toate articolele;
c) adjective;
d) toate pronumele;
e) toate numeralele;
f) verbe;
g) adverbe;
h) majoritatea prepoziţiilor;
i) majoritatea conjuncţiilor;
j) câteva interjecţii.
4) cuvinte ce au de obicei multe derivate şi compuse.
III. Masa vocabularului
1. Ce cuprinde masa vocabularului
Masa vocabularului cuprinde cuvinte mai puţin folosite:
a) termeni tehnici;
b) regionalisme;
c) arhaisme;
d) jargon;
e) argou.
2. Termenii ştiinţifici şi tehnici (terminologie)
Termenii ştiinţifici şi tehnici sunt cuvinte:
a) folosite de anumite categorii sociale;
b) ce numesc cu exactitate concepte dintr-un anumit domeniu de activitate (video,
computer).
3. Regionalismele
Regionalismele sunt cuvinte care circulă doar în anumite regiuni ale ţării.
3.1. Exemple de regionalisme:
a) hudiţă = uliţă;
b) ogradă = curte.
4. Arhaismele
Arhaismele sunt cuvinte vechi ieşite din uzul general.
4.1. Exemple de arhaisme:
a) calfă = lucrător calificat;
b) jupân = stăpân, domn.
5. Jargonul
Jargonul cuprinde cuvinte:
a) folosite de anumite categorii sociale;
b) ce reflectă influenţe culturale străine
5.1. Exemple de jargon:
a) mersi = mulţumesc;
b) musiu = domn.
6. Argoul
Argoul cuprinde cuvinte:
a) folosite de anumite categorii sociale;
b) folosite cu intenţia de a constitui un cod secret, neînţeles de ceilalţi vorbitori.
6.1. Exemple de argou:
a) sticlete = poliţist;
b) şase! = atenţie!

2. Cuvântul. Forma şi conţinutul. Cuvântul de bază. Sensul cuvintelor în context.

Sensul propriu (de bază şi secundar) şi sensul figurat.

Cuvântul reprezintă unitatea lexicală (unitatea de bază a vocabularului), unitatea

fundamentală a limbii (materialul de construcție a limbii în ansamblul ei), unitatea
fundamentală a gândirii și a comunicării dintre oameni.
Totalitatea cuvintelor (unităților lexicale) formează vocabularul (lexicul) limbii.
Prezentate izolat, precum în dicționare, cuvintele sunt independente, dar într-o
comunicare, înțelesurile izolate se contopesc și permit transmiterea unei anumite
informații.
Deși cuvântul este o noțiune deosebit de importantă în lingvistică, până în prezent,
datorită naturii complexe a acestei realități lingvistice, o definiție pe deplin
satisfăcătoare nu a fost oferită. Cu toate acestea, putem spune că orice definiție a
cuvântului trebuie să țină cont de trăsăturile lui esențiale: autonomia și interdependența
între formă și conținut. Pe baza acestor caracteristici, cuvântul ar putea fi definit
simplu ca o structură fonică autonomă, care are asociat un sens și poate să
îndeplinească o funcție în comunicare.
Autonomia cuvântului
Prin autonomia unui cuvânt înțelegem capacitatea lui de a fi scos dintr-un anumit
context și de a fi utilizat într-un alt context, fără ca acesta să-și piardă semnificația
inițială.
În fața casei am un copac uscat. (cuvinte în context)
în, fața, casei, a avea, copac, uscat (cuvinte scoase din context)
În exemplul anterior, cuvântul autonom copac poate fi extras din propoziția anterioară
fără să-și piardă valoarea și semnificația inițială, aceea de „plantă lemnoasă cu crengi
și coroană”.
Forma și conținutul cuvântului
Forma cuvântului se referă la manifestarea lui sonoră (pronunțarea), adică unul sau
mai multe sunete, și care poate avea și o reprezentare prin semne grafice (litere în
scrierile alfabetice).
Spre exemplu, cuvântul copac este format din înșiruirea de sunete c-o-p-a-c
(transcriere fonetică [kopak]).
Conținutul cuvântului se referă la imaginea mentală abstractizată și generalizată pe
care un vorbitor o asociază la pronunțarea sau scrierea unor sunete.

Spre exemplu, sunetele c-o-p-a-c au asociate imaginea abstractă de 🌳, care are

semnificația de „plantă lemnoasă cu crengi și coroană”.
Prin interdependența dintre forma și conținutul cuvântului înțelegem că un grup de
sunete care nu au asociate nici măcar un sens nu constituie un cuvânt, precum și faptul
că sensul care formează conținutul există doar în măsura în care are asociat o formă.
Spre exemplu, în limba română, înșiruirea de sunete c-o-p-a-p reprezintă doar un
complex sonor, deoarece nu are asociată niciun înțeles. În schimb, complexul sonor c-
o-p-a-c are asociat înțelesul de „plantă lemnoasă cu crengi și coroană” și invers,
înțelesul acesta există deoarece are asociată forma menționată anterior, copac. Prin
urmare, între forma copac și conținutul „plantă lemnoasă cu crengi și coroană” există
solidaritatea necesară existenței cuvântului (noțiunii) copac.
Chiar dacă forma și conținutul se află într-o relație de dependență, între cele două
aspecte ale cuvântului nu există o relație logică. Faptul că în limba română „planta
lemnoasă cu crengi și coroană” a fost numită copac este pur întâmplător și ține de
convenție, ca dovadă că în alte limbi aceeași semnificație are asociată alte forme
sonore (en. tree, fr. arbre, germ. baum).
În funcție de cele două caracteristici ale cuvântului, forma și conținutul, se poate
prezenta organizarea cuvântului.
[Link]ântul de bază este cuvântul care serveşte ca element fundamental pentru
formarea altor cuvinte.
Cuvântul de bază este de cele mai multe ori la forma-tip din dicţionare.
2. Exemple de cuvinte de bază
a) copil;
b) prieten;
c) frumos;
d) iepure;
e) braţ.
Sensul unui cuvânt se stabileşte numai în context, care poate fi înţeles ca un enunţ, ca
un text sau ca o situaţie de comunicare în care apare un cuvânt.
Sensul propriu este sensul obişnuit al unui cuvânt, cunoscut de toţi vorbitorii şi legat
de un aspect din realitate.
Sensul propriu are două aspecte: sensul propriu de bază şi sensul propriu secundar.
Sensul propiu de bază reprezintă ceea ce un cuvânt are specific în sine în orice context.
Exemple: braţ (parte a corpului omenesc), picior (parte a corpului omenesc), gură
(cavitate bucală).
Sensul propriu secundar este sensul ce rezultă dintr-o asemănare şi depinde strict de
context.
Exemple: braţul balanţei, piciorul podului, gură de canal.
Sensul figurat este sensul neobişnuit al unui cuvânt, folosit cu valoare expresivă pentru
a forma o imagine poetică.
Exemple: pe-un picior de plai, pe-o gură de rai, primăvara din sufletul meu, el este
oglinda părinţilor săi, el a mers dupa steaua lui.

3. Mijloace interne de îmbogăţire a vocabularului. Derivarea. Compunerea.

Schimbarea valorii gramaticale (conversiunea). Familia lexicală.

Vocabularul limbii române, la fel ca vocabularul oricărei limbi, se îmbogățește cu noi

unități lexicale și se perfecționează continuu. Îmbogățirea vocabularului se face prin
mijloace interne și mijloace externe.
Mijloace interne
Pe cale internă vocabularul se îmbogățește prin formarea de cuvinte (unități lexicale)
noi de la materialul lingvistic deja existent printr-un ansamblu de procedee specifice
limbii respective. Cuvintele noi formate se numesc creații interne, iar cele existente la
care se raportează se numesc cuvinte de bază sau primitive.
Cuvintele formate în interiorul limbii române sau creațiile interne pot fi obținute prin
mai multe tipuri de procedee, grupate după importanță (productivitate) în: principale,
secundare și mixte.
Procedee principale
Procedeele principale de formare a cuvintelor sunt: derivarea, compunerea și
schimbarea valorii gramaticale (conversiunea).
Procedee secundare
Procedeele secundare de formare a cuvintelor sunt: trunchierea, reduplicarea și
contaminația. Atunci când sunt folosite independent, aceste procedee au o
productivitate redusă. Dacă sunt asociate cu un procedeu principal, productivitatea lor
poate crește.
Procedee mixte
Procedeele secundare de formare a cuvintelor se referă la utilizarea în același timp a
două procedee principale și/sau secundare.
Derivarea este procedeul de formare în interiorul limbii a unor cuvinte noi, numite
creații interne, prin adăugarea, suprimarea sau substituția afixelor lexicale la un cuvânt
de bază.
După cum reiese și din definiția anterioară, există trei tipuri de derivare:
- progresivă (propriu-zisă): adăugarea unor afixe derivative la rădăcina sau tema unui
cuvânt
- regresivă (inversă): suprimarea din structura cuvântului de bază a unor afixe cu
valoare lexicală
- prin substituția de afixe: înlocuirea unui afix lexical cu alt afix echivalent într-un
cuvânt de bază
În limba română, ca și în latină, cel mai productiv procedeu de derivare este cel
progresiv cu sufixe (sufixarea).
Fiecare din tipurile de derivare sunt tratate separat. Pentru o perspectivă generală dăm
în cele ce urmează un exemplu din fiecare tip de derivare.
- derivare progresivă: bun > bunic (bun + -ic)
- derivare regresivă: zbucium < zbuciuma (zbuciuma – -a)
- derivare prin substituție de afixe: descâlci (des- + câlci) > încâlci (în- + câlci)
Trebuie menționat că prin procedeele de derivare menționate se creează cuvinte noi pe
baza modelelor deja existente în limbă. Indiferent dacă aceste modele sunt moștenite,
împrumutate sau create în limbă, important este ca derivatele să fie analizabile și să se
încadreze în tipare sistematice, astfel încât procedeele să fie productive.
Existența acestor creații sistemice ne permite să facem analogii și să avem anumite
reguli generale de derivare pentru orice cuvânt.
Spre exemplu, de la anumite substantive obținem numele agentului prin adăugarea
unui sufix sau de la un substantiv anume prin adăugarea unui sufix obținem un
diminutiv:
- pădure > pădurar; fier > fierar, lapte > lăptar, strung > strungar
- balon > balonaș, strugure > struguraș, izvor > izvoraș
Compunerea este procedeul de îmbogățire a vocabularului prin care se creează un
cuvânt nou din două sau mai multe cuvinte întregi existente și independente în limbă,
din elemente de compunere fără existență independentă sau din abrevierea unor
cuvinte.
După modul de realizare a cuvintelor compuse, compunerea poate fi de mai multe
feluri:
- compunere prin alăturare: floarea-soarelui, inginer-șef, galben-verzui, după-amiază,
nou-născut, du-te-vino; ceea ce, ca să, o sută zece
- compunere prin contopire: binecunoscut, binevoi, cumsecade, unsprezece, oarecare,
fiindcă, mujdei, destul, dacă, deci
- compunere tematică: autobiografie, termocentrală, aeroplan, psihoterapie, aeroport,
telefon, biologie
- compunere prin abreviere: CFR, BCR, Asirom,Tarom, Petrom, Rompetrol
Prin urmare, cuvintele compuse sunt unități lexicale rezultate din îmbinarea și sudarea
definitivă a două sau mai multe cuvinte simple, care și-au pierdut individualitatea
formală și semantică. Cuvintele nou formate denumesc alte noțiuni decât cele pe care
le denumesc elementele din care sunt formate luate izolat.
- ochiul-boului cu sensul de „plantă din familia compozeelor”, nu reprezintă suma
sensurilor celor două cuvinte ochi cu sensul „organ al vederii” și bou cu sensul de
„mascul din familia bovinelor”
De regulă, cuvintele compuse au o structură ușor de analizat și care permite
identificarea elementelor componente de către toți vorbitorii. Există și compuse care
ridică probleme vorbitorului comun în identificarea elementelor primare de
compunere. Spre exemplu:
- mujdei (must+de+ai), deci (de + aci), dacă (de + ca), unelte (une + alte), destul (de +
sătul)
Clasificarea cuvintelor compuse
Cuvintele compuse pot fi clasificate în funcție de părțile de vorbire ale elementelor
alcătuitoare, precum și după rezultatul îmbinării. Astfel, putem avea:
cuvânt compus din exemple
compus
substantiv substantiv + floarea-soarelui, condurul-doamnei, oțel-
substantiv beton, val-vârtej, iarba-fiarelor, fierar-
betonist, rochița-rândunicii
substantiv substantiv + adjectiv gură-spartă, coate-goale, vorbă-lungă, burtă-
verde; bunăstare, bunăvoință, dreptunghi,
liber-profesionist, scurt-circuit, rău-făcător
substantiv verb + substantiv târâie-brâu, zgârie-brânză, papă-lapte,
pierde-vară, linge-blide, încurcă-lume,
portaltoi, zgârie-nori, Sfarmă-Piatră; gură-
cască
substantiv adverb + substantiv bine-ascultător, binecuvântare, binefacere
adjectiv adjectiv+adjectiv tehnico-științific, social-politic, franco-
german, olandezo-danez, gri-deschis, galben-
verzui, roz-pal, afro-american, economico-
organizatoric
adjectiv adverb + verb binecunoscut, preacunoscut, binecrescut,
răuvoitor; binecuvânta, bineface, binemerita,
binevoi
adverb prepoziție + substantiv după-amiază, devreme, împrejur
substantiv altele du-te-vino, ducă-se-pe-pustii, uite-popa-nu-e-
popa, ucigă-l-toaca
pronume diverse p. vb. ceea ce, niciunul, oricine, fiecare
numeral numeral + numeral unsprezece, douăzeci, treizeci și cinci; câte
trei, de două ori; tustrei, dintâi
prepoziții prepoziție + prepoziție de la, de pe la, de pe lângă, de după, dedesubt
conjuncții conjuncție + ca să, deoarece, fiindcă, deși, întrucât
conjuncție (alte p. vb.)
interjecții interjecție + interjecție hodoronc-tronc, hopa-țopa, cioc-cioc, hei-rup
După modul de formare, cuvintele compuse se împart în:
- cuvinte compuse prin juxtapunere (parataxă) – legarea elementelor fără ajutorul
vreunui cuvânt de legătură: câine-lup, patruzeci, bună-credință, Satu Mare,
Câmpulung
- cuvinte compuse prin joncțiune (hipotaxă) – legarea elementelor prin cuvinte
ajutătoare: floare-de-colț, Baia de Aramă, viță-de-vie
- cuvinte compuse prin parataxă și hipotaxă: douăzeci și cinci
Cuvintele compuse pot fi împărțite și din punct de vedere semantic. Conform acestui
criteriu, principalele categorii semantice sunt:
nume de persoane tata-mare, mama-mare, socru-mic; redactor-șef, general-
maior, copil-minune, zgârie-brânză; Delavrancea, Ștefan
cel Mare, Radu de la Afumați, Anamaria, Făt-Frumos
nume de plante ciuboțica-cucului, floarea-soarelui, iarba-fiarelor, gura-
leului, coada-calului, nu-mă-uita
nume de animale botgros, bou-de-baltă, câine-lup, gainușa-popii, pasăre-
muscă
nume de lucruri apă-tare, bormașină, pistol-mitralieră, poale-n-brâu,
drum-de-fier, mașină-unealtă, zgârie-nori
nume de jocuri și baba-oarba, popa-prostul, v-ați-ascunselea, hopa-mitică,
sporturi alba-neagra, triplusalt
nume de unități de ani-lumină, cal-putere, electron-volt, zi-muncă
măsură
nume de noțiuni astă-seară, după-amiaza, miazănoapte, nord-est, soare-
temporale și de puncte apune
cardinale
nume de sentimente, binevoitor, bunăvoință, bună-cuviință, rea-voință, vino-
atitudini, stări ncoace
nume de acțiuni binefacere, omucidere, sinucidere
toponime Câmpulung, Târgu Mureș, Cluj-Napoca, Gura-Acniței,
Balta-Albă, Lacul-cu-Arini
nume de evenimente și Anul Nou, 1 Decembrie, 8 Martie, Buna-Vestire, Înălțarea
sărbători Domnului
însușiri fizice alb-gălbui, brun-cafeniu, galben-auri, roșu-închis;
pursânge, surdomut
însușiri morale binecrescut, clarvăzător, cuminte, cumsecade
însușiri legate de locuri est-european, nord-american, vest-german, francez-român
însușiri legate de acțiuni așa-zis, binemeritat, mult-stimat, nou-născut, sus-numit
însușiri legate de filozofic-literar, literar-muzical, instructiv-educativ,
activități satiric-muzical
circumstanțe dinafară, oareunde, orișiunde; adeseori, câteodată,
deocamdată, dis-de-dimineață, totdeauna; altfel,
bunăoară, nicidecum, parcă, pesemne; de asemenea; de
asta, pentru asta
porecle papă-lapte, zgârie-brânză, coate-goale, târâie-brâu,
mână-largă, gură-spart
Schimbarea valorii gramaticale (schimbarea clasei morfologice) sau conversiunea
reprezintă procedeul gramatical prin care se face trecerea unui cuvânt de la o parte de
vorbire la alta sau dintr-o clasă lexico-gramaticală la alta.
Trecerea de la o parte de vorbire la alta se realizează fără adăugarea afixelor
derivative. Prin urmare, trebuie făcută diferența între derivarea cu sufixe, în urma
căreia apare o nouă încadrare morfologică a cuvântului derivat și schimbarea valorii
gramaticale prin procedee exclusiv gramaticale: adăugarea unui articol sau desinență.
Exemple de derivare cu sufixe:
- învăța (verb) + suf. -ător > învățător (substantiv)
- argint (substantiv) + suf. -iu > argintiu (adjectiv)
- român (substantiv) + suf. -ește > românește (adverb)
Exemple de schimbare a valorii gramaticale prin conversiune:
- suferind (verb la gerunziu) > (oameni) suferinzi (adjectiv)
- urât (adjectiv) > urâtul (substantiv)
- ochi (substantiv) > (plin) ochi (adverb)
Mijloace de realizare a schimbării valorii gramaticale
Conversiunea se poate realiza prin două tipuri de mijloace: morfologice și sintactice.
Mijloace morfologice
Mijloacele morfologice constau în adăugarea unor mărci flexionare, dacă noua parte
de vorbire este flexibilă sau pierderea mărcilor flexionare, dacă noua parte de vorbire
este neflexibilă. În această situație se află articolul sau desinențele, care prin adăugare
sau dispariție, determină trecerea la o nouă clasă morfologică.
Exemple de conversiune prin adăugarea articolului sau desinenței.
- frumos (adjectiv) > frumosul (substantiv, prin articulare cu art. hot. „-l”)
- frumos (adjectiv) > un frumos (substantiv, prin articulare art neh. „un”)
- of! (interjecție) > oful (substantiv, prin articulare cu art. hot. „-l”)
- of! (interjecție) > ofuri (substantiv, prin adăugarea desinenței)
Exemple de conversiune urmată de pierderea capacității de a adăuga desinențe (de la
adjectiv la adverb):
- film frumos, filme frumoase (adjective prezintă desinențe) > scriu frumos, scrii
frumos, scrieți frumos (adverbe, nu prezintă desinențe)
Mijloace sintactice
Mijloacele sintactice constau în așezarea cuvântului în contexte noi în care stabilește
relații și îndeplinește funcții sintactice diferite de clasa din care provine.
- Voi ține minte acest bine pe care l-ai făcut. (adverbul bine a fost introdus în context
adjectival ca regent pentru un atribut adjectival, astfel are loc conversiunea de la
adverb la substantiv)
De regulă trecerea de la o parte de vorbire la alta este marcată atât sintactic cât și
morfologic.
Tipuri de schimbare a valorii gramaticale
Cele mai întâlnite tipuri de conversiune sunt: substantivizarea, adjectivizarea și
adverbializarea. Alături de acestea mai există și alte tipuri de conversiune.
Cuvântul de bază este cuvântul care serveşte ca element fundamental pentru formarea
altor cuvinte. Cuvântul de bază este de cele mai multe ori la forma-tip, din dicţionare.
Cuvinte de bază: copil, prieten, frumos, iepure, braţ.
Cuvinte derivate: copilaş, prietenie, frumuşel, iepureşte, îmbrăţişa.
Rădăcina
Rădăcina este alcătuită din sunetele comune cuvântului de bază şi tuturor cuvintelor
obţinute de la acesta.
Rădăcină: merg-.
Forme ale verbului: merge, merg, mergi, mergeam, mergeaţi, mergeau.
Rădăcină: pădur-.
Familie lexicală: pădure, pădurice, pădurar, păduros, împăduri, despăduri.
Sufixele
Sufixele sunt sunetele sau grupurile de sunete adăugate la sfârşitul rădăcinii pentru a
forma un cuvânt nou.
Sufixe: lemn-ar, căs-uţă, scrii-tor, ţărăn-ime, voinic-esc, frăţ-eşte; arc-aş, muncitor-
ime, bună-tate, lovi-tură; fric-os, nebun-atic, frumuş-el, prieten-esc; abstract-iza,
concluzi-ona, sfăt-ui; frăţ-eşte, piept-iş.
Prefixele
Prefixele sunt sunetele sau grupurile de sunete adăugate înaintea rădăcinii pentru a
forma un cuvânt nou.
Prefixe: stră-bunic, con-cetăţean, des-face.
Cuvintele derivate
Cuvintele derivate sunt cuvintele formate cu ajutorul sufixelor şi a prefixelor.
Familia lexicală sau familia de cuvinte reprezintă totalitatea cuvintelor înrudite ca sens
și cu aceeași rădăcină, formate prin derivare, compunere și schimbarea valorii
gramaticale de la același cuvânt de bază sau primitiv. Cuvântul format prin adăugarea
unui prefix sau sufix se numește cuvânt derivat.
- familia lexicală de la a face, cuvânt de bază, are următoarele cuvinte derivate:
făcător, făcătură (derivare cu sufixe); desface, preface, reface (derivare cu prefixe);
prefăcător, prefăcătorie (derivare parasintetică, adică în același timp cu sufixe și
prefixe); bineface, binefăcător, răufăcător, contraface (compuse sau cu elemente de
compunere).
În mod obișnuit, familia lexicală a unui cuvânt se stabilește la nivelul unei singure
limbi, în cazul nostru limba română. De regulă, sunt incluse în aceste familii doar
derivatele și compusele create în interiorul limbii respective (în unele cazuri sunt
incluse și împrumuturile neologice analizabile). Nu intră în familia lexicală nici
combinațiile frazeologice.
- familia lexicală a cuvântului mână cuprinde: mânuță, mânușiță, mănușă, mânui,
înmâna etc., dar nu și cuvintele obținute de la împrumutul neologic manus (latină),
precum: manevră, manșetă, manichiură, manufactură etc. În familia de cuvinte a
substantivului mână nu intră nici combinațiile frazeologice de forma: mână în mână,
peste mână, pe sub mână, a da mâna, a fi mână spart, a avea pe cineva la mână etc.
În cazul cuvintelor compuse, acestea aparțin unui număr de familii lexicale identic cu
termenii din componența lor care au conținut noțional.
- fiecare din cuvintele compuse gura-leului, floarea-soarelui, floarea-de-colț, fac parte
din doua familii lexicale (gura, leu; floare, soare; floare, colț), iar cuvinte precum
Statu-Palmă-Barbă-Cot pot fi incluse în patru familii lexicale (stat, palmă, barbă,
cot).
Cuvintele unei familii lexicale nu aparțin unei singure categorii lexico-gramaticale.
- familia de cuvinte pentru tânăr: tânăruț, tinerel (substantiv/adjectiv), tineresc
(adjectiv); tinerește (adverb); tineret, tinerețe, tinerime (substantive); întineri (verb),
întineritor (adjectiv)
! Familie lexicală a unui cuvânt nu trebuie confundată cu paradigma flexionară a unui
cuvânt. Flexiunea şi derivarea sunt două concepte total diferite. Spre exemplu,
muncind e numai una din formele flexionare (determinate gramatical) ale cuvântului a
munci, iar muncitor e un cuvânt diferit, cu propria sa mulțime de forme sau paradigmă
flexionară (ex. muncitor – muncitori – muncitorul – muncitorului – muncitorii etc.).
Rădăcină și temă lexicală
De multe ori, prefixele și sufixele nu se adaugă direct la rădăcină, ci la ceea ce se
numește temă lexicală.
- lăptăreasă este un cuvânt derivat, format de la tema lăptar + sufixul -easă, tema
lăptar și ea un derivat de la rădăcina lăpt- + sufixul -ar.
Explicarea unei familii lexicale
Familia de cuvinte care are drept cuvânt de bază sau primitiv a cunoaște are ca
elemente comune – rădăcina cunosc, cunoșt, cunoașt, prin care toate sensurile
cuvintelor din familie sunt înrudite. De la aceste elemente comune, prin mijloacele de
formare a cuvintelor noi pot fi formate toate cuvintele derivate care formează familia
lexicală.
cuvinte derivate obținerea cuvintelor derivate
cunoaștere derivare cu sufixul -ere
cunoscător derivare cu sufixul -ător
cunoștință derivare cu sufixul -ință
a recunoaște derivare cu prefixul re-
recunoaștere derivare cu sufixul -ere și prefixul re-
recunoscător derivare cu sufixul -ător și prefixul re-
recunoștință derivare cu sufixul -ință și prefixul re-
necunoaștere derivare cu sufixul -ere și prefixul ne-
necunoscător derivare cu sufixul -ător și prefixul ne-
cunoscut – schimbarea valorii gramaticale din participiu în adjectiv:
Am zărit un om cunoscut.
– schimbarea valorii gramaticale din participiu în substantiv:
Am zărit un cunoscut.
cunoscător - schimbarea valorii gramaticale din adjectiv în substantiv:
Un cunoscător știe despre ce vorbesc.
Alte exemple familii de cuvinte:
- om: omuleț, omușor, omuț, omet, neom, a omeni, omenie, omenesc, omenire,
neomenos, omenește
- groapă: gropișoară, gropiță, gropan, gropoi, gropar, gropăreasă, gropiș, a îngropa,
îngropare, îngropător, îngropat, îngropăciune, neîngropat, a dezgropa, dezgropare,
dezgropat, dezgropător
- dulce: dulceață, dulceag, dulcegărie, dulcișor, dulciuri, a îndulci, îndulcire, îndulcit,
neîndulcit
- lung: a lungi, lungime, lungire, lungiș, lungit, nelungit, lungan, lungăreț, lunguieț,
lunguleț, lunguț
- a face: făcător, făcătură, prefăcător, prefăcătorie, binefacere, binefăcător,
răufăcător, contraface
- pădure: pădurar, pădurăreasă, pădurărie, pădurice, pădureț, împăduri, împădurire,
împădurit, despădurit, despădurire, reîmpăduri, reîmpădurire, reîmpădurit

4. Mijloace externe de îmbogăţire a vocabularului. Împrumuturile. Neologismele.

ÎMPRUMUTURILE LEXICALE
Împrumuturile lexicale influențează foarte multe vocabularul și pot fi favorizate de
vecinătatea geografică, amestecul de populaţie, relaţiile de ordin politic, economic şi
cultural etc.
Împrumuturi arhaice
În funcție de limba din care provin:
• slave: babă, ceată, dar, glas, grijă, izvor, milă, bogat, bolnav, a dărui, a dovedi etc.
• maghiare: belşug, beteag, gând, hotar, gingaş, uriaş, a bănui, a îngădui, viclean etc.
• turceşti: iaurt, magiun, pilaf, rahat, sarma, basma, chiftea, halva, barcagiu,
durduliu etc.
• greceşti: taifas, politicos, lefter, a fandosi, a plictisi, aerisi etc.
Împrumuturi neologice
Fondul lexical neologic al limbii române cuprinde peste
50.000 de neologisme care provin, în cea mai mare parte, din:
• latina savantă: a traduce, testimonial;
• franceză: persoană, curier, mesager, bacalaureat, certificat, pension, alibi, meniu
calculator;
• italiană: stampă, adagio, arpegiu, torţă, tenor, chitară;
• germană: boiler, diesel, gater, balonzaid,bormaşină,
electrocar, foraiber, şaibă, rucsac, glasvand, şniţel, bliţ;
• engleză: biftec, parking, camping, desing, feedback, outsider, fairplay, gentelman,
living-room, management, shop, week-end.
Cele mai multe neologisme s-au adaptat fonetic la regulile limbii române, dar există și
cuvinte care şi-au păstrat forma originală: play-back, happy-end.
Neologismele, parte din masa vocabularului, sunt cuvinte noi împrumutate recent
dintr-o limbă străină sau create prin mijloace proprii limbii (derivare, compunere).
Dintr-o altă perspectivă, neologismele reprezintă un indicator direct și imediat al
schimbărilor survenite în viața materială și spirituală a unui popor.
Lingviștii au estimat că în limba română există aproximativ 50.000 de neologisme, în
acest număr nefiind incluși termenii tehnico-științifici de strictă specialitate. În
categoria neologismelor sunt incluse cuvintele noi intrate în limba română după anul
1850, perioadă în care a avut loc un împrumut masiv de cuvinte îndeosebi din limba
franceză, deci indirect din latina savantă.
Mai jos câteva exemple de neologisme:
 asimila, autostradă, butic, container, combinat, computer, condensare,
configurație, consultație, deces, deconta, disc, efort, echivalent, edilitar,
eligibil, enciclopedie, ermetic, eșichier, fibră, a imprima, a iniția, a integra,
indexare, implementare, a însuma, jantă, lectură, letal, magistrală, marketing,
mediatizare, meridian, nonprofit, pescador, prioritate, proces, propagandă,
protagonist, sector, sintetic, summit, suvenir, tehnologic, valență, vernisaj,
video
De regulă, neologismele apar în limba din necesitatea de a denumi noțiuni noi,
neacoperite de cuvintele din vocabularul existent la un moment dat. Există și situații în
care neologismele au luat locul unor cuvinte mai vechi, uzate sau mai puțin exacte
(perdea > cortină, stricat > defect, stăvilar > baraj).
După cum reiese și din definiție, neologismele se împart în doua grupe: împrumuturi și
creații românești, la care se adaugă calcuri lexicale (sau frazeologice).
Împrumuturi din diferite limbi
Împrumuturile recente din alte limbi s-au făcut mai ales din limbile romanice, mai
exact din franceză și latina clasică.
 împrumuturi din latina savantă: a adnota, a aproba, biblie, cabalin, colocviu, a
dormita, fabulă, insulă, literă, a omite, oracol, oră, pictură, plantă, premiu,
probă, a satisface, tezaur, virtute etc.
 împrumuturi din limba franceză: adresă, afazie, afiș, amorsă, automobil,
bacalaureat, balon, bazin, bluză, buletin, butic, cablu, cartograf, cochetărie,
coeziune, a decongela, departament, developa, economie, elev, a flata,
fiziologie, garderobă, listă, minister, monument, a nuanța, pasaj, pastel, poezie,
proteină, restaurant, rulant, sergent etc.
 împrumuturi din limba italiană: asediu, basorelief, camion, capodoperă,
chitară, a coda, grupet, maestru, mafie, mandolină, operă, portofoliu, solfegiu,
spaghete, stabiliment, stranier, vendetăetc.
 împrumuturi din limba rusă: activist, agregat, combinat, dezinsecție,
dezinformare, exponat, fotoreportaj, instructaj, izbă, steag, sputnic etc.
 împrumuturi din limba germană: abțibild, balonzaid, bildungsroman, boiler,
feldspat, glasvand, glaspapir, laitmotiv, oberliht, porțelan, rucsac, sortiment,
șapirograf, ștachetă, ștecăr, tact etc.
 împrumuturi din limba engleză: aut, biftec, broker, business, clip, camping,
computer, corner, derbi, dribling, grant, grepfruit, hard, manager, marketing,
master, pick-up, parking, penalti, soft, sponsor, sprinter, star, stres, top etc.
Creații românești în interiorul limbii
Neologismele creații românești se realizează cu ajutorul elementelor existente în limba
română, prin derivare sau compunere. Acestea prezintă obligatoriu în structura lor un
component neologic și pot fi formate astfel:
 prefix neologic + neologism: apoetic
 prefix vechi românesc + neologism: nefavorabil
 temă veche + sufix neologic: semănătorism
Alte exemple de cuvinte neologice, creații românești:
 anticoncepțional, accept, audiovizual, condens, grandoman, intercondiționare,
lacunar, lansator, lunar, mineriada, nefavorabil, neflexibil, neexplorabil,
parasolar, parazăpadă, plasator, premodern, prevedere, principial,
radionucleu, radioreleu, superangular, teleconferință, teleconcurs, tupeist
Calcuri lexicale sau frazeologice
Aceste neologisme se formează prin copierea în limba română a structurii semantice
sau a formei unui cuvânt (fraze) dintr-o alta limbă.
 anteproiect (fr. avant-projet), antevorbitor (germ. Vorretner), antiimperialist
(rus. antiimperialisticeskii), apă plată (fr. eau plat), bandă desenată (fr. bande
dessinée), a întreprinde (fr. entreprendre), a se întrevedea (fr. entrevoir), limbă
de lemn (fr. langue de bois), portchei (fr. port-clefs), post-restant (fr. poste-
restante), a pune în operă (fr. mettre en oeuvre), a trece în revistă (fr. passer en
revue), a bate în retragere (fr. battre en retrait), a pune la punct (fr. mettre au
point)
Importanța neologismelor
Prin împrumuturile neologice, limba română și-a îmbogățit și modernizat vocabularul.
Neologismele au ajutat și la dezvoltarea sinonimiei, limbajul fiind astfel mult mai
nuanțat. (adâncime ‒ profunzime, cutremur ‒ seism, amănunțit ‒ detaliat, bănui ‒
suspecta etc.) Modernizarea vocabularului a avut loc în principal prin neologisme de
origine romanică. (epidemie ‒ molimă, rege ‒ rigă etc.)
Neologismele din latina savantă și cele din limbile romanice (franceză, italiană) au
avut și rolul de relatinizare a vocabularului. În general, putem pune că prin intermediul
neologismelor vocabularul românesc s-a internaționalizat și a dobândit individualitate
și precizie, mai ales în limbajele de specialitate și în domenii tehnice și științifice.

5. Sinonimele. Antonimele. Omonimele. Paronimele.

Sinonimia este relația de echivalență între sensurile a două sau mai multe cuvinte care
au formă diferită. Cuvintele a căror sensuri se află în acest tip de relație se numesc
sinonime.
Antonimia este relația de opoziție între sensurile a două cuvinte care aparțin aceleiași
clase lexico-gramaticale și care se referă la aspecte opuse din realitate. Cuvintele cu
acest tip de relație se numesc antonime.
Omonimia este relația de nonechivalență între sensurile a două sau mai multe cuvinte
care se pronunță în același fel. Cuvintele care se află în această relație se numesc
omonime.
Sinonime sunt cuvintele cu forme diferite, dar cu înțeles identic sau foarte asemănător.
Altfel spus, două sau mai multe cuvinte sunt considerate sinonime dacă între sensurile
lor există o relație de echivalență.
Relația de sinonimie se stabilește la nivelul unui sens, iar uneori la nivelul mai multor
sensuri.
- parfum = aromă
- speranță = nădejde
- amor = iubire, dragoste
- adevărat = real, autentic, veritabil
- a vorbi = a spune, a grăi, a rosti
- deștept = inteligent, isteț, ager
Teoretic, sinonimia se referă la capacitatea cuvintelor de a denumi în mod identic două
aspecte din realitate. Practic, însă, în cele mai multe situații nu se poate vorbi de o
sinonimie perfectă, totală între cuvinte. Chiar dacă sensul (sensurile) coincide,
cuvintele respective nu pot fi folosite în absolut orice context. Prin urmare, din
perspectiva conținutului, cuvintele nu sunt identice.
Spre exemplu timp = vreme, dar cele două sinonime nu pot fi folosite în aceleași
contexte. În contextul timp frumos, putem spune și vreme frumoasă, dar nu și în
timpurile verbului, rezultatul ar fi vremurile verbului.
Atunci când un cuvânt are mai multe sinonime, spunem despre ele că formează serii
sinonimice. Câteva exemple de serii sinonimice:
- mândru = îngâmfat, fudul, arogant, încrezut
- fermecat = încântat, vrăjit, captivat
- acord = concordanță, coincidență, congruență
- josnicie = ticăloșie, mârșăvie, nemernicie, infamie
- imobil = clădire, locuință, cămin, domiciliu, casă
Clasificarea sinonimelor
Din perspectiva tipurilor de unități lexicale între care pot exista relații de sinonimie,
sinonimele se împart în: lexicale, lexico-frazeologice, frazeologice.
Sinonime lexicale
Atunci când relația de echivalență se stabilește între două sau mai multe cuvinte,
sinonimele sunt lexicale. Când ne referim la sinonime, de cele mai multe ori, avem în
vedere sinonimele lexicale.
- ață = sfoară
- efemer = trecător
- frizură = coafură
- prieten = amic, apropiat
- vechi = antic, arhaic
- fruct = rod, poamă
Sinonime lexico-frazeologice
Atunci când relația de echivalență se stabilește între un cuvânt și o unitate
frazeologică, sinonimele sunt lexico-frazeologice.
- a muri = a da ortul popii, a trece în neființă
- stilou = toc rezervor
- epitaf = inscripție funerară
- capitală = cetate de scaun
- debușeu = piață de desfacere
Sinonime frazeologice
Atunci când relația de echivalență se stabilește între două unități frazeologice,
sinonimele sunt frazeologice.
- a trece în neființă = a-și da obștescul sfârșit
- a o lua la sănătoasa = a spăla putina
În funcție de gradul de echivalență semantică și de numărul de sensuri suprapuse,
sinonimele (lexicale) se împart în: sinonime totale, sinonime parțiale (imperfecte sau
relative).
Sinonime totale
Sinonime totale (perfecte sau absolute), deși puține la număr, au sensul identic și se
stabilesc între:
- ambii termeni din limba populară sau familiară: bostan = dovleac („cap”); burtă =
pântece; cioc = plisc („gură”); femeie = muiere; gustar = secerar („august”)
- un termen din limba literară și un termen popular: antrax = dalac; caporal = căprar;
soldat = cătană; salivă = scuipat
- un termen din limba literară și un termen regional: căciulă = cușmă; compas =
țircălam; cumnat = șogor; ficat = mai; usturoi = ai; supă = leveșe
- un termen din limba literară și un termen învechit: colonel = polcovnic; document =
zapis; pompier = pojarnic
- un termen din limba literară și un termen poetic: cristal = cleștar; pământ = glie;
trandafir = roză; pahar = potir
În stilurile științific-tehnic și oficial-administrativ regăsim termeni care prezintă o
sinonimie perfectă sau aproape totală.
- lexic = vocabular
- sodiu = natriu
- sulf = pucioasă
- cord = inimă
- oră = ceas
- cupru = aramă;
- vest = apus
- decret = decizie
- hotărâre = dispoziție
Sinonime parțiale
Sinonimele parțiale (relative), cele mai multe ca număr, sunt apropiate ca sens și se
întâlnesc de regulă în cuvinte vechi și polisemantice.
- bun = prețios, valoros, blând, gustos
- a trimite = a expedia
- priceput = destoinic
- cuvânt = vorbă, discurs, cuvântare
- a uni = a lega, a conecta, a împreuna, a solidariza
Cuvintele anterioare sunt sinonime foarte apropiate sau identice dacă sunt privite
izolat. Atunci când sunt introduse în contexte diferite, apar o serie de sensuri și nuanțe
semantice diferite. Prin urmare, sinonimele se diferențiază prin:
- nuanțe semantice: susur, șoaptă, freamăt, murmur, zvon
- nuanțe de întrebuințare: a făuri, a realiza, a înfăptui, a crea, a plăsmui
- răspândirea teritorială: noroi, glod, tină
- gradul de expresivitate: față, chip, obraz, figură, mutră, moacă
Antonimele sunt cuvinte cu formă diferită și înțeles opus. Altfel spus, două sau mai
multe cuvinte sunt considerate antonime dacă între sensurile lor există o relație de
opoziție.
Opoziția sensurilor poate fi totală sau parțială. Atunci când sensurile se exclud reciproc
și sunt contradictorii din punct de vedere logic, vorbim de opoziție totală (adevărat ≠
fals; corect ≠ incorect; logic ≠ ilogic, mare ≠ mic; bun ≠ rău). Atunci când între
sensurile opuse ale cuvintelor se poate stabili o diferențiere prin gen sau specie (bărbat
≠ femeie; cocoș ≠ găină; domestic ≠ sălbatic; erbivor ≠ carnivor), vorbim de opoziție
parțială. Prin urmare, teoretic am putea vorbi de o antonimie totală și parțială (întocmai
ca la sinonime și omonime), dar practic (tradițional) antonimele parțiale sunt excluse
din categoria antonimelor.
Părți de vorbire antonime
Predispoziția pentru relația de antonimie o au cuvintele care exprimă calități și însușiri,
aprecieri diverse, relații cantitative și calitative, precum și alte aspecte estetice, morale
sau filosofice. Relația de antonimie are în vedere aspecte opozabile din realitate, dar
care aparțin aceluiași domeniu din realitate. Prin urmare, antonimele aparțin aceleiași
clase lexico-gramaticale (aceleași părți de vorbire) și pot fi:
- adjective: bun ≠ rău; frumos ≠ urât; dulce ≠ acru; bucuros ≠ trist; cald ≠ rece; mic ≠
mare; iubire ≠ ură; curaj ≠ lașitate
- substantive: bunătate ≠ răutate; frumusețe ≠ urâțenie; bucurie ≠ tristețe; căldură ≠
răceală; prefață ≠ postfață; cinste ≠ necinste
- verbe: a da ≠ a lua; a veni ≠ a pleca; a intra ≠ a ieși; a iubi ≠ a urî; a înfrunzi ≠ a
(se) desfrunzi; a coborî ≠ a urca; a începe ≠ a sfârși
- adverbe: bine ≠ rău; sus ≠ jos; repede ≠ încet; aici ≠ acolo; aproape ≠ departe;
încolo ≠ încoace
- pronume: tot ≠ nimic; cineva ≠ nimeni; toți ≠ niciunul
- prepoziții: înaintea ≠ înapoia; pe ≠ sub; în ≠ din; deasupra ≠ dedesubt; spre ≠
dinspre
- conjuncții: și ≠ nici
Clasificarea antonimelor
Antonime lexicale
Atunci când relația de opoziție se stabilește între două cuvinte, antonimele sunt
lexicale. Când ne referim la antonime, de cele mai multe ori, avem în vedere
antonimele lexicale.
- [toate antonimele enumerate mai sus sunt lexicale]
Antonimele lexicale pot avea rădăcină diferită sau aceeași rădăcină. Atunci când
rădăcina diferă, opoziția se realizează prin prefixe.
Cele mai numeroase și cele mai cunoscute sunt cele cu rădăcină diferită, multe din
acestea fac parte din fondul lexical vechi al limbii. În plus, după unii lingviști,
antonimele autentice sunt numai acelea care au radicali diferiți.
- antonime cu radicali diferiți (heterolexe): cald ≠ frig; lumină ≠ întuneric; sus ≠ jos;
aprinde ≠ stinge; bucurie ≠ tristețe
- antonime cu același radical (homolexe): antebelic ≠ postbelic; poetic ≠ apoetic;
exclude ≠ include; prefață ≠ postfață
Antonimele cu același radical își manifestă opoziția prin:
- prefixe antonimice: ante-; post-; con-; in-; des-; în-; ex-; in-; dis-; con-; post-; pre-;
pro-; anti-; sub-; supra-
- prefixe negative (privative): ne-; in-; i-; dez-/des-
Antonime lexico-frazeologice
Atunci când relația de opoziție se stabilește între un cuvânt și o unitate frazeologică,
antonimele sunt lexico-frazeologice.
- a uita ≠ a-și aduce aminte
- rău ≠ de treabă
- a ascunde ≠ a da pe față
- a opri ≠ a da drumul
- a dormi ≠ a fi treaz
Antonime frazeologice
Atunci când relația de opoziție se stabilește între două unități frazeologice, antonimele
sunt frazeologice.
- slab de înger ≠ tare de înger
- a încurca ițele ≠ a descurca ițele
- a da cu împrumut ≠ a lua cu împrumut
- a o lua la sănătoasa ≠ a sta în loc
- a ridica în slăvi ≠ a face de două parale
Antonime afixale
Antonimele afixale sunt cuvintele în care opoziția se manifestă prin intermediul
afixelor (prefixelor și sufixelor).
- prefixale (opoziția se stabilește între prefixe): hipotermie ≠ hipertermie
- sufixale (opoziția se stabilește între sufixe): cățeluș ≠ cățelandru
Omonimele sunt cuvinte cu formă identică și înțeles total diferit. Altfel spus, cuvintele
identice din punct de vedere sonor și grafic, dar diferite ca sens, sunt omonime.
- lac („apă stătătoare”) ‒ lac („soluție din rășini folosită pentru a proteja unele
obiecte”)
- broască („animal amfibiu”) ‒ broască („încuietoarea ușii”)
- război („mașină folosită pentru obținerea țesăturilor) ‒ război („conflict armat”)
- bancă („scaun lung pentru mai multe persoane”) ‒ bancă („instituție financiară”)
O particularitate importantă a omonimelor este că sensul cuvintelor nu poate fi dedus
decât în contexte diferite. Exemplul următor ilustrează perfect legătura dintre
înțelegerea cuvintelor omonime și contextul în care apar.
Dacă este vie / Să-i spui să vie / La noi la vie.
Clasificarea omonimelor
În exemplele anterioare, omonimia a fost surprinsă între unități lexicale distincte. Dar
există și omonimie între formele flexionare ale unor cuvinte distincte sau chiar între
formele flexionare ale aceluiași cuvânt. În funcție de aceste caracteristici, omonimele
pot fi împărțite în mai multe feluri.
Omonime lexicale
Omonimele lexicale sunt cuvintele care aparțin aceleiași clase gramaticale, au sensuri
diferite și au origini diferite. La rândul lor, acestea se împart în omonime totale și
parțiale.
- milă („sentiment”) ‒ milă („unitate de măsură”)
- leu („animal”) ‒ leu („unitate monetară românească”)
Omonimele totale sunt cuvintele care au toate formele flexionare identice (singular și
plural), dar care au etimologie (origine) diferită.
- baie/băi („scăldat”) ‒ baie/băi („încăpere pentru îmbăiere”)
- casă/case („clădire pentru locuit”) ‒ casă/case („dulap în care sunt ținuți banii”)
- bancă/bănci („scaun lung pentru mai multe persoane”) ‒ bancă/bănci („instituție
financiară”)
- lac/lacuri („apă stătătoare”) ‒ lac/lacuri („soluție din rășini folosită pentru a proteja
unele obiecte”)
Omonimele parțiale (numite și omonime false) sunt cuvintele care nu au toate formele
flexionare identice și au etimologii diferite.
- sare/defectiv de plural („folosită în alimentație”) ‒ sare/defectiv de plural („ceva
spus cu farmec”) ‒ sare/săruri („substanță chimică”)
- masă/mese („obiect de mobilă”) ‒ masă/mase („mulțime de oameni”)
- turna/torn/torni/toarnă („a vărsa un lichid”) ‒ turna/turnez/turnezi/turnează („a
înregistra un film cinematografic”)
- acorda/acord/acorzi/acordă („a da ceva cu grijă”) ‒
acorda/acordez/acordezi/acordează („a regla frecvența unui aparat”)
- cot/coate („parte a articulației”) ‒ cot/coturi („cotitură, întorsătură”) ‒ cot/coți
(„unitate de măsură”)
Omonime lexico-gramaticale
Omonimele lexico-gramaticale sau omoforme sunt cuvintele care aparțin unor clase
gramaticale diferite (părți de vorbire diferite), au sensuri diferite și origini diferite.
- mic (adjectiv) ‒ mic (substantiv „mâncare românească”)
- (un) cer (substantiv) ‒ (eu) cer (verb)
- (un) fluier (substantiv) ‒ (eu) fluier (verb)
- noi (pronume) ‒ noi (adjectiv)
- dar (conjuncție) ‒ (un) dar (substantiv)
- sare (verb) ‒ sare (substantiv)
- toc (verb) ‒ toc (substantiv)
Omonimele gramaticale
Omonimele gramaticale (morfologice) sunt forme flexionare identice ale aceluiași
cuvânt, care au sensuri diferite.
- (a unei) cărți (genitiv-dativ, singular) ‒ (niște) cărți (nominativ-acuzativ, plural)
- (a) aduna (infinitiv) ‒ aduna (imperfect persoana a III-a, singular)
- (eu) adunam ‒ (noi) adunam
- (el) cântă ‒ (ei) cântă
- (un) copil ‒ (acestui) copil
- (eu) merg ‒ (ei) merg
- (el să) vină ‒ (ele să) vină
Paronimele sunt considerate de mulți o capcană a limbii române. Asta pentru că sunt
cuvintele acelea pe care adesea mulți oameni le încurcă.
Paronimele sunt, mai exact, cuvinte cu formă asemănătoare, aproape identică în unele
cazuri, dar cu înțelesuri complet diferite.
Atunci când vorbitorii nu cunosc suficient de bine sensul și originea acestora,
paronimele se atrag și se substituie. Fenomenul acesta este cunoscut sub numele
confuzie paronimică.
Cuvântul paronim provine din franțuzescul paronyme. La rândul său, acest cuvânt
francez este împrumutat din greaca veche: paronumos, format din elementele de
compunere grecești para: „alături” și onoma: „nume.
De cele mai multe, sunt clasificate drept paronime cuvintele care se deosebesc prin
unul sau, cel mult, două foneme. Sunt totuși situații în care sunt considerate paronime
și cuvinte care au mai multe sunete diferite.
Exemple de paronime
 complement/compliment
 dependenţă/dependinţă
 emigraţie/imigraţie
 familiar-familial
 (a) enerva/(a) inerva
 glacial/glaciar
 (a) investi/(a) învesti
 libret/livret
 literal/literar
 oral/orar
 ordinal/ordinar
 petrolier/petrolifer
 mortal/mortar
 ministru/sinistru
 temporal/temporar
 stol/stor
 sașiu/șasiu
De câte feluri sunt paronimele
 paronime alcătuite din același număr de foneme, dar deosebite prin metateza a
cel mult două dintre ele: antinomie-antonimie, cardan-cadran, manej-menaj;
 cuvinte cu foneme vocalice sau consonantice corelative: abuz-obuz, adapta-
adopta, eminent-iminent, oral-orar;
 cuvinte cu un fonem în plus la unul dintre cuvinte: abac-abacă, calmar-calemar,
simula-stimula, spic-aspic.

6. Cuvintele polisemantice.

Cuvintele polisemantice sunt acele cuvinte care au două sau mai multe sensuri.
Aproximativ 80% din lexicul activ sunt cuvinte polisemantice.
Stabilirea calității de cuvânt polisemantic se face prin analiza comparată a contextelor
în care cuvântul respectiv este folosit. Toate contextele distincte în care regăsim
cuvântul pot atribui tot atâtea sensuri distincte cuvântului respectiv.
Atunci când un cuvânt este frecvent folosit în numeroase contexte și are multe sensuri,
spunem despre el că are parte de o inflație semantică (pletoră semantică). Fenomenul
de inflație semantică este întâlnit la multe cuvinte din vocabularul fundamental. Spre
exemplu, cuvinte precum gură, cap, mână, face, fi, lua au fiecare din ele peste zece
sensuri principale, cărora li se adaugă alte sensuri secundare.
În tabelul următor sunt enumerate câteva contexte în care apare cuvântul polisemantic
cap și sensurile pe care le primește în aceste contexte.
Înțeles Context
parte a corpului uman sau animal Are un cap disproporționat de mare.
căpătâiul patului M-am lovit de capul patului.
individ Au primit câte 100 de lei de cap.
inteligent Aceasta este o treabă care trebuie făcută cu
cap.
viață Constantin Brâncoveanu a plătit cu capul
pentru îndrăzneala de a se opune turcilor.
căpetenie Avram Iancu a fost capul revoluționarilor din
Transilvania.
margine de țară Eu locuiesc în celălalt cap de țară.
nu-i nimic grav, nicio nenorocire Nu-i un cap de țară dacă economia nu crește
cât ne-am așteptat.
primul nume dintr-o listă de El a fost cap de afiș la concertul de Crăciun.
persoane afișate în ordinea valorii
lor
a rezolva; a învinge În cele din urmă i-am dat de cap exercițiului
dificil.
absolut nimic Nu-i voi lăsa moștenire niciun cap de ață.
loc de onoare la masă Am stat în capul mesei și m-am simțit
important.
dispozitiv de citire discuri Capul magnetic a atins discul și a defectat
 hard-discul computerului.
Cauzele polisemiei
Cuvintele nu denumesc un singur aspect din realitate, ci categorii diferite de aspecte,
rezultate din asociații convenționale. Spre exemplu, cuvântul prag are două sensuri,
care trimit la două categorii de obiecte: „partea de jos, orizontală, a unui toc de ușă sau
a unei porți” și „ridicătură de teren în formă de prag, treaptă de stâncă greu de trecut”.
Pentru vorbitorii limbii române există o asemănare între cele două categorii de obiecte
care permite folosirea aceluiași cuvânt pentru ambele realități. Pe baza acestei
asemănări, convențional, de la sensul de bază al cuvântului prag „partea de jos a
tocului ușii”, s-a format al doilea sens derivat „ridicătură de teren”.
O altă cauză a polisemiei poate fi și influența unor cuvinte străine. Sensurile derivate
ale unor cuvinte pot fi împrumutate și folosite precum în limba străină din care au fost
copiate. Spre exemplu, cuvântul pânză cu înțelesul „țesătură făcută din fire de bumbac,
de in, de cânepă” a primit după modelul împrumutat din limba franceză (fr. toile)
sensul de „bucată de țesătură deasă fixată pe un cadru, pe care se pictează; tablou”.

7. Unităţile frazeologice (locuţiuni, expresii).

Locuțiunile sunt grupurile de cuvinte cu sens unitar în cadrul cărora termenii

componenți își pierd sensul inițial, grupul funcționând ca un singur cuvânt.
Locuțiunile au valoarea morfologică a cuvintelor cu care sunt sinonime.
Locuțiunile reprezintă grupuri de cuvinte care prezintă un sens unitar și se comportă
gramatical ca o singură parte de vorbire (a duce cu vorba - a păcăli).
În dicționar, locuțiunile sunt trecute în articolele corespunzătoare cuvintelor ce le
compun.
Existǎ locuțiuni pentru toate pǎrțile de vorbire, cu excepția articolului:
- locuțiuni substantivale: aducere aminte, părere de rău;
- locuțiuni adjectivale: dus de nas, scos din fire;
- locuțiuni verbale: a-i părea rău, a duce cu zăhărelul;
- locuțiuni adverbiale: din când în când, din loc în loc.
Expresiile– sunt construcții specifice limbii române, imposibil de tradus în alte limbi,
cu o puternică încărcătură emoțională: a ajunge la sapă de lemn, a tăia frunze la câini,
a-și lua inima-n dinți, a i se îneca corăbiile etc.

8. Pleonasmul.

Pleonasmul este o greşeală de exprimare, care constă în folosirea alăturată a unor

cuvinte sau a unor construcţii cu acelaşi înţeles.
În funcţie de context şi de intenţie, pleonasmul poate reprezenta fie o greşeală de
logică sau o stângăcie de exprimare — pentru că aduce redundanţă în transmiterea
informaţiei — fie o figura de stil, îndeplinind acelaşi rol ca repetiţia retorică.
Lingviştii spun că pleonasmele apar din cauza necunoaşterii etimologiei cuvintelor. O
altă cauză ar fi nerecunoaşterea sensului cuvintelor împrumutate.
Iată câteva dintre pleonasmele cel mai des întâlnite în limba română:
abundenţă mare, abuz exagerat, mare aploare, a anticipa dinainte, avalanşă de zăpadă,
a avansa înainte, aversă de ploaie, ceremonie solemnă, a coabita împreună, cutremur
de pământ, garderobă de haine, lihnit de foame, pacient bolnav, perioadă de timp,
perspectivă de viitor, a survola peste.

b) Noţiuni de fonetică
1. Silaba. Despărţirea cuvintelor în silabe la capăt de rând

Silaba este sunetul (vocala) sau grupul de sunete care cuprinde în mod obligatoriu o
vocală și care se pronunță printr-un efort expirator (printr-o singură deschidere a gurii).
După numărul de silabele, cuvintele sunt monosilabice, bisilabice sau plurisilabice,
adică sunt formate dintr-o singură silabă, două, respectiv mai multe silabe.
- cuvinte monosilabice: om, rac, sar, clar
- cuvinte bisilabice: a-er, a-pă, ca-să, cla-să
- cuvinte plurisilabice: pro-fe-sor, mar-gi-ne; gra-ma-ti-că; cu-ră-țe-ni-e
Alcătuirea unei silabe
O silabă poate fi alcătuită din cel puțin un sunet (o vocală) sau din maximum 6 sunete
succesive. Atunci când silaba are numărul maximal de sunete, 5 dintre ele sunt
consoane, dintre care 3 se află înainte sau după vocală. Sunetele care formează o silabă
pot fi în același cuvânt sau în cuvinte diferite.
Deci, silaba poate fi alcătuită din:
un sunet a-er, a-pă, a-vi-on, e-li-cop-ter, po-e-zi-e
două până la șase sunete alăturate într- ma–să, car-te, e-chi-dis-tant, splen-did,
un cuvânt: vârst-nic, con-strâns
două până la șase sunete care ca, măr, parc, sfert, strâmt
formează un cuvânt:
două cuvinte întregi: să-mi (iau), nu-i (dau)
un cuvânt întreg și începutul altui mi-a-duci
cuvânt:
sfârșitul unui cuvânt și un cuvânt ce-rân-du-mi
întreg:
sfârșitul unui cuvânt și începutul altui floa-re-al-bas-tră
cuvânt:
Despărțirea cuvintelor în silabe sau silabația înseamnă împărțirea corpurilor fonetice
ale cuvintelor în silabele lor constitutive. Chiar dacă operațiunea de despărțire în silabe
este în anumite cazuri complexă, de cele mai multe ori este intuitivă și o folosim în
vorbire fără dificultate, atunci când vrem să accentuăm ceva printr-o vorbire răspicată
(A fost in-cre-di-bil!).
Regulile de despărțire în silabe a cuvintelor se referă cu deosebire la cele scrise și
prezintă și o utilitate practică în despărțirea cuvintelor la capăt de rând.
Reguli de despărțire a cuvintelor în silabe
1. Regula hiatului: două vocale succesive se despart în silabe diferite. Regula derivă
din definiția silabei: o silabă poate avea o singură vocală.
2. Regula diftongului și a triftongului: când o vocală este urmată de un diftong sau
triftong, despărțirea se face înaintea diftongului sau a triftongului
3. Regula consoanei intervocalice: când o consoană se află între două vocale,
despărțirea se face înaintea consoanei. Regula se aplică și atunci când consoana este
încadrată de un diftong sau triftong.
4. Regulile grupurilor de consoane intervocalice:
- grupul de două consoane între vocale se împarte astfel: prima consoană formează
silabă cu vocala dinainte, iar consoana a doua cu vocala care o urmează (excepție
grupurile următoare)
- grupul de două consoane între vocale în care a doua este l sau r, iar prima b, c, d, f, g,
h, p, t, v se desparte prin trecerea ambelor consoane la silaba următoare
- grupul de trei consoane situate între vocale se împarte în silabe diferite între prima și
a doua consoană (excepție grupurile de mai jos)
- dacă grupul de trei consoane aflat între vocale este format din lpt, mpt, ncș, nct, ncț,
ndv, rct, rtf, stm atunci împărțirea în silabe diferite se face între a doua și a treia
consoană
- grupurile de patru sau cinci consoane între vocale se împarte, de regulă, între prima și
a doua consoană sau, mai rar, între a doua și a treia consoană (în general în cazul unor
termeni tehnici)
La aceste reguli generale trebuie ținut cont de următoarele:
- când între două vocale apare ch(e), ch(i), gh(e), gh(i) consoanele respective
reprezintă un singur sunet, deci se aplică regula corespunzătoare (o consoană între
două vocale)
- în unele nume străine există grupuri de litere care notează o singură consoană: pp, tz,
ck, th, tt etc.
- în unele cuvinte străine sau în cuvinte compuse despărțirea se face după structura
morfologică a cuvintelor

2. Folosirea corectă a accentului în limba română

Accentul reprezintă rostirea mai energică a unei silabe, față de rostirea mai puțin
energică a silabelor învecinate. El poate deosebi înțelesul cuvintelor și este semnalizat
printr-un apostrof (‘) adăugat deasupra vocalei silabei pronunțate mai intens.
Accentul poate să apară într-un cuvânt, formă gramaticală (corp fonetic lexico-
gramatical) sau într-o propoziție (corp fonetic sintactic). Mai jos exemplificarea celor
două situații:
- móbilă (substantiv) vs. mobílă (adjectiv) vs. mobilắ (formă verbală la timpul perfect)
- El și ea sunt prieteni. (și conjuncție neaacentuată) vs. El a întârziat, dar și ea a ajuns
mai târziu. (și adverb de întărire accentuat)
Din exemplele anterioare se observă că accentul este liber, adică poate să cadă pe
oricare dintre silabele cuvintelor.
- accent pe ultima silabă: cân-ta, co-vor, șco-lă-resc
- accent pe penultima silabă: cân-tă, co-voa-re, șco-lă-reas-că
- accent pe antepenultima silabă: cân-te-ce, re-pu-bli-că, ro-man-ti-că
- înainte de antepenultima silabă: ve-ve-ri-țe, ve-ve-ri-țe-le; doc-to-ri-ță, doc-to-ri-țe-
le
Un alt aspect, care se observă în exemplele de mai sus, este că libertatea accentului
permite diferențierea cuvintelor, a formelor gramaticale, chiar dacă acestea au un
număr identic de silabe și de sunete-tip.
- veselă (adjectiv) vs. veselă (substantiv)
- cântă (verb formă de prezent) vs. cântă (verb formă de perfect)
De regulă, cuvintele au o singură silabă accentuată, dar există și situații particulare în
care cuvintele prezintă două accente sau niciunul. Două accente, unul principal și unul
secundar pot fi întâlnite în cuvintele polisilabice compuse, precum radiodifúziune
(accentul principal cade pe u, iar cel secundar pe ra-). Cuvintele fără accent sunt
monosilabice, precum formele pronumelor personale (îl, o, îi, le), care se și numesc
forme neaccentuate.
ALTERNANȚELE FONETICE.
A. ALTERNANȚELE FONETICE sunt modificări de sunete care se produc de obicei
în rădăcina cuvântului, dar și în sufixe, apărând în timpul flexiunii și în procesul
derivării: joc-joacă (o ~ oa); rǎfuială-răfuieli (ia ~ ie): bărbat-bǎrbăție (a ~ ǎ; t ~ ț).
Alternanțele fonetice se pot produce între:
- vocale (alternanțe vocalice): mǎr-meri (ǎ ~ e);
- consoane (alternanțe consonantice): urs-urși (s ~ ș);
- o vocalã și un diftong: om-oameni (o ~ oa);
- semivocale: zmeu-zmei (u-i);
- grupuri de două sau trei consoane, alternând:
1. în întregime: strǎmoșesc-strǎmoșește (sc ~ șt);
2. numai prin una din consoanele grupului: veste-vești (st ~ șt).
B. ACCENTUL este intensitatea mai mare cu care se pronunță o silabă a unui cuvânt.
- În limba română accentul nu are un loc fix, este liber, neexistând reguli stricte de
accentuare și putând sta:
a) pe ultima silabǎ (oxiton): macara;
b) pe penultima silabă (paroxiton): albinǎ;
c) pe antepenultima silabă (proparoxiton): vizitā;
d) pe a patra silabă (numărate de la sfârșit): veveriță;
e) pe a cincea silabă (numărate de la sfârșit): șaptesprezece.
- În funcție de frecvența accentului se pot face însă unele observații.
a) cuvintele terminate în consoană sunt accentuate, de obicei, pe ultima silabă: felinar,
acar, bǎiat, iar cele terminate în vocală se accentuează pe silaba penultimǎ: idee,
femeie etc.;
b) a final este accentuat:
- în unele forme verbale (infinitiv, imperfect persoana a III-a singular): tremura;
- în unele substantive feminine nearticulate terminate în a sau ea (manta, cafea);
- în unele adjective împrumutate: lila;
c) a final este neaccentuat:
- când este articol hotărât: casa, basmaua;
- în unele împrumuturi la care forma articulată și cea nearticulată se confundă (tibia,
widia), unele dintre ele creându-și însă și o nouă formă nearticulată: cariocă, leva/levǎ,
nutrie;
d) i și u final sunt accentuate în unele substantive si adjective împrumutate: colibri,
taxi, atu;
e) o final este neaccentuat în majoritatea cuvintelor în care apare: radio; in folio etc.;
f) o final este accentuat în substantive și adjective mai recente antihalo, bordo, maro;
g) sufixele monosilabice sunt, de obicei, accentuate (-al, -an, -ism, -ist, -tor, -ui ș.a.),
dar există și sufixe monosilabice neaccentuate (-bil, -nic);
h) cuvintele accentuate pe antepenultima silabă sau pe a patra silabă (numărate de la
sfârșit) sunt mai puțin frecvente și, respectiv, extrem de rare: instituție, definiție,
februarie, ferfeniță, gărgăriță, lapovițǎ etc.
- Se accentuează într-un singur fel cuvinte cum sunt: adică, aripă, avarie, caracter,
duminică, fenomen, regizor, arșiță, frânghie, unic, ianuarie etc. Există și forme duble
de accentuare: acatist/acatist, anost/anost, antic/antic, trafic/trafic, penurie/penurie etc.
Se accentuează într-un singur fel:
a) formele verbului a fi: suntem, sunteți;
b) indicativul si conjunctivul prezent persoana I și a II-a plural și imperativ persoana a
II-a plural se accentuează pe sufixul e la conjugarea a II-a (tǎceți) si pe temǎ la
conjugarea a III-a (bateți).
- În cuvintele mai lungi-derivate sau compuse - există un accent principal (forte) și
unul secundar: exemplificare, supraevaluare etc.(unde apare accent secundar pe prima
silabă).
- Deși nu are un loc fix, este liber, accentul în limba română e totuși stabil în flexiunea
nominală și pronominală, acesta păstrându-se pe silaba pe care se află la forma de N.-
Ac. singular, nearticulat: bǎiat- bǎiatului; excepție fac unele substantive neologice de
genul neutru: radio/radiouri, zero/zerouri și substantivele noră și soră când iau formele
nurori, surori. În schimb, la flexiunea verbală deplasarea accentului este un fenomen
obișnuit: cânt- cântați etc.
- În limba română, accentul are roI de diferențiere:
a) diferențiază sensul a două cuvinte: veselă (adj), veselă (subst.) cu sensul
de,,voioasă” și, respectiv, “vase" etc.; aceste cuvinte se numesc omografe, deoarece se
scriu la fel, dar se pronunță diferit prin accent, și nu trebuie confundate cu omofonele,
care se scriu diferit și se pronunță la fel: (părinții) săi/să-i (dea);
b) diferențiază două forme gramaticale: adună (prezent) - adună (perfect simplu);
c) diferențiază două tipuri de conjugare: cădem (a II-a) - batem (a III-a); la conjugarea
a II-a accentul cade pe sufixul conjugării - e -, iar la a III-a, pe temă sau pe rădăcină.
- În limba română nu se accentuează, fiind cuprinse într-o unitate accentuală împreună
cu termenul accentuat precedent sau următor: articolele, formele neaccentuate ale
pronumelor personale si reflexive, verbele auxiliare, prepozițiile și conjuncțiile.

c) Morfosintaxa
1. Părţile de vorbire flexibile. Clasificarea/felul (verb, substantiv, articol, pronume,
numeral, adjectiv). Locuţiunile. Categorii morfologice (diateză, conjugare, mod,
timp, persoană, gen, număr, caz, grad de comparaţie). Funcţii sintactice.

Părțile de vorbire flexibile își schimbă forma după gen, număr, caz, persoană, mod,
timp, diateză.
 substantivul
 articolul
 adjectivul
  numeralul
 pronumele
 verbul
Categorii gramaticale
Părțile de vorbire flexibile au următoarele categorii gramaticale:
 substantivul: gen, număr, caz
 articolul: gen, număr, caz
 adjectivul: gen, număr, caz, grad de comparație
 numeralul: gen, număr, caz
 pronumele: gen, număr, caz, persoană
 verbul: timp, mod, diateză, persoană, număr
Verbul este o parte de vorbire flexibilă care exprimă în general acțiuni ale
persoanelor/obiectelor (Mihai mănâncă. Ioana citește.). Celelalte verbe pot indica: stări
ale obiectelor (Mașina stă în parcare), posesia unui obiect de către alt obiect
(Vasile are o carte. Cartea are multe pagini.), necesitatea acțiunilor sau a obiectelor
(Trebuie să mănânc. Îmi trebuie o mașină.), posibilitatea de face anumite acțiuni
(Pot să cânt la pian.), voința sau dorința unei persoane de a face o acțiune (Vreau să
merg la film., Doresc o prăjitură.).
Atunci când se dorește numirea unui verb se folosește forma verbală, nepersonală a
acelui verb, numită infinitiv. Prin urmare se spune verbul a fi, a mânca, a fi, a vedea, a
merge etc.
Clasificarea verbelor
După capacitatea verbului de a forma singur predicatul, verbele se împart în: verbe
predicative – au înțeles de sine stătător și verbe nepredicative – nu au înțeles de sine
stătător. Verbele nepredicativ sunt de două feluri:verbe auxiliare și verbe copulative.
În funcție de persoană verbele pot fi: verbe personale – prezintă forme pentru toate
persoanele și verbe impersonale – acțiunea nu poate fi atribuită unei persoane.
După relația verb – complement direct, verbele pot fi: verbe tranzitive și verbe
intranzitive.
 Expresii verbale impersonale
Conjugările verbelor
În funcție de sunetul sau grupul de sunete care alcătuiesc terminația verbului la
infinitiv, verbele pot fi: de conjugarea I, conjugarea a II-a, conjugarea a III-a,
conjugarea a IV-a.
CONJUGA CONJUGA CONJUGA CONJUGA
REA I REA A II-A REA A III- REA A IV-
A A
-a a -ea a -e a -i, -î a citi
mânc tăcea face a veni
a a a a
a ședea cred hotărî
lucra a e a
a vedea a cobor
alerga a duce î
a plăce a
cânta a pune
! ATENȚIE ! Următoarele verbe sunt de conjugarea I: a crea, a procrea, a recrea, a
agrea, a veghea, a îngenunchea
Flexiunea verbului
Verbul își schimbă forma în funcție de următoarele categorii gramaticale: diateză,
mod, timp, persoană și număr. Categoriile gramaticale specifice verbului sunt: diateza,
modul și timpul.
În limba română verbul are trei diateze: activă, reflexivă și pasivă.
Modurile verbului se împart în moduri personale (predicative)
și nepersonale (nepredicative). Cele personale își schimbă forma după persoane și sunt
patru la număr: modul indicativ, modul conjunctiv, modul condițional-optativ, modul
imperativ. Modurile impersonale nu-și schimbă forma după persoane și sunt formate
din: modul infinitiv, modul participiu, modul gerunziu, modul supin.
Momentul în care se îndeplinește acțiunea este exprimat cu ajutorul timpurilor. Atunci
când acțiunea se petrece în momentul vorbirii verbul este la timpul prezent. Când
acțiunea se petrece înainte de momentul vorbirii, verbul este la timpul trecut. Atunci
când acțiunea se petrece după momentul vorbirii, verbul este la timpul viitor.
Funcțiile sintactice ale verbelor
predicat, subiect, nume predicativ, atribut verbal, atribut adjectival, complement direct,
complement indirect, complement circumstanțial de timp, complement circumstanțial
de scop, complement circumstanțial de mod, complement circumstanțial de cauză
Schimbarea valorii gramaticale a verbului
substantiv, valoare adjectivală, valoare substantivală, valoare adverbială, adjectiv
Substantivul este o parte de vorbire flexibilăcare denumește nume de obiecte (ființe,
lucruri, fenomene ale naturii, însușiri, sentimente, stări sufletești, acțiuni, relații dintre
oameni).
mașină, pădure, copil, telefon, carte, frate, mamă, ninsoare, iubire, ură, îngrijorare
Reguli de recunoaștere a substantivelor
Deoarece orice obiect poate avea o însușire, orice substantiv poate primi un adjectiv.
Aceasta este un mijloc de a distinge un substantiv de un adjectiv, verb.
plecarea grabnică, roșul închis
Orice substantiv care indică obiecte numărabile poate primi un numeral. Prin această
metodă poate fi determinată valoarea de substantiv a unui cuvânt.
un pom – doi pomi, o casă – două case, unceas – două ceasuri
Orice substantiv poate fi însoțit de un adjectiv pronominal, care nu arată însușirea
obiectelor: acest, această, aceștia, aceste; acel, acea, acei, acele. În situația în care unui
substantiv nu i se poate găsi un adjectiv propriu-zis, poate fi folosită această metodă
pentru a identifica un substantiv.
acest pom, foamea aceasta, untul acesta
Clasificarea substantivelor
Substantivele sunt de două feluri: substantive comune și substantive proprii. La rândul
lor, ambele tipuri de substantiv pot fi: simple sau compuse.
 după formă substantivele pot fi substantive simple sau substantive compuse
 după conținut substantivele se împart în substantive comune, substantive proprii
 un grup de două sau mai multe cuvinte pot forma locuțiuni substantivale
Genurile substantivelor
În limba română, după gen, substantivele se împart în: substantive la genul masculin,
substantive la genul feminin, substantive la genul neutru. În cele mai multe situații, se
poate constata potrivirea între genul natural și cel gramatical; genul neutru corespunde
lucrurilor neînsuflețite. În majoritatea cazurilor, genul unui substantiv poate fi aflat
prin numărarea respectivului substantiv.
masculin (un-doi): un băiat – doi băieți;
feminin (o – două): o fată – două fete;
neutru (un – două): un drum – două drumuri
În cazurile în care substantivele nu pot fi numărate, stabilirea genului se face prin
analizarea formei acestora Alexandru, Siret sau a articolului hotărât Ceahlăul, Bucegii.
Substantivele care denumesc ființe și care prezintă cuvinte diferite pentru a indica cele
două sexe se numesc substantive heteronime.
bărbat – femeie, băiat – fată, bou – vacă, cocoș – găină
Substantivele care prezintă aceeași formă pentru a indica ambele sexe se numesc
substantive epicene și în general reprezintă nume de animale.
veveriță, elefant, fluture, dihor, rechin, bâtlan, privighetoare, papagal
Există și câteva substantive epicene care nu numesc animale. De regulă acestea
denumesc nume de meserii.
pilot, chirurg
Substantivele care formează femininul de la forma de masculin urs-ursoaică sau cele
care formează masculinul de la forma de feminin vulpe-vulpoi se numesc substantive
mobile.
Numărul substantivelor
Substantivele, prin formele pe care le iau, arată numărul obiectelor – un singur obiect
sau mai multe obiecte. Se împart în substantive la numărul singular și substantive la
numărul plural. În mod normal substantivele au o formă pentru singular, atunci când
exprimă un singur obiect și o formă pentru plural, în cazul în care arată mai multe
obiecte.
frate (singular) – frați (plural)
masă (singular) – mese (plural)
vânt (singular) – vânturi (plural)
Există și substantive care nu au forme pentru ambele numere, acestea se numesc
substantive defective de număr.
Declinarea substantivului
Substantivul poate avea în propoziție diferite funcții sintactice: subiect, atribut,
complement, nume predicativ. Atunci când îndeplinește aceste funcții sintactice,
substantivul își schimbă forma casa, casei, al casei, pe casă – primește în construcția
sa un articol hotărât, articolul al, a, ai, ale sau o prepoziție.
Toate aceste forme pe care le poate lua un substantiv, pentru a exprima în propoziție
diferite funcții sintactice, se numesc cazuri, iar formele acestor cazuri poartă
denumirea de forme cauzale. Toate formele și construcțiile cauzale ale unui substantiv
formează declinarea acelui substantiv.
Proveniența substantivului
Substantivele se pot forma de la adjective, numerale, verbe, forme de infinitiv lung,
adverbe, prin derivare, compunere, conversiune.
Schimbarea valorii gramaticale a substantivului
Prin derivare, compunere sau conversiune substantivele își pot schimba valoarea
gramaticală în: adverbe, adjective, verbe, interjecție, prepoziție.
Valorile stilistice ale substantivului
În limba română substantivul pot avea întrebuințări variate. Ele sunt folosite pentru
realizarea unor procedee stilistice (figuri de stil) precum: epitet, metaforă, repetiție,
comparație, personificare, antiteză, hiperbolă.
Substantivul poate avea în propoziție diferite funcții sintactice: subiect, atribut,
complement, nume predicativ. Atunci când îndeplinește aceste funcții sintactice,
substantivul își schimbă forma și primește în construcția sa un articol hotărât (al, a, ai,
ale) sau o prepoziție.
casa, casei, al casei, pe casă
Toate aceste forme pe care le poate lua un substantiv, pentru a exprima în propoziție
diferite funcții sintactice, se numesc cazuri, iar formele acestor cazuri poartă
denumirea de forme cauzale. Toate formele și construcțiile cauzale ale unui substantiv
formează declinarea acelui substantiv.
În limba română substantivul are cinci cazuri: nominativ, acuzativ, genitiv, dativ,
vocativ. În general, cazurile se stabilesc cu ajutorul întrebărilor.
Cazurile și funcțiile sintactice ale substantivului
Cazul nominativ (N)
Întrebări specifice cazului cine? ce? care?
Funcții sintactice posibile subiect, nume predicativ, atribut
Cazul acuzativ (Ac)
Întrebări ce? pe cine? pe ce? cu cine? cu ce? la cine? la ce? despre cine?
specifice despre ce? lângă cine? lângă ce? de la cine? de la ce? unde? de
cazului unde? până unde? când? cum? care? ce fel de?
Funcții complement direct, complement indirect, complement de agent,
sintactice atribut substantival prepozițional, nume predicativ, complement
posibile circumstanțial de loc, complement circumstanțial de timp,
complement circumstanțial de mod, complement circumstanțial de
scop
Cazul genitiv (G)
Întrebări al cui? a cui? ai cui? ale cui?
specifice
cazului
Funcții atribut substantival genitival, atribut substantival prepozițional,
sintactice atribut substantival apozițional, nume predicativ, complement
posibile indirect, complement circumstanțial de timp, complement
circumstanțial de loc, complement circumstanțial de mod,
complement circumstanțial de scop
Cazul dativ (D)
Întrebări cui?
specifice
cazului
Funcții atribut substantival prepozițional, atribut apozițional, nume
sintactice predicativ, complement indirect, complement circumstanțial de
 posibile mod, complement circumstanțial de cauză
Cazul vocativ (V)
Întrebări specifice cazului –
Funcții sintactice posibile –
Articolul este o parte de vorbire flexibilă care însoțește de obicei un substantiv și arată
în ce măsură obiectul denumit de acesta este cunoscut vorbitorilor. Are un rol de
instrument gramatical (unealtă gramaticală, morfem sau cuvânt ajutător) pentru
declinarea substantivului. Articolul nu are un înțeles de sine stătător și nici funcție
sintactică.
copilul, un copil, copilului, copila, o copilă, copilei
Articolele nu se folosesc niciodată singure, ci doar împreună cu substantive, adjective,
pronume sau numerale.
 un, o, niște stau înaintea unui substantiv un câine, o pisică, niște animale sau
înaintea unei părți de vorbire cu valoare de substantiv un harnic, un doi.
 -l, -le, -a stau alături de un substantiv băiatul, fratele, fata, adjectiv înaltul,
înalta, pronume altul, alta și numeral primul, prima.
Atunci când însoțesc un substantiv, articolele ajută substantivul să individualizeze
obiectul denumit, să particularizeze sau generalizeze obiectul comunicării.
‒ Ai mâncat banană? (este vorba de banane în general)
‒ Am mâncat azi o banană. (nu mai e vorba de banane în general, ci de una pe care a
mâncat-o)
‒ Banana este bună. (este vorba de banana din propoziția anterioară, nu una
oarecare)
Clasificarea articolelor
Articolele pot fi împărțite după gradul de individualizare pe care-l exprimă și după
poziția pe care o au față de cuvântul articulat.
Articole după gradul de individualizare
După gradul în care ajută substantivul la individualizarea obiectului denumit, articolul
poate fi hotărât sau nehotărât.
Articolul hotărât
Articolul hotărât arată un obiect cunoscut vorbitorului și poate fi la rândul lui de 3
feluri:
 articol hotărât propriu-zis -l, -le, -a, -i, -lui, -lor
 posesiv (genitival) al, ai, a, ale, alor
 demonstrativ (adjectival) cel, cea, cei, cele, celui, celei, celor.
Articolul nehotărât
Atunci când arată obiectul individualizat, dar nu îl identifică exact pentru vorbitori,
articolul este nehotărât un, o, unui, unei, niște, unor.
După poziția față de cuvântul pe care-l articulează
În raport cu cuvântul pe care-l articulează, articolul poate sta înaintea acestuia, după el
sau poate avea poziții diverse.
Atunci când stă înaintea cuvântului (antepus), ca un cuvânt independent, un câine, o
pisică, niște animale, articolul se numește proclitic. Articolele nehotărâte sunt
întotdeauna proclitice, precum și cele hotărâte propriu-zis cu forma lui la G și D .
Când articolul este adăugat la sfârșitul cuvântului (postpus) este numit
encliticcâinele, câinii, pisica, pisicile. Articolele enclitice sunt articolele propriu-zise,
la toate formele cu excepția formei lui.
Atunci când are alte poziții, articolul este posesiv (genitival) sau demonstrativ
(adjectival).
Pronumele este o parte de vorbire flexibilăcare înlocuiește un substantiv și, de regulă,
își schimbă forma (flexionează) după gen, număr, caz și persoană.
Vasile, vrei tu să-i oferi Mariei cartea pe care ți-a cerut-o?
(tu, ți țin locul substantivului Vasile, -i ține locul substantivului Maria, iar o ține locul
substantivului cartea)
Clasificare
În funcție de schimbarea formei după persoană, pronumele se împart în pronume cu
forme personale și pronume fără forme personale.
Pronumele cu forme personale
Pronumele cu forme personale își schimbă forma după persoană. Atunci când este
analizat se menționează persoana acestuia. Se împart în:
pronume personal (propriu-zis) (eu, tu, el, noi, ... mie, ție, ... etc),
pronume personal de politețe (dumneata, dumneavoastră, dumneasa, ... etc),
pronume reflexiv (îmi, mă, îți, ne, vă, ... etc),
pronume de întărire (însumi, însuți, însuși, ... etc),
pronume posesiv (al meu, al tău, al său, al nostru, ... etc).
Pronumele fără forme personale
Pronumele fără forme personale nu își schimbă forma după persoană. Atunci când
este analizat nu se precizează persoana acestuia. Se împart în:
pronume demonstrativ (acesta, aceștia ... acela, aceia ...același, aceiași ... cestălalt,
ceștilalți ... celălalt, ceilalți ...),
pronume nehotărât (unul, alții, toți, toate, oricare, orice ...),
pronume negativ (nimeni, nimic, niciunul, niciuna),
pronume interogativ (care, cine, ce, cât, câți, câte ...),
pronume relativ (care, cine, cât, câți, câtă, câte...).
Locuțiuni pronominale
Locuțiunile pronominale sunt un grup de două sau mai multe cuvinte, care au valoarea
unor pronume. Multe din locuțiuni sunt rezultate din pronume de politețe (Domnia Sa,
Domniei Sale), dar există și locuțiuni care nu sunt alcătuite din pronume de politețe
(Maiestatea Ta, Înalt Preasfinția Sa sau cine știe cine, care mai de care). [pentru mai
multe detalii vezi locuțiunile pronominale]
Cazurile și funcțiile sintactice ale pronumelui
! Pronumele au aceleași cazuri și funcții sintactice ca substantivele pe care le
înlocuiesc.
În funcție de cazuri, pot avea următoarele funcții sintactice:
 nominativ: subiect, nume predicativ, atribut apozițional
 acuzativ: complement direct, complement indirect, complement de agent,
complement circumstanțial de loc, complement circumstanțial de timp,
complement circumstanțial de mod, complement circumstanțial de cauză, nume
predicativ, atribut prepozițional
  genitiv: atribut genitival, atribut prepozițional, nume predicativ, complement
indirect, complement circumstanțial de cauză, complement circumstanțial de
timp, complement circumstanțial de loc
 dativ: complement indirect, nume predicativ, atribut pronominal, complement
circumstanțial de loc, complement circumstanțial de timp
[exemple de propoziții, formate cu pronume în diferite funcții sintactice, găsiți în
paginile dedicate pronumelor]
Schimbarea valorii gramaticale a pronumelui
Valoarea gramaticală a pronumelui se poate schimba și devine:
 substantiv (nimic > nimicuri)
 adverb (ce > ce repede)
 adjectiv pronominal (același > acelașioraș)
 locuțiune adjectivală (nimic > lucruri de nimic)
Valorile stilistice ale pronumelui
Cu ajutorul pronumelor pot fi realizate următoarele figuri de stil: repetiție, antiteză,
enumerație.
Numeralul este o parte de vorbire flexibilă care exprimă un număr (unu, doi, trei),
numărul obiectelor (trei copii, câte zece pagini, amândouă cărțile), ordinea obiectelor
(al doilea, al treilea). În cele mai multe cazuri, numeralul determină un substantiv și stă
înaintea substantivului determinat.
Clasificarea numeralelor
Numeralele se împart în două categorii: cardinale – exprimă un număr abstract sau
numărul obiectelor (unu, doi, trei) și ordinale – exprimă ordinea numerică a obiectelor
într-o înșiruire (întâiul, al doilea, al treilea).
Numeralele cardinale se împart în: numerale cardinale propriu-zise (unu, doi,
patruzeci), numerale colective(amândoi, tustrei, tuspatru), numerale multiplicative
(îndoit, întreit, dublu), numerale distributive (câte unul, câte doi), numerale adverbiale
(o dată, de două ori), numerale fracționare (jumătate, sfert).
Valorile numeralului
valoare substantivală, valoare adjectivală, valoare adverbială
Funcțiile sintactice ale numeralului
subiect, nume predicativ, atribut substantival, atribut prepozițional, atribut adjectival,
complement direct, complement indirect, complement de agent, complement
circumstanțial de timp, complement circumstanțial de mod, complement circumstanțial
de loc
Schimbarea valorii gramaticale a numeralului
substantiv, adverb, interjecție, adjectiv
Adjectivul este o parte de vorbire flexibilă care arată însușirea unui obiect, însoțește și
determină un substantiv. Adjectivul se acordă în gen, număr și caz cu substantivul
determinat. (om frumos, oameni frumoși; mașină frumoasă, mașini frumoase)
În general locul adjectivului este după substantivul pe care îl însoțește
(mașină frumoasă), dar poate sta și înaintea acestuia (frumoasa mașină). Poziționarea
adjectivului înaintea substantivului determinat este frecvent întâlnită în operele
literare, atunci când este urmărită accentuarea însușirilor unui anumit obiect
(mândrul soare, dulce grai).
Adjectivul nu se desparte prin virgulă de substantivul determinat, indiferent de locul
pe care îl ocupă față de substantiv. În cazurile în care un substantiv are mai multe
adjective, adjectivele se despart prin virgulă dacă nu au cuvinte de legătură între ele
sau sunt legate prin cuvintele dar, nici, însă.
Clasificarea adjectivelor
După numărul cuvintelor aflate în structura adjectivelor, acestea pot fi: simple (bun,
rău, frumos, urât, harnic, leneș) sau compuse. Adjectivele compuse sunt formate prin
contopirea mai multor cuvinte într-unul singur (atotștiutor, cumsecade, atotputernic,
multimilenar) ori prin alăturarea unor cuvinte despărțite prin liniuță de unire (social-
politic, instructiv-educativ, alb-argintiu).
Alte adjective formate prin alăturarea elementelor componente:
 adjective compuse din numele unui punct cardinal și un adjectiv care exprimă
etnicitatea (nord-american, sud-american, nord-dunărean)
 adjective compuse formate din mai multe adjective care arată originea etnică
(franco-română, româno-bulgaro, franco-anglo-americană); există câteva
excepții în acest caz, atunci când adjectivul se referă la următoarele dialecte
(dacoromân, istroromân, macedoromân, meglenoromân)
 adjective formate dintr-un adverb (înainte, așa), adjectiv (liber nou) sau verb
(înainte-mergător, liber-cugetător, nou-ales, propriu-zis, așa-zisă)
După formele flexionare, adjectivele se împart în variabile (bun, alb, negru, greu,
lung, cenușiu) și invariabile (cumsecade, ferice, asemenea, atare, așa).
(detalii Flexiunea adjectivelor)
Două sau mai multe cuvinte, care împreună au valoarea unui adjectiv, formează
locuțiunile adjectivale (detalii Locuțiuni adjectivale).
Gradele de comparație ale adjectivului
Adjectivele pot avea trei grade de comparație: pozitiv (mare), comparativ (de
superioritate – mai mare, de egalitate – la fel de mare, de inferioritate – mai puțin
mare), superlativ (relativ de superioritate – cel mai mare, relativ de inferioritate – cel
mai puțin mare, absolut – foarte mare).
Există și o serie de adjective care nu prezintă grade de comparație, în general cele care
reprezintă însușiri care nu pot fi comparate (etern, viu, mort, rotund) sau cele care
reprezintă în sine forme de comparativ sau superlativ (superior, inferior, optim).
Funcțiile sintactice ale adjectivului
Adjectivul poate avea în propoziție funcțiile sintactice de atribut adjectival, nume
predicativ, complement circumstanțial de timp, complement indirect, complement
circumstanțial de cauză.
Schimbarea valorii gramaticale a adjectivului
 prin conversiune: substantiv, adverb
 cu valoare de adjectiv: participiu, gerunziu, adverb
Valorile stilistice ale adjectivului
epitet, enumerație, inversiune, comparație, epitet cromatic, epitet metaforic, epitet
personificator, antiteză
Locuțiunile pot fi identificate cu ușurință deoarece sunt alcătuite din două sau mai
multe cuvinte ce pot fi substituite de o anumită parte de vorbire.
Spre exemplu, în expresia „a se da jos” nu avem un verb „a se da” + un complement
circumstanţial de loc „jos”, adică două unităţi gramaticale, ci numai o singură unitate
gramaticală cu valoare de verb, care are înţeles de „a coborî”.
Așadar, în funcţie de partea de vorbire căreia îi corespund aceste grupuri de cuvinte, în
limba română există mai multe tipuri de locuțiuni:
a) locuțiuni verbale – corespund unor verbe, au în componență un verb, sunt
determinate de complemente și sunt folosite de obicei în vorbirea curentă.
Ex.: a băga de seamă, a da de veste, a o lua la fugă, a-şi da seama, a lua peste picior, a
sta pe gânduri, a-i părea bine, a da de urmă, a trage pe sfoară, a da în vileag, etc.;
b) locuţiuni substantivale – corespund unor substantive, se comportă în propoziţie ca
acestea și provind în mare parte din locuțiuni verbale.
Ex.: părere de rău, băgare de seamă, dare de mână, gură spartă, vrute şi nevrute, cai
verzi pe pereţi, colac peste pupăză, aruncătura de băţ, ironia soartei, foc şi pară, etc.;
c) locuţiuni adjectivale – se comportă ca adjective.
Ex.: cu totul și cu totul, nespus de, extraordinar de, din cale-afară de, tras de păr, la fel
de, cu capul în nori, de nădejde, de nimic, etc.;
d) locuţiuni pronominale – corespund unor pronume și sunt rar întâlnite.
Ex.: de politeţe: Alteţa Sa Regală, Domnia Sa, Excelenţa Voastră, Înălţimea Voastră,
Majestăţile Lor Imperiale, Sfinţia Sa, etc;
nehotărâte: cine ştie cine, cine ştie ce, te miri ce, nu ştiu ce, te miri ce, nu ştiu cine,
etc.;
e) locuţiuni adverbiale – au drept corespondent un adverb și se comportă ca acestea.
Ex.: formate din prepoziţie + substantiv: cu binişorul, cu carul, cu forţa, cu răspundere,
de faţă, de drept, pe faţă, la timp, în timp etc.;
alcătuite din prepoziţie + adjectiv substantivizat: cu frumosul, din plin, în plin, etc.:
alcătuite din prepoziţie + participiu negativ (format cu prefixul negativ „ne-”): pe
neaşteptate, pe nevăzute, pe negândite, etc.;
alcătuite din preoziţie + prepoziţie + substantiv: de la capăt, de la început, etc.;
alcătuite din formaţia prepoziţională „de-a” + substantiv: de.a buşilea, de-a
berbeleacul: unele dintre ele sunt marcate şi cu prepoziţiile „cu” sau „pe”: cu de-a sila,
pe de-a dreptul, pe de-a-ntregul);
f) locuţiuni prepoziţionale – sunt sintagme legate și au valoarea relaţională a unei
prepoziţii.
Ex.: provenite din adverb precedate de una sau două prepoziţii şi, uneori, urmate de
prepoziţie: în afară, afară de, de dinaintea, în josul, în dreptul, pe deasupra, de-a latul
etc.;
formate pe baza unui substantiv însoţit de una sau de două prepoziţii: din cauza, cu
excepţia, în locul, din pricina, în conformitate cu, în loc de, cu privire la, cot la cot
cu,etc.
alcătuite din părţi de vorbire diferite: cu tot (cu), cu toată, conform cu, referitor la, ales
de, deosebit de ,etc.;
g) locuţiuni conjuncţionale – corespund conjuncţiilor și au în propoziție rol de
coordonare și subordonare.
Ex: pentru coordonare: precum şi, şi cu;
pentru subordonare: cu toate că, dat fiind că, în afară că, în caz că, pe lângă că, de
vreme ce, îndată ce, în timp ce, odată ce, până ce, ca şi când, de când, etc.
Diatezele sunt formele pe care le iau verbele pentru a arăta raportul dintre acțiunea pe
care o exprimă și subiectul gramatical. În limba română verbul are trei diateze: activă,
reflexivă și pasivă.
Diateza activă
Diateza activă arată că acțiunea este făcută de subiectul gramatical. Subiectul
gramatical poate fi sau nu exprimat în propoziție.
 Copiii merg la școală. (subiectul copiii efectuează acțiunea – „merg”)
 Ai cumpărat cartea pe care ți-o doreai. (subiectul neexprimat -„tu” efectuează
acțiunea – „cumpără”)
Diateza reflexivă
Diateza reflexivă arată că acțiunea este făcută de subiectul gramatical, dar este și
suferită de acesta. Verbul aflat în conjugare este însoțit întotdeauna de pronume
reflexive sau pronume personale neaccentuate – folosite ca pronume reflexive.
Pronumele folosite astfel nu au funcție sintactică, ele sunt semne gramaticale ale
diatezei reflexive.
 Te-ai supărat ca măgaru pe sat. („tu” – face și suferă acțiunea „a supăra”)
 Mă gândesc și acum la filmul pe care l-am văzut ieri. („eu” fac acțiunea de a
gândi și tot „eu” o sufăr)
Nu orice verb însoțit de un pronume reflexiv este la diateza reflexivă. Atunci când
pronumele reflexiv are funcție sintactică proprie, verbele sunt la diateza activă
pronominală. Ca mijloc de control se verifică dacă pronumele reflexiv poate fi înlocuit
cu un pronume personal sau dacă poate fi reluat printr-o formă de pronume personal
accentuat. În această situație pronumele nu face parte din structura verbului.
 Şi–au mâncat mâncarea în pauză. (au mâncat – verb la diateza activă
pronominală, și (lor) – complement indirect)
Diateza pasivă
Diateza pasivă arată că subiectul gramatical suferă acțiunea făcută de altcineva.
Subiectul gramatical – autorul acțiunii poate fi exprimat sau poate fi neexprimat.
Diateza pasivă se formează dintr-un verb auxiliar și participiul verbului de conjugat.
 Vei fi judecat săptămâna viitoare. (vei fi – viitorul auxiliarului „a fi” + judecat –
participiul verbului „a judeca”)
 Profesorii trebuie să fie respectați. (subiectul profesorii suferă acțiunea de a fi
respectați de terți)
Verbul auxiliar a fi își modifică forma după mod, timp, persoană, număr. Participiul se
acordă în număr și gen cu subiectul. (eu să fiu respectat, ea să fie respectată, noi să fim
respectați)
În majoritatea cazurilor verbele la diateza pasivă sunt însoțite de un complement de
agent, care arată cine face acțiunea. Existența unui complement de agent alături de
verb (sau adăugarea unuia dacă nu există) este o formă de a distinge între un verb la
diateza pasivă și un verb copulativ + nume predicativ.
 Copiii sunt plecați la școală. (a fi – verb copulativ + nume predicativ)
 Copiii sunt văzuți la școală. (verb la diateza pasivă poate primi complementul
de agent „de către părinți”)
Verbele limbii române se clasifică în 4 conjugări după sufixul la infinitiv prezent:
1. Conjugarea I: sufixul "a"
a trasa, a lua, a învăța
 2. Conjugarea a II-a: sufixul "ea"
a bea, a ședea, a vedea
3. Conjugarea a III-a: sufixul "e"
a merge, a crede, a spune
4. Conjugarea a IV-a: sufixul "i" sau "î"
a ști, a citi, a urî, a izvorî
În funcție de cum își schimbă forma la conjugare, verbele limbii române se clasifică
astfel:
 Verbele regulate La conjugare îşi păstrează neschimbată rădăcina. Aproape
toate verbele limbii române sunt în această categorie, de exemplu: a dormi, a
rupe, a apropia, a ridica, etc
 Verbe neregulate La conjugare își modifică total sau parțial rădăcina.
Următoarele sunt verbele neregulate: a fi, a avea, a vrea, a da, a sta, a lua, a bea,
a mânca, a vedea, a usca
Verbe aleatorii: a armonia, a gârbovi, a perdelui, a potlogi, a purifica
Modul este forma pe care o ia verbul, prin care este arătat cum consideră vorbitorul
acțiunea: reală (merg), realizabilă (să merg), dorită sau condiționată (aș merge),
poruncită (mergi). Modurile verbului se împart în două categorii: moduri personale și
moduri nepersonale.
Moduri personale (predicative)
Modurile personale își schimbă forma după persoană. Totodată în aceste moduri
verbele au funcția sintactică de predicat, motiv pentru care sunt numite și moduri
predicative. Modurile personale sunt: indicativ, conjunctiv, condițional-
optativ, imperativ.
PERS MODUL MODUL MODUL MODUL
INDICATIV CONJUNCTIV CONDIȚIONAL- IMPERATIV
OPTATIV
eu mănânc să mănânc aș mânca –
tu mănânci să mănânci ai mânca mănâncă tu!
el/ea mănâncă să mănânce ar mânca –
noi mâncăm să mâncăm am mânca –
voi mâncați să mâncați ați mânca mâncați voi!
ei/ele mănâncă să mănânce ar mânca –
Modurile nepersonale (nepredicative)
Modurile nepersonale nu-și schimbă forma după persoane și nu pot avea funcția
sintactică de predicat. Mai sunt numite și moduri nepredicative. Modurile
nepersonale sunt: infinitiv, participiu, gerunziu, supin (pentru detalii vezi legăturile
anterioare).
MODUL MODUL MODUL MODUL
INFINITIV PARTICIPIU GERUNZIU SUPIN
a mânca mâncat mâncând de mâncat
a părea părut părând de părut
a scrie scris scriind de scris
a veni venit venind de venit
Timpul este o categorie gramaticală specifică verbului care exprimă momentul în care
se îndeplinește acțiunea. Prin forma verbului este indicată acțiunea ca petrecându-se în
prezent, trecut sau viitor.
Un verb la timpul prezent arată că acțiunea este săvârșită în momentul vorbirii.
 Maria învață să meargă pe bicicletă.
 Vasile culege mure.
Timpul trecut
Un verb la timpul trecut arată că acțiunea este efectuată înainte de momentul vorbirii.
 Maria a învățat să meargă pe bicicletă.
 Vasile a cules mure.
La modul indicativ, timpul trecut prezintă nuanțe exprimate prin: imperfect, perfect
compus, perfect simplu, mai mult ca perfect.
Imperfect
Imperfectul arată o acțiune petrecută în trecut față de momentul vorbirii, dar
neterminată.
 Așteptam tramvaiul zgribulit de frig.
Perfect compus
Perfectul compus arată o acțiune realizată și terminată în trecut.
 Am așteptat tramvaiul zgribulit de frig.
Perfect simplu
Perfectul simplu exprimă o acțiune realizată în trecut și terminată de curând.
 Așteptai tramvaiul zgribulit de frig.
Mai mult ca perfect
Mai mult ca perfectul exprimă o acțiune trecută, terminată înaintea altei acțiuni
trecute.
 Așteptasem tramvaiul zgribulit de frig.
Timpul viitor
Un verb la timpul viitor arată că acțiunea este făcută după momentul vorbirii.
 Maria va învăța să meargă pe bicicletă.
 Vasile va culege mure.
O nuanță a timpului viitor este exprimată prin viitorul anterior.
Există și o altă formă a viitorului, mai des întâlnită în limba vorbită, cunoscută sub
numele de viitor popular.
 Ai să mă vezi?
 O să faci exact ce-ți spun.
 Om face cum o vrea Dumnezeu!
Viitor anterior
Viitorul anterior exprimă o acțiune care se va înfăptui înaintea altei acțiuni viitoare.
 Maria va fi învățat să meargă pe bicicletă.
 Vasile va fi cules mure.
Formele luate de adjectiv, împreună cu alte părți de vorbire, pentru a exprima diferite
grade ale unei însușirii constituie gradele de comparație ale adjectivului.
În general, adjectivele au trei grade de comparație: pozitiv, comparativ, superlativ.
Există și câteva adjective care nu prezintă grade de comparație.
Gradul pozitiv
La gradul pozitiv, adjectivul arată însușirea unui obiect, fără a o compara cu însușirea
altui obiect sau cu însușirea sa. (mare, mic, cald, rece, roșu – mașina mare,
copacul mic, ceaiul cald, apa rece, tricoul roșu)
Uneori adjectivele la gradul pozitiv pot fi însoțite de articolele: cel, cea, cei, cele.
(copacul cel mare, mașina cea mare, copacii cei mari, mașinile cele mari).
Gradul comparativ
La gradul comparativ, adjectivul poate exprima însușirea unui obiect comparată cu
însușirea altui obiect (Mașina albastră este mai mare decât mașina roșie.) sau însușirea
obiectului comparată cu aceeași însușire, dar într-o situație diferită (Sania alunecă mai
bine pe zăpadă decât pe iarbă.).
Termenii comparației pot fi în aceeași propoziție, ca mai sus, sau în propoziții diferite
(Mașina albastră este mare. Mașina roșie este mai mare. / Aerul este curat în oraș. La
munte este însă mai curat.)
Gradul comparativ poate prezenta trei trepte ale însușirii, cu ajutorul
unor adverbe sau locuțiuni adverbiale:
 comparativul de superioritate – mai mare
 comparativul de egalitate – la fel de mare, tot atât de mare, tot așa de mare
 comparativul de inferioritate – mai puțin mare
Termenii comparației sunt legați prin adverbele decât, ca (mai mare decât …, mai
mare ca …) sau prin locuțiunile prepoziționale față de, în comparație cu (mai mare față
de …, mai mare în comparație cu …).
Gradul superlativ
La gradul superlativ, adjectivul arată însușirea la gradul cel mai scăzut sau cel mai
înalt și pot fi de două feluri: relativ sau absolut.
Gradul superlativ relativ
Adjectivul la gradul superlativ relativ arată însușirea la gradul cel mai înalt sau cel mai
scăzut comparată cu aceeași însușire a altor obiecte sau cu însușirea aceluiași obiect în
situații diferite. Gradul superlativ relativ poate fi:
 superlativ relativ de superioritate (cel mai mare) – Copacul acesta este cel mai
mare dintre toți copacii din pădure.
 superlativ relativ de inferioritate (cel mai puțin mare) – Dintre toți copacii din
jur acesta este cel mai puțin mare.
În cazul unui substantiv care prezintă mai multe adjective la gradul superlativ relativ,
atunci când se dorește accentuarea gradului superlativ al însușirilor, articolul (cel, cea,
cei, cele) se poate repeta înaintea fiecărui adjectiv: omul cel mai bun, cel mai harnic
și cel mai voinic (omul cel mai bun, harnic și voinic).
Gradul superlativ absolut
Adjectivul la gradul superlativ absolut arată cel mai înalt grad al însușirii, fără a
compara însușirea cu însușirile altor obiecte sau cu însușirea aceluiași obiect în
împrejurări diferite. În cele mai multe cazuri, superlativul absolut se construiește cu
ajutorul adverbului foarte (foarte mare, foarte frumos, foarte departe). În unele cazuri
este format și cu ajutorul adverbului tare (tare frumos).
Atunci când se dorește accentuarea unor însușiri sunt folosite și mijloace mai
expresive decât adverbele foarte și tare:
 adverbe și locuțiuni adverbiale’: prea, nemaipomenit de, grozav de, din cale-
afară de, nespus de, neînchipuit de, nemaipomenit de, minunat de, nevoie-mare
  reluarea adjectivului printr-un diminutiv: singur-singurel
 substantive cu valoare de adverb de mod: foc, tun (sănătos tun, frumos foc)
 repetarea adjectivului: mare, mare; mică-mică
 prelungirea unor sunete: rrrece, maaare
Adjective fără grade de comparație
O serie de adjective nu prezintă grade de comparație, în general cele care reprezintă
însușiri care nu pot fi comparate (complet, întreg, etern, viu, mort, rotund, unic,
strămoșesc, perfect) sau cele provenite din limba latină unde erau forme de superlativ
ori comparativ (suprem, superior, inferior, optim, major, minor, interior, exterior,
posterior, minim).

2. Părţile de vorbire neflexibile. Clasificarea/felul (adverb, prepoziţie, conjuncţie,

interjecţie). Locuţiunile. Funcţii sintactice (adverb, interjecţie).

Adverbul este o parte de vorbire neflexibilă care însoțește un verb, un adjectiv sau un
alt adverb și care exprimă: caracteristica unei acțiuni sau stări (Face bine ceea ce
face.), caracteristica unei însușiri (Are o mașină destul de mare.), împrejurarea în care
se petrece o acțiune (Va pleca acolo mâine-seară.). Cuvântul adverb provine din limba
latină și este compus din ad (pe lângă) și verbum (verb).
Reguli de recunoaștere a adverbelor
 orice verb poate primi un adverb (vine mâine-seară, doarme acolo)
 orice adjectiv poate primi un adverb (Are o față destul de plăcută)
Clasificarea adverbelor
După formă, adverbele pot fi de două feluri: adverbe simple (abia, așa, bine, destul,
azi, mâine, aici, acolo) sau adverbe compuse (azi-noapte, mâine-seară, ieri-dimineață,
astă-vară, după-masă).
După înțeles, adverbele se împart în trei categorii: adverbe de loc (acasă, aici, acolo,
deasupra, departe, aproape, împrejur, sus, jos, unde, undeva), adverbe de timp (acum,
atunci, astăzi, ieri, târziu, devreme, odată, îndată, totdeauna, când,
deocamdată), adverbe de mod (abia, așa, alene, astfel, bine, cruciș, cum, degrabă,
românește, vitejește, uneori).
În funcție de substituirea unor cuvinte care exprimă împrejurările, adverbele pot fi:
adverbe demonstrative (aici, acolo, dincoace, dincolo, acum, atunci, atunci când, acolo
unde), adverbe nehotărâte (oriunde, undeva, oricând, cândva, oricum, oarecum,
fiecum, cumva, câtva, oricât), adverbe negative (niciodată, nicicând, nicăieri, nicicum,
nicicât, nicicând), adverbe interogative (unde, cum, când, cât).
Gradele de comparație ale adverbului
Gradele de comparație ale adverbului sunt aceleași cu cele ale adjectivului și au rolul
de a exprima gradarea caracteristicilor sau a împrejurării.
Adverbele pot avea trei grade de comparație: pozitiv (repede), comparativ (de
superioritate – mai repede, de egalitate – la fel de repede, de inferioritate – mai puțin
repede), superlativ (relativ de superioritate – cel mai repede, relativ de inferioritate
– cel mai puțin repede, absolut – foarte repede).
Funcțiile sintactice ale adverbului
 Atribut adverbial
 Nume predicativ
  Complement circumstanțial de loc
 Complement circumstanțial de mod
 Complement circumstanțial de timp
Schimbarea valorii gramaticale a adverbului
Schimbarea valorii gramaticale a adverbelor are loc prin conversiunea substantivelor și
a adjectivelor.
Valorile stilistice ale adverbului
epitet, repetiție, enumerație
Prepoziția este partea de vorbire neflexibilă care leagă un atribut sau complement de
partea de vorbire determinată. Este un instrument gramatical și nu are un înțeles de
sine stătător, motiv pentru care nu are nici funcție sintactică. (de, la, spre, cu, sub, prin,
pentru etc)
Prepoziția stă în fața părții de propoziție pe care o introduce și poate fi sau nu
despărțită de partea de propoziție prin alte cuvinte.
 Am învățat să merg pe bicicletă.
 Am învățat să merg pe această bicicletă.
Clasificarea prepozițiilor
Prepozițiile sunt de două feluri: simple (a, pe, la, spre, cu, de, fără, sub, în, prin,
pentru, către, contra, lângă) sau compuse (de la, de pe la, de lângă, fără de, dinspre,
despre, de către).
O serie de prepoziții sunt provenite din adverbe (deasupra, împrejurul, împotriva,
înaintea). Când sunt articulate, aceste prepoziții sunt construite cu substantive sau
pronume în genitiv ori cu adjective posesiv la acuzativ
(deasupra mesei, înaintea lor, împotriva noastră) Nearticulate, prepozițiile sunt
construite cu pronume personale neaccentuate (împotrivă-mi).
Conjuncția este o parte de vorbire neflexibilă care face legătura între părți de
propoziție de același fel sau două propoziții. Conjuncția nu are funcție sintactică, este
un cuvânt ajutător (instrument gramatical). Următoarele conjuncții sunt cele mai des
folosite: și, nici, de, sau, ori, dacă, fiindcă, iar, dar, însă, ci, deci, că, să, ca să, căci,
deși, încât, deoarece.
 Andrei și Ioana au plecat la cumpărături. (conjuncția și face legătura între
subiectele Andrei și Ioana)
 Am plecat la librărie 1/ și am cumpărat mai multe cărți. 2/ (conjuncția și face
legătura între propozițiile 1 și 2)
! De reținut este că legătura între propoziții se poate face și prin alte părți de
vorbire: pronume relative (care, cine, ce, cât) sau prin adverbe relative (unde, de unde,
până unde).
Spre deosebire de celelalte conjuncții, care au rolul de a face legătura între două
propoziții, conjuncția să este un semn distinctiv al modului conjunctiv.
 A venit spre mine 1/ să-mi arate 2/ că am greșit. 3/ (conjuncția să este semnul
modului conjunctiv – să arateși face legătura între propozițiile 1 și 2,
conjuncția că face legătura între propozițiile 2 și 3 )
Clasificarea conjuncțiilor
După formă conjuncțiile sau locuțiunile conjuncționale pot fi de două feluri: simple
(și, nici, dar, iar, însă, ci, ba, deci, că, să, căci, de, fie) sau compuse (ca să, încât să,
cum că).
După funcția pe care o îndeplinesc, conjuncțiile sau locuțiunile conjuncționale pot fi:
conjuncții coordonatoare (și, nici, și cu, ci și, cât și, dar și, precum și, sau, ori, fie, dar,
iar, însă, ci așadar, deci, prin urmare) și conjuncții subordonatoare (că, să, ca să, ca ...
să, dacă, de, căci, deoarece, fiindcă, pentru că, pentru ca să, pentru ca ... să, fără să,
după cum, deși, măcar să, măcar de, încât).
Conjuncții coordonatoare
Conjuncțiile coordonatoare leagă două părți de propoziție sau două propoziții care nu
depind una de alta (care stau pe același plan).
 Cartea și caietul sunt pe birou. (conjuncția și leagă două subiecte)
 Cartea este pe birou, 1/ dar caietul este în geantă.2/ (conjuncția dar leagă
propozițiile principale 1 și 2)
 Să-mi spui 1/ce dorești 2/ și cum dorești.3/ (conjuncția și leagă două propoziții
secundare 2 și 3, determină verbul să spui)
Raportul stabilit între părți de propoziție sau propoziții, exprimat cu ajutorul
conjuncțiilor coordonatoare, se numește raport de coordonare, iar acele părți de
propoziție sau propozițiile sunt coordonate.
Există patru feluri de conjuncții și locuțiuni conjuncționale: copulative (și, nici, și cu,
ci și, cât și, dar și, nu numai, precum și), adversative (dar sau da, iar, însă, ci, în
schimb), disjunctive (sau, ori, fie, ba), conclusive(deci, prin urmare, așadar, în
concluzie).
Conjuncții subordonatoare
Conjuncțiile subordonatoare leagă două propoziții: una secundară și alta principală.
Propoziția secundară se află într-un raport de subordonare față de propoziția pe care o
determină.
 Am mâncat atât de mult, 1/ încât mi-a fost rău. 2/(conjuncția încât face legătura
între propoziția secundară 2 și principala 1)
Punctuația conjuncțiilor
Atunci când părțile de propoziție sau propozițiile se află într-un raport de coordonare,
introduse prin conjuncțiileși, sau, ori, nu se despart prin virgulă.
 Am fost la supermarket 1/ și am cumpărat
pâine și lapte.2/ (conjuncția și exprimă un raport de coordonare între
propozițiile 1 și 2, dar și între complementele pâine și lapte)
Se despart prin virgulă părțile de propoziție sau propozițiile atunci când sunt legate
prin conjuncțiile sau locuțiunile conjuncționale coordonatoare: nici, dar, iar, însă, ci, ci
și, dar și, precum și, deci, prin urmare, așadar, în concluzie.
 Nu am cumpărat lapte, 1/ însă am cumpărat pâine. 2/ (conjuncția însă leagă
două propoziții principale)
Se despart prin virgulă părțile de propoziție coordonate, legate prin conjuncția și,
repetată înaintea tuturor părților de propoziție din coordonare.
 Am cumpărat lapte, și pâine, și fructe. (pâine, fructe se află într-un raport de
coordonare; fac parte dintr-o enumerare)
Se despart prin virgulă părțile de propoziții sau propozițiile coordonate, atunci când
conjuncția se află între elementele coordonate dar și înaintea primului element al
coordonării.
 Şi eu citesc, 1/și eu scriu.2/ (conjuncția și este prezentă în primul termen al
coordonării și face legătura între propozițiile coordonate)
Interjecția este o parte de vorbire neflexibilă care exprimă: o stare sufletească
(ah!, vai!, uf!, oh!, aha-aha!), o poruncă sau un îndemn (hai, haide, haidem!, uite!,
înainte!, liniște!), imitarea unor sunete sau zgomote din natură – onomatopee
(buf! boc! trosc! zdup! cucurigu! miau! cirip-cirip!), un mod de adresare (bre,
măi, adio!, noroc!, ia).
Funcțiile sintactice ale interjecției
În general interjecțiile nu au funcție sintactică. Cu toate acestea, există anumite
construcții în care interjecțiile pot avea funcție sintactică.
 Hai la masă! (predicat)
 Iată o pisică! (predicat)
 Iepurele atunci țuști! (predicat)
 Deodată se aude în ușă: cioc! cioc! (subiect)
 Era vai de ea. (nume predicativ)
 În receptor, am auzit: alo, alo! (complement direct)
 Din colțul camerei se aude un sunet enervant: Bâz! Bâz! (atribut)
 Câinele lătra cât îl ținea gura: ham-ham-ham! (complement circumstanțial)
Punctuația interjecțiilor
În funcție de intonația exclamativă, mai înaltă sau mai puțin înaltă, după interjecție se
folosește, după caz:semnul exclamării sau virgulă. În general, semnul exclamării se
pune după o interjecție care exprimă stări sufletești precum: entuziasm, spaimă, durere
mare etc
 Ura! Am câștigat concursul!
 Ah! Cred că mi-am luxat mâna!
 Uau! Ce aproape de sol zboară acel avion!
Când sunt folosite precum un vocativ, interjecțiile folosite pentru adresare se despart
prin virgulă de restul cuvintelor, dacă nu sunt însoțite de un substantiv.
 Măi, vino aici!
 Măi Vasile, vino aici!
 Măi oameni buni, ascultați-mă!
După interjecțiile care exprimă o poruncă sau un îndemn, dacă sunt urmate de un
complement. În celelalte cazuri, aceste interjecții se despart prin virgulă sau semnul
exclamării, în funcție de intonația folosită.
 Hai cu noi!
 Na-ți banii înapoi!
 Hai, că întârziem!
 Hai! mișcă-te că e târziu!
Interjecția ia, urmată de un verb la conjunctiv sau imperativ, nu se desparte de verb
prin virgulă.
 Ia să văd ce ai acolo.
 Ia ascultă și tu!
Dacă mai multe interjecții identice sunt repetate, se despart prin virgulă sau prin liniuță
de unire. La final se poate pune virgulă sau semnul exclamării după caz.
 Ha-ha-ha! Ce glumă bună!
 He, he, dacă eram mai tânăr.
Valorile stilistice ale interjecției
repetiția și enumerația
d) Noţiuni de sintaxă
1. Cuvintele şi construcţiile incidente. Punctuaţia lor.

Construcțiile incidente reprezintă inserții suplimentare în comunicare care nu

influențează radical sensul mesajului transmis; altfel spus, ele nu sunt conectate
sintactic de restul enunțului, fiind, mai degrabă paralele cu acesta. Excluderea
construcției incidente nu va influența calitatea noțională a enunțului transmis. Dacă ar
trebui să ne raportăm la rolul acestora, nu există întotdeauna o singură direcție:
construcțiile incidente pot ajuta la sublinierea unui mesaj, la captarea atenției
interlocutorului, la adaptarea discursului, în funcție de raportul dintre cele două
instanțe comunicative etc.
Atenție! Construcțiile incidente se despart întotdeauna de restul comunicării! Izolarea
se poate face prin intermediul virgulelor ori prin alte semne de punctuație, precum:
linia de pauză, semnul exclamării. În vorbire, ele pot fi identificate după o intonație
aparte, însă, în scris, trebuie marcate grafic prin semne de punctuație.
Dacă ar fi să încercăm o clasificare a acestora, construcțiile incidente pot fi clasificate
în funcție de ceea ce exprimă:
1. În primul rând, dacă ne referim la formulele de adresare, putem identifica diverse
actualizări ale construcțiilor incidente:
- substantive în cazul vocativ: Amice, ascultă-mă!; loane, nu mai dormi!
*acestea pot fi precedate sau succedate de elemente auxiliare ale grupului nominal
(atribut): Drag prieten, te rog să vii cu noi!; Copil frumos, ascultă-ți părinții!; Dragă
Marius, când vii acasă?; Domnule primar, veți repara aceastǎ conductǎ?
- pronumele personal de persoana a ll-a (cazul vocativ): Tu, ia vino puțin aici!; Voi, ce
căutați la ora asta în parc?;
- interjectii de adresare: Măi, de ce nu mă asculți?; Bă, așa ceva nu se poate întâmpla!;
Asculută-mă, bine, mă!
2. Adverbe care exprimă aprobarea, necesitatea sau probabilitatea (bineînțeles, desigur,
evident, precis etc.. - întotdeauna izolate între virgule)
Ea a venit, cu siguranță, înaintea lor.
Este, desigur, alegerea ta!
Ea va ajunge, fără îndoială, cineva important.
Limba română este, bineînțeles, una dintre limbile romanice.
Mihai este, cel mai probabil, premiantul clasei.
3. Interjecții, substantive sau adverbe care ajută la exprimarea unor emoții în enunțuri
exclamative: (izolate de restul comunicării prin diverse semne de punctuație: semnul
exclamării, virgule, linii de pauză, uneori paranteze)
Extraordinar! Ai reușit să ieși pe locul al doilea!
Uau! Sunt mândru de tine!
Dacǎ ajungem la final -și bine ar fi - vom recupera tot!
Vai, chiar crezi că va ieși pe ultimul loc de data aceasta?!
Dacă totul merge bine (așa să ne ajute Dumnezeu!) vom cumpǎra o nouă locuință.
4. Construcțiile care marchează trecerea de la vorbirea directă la cea indirectă
Ce mai faci? a întrebat vecinul.
Jur! țipa cât îl ținea glasul.
Haide cu mine! mi-a spus atunci zâmbind.
5. Diverse automatisme verbale care pot avea rolul de emfază sau de prelungire a
discursului: (de la construcții simple, până la fraze întregi)
Mi-ar plăcea să am mai mulți bani, dacă mă-nțelegi.
Ar trebui să punem la punct problema, deși nu știu dacă ar trebui să vorbim despre asta
acum.
Cheltui ba pe una, ba pe alta, știi cum e.
Aici putem discuta chiar și despre construcțiile incidente mai complexe, exprimate
prin anumite tipuri de propoziții subordonate:
- condiționale: Asta chiar m-a suprins, dacă pot să spun așa.; A fost cool, dacă pot
folosi acest termen.
- concesive: E important ce se întâmplă în guvern, deși nu cred că e cazul să vorbesc
acum.
Dacă discutăm despre funcțiile sintactice, trebuie să clarificăm câteva lucruri cu privire
la construcțiile incidente. Cuvintele care formează aceste construcții au funcție
sintactică doar dacă intră în relație cu alte cuvinte din acea construcție. O construcție
simplă, precum un substantiv în vocativ, o interjecție sau un adverb nu va avea funcție
sintactică. Dacă, însă, construcțiile incidente sunt mai complexe, cuvintele din
interiorul acestora dispun de diverse relații și, astfel, putem discuta și despre funcții. Să
vedem câteva exemple, ca să ne fie mai ușor:
Într-o construcție de tipul: “Prieten, ce mai zici?“, substantivul în vocativ nu va avea
funcție sintactică. Cu toate acestea, dacă vom zice: “Drag prieten, ce mai zici?“,
adjectivul “drag“ îndeplinește funcția de atribut adjectival în vocativ (pe lângă
substantivul regent “prieten“).
Într-o construcție mai complexă, de tipul: “Aș pleca, dacă mă înțelegi, mai devreme“ -
în construcția incidentă avem: conjuncția subordonatoare “dacă“ fără funcție
sintactică, forma clitică pronominală de persoana I, singular “mă“: aici cu funcția de
complement direct și predicatul verbal exprimat prin verb (formă activă), tranzitiv, la
modul indicativ, timpul prezent, persoana a II-a.
Vorbim, așadar, despre funcții sintactice doar dacă la nivelul construcției există cel
puțin o relație de subordonare: fie una nominală, de tip: substantiv / înlocuitor al
acestuia + atribut, fie una verbală, de tip: verb / interjecție + complement /
circumstanțial, ori una de tip adverb / adjectiv + complement / circumstanțial

2. Fraza. Propoziţia principală şi propoziţia secundară/subordonată. Elementele de

relaţie în frază. Propoziţia regentă şi propoziţia subordonată. Elementul regent.

Fraza este unitatea sintactică independentă, formată prin unirea a două sau mai multe
propoziții, dintre care una este principală. De cele mai multe ori, numărul propozițiilor
este egal cu numărul predicatelor.
Hai la masă,1/ ne jucăm apoi!2/
Băiatul aleargă după minge,1/ o prinde,2/ apoi o aruncă spre ceilalți.3/
În cele mai multe cazuri, delimitarea propozițiilor în frază poate fi stabilită prin
identificarea predicatelor, dar această metodă nu este întotdeauna recomandată. În
unele fraze, trebuie ținut cont de numărul comunicărilor, deoarece pot exista propoziții
care au predicatul verbal sau verbul copulativ neexprimat.
Am văzut1/ când2/ și unde a plecat.3/ (când a plecat)
Coperțile cărțile erau mâzgălite,1/ paginile, rupte pe la colțuri.2/
După înțeles, în frază pot exista două tipuri de propoziții: propoziții principale și
propoziții secundare (denumite și subordonate).
Propozițiile principale
Propozițiile principale (PP) nu depind de alte propoziții, iar dacă sunt desprinse din
frază, pot exprima singure o comunicare (au înțeles de sine stătător).
Câinele adulmecă,1/ aleargă,2/ și adulmecă din nou.3/ (PP/PP/PP)
Propozițiile secundare
Propozițiile secundare (subordonate) nu au înțeles de sine stătător, prin urmare
depind de înțelesul altei propoziții din frază.
I-am spus1/ să refacă exercițiul.2/ (PP/PS – depinde de PP, de verbul am spus – ce am
spus?)
O frază poate fi alcătuită numai din propoziții principale sau din una sau mai multe
propoziții principale și una sau mai multe propoziții secundare.
În vacanță voi merge la munte,/ voi merge la mare/ și voi merge la bunici. (PP/PP/PP)
Am auzit1/ că ai citit cartea2/ pe care ți-am recomandat-o.3/ (PP/PS/PS)
Propozițiile secundare nu au loc bine stabilit în frază, ele pot sta înainte sau după
propoziția principală ori intercalată în propoziția principală.
Mașina1/ pe care o aștepți2/ a plecat deja.1/ (PP, PS)
Conjuncția este partea de vorbire neflexibilă care realizează legătura dintre părțile de
propoziție de același fel, precum și între două propoziții, în cadrul unei fraze. Această
parte de vorbire nu are funcție sintactică, fiind mai degrabă un termen ajutător
(denumit și „instrument gramatical”).
Exemple de conjuncții: și, de, sau, dacă, iar, dar, însă, ci, deci, să, ca să, deși,
deoarece.
Exemple de fraze ce conțin conjuncții: Am plecat la școală / și mi-am uitat caietul.
(conjuncția „și” face legătura dintre prima și a doua propoziție)
Observații
Este important de menționat că legătura între propoziții poate fi realizată și prin alte
părți de vorbire, precum: pronume relative (care, cine) sau prin adverbe relative (unde,
până unde).
În timp ce alte conjuncții fac doar legătura între două propoziții, conjuncția
săfuncționează ca semn distinctiv al modului conjunctiv.
Exemplu: M-a chemat/ să-mi spună/ că am reușit. (Aici, conjuncția să este marca
modului conjunctiv – să spună leagă propozițiile 1 și 2, în timp ce conjuncția că face
legătura între cea de-a doua și cea de-a treia propoziție).
Clasificarea conjuncțiilor
În funcție de forma lor, conjuncțiile (sau locuțiunile conjuncționale) pot fi:
Simple
Exemple: că, să, dar, iar, nici
Compuse
Exemple: ca să, încât să
După funcția îndeplinită de ele, conjuncțiile (sau locuțiunile conjuncționale) pot fi:
Coordonatoare
Acest tip de conjuncții fac legătura între două părți de propoziție (sau între două
propoziții) care nu depind una de cealaltă din punct de vedere al sensului lor.
Când este exprimat prin intermediul conjuncțiilor subordonatoare, raportul dintre
diverse părți de propoziție (sau dintre propoziții), se numește raport de coordonare.
Conjuncțiile (și locuțiunile conjuncționale) se împart în patru subcategorii. Astfel, în
limba română întâlnim conjuncții și locuțiuni conjuncționale:
copulative (și, nici, cât și, dar și, nu numai, precum și)
adversative (dar, iar, însă, ci)
disjunctive (sau, ori, fie, ba)
conclusive (deci, prin urmare, așadar, în concluzie)
Subordonatoare
Conjuncțiile subordonatoare leagă o propoziție principală de una secundară. În acest
cazuri, propoziția secundară se află întotdeauna într-un raport de subordonare față de
propoziția regentă.
Exemplu: Am alergat atât de mult 1/ încât am obosit. 2/ ( 1 – propoziție principală; 2 –
propoziție secundară)
Coordonarea copulativă și prin juxtapunere
Raportul de coordonare reprezintă legătura stabilită între două sau mai multe elemente
existente în același plan, fără ca între ele să existe o relație de interdependență din
punct de vedere gramatical.
Din punct de vedere semantic, legătura de coordonare se constituie din coexistența în
timp și spațiu a diverselor elemente, precum și în consecutivitatea acțiunilor.
Se pot afla în raport de coordonare, după cum urmează:
 părțile de propoziție între ele
 o parte/ mai multe părți de propoziție cu o propoziție/ mai multe propoziții
 propozițiile (între ele)
Părțile de propoziție aflate în raport de coordonare pot avea aceeași funcție sintactică.
În această situație, ele reprezintă o parte de propoziție multiplă (sau pot avea funcții
sintactice diferite).
Propozițiile în raport de coordonare (propoziții coordonate) pot fi:
 Principale
 Secundare
Raportul de coordonare se poate realiza prin:
juxtapunere
Juxtapunerea reprezintă alăturarea prin virgulă a două (sau mai multe) propoziții sau
părți de propoziție, în vederea formării unui raport de coordonare între acestea.
Exemplu: Nu contribuiam la efort,/ se descurcau singuri.
joncțiune
Coordonarea prin joncțiune se realizează cu ajutorul conjuncțiilor și al grupurilor de
cuvinte cu valoare de conjuncții coordonatoare:
Copulative: și, nici
Adversative: dar, iar, însă
Disjunctive: sau, ori, fie
Conclusive: deci, așadar, prin urmare, în concluzie·
Exemplu: Călătoria a fost lungă, / dar ne-am simțit foarte bine.
Subordonarea
Raportul de subordonare se realizează între doi termeni (fie propoziții, fie părți de
propoziție) care au funcții sintactice diferite. Dintre acestea, unul va fi determinant
(regent), iar celălalt, determinat (sau subordonat). Subordonarea presupune ca, pe
lângă părțile principale de propoziție (sau propoziția/ propozițiile principală/e), să
existe părți secundare de propoziție (sau propoziții secundare).
Raportul de subordonare se realizează cu ajutorul:
Conjuncțiilor (sau al locuțiunilor conjuncționale) subordonatoare: că, ca, să să, dacă,
încât, fiindcă, din cauză/pricină că, pentru că, de parcă etc.
Exemplu: Pauzele sunt bune/ dacă nu devin prea lungi.
Pronumelor (sau al adjectivelor pronominale) relative: care, ce, cât, cui, cel ce etc.
Exemplu: Nu cumpăra rochia/ care nu are etichetă.
Adverbelor relative: unde, de unde, când, până când, cum etc.
Exemplu: Mă grăbesc/ când mă strigă Ioana.
Pronumelor nehotărâte: oricare, oricine, orice, oricui
Exemplu: Oricine vine/ se va simți ca acasă.
Adverbelor nehotărâte: oriunde, oricum, oricând etc.
Exemplu: Oriunde privesc/ văd oameni veseli.
După relația dintre propoziții, în frază pot exista două tipuri de propoziții: propoziții
regente și propoziții subordonate.
Propoziție regentă
Propoziție regentă (PR) este propoziția principală sau secundară de care depinde
(căreia i se subordonează) o altă propoziție.
Propoziția subordonată
Propoziție subordonată este propoziția care depinde întotdeauna de o propoziție
regentă și îi întregește acesteia înțelesul. (PSub) Cuvântul determinat de propoziția
subordonată se numește termen regent.
A fost o iarnă,1/ cum n-am mai văzut.2/ (P1 – PR, P2 – PSub, regent – iarnă; ce fel de
iarnă?)
Am văzut1/ cum ai rupt cartea2/ pe care ți-am cumpărat-o.3/ (P1 – PR, P2 – PR/PSub,
P3 – Psub; regent – am văzut)
P1 propoziție principală (înțeles independent de P2); propoziție regentă pentru P2
(P2 depinde de P1)
‒ P2 propoziție secundară (întregește sensul P1); propoziție subordonată pentru P1
(P2 depinde de P1); propoziție regentă pentru P3 (P3 depinde de P2)
‒ P3 propoziție secundară (întregește sensul P2); propoziție subordonata pentru P2
(P3 depinde de P2)
! O propoziție secundară poate avea regentă o propoziție principală sau o propoziție
secundară.
Am auzit1/ că săptămâna viitoare nu merg la școală,2/ deoarece este vacanță.3/ (P2 –
propoziție secundară are ca regentă propoziția principală P1; P3 propoziție
subordonată are ca regentă o propoziție secundară P2)
Nu toate propozițiile principale trebuie să fie și propoziții regente.
L-am văzut pe Mihai1/ și doar l-am salutat2/ pentru că era grăbit.3/ (P1 propoziție
principală, nu este regentă; P2 propoziție principală este regentă pentru P3)
! Toate propozițiile secundare sunt și propoziții subordonate.
3. Propoziția și părțile de propoziție. Tipurile de propoziție.

Propoziția este cea mai mică unitate sintactică prin care se exprimă o comunicare cu
înțeles deplin și care are un singur predicat.
Gramatica modernă definește mai cuprinzător propoziția: o unitate de bază a sintaxei,
care are însușirea de comunica (predica) idei cu caracter informativ, afectiv sau de
voință prin intermediul unui predicat (verbal, nominal, adverbial și interjecțional) sau
intonație predicativă. De regulă, propoziția are un singur predicat. Excepție face
propoziția lipsită de verbe la modurile personale (propoziția nominală).
Eu mănânc un măr. (propoziția are un singur predicat mănânc)
Părțile de propoziție
Partea de propoziție este cea mai mică unitate sintactică a unei propoziții, care nu are
autonomie și poate fi reprezentată printr-un cuvânt cu parte sintactică.
Eu mănânc un măr mare. (părți de propoziție: eu – subiect, mănânc – predicat, un măr
– complement, mare – atribut)
Părțile de propoziție au fost grupate în două categorii:
părți principale de propoziție: predicatul, subiectul
părți secundare de propoziție: atributul, complementul și elementul predictiv
suplimentar
Clasificarea propozițiilor
În funcție de existența sau inexistența unor relații gramaticale cu alte unități sintactice
asemănătoare, propozițiile se împart în:
Propoziții neintegrate în frază
Propozițiile neintegrate în frază sau propozițiile independente au înțeles propriu și
nu sunt în relație cu alte propoziții.
De studierea acestor tipuri de propoziții și de îmbinarea cuvintelor în propoziții se
ocupă sintaxa propoziției.
Propoziții integrate în frază
Propozițiile integrate în frază sau propozițiile dependente se află în alte relații
gramaticale cu alte propoziții din frază.
Eu mănânc un măr/ pe care l-am cules din pom,/ dar pe care nu l-am spălat./(cuvintele
subliniate sunt predicate)
Clasificarea propozițiilor în propoziții independente (neintegrate în frază) și
propoziții dependente (integrate în frază) se face în funcție de existența relațiilor
gramaticale cu alte unități sintactice asemănătoare.
Propozițiile independente
De studierea propozițiilor independente se ocupă sintaxa propoziției. Mai multe detalii
la sintaxa propoziției.
După scopul comunicării, propozițiile independente (neintegrate în frază) sunt de două
feluri: propoziții enunțiative și propoziții interogative.
Propozițiile enunțiative
Propozițiile enunțiative sunt acele propoziții care comunică o informație despre un
obiect gramatical (ființă, persoană, fenomen, lucru), care constată sau relatează fapte
(reale sau ireale, realizabile) sigure, dorite, posibile, nesigure sau poruncite .
În funcție de aceste caracteristice, se împart în: propriu-zise (reale), enunțiative
optative, enunțiative imperative, enunțiative potențiale, enunțiative dubitative. De
obicei, în gimnaziu sunt prezentate primele 3 tipuri de propoziții.
Propozițiile enunțiative propriu-zise
Propozițiile enunțiative propriu-zise (reale) exprimă acțiuni sau stări reale, sigure și se
construiesc cu modul indicativ.
Copiii merg la școală voioși.
Profesorii vor veni la școală.
Propozițiile enunțiative optative
Propozițiile enunțiative optative exprimă dorința de a se realiza o acțiune sau o stare și
se construiesc cu modul condițional-optativ sau conjunctiv.
Aș merge și eu la film.
Să fi avut eu așa ocazie de gol!
În limba română, dorința poate fi exprimată și cu ajutorul verbelor a vrea, a voi, a dori,
a pofti. Ele nu exprimă din punct de vedere gramatical dorința; în acest caz, dorința
rezultă din sensului cuvintelor.
Vrea un iPhone!
Dorește un iPad!
Poftește o înghețată!
Propozițiile enunțiative imperative
Propozițiile enunțiative imperative exprimă o poruncă, un îndemn, o rugăminte, un sfat
și se construiesc cu modul imperativ sau uneori cu modul conjunctiv cu valoare de
imperativ.
Vino și tu cu noi!
Grăbește-te!
Să te îmbraci!
Propoziții enunțiative imperative care prezintă un aspect negativ se numesc imperative
prohibitive.
Să nu te miști!
În unele propoziții imperative verbele pot lipsi. verbul este suplinit de intonația
predicativă.
Înainte marș!
Propozițiile enunțiative potențiale
Propozițiile enunțiative potențiale exprimă posibilitatea și se construiesc cu modul
condițional-optativ, conjunctiv sau indicativ.
N-aș crede asta despre ea.
Să fi văzut eu!
În altă situație știa.
În limba română, posibilitatea poate fi exprimată și cu ajutorul adverbului posibilsau al
verbului a putea. Ele nu exprimă din punct de vedere gramatical posibilitatea; în acest
caz, posibilitatea rezultă din sensul cuvintelor.
Acest lucru este posibil.
Tu poți merge oriunde.
Propozițiile enunțiative dubitative
Propozițiile enunțiative dubitative exprima îndoiala, nesiguranța, nehotărârea sau
bănuiala și se construiesc cu cu modul prezumtiv sau cu viitorul (indicativ).
Or fi ajuns mai repede!
Așa o fi acolo!
Propozițiile interogative
Propozițiile interogative sunt acele propoziții care cer informații despre un obiect
gramatical (ființe, lucruri, fenomene), prin formularea unor întrebări.
Vine mâine și fratele tău?
Ce o fi cu omul ăsta?
Propozițiile exclamative
Toate propozițiile enunțiative și cele interogative, pe lângă rolurile lor specifice, pot
exprima o stare sufletească de admirație, mirare, plăcere, mulțumire, nemulțumirea,
surprindere, indignare, regret etc. În aceste cazuri propozițiile au o intonație
exclamativă și se numesc propoziții exclamative.
Cele mai multe propoziții exclamative se formează cu ajutorul cuvintelor ce, cât(valori
adjectivale, adverbiale) sau adverbul cum.
Ce mare este acea mașină! (enunțiativă exclamativă)
Ce e cu mașina asta? (interogativă exclamativă)
Uneori, propozițiile exclamative nu au predicatul sau verbul copulativ exprimat.
Ce tricou frumos! (e omis predicatul are)
Deși regula generală este ca după propoziția exclamativă să urmeze semnul exclamării
(!), uneori la finalul acesteia se pun trei puncte (...).
Ce bine e să mănânci...
Există cazuri când la finalul propoziției se pun ambele semne: semnul exclamării și cel
al întrebării (?!). În cazuri rare se pot adăuga după cele doua semne și punctele de
suspensie. (?!...)
Cum să iei cea mai mică notă din clasă?!
După calitatea predicatului (pozitiv sau negativ) , propozițiile se împart în propoziții
pozitive (afirmative) sau propoziții negative.
Propozițiile pozitive
Propozițiile pozitive (afirmative) sunt propozițiile în care predicatul verbal sau verbul
copulativ din din predicatul nominal afirmă, confirmă, aprobă ceva.
Câinele latră.
Propozițiile negative
Propozițiile negative sunt propozițiile în care predicatul verbal sau verbul copulativ
din predicatul nominal exprimă o negare, dezaprobă sau nu acceptă ceva. Semnul
distinctiv al acestor propoziții este adverbul nu. În unele cazuri adverbul este întărit
prin adăugarea adverbului nici.
Câinele nu latră.
Nici nu doresc să merg.
Propozițiile dependente
De studierea propozițiilor independente se ocupă sintaxa frazei.
După scopul comunicării se împart în enunțiative și interogative.
După natura predicatului se împart în afirmative și negative.
După structură se împart în analizabile și neanalizabile. Cele analizabile pot fi: simple
și dezvoltate, monomembre și bimembre, verbale și nominale.
După conținut exprimat se împart în principale și secundare.
După raportul sintactic stabilit între propoziții se împart în regente și subordonate. Iar
cele subordonate, după conținut se împart în:
 subordonate necircumstanțiale: subiectiva, predicativa, atributiva, completiva
directa, completiva indirectă, completiva de agent și predicativa suplimentară
 subordonate circumstanțiale: circumstanțiala de timp, circumstanțiala de loc,
circumstanțiala de mod, circumstanțiala de cauză, circumstanțiala de scop,
circumstanțiala de condiție, circumstanțiala de concesie, circumstanțiala de
consecință, circumstanțiala de instrument, circumstanțiala de asociere,
circumstanțiala de relație, circumstanțiala de opoziție, circumstanțiala de cumul,
circumstanțiala de excepție.