Principiile sistemelor de televiziune

Capitolul 3

3. PRINCIPIILE SISTEMELOR DE TELEVIZIUNE

3.1. NoŃiuni fundamentale de televiziune

Pentru o înŃelegere corectă a principiilor televiziunii în culori, este necesară

cunoaşterea principiilor fundamentale ale televiziunii alb-negru (TVAN), principii care au stat
mai târziu şi la baza televiziunii în culori (TVC). Unul dintre aceste principii este acela al
descompunerii secvenŃiale şi temporale a imaginii, concept pus în practică încă din anii 1930
şi care a fost folosit apoi în toate sistemele de televiziune monocromă (televiziunea alb-negru
TVAN). Acest principiu este folosit şi în prezent în multe din sistemele TVC care folosesc
staŃiile de emisie terestre. De fapt, una dintre problemele esenŃiale care au trebuit rezolvate
la implementarea sistemelor TVC a fost aceea a compatibilităŃii cu milioanele de receptoare
TVAN aflate în uz la acea vreme, pe care trebuiau reproduse, în condiŃii perfecte, imaginile
color transmise de noile sisteme TVC. Pentru a realiza acest deziderat, acestea au folosit
aceleaşi standarde pentru procedeele de scanare, pentru semnalele de luminanŃă şi pentru
tipurile de modulaŃie, după cum se va vedea şi în capitolele următoare.

3.1.1. Scanarea (explorarea imaginii)

Dispozitivele videocaptoare conŃin o aşa-numită Ńintă fotosensibilă pe care obiectivul
camerei video proiectează imaginea (scena) de reprodus (transmis), aceasta fiind o funcŃie
continuă de 3 variabile B(x,y,t) – unde B este luminanŃa imaginii. Sub impactul radiaŃiilor
luminoase incidente, pe Ńinta fotosensibilă se creează un relief de potenŃial, care reprezintă o
aşa-numită imagine electronică . Aceasta este replica mai mult sau mai puŃin fidelă a imaginii
optice proiectate prin obiectivul camerei pe Ńinta fotosensibilă. Pentru a transforma această
imagine electronică într-un semnal electric care să poată fi ulterior procesat şi transmis mai
departe, această imagine este scanată (baleiată) cu ajutorul unui fascicul electronic care o
“neutralizează”. Acest fascicul scanează (baleiază) rapid, în mod repetat, Ńinta fotosensibilă,
astfel încât se obŃin imagini sau cadre (câmpuri - field) succesive, care diferă foarte puŃin
unul faŃă de cel anterior sau cel următor. La capătul celălalt al lanŃului de televiziune, în
dispozitivul videoreproducător se realizează în mod identic procesul invers, de reproducere a
imaginii electronice pe ecranul acestuia, prin proiectarea cadrelor succesive astfel încât să
se creeze senzaŃia unei imagini în mişcare, asemenea modului de reproducere a imaginilor
folosit în cinematografie, deşi, de fapt, în faŃa ochiului se succed imagini (cadre) fixe.

39
 NoŃiuni de televiziune

În anul 1930 s-a hotărât ca în cinematografie să se adopte standardul de 24

cadre/sec, aceasta fiind viteza minimă necesară de derulare a cadrelor pentru a se obŃine o
reproducere optimă a imaginilor în mişcare. Pentru a se elimina efectul de pâlpâire (licărire)
a imaginii (flicker effect în limba engleză), frecvenŃa cadrelor în televiziune a fost aleasă
apropiată de această frecvenŃă, adică egală cu frecvenŃa reŃelei de alimentare cu curent
alternativ din Ńara respectivă, sau cu un multiplu sau submultiplu al acesteia. Această
frecvenŃă este, după cum se ştie, de 50Hz în Europa şi 60Hz în Statele Unite ale Americii,
Japonia şi alte state. De aceea, frecvenŃa cadrelor în diferitele sistemele de televiziune aflate
în uz a fost aleasă nu de 24/sec ca în cinematografie, ci de 25 sau 30 cadre/secundă, ceea
ce înseamnă că imaginea electronică formată pe Ńinta fotosensibilă este scanată de
fasciculul electronic de 25, respectiv de 30 ori /secundă. Considerentele care au stat la baza
acestei alegeri au fost în principal, următoarele:
- simplificarea echipamentelor folosite în lanŃul de televiziune
- evitarea interferenŃelor cu sursa de alimentare
Numărul de linii de scanare, dar nu numai, determină rezoluŃia sistemului de
televiziune, sau cu alte cuvinte, capacitatea de a reproduce detaliile fine ale imaginilor
captate. Această relaŃie nu este însă liniară, ea depinzând şi de alŃi parametri. De asemenea,
numărul de linii determină şi capacitatea de transmisie necesară canalului pe care este
vehiculată informaŃia video. Alegerea numărului de linii de scanare pentru fiecare cadru
transmis a fost, de fapt, un compromis între calitatea imaginii şi capacitatea canalului de
transmisiune.
La începuturi, numărul de linii/cadru pentru serviciul public de televiziune a fost
stabilit, de exemplu, în anul 1936, la 405 în UK, iar în S.U.A. la 525. Acest număr de linii a
fost adoptat apoi şi în UK, renunŃându-se la standardul vechi. În FranŃa, iniŃial s-a ales
scanarea cu 415 linii, ca apoi să se folosească 819 linii/cadru. Între altele, trebuie spus că un
număr de 405 linii/cadru este departe de ceea ce se cheamă o bună definiŃie a imaginii, după
cum un număr de 819 linii/cadru complică mult echipamentele folosite. Alte Ńări, cum au fost
cele participante la convenŃia OIRT, au ales standardul cu 625 linii/cadru, care a reprezentat
un compromis foarte bun calitate/complexitate a lanŃului de televiziune. Aceste două valori –
525 linii, respectiv 625 linii - au rămas până în prezent valorile standardizate pentru toate
sistemele de televiziune radiodifuzată în vigoare.
Modul în care este scanată imaginea electronică este identic cu modul în care ochiul
uman urmăreşte un text scris: se urmăreşte fiecare linie (rând) al textului, începând cu colŃul
stânga-sus, literă cu literă până la capăt, după care se trece la linia următoare ş.a.m.d. până
la sfârşitul paginii, în colŃul din dreapta-jos. Apoi se trece la începutul paginii următoare, care
se citeşte în acelaşi mod. În timpul întoarcerii vederii de la sfârşitul unui rând la începutul
rândului următor, ochiul nu colectează nici o informaŃie, deci se poate închide. La fel se
petrec lucrurile când se trece de la o pagină la alta.
40
 Principiile sistemelor de televiziune

În sistemele de televiziune, scanarea se face de la stânga la dreapta şi de sus în jos.

Aceasta înseamnă că fasciculul care scanează Ńinta îşi începe cursa din colŃul stânga-sus al
cadrului (imaginii). După ce prima linie a fost scanată, spotul electronic este blocat şi se
întoarce cu o viteză mult mai mare la începutul liniei următoare, pe care o scanează cu
aceeaşi viteză ş.a.m.d. La terminarea ultimei linii, spotul a ajuns în colŃul dreapta-jos al
imaginii unde este blocat şi este deplasat rapid în colŃul stânga-sus al imaginii electronice
formate pe Ńinta fotosensibilă, pe care o baleiază din nou. Astfel, se obŃin o serie de imagini
succesive în timp (cadre) formate din linii, imagini foarte puŃin diferite una de alta, care se
succed în timp cu o anumită viteză, determinată de viteza de baleiaj a cadrelor (fig. 3.1).

Fig. 3.1. Explicativă privind formarea imaginilor de televiziune

3.1.2. Procedee de scanare

Pentru scanarea electronică a imaginii electronice formate pe Ńinta dispozitivului
videocaptor se pot folosi două procedee de bază:
- scanarea (explorarea) progresivă (fig. 3.2 a)
- scanarea (explorarea) întreŃesută (fig. 3.2 b)
Scanarea (explorarea) progresivă, care prezintă o serie de avantaje în special în
domeniul efectelor speciale, presupune realizarea unui număr minim de 25 sau 30
cadre/secundă, fiecare dintre acestea având 625, respectiv 525 linii/sec (în funcŃie de norma
TV). Acest tip de scanare conduce la apariŃia unor probleme la reproducerea imaginilor cu
ajutorul tuburilor videoreproducătoare. Astfel, datorită caracteristicilor luminoforului depus pe
ecranul tubului cinescop, apare fenomenul de persistenŃă a imaginii, care se traduce prin
aceea că punctele luminoforului continuă să emită lumină, chiar şi după ce spotul electronic
trece peste ele. De asemenea, retina din ochiul uman se comportă în aceeaşi manieră,
având o anume persistenŃă, ceea ce face ca cele două fenomene să concure şi să apară un
efect de pâlpâire a imaginii, chiar dacă aceasta este reprodusă cu o viteză de 25 sau 30
cadre/sec. Acest fenomen a fost remarcat mult mai devreme în cinematografie şi s-a
41
 NoŃiuni de televiziune

constatat că el dispare dacă imaginile sunt proiectate cu o viteză mai mare de 40 cadre/sec.
Astfel, dacă vederea umană necesită numai 24 cadre/sec (frecvenŃa critică de pâlpâire),
pentru o reproducere acceptabilă a imaginilor în mişcare şi eliminarea efectului de pâlpâire
este necesară o viteză (rată) de reîmprospătare a imaginilor mult mai mare decât frecvenŃa
critică de pâlpâire. Mărirea numărului de cadre folosite la 50 sau 60 cadre/secundă ar fi
rezolvat acest inconvenient, dar ar fi mărit însă foarte mult costurile echipamentelor şi
lărgimea de bandă necesară semnalului de televiziune. De aceea s-a căutat o metodă
paleativă care să evite acest lucru. SoluŃia, imaginată la mijlocul anilor ‘30 în RCA
Laboratories, este metoda de scanare întreŃesută.

a) b)
Fig. 3.2. Procedee de scanare folosite în televiziune:
a) scanare progresivă; b) scanare întreŃesută

Scanarea (explorarea) întreŃesută, folosită azi de toate sistemele de televiziune,

constă în scanarea mai întâi a liniilor impare (linia 1, 3, 5…) iar apoi a celor pare (linia 2, 4,
6…), care însă sunt localizate între liniile impare scanate anterior (fig. 3.3).

Fig. 3.3. Liniile impare, liniile pare şi cursa de întoarcere cadre

Deoarece suprafaŃa imaginii este baleiată în două intervale de timp succesive

(semicadrul impar şi semicadrul par), înseamnă că această explorare întreŃesută permite

42
 Principiile sistemelor de televiziune

discretizarea imaginii într-un interval de timp de două ori mai mare, deci frecvenŃa cadrelor
se reduce de două ori, fără însă ca să se manifeste efectul de pâlpâire a imaginii.
În acest fel, imaginea percepută de ochi şi cea reprodusă pe ecranul monitorului TV
este reîmprospătată cu o frecvenŃă de 50 sau 60 cadre/sec, iar efectul de pâlpâire dispare
(de fapt este redus la un nivel acceptabil). Acest procedeu de transformare a imaginii în
semnal electric şi invers se bazează deci pe proprietăŃile psiho-senzoriale ale vederii umane.
Caracteristica fundamentală a tip de scanare este deci aceea că fiecare imagine
scanată este formată din două semicadre (câmpuri) – semicadrul (câmpul) par şi semicadrul
(câmpul) impar – fiecare având un număr de 312,5 respectiv 262,5 linii, imaginea având în
total 525, respectiv 625 linii (fig. 3.4).

Fig. 3.4. Procesul de scanare (explorarea) a Ńintei şi formarea

semnalului video în norma cu 525 linii şi 60 cadre/sec

Cele două semi-cadre, din care rezultă prin mixare imaginea finală, se succed fiecare
cu o viteză de 25, respectiv de 30 semicadre/sec, ceea ce conduce la o pierdere de rezoluŃie
pe verticală, fără a afecta însă în mod serios calitatea generală a imaginii.
Concluzionând, putem spune că în prezent există două standarde de scanare:
- standardul 625/50 2:1 - ceea ce semnifică 625 linii, 50 cadre, scanare întreŃesută
- standardul 525/60 2:1 - ceea ce semnifică 525 linii, 60 cadre, scanare întreŃesută.
In absenŃa unei imagini captate de dispozitivul videocaptor, scanarea produce ceea
ce se numeşte rastru TV sau, mai simplu, rastru.

43
 NoŃiuni de televiziune

3.1.3. Formatul imaginii

Un alt standard fundamental de televiziune, care a fost elaborat încă din anii ’30, a
fost cel al formatului imaginii de televiziune, adică al raportului dintre lăŃimea şi înălŃimea
imaginii redate (raportul de aspect - aspect ratio).
Testele subiective efectuate la începuturile cinematografiei au arătat că cel mai bun
confort vizual precum şi cea mai bună apreciere artistică se obŃin pentru un format al imaginii
de 4:3 (1,333:1). de aceea, la începuturile televiziunii a părut natural să se adopte acelaşi
format ca cel folosit în cinematografia de la acea vreme, aşa numitul format academic, la
care proporŃiile imaginii redate erau de 4:3. Acest format a fost acceptat imediat atât de
milioanele de cine-spectatori, dar şi de majoritatea programelor de televiziune, orientate
iniŃial pe transmiterea de filme, deşi din punct de vedere practic era mai convenabil formatul
pătrat. Acest format s-a păstrat până la apariŃia cinematografiei panoramice şi a sunetului
stereo, el fiind mai plăcut din punct de vedere estetic şi mai puŃin obositor pentru ochi.
Din punctul de vedere al sensibilităŃii vederii umane (care este panoramică), este însă
de preferat aspectul de dreptunghi mai alungit pe orizontală, deoarece zona de maximă
sensibilitate a retinei este în centrul ochiului, ea fiind alungită mai mult pe orizontală. La
începuturile televiziunii acest format al imaginii ar fi pus însă condiŃii practic imposibil de
îndeplinit în faŃa constructorilor de receptoare TV.
Mai târziu, începând cu anii ’70 şi odată cu apariŃia televiziunii de înaltă definiŃie
(HDTV), discuŃia asupra formatului imaginii de televiziune a fost reluată, iar ceea ce vedem
acum este o recunoaştere a faptului că formatul de “ecran lat”, având proporŃia 16:9
(1,777:1) corespunde mai bine cu câmpul vederii umane. Argumentele determinante în
adoptarea acestui format al imaginii în televiziunea modernă au fost însă acelea că:
- permite obŃinerea unei calităŃi superioare a imaginii;
- are un impact mai mare asupra privitorului;
- impresia de real este mult mai puternică;
- este mult mai convenabil din punctul de vedere al captării, prelucrării ulterioare şi
conversiei imaginilor TV în oricare din formatele 1,333:1 până la 2,35:1.
În concluzie, putem spune că elementele esenŃiale ale standardelor de televiziune au
fost fixate între anii 1930 - 1948 şi ele sunt următoarele:
- numărul de linii/cadru
- tipul de scanare
- numărul de cadre/sec
- formatul imaginii
Aceste elemente s-au dovedit în timp a fi bine alese, iar schimbările ulterioare care s-
au dorit a se face s-au dovedit a fi extrem de dificil de realizat, dacă nu chiar imposibil şi au
trebuit planificate judicios.

44
 Principiile sistemelor de televiziune

3.1.4. Sincronizarea
Receptorul sau monitorul TV care este folosit pentru reproducerea imaginilor trebuie
să posede un sistem de scanare care să funcŃioneze în sincronism perfect cu senzorul
videocaptor folosit pentru obŃinerea acestora. Aceasta înseamnă că fiecare punct al imaginii
captate de dispozitivul videocaptor este reprodus identic şi în aceeaşi poziŃie pe ecranul
dispozitivului videoreproducător. Pentru realizarea acestui deziderat fundamental este
necesar ca mişcarea celor două fascicule electronice care realizează scanarea – fasciculul
care scanează Ńinta fotosensibilă (fasciculul analizor) şi fasciculul care scanează ecranul
tubului cinescop – să fie perfect sincronizate în timp. Pentru aceasta, în semnalul video
obŃinut de la cameră se înserează la intervale regulate de timp nişte impulsuri de
sincronizare care sunt folosite apoi în receptorul TV pentru reproducerea corectă a
imaginilor.
Astfel, pentru sincronizarea baleiajului pe orizontală se folosesc impulsuri de
sincronizare linii, iar pentru sincronizarea baleiajului pe verticală se folosesc impulsuri de
sincronizare cadre.
Pe toată durata cursei de întoarcere linii şi cadre, spotul trebuie să fie blocat. Acest
lucru se realizează cu ajutorul unor impulsuri de blocare numite impulsuri de stingere linii,
respectiv impulsuri de stingere cadre (blanking pulses).

3.2. Semnalul video complex

Semnalul obŃinut de la ieşirea dispozitivului videocaptor (DVC) din componenŃa

camerei de televiziune, pentru a putea fi utilizat la reproducerea imaginii pe un monitor TV,
trebuie prelucrat, în sensul că lui i se adaugă o serie de semnale care permit redarea în bune
condiŃii a imaginii televizate. Semnalul astfel obŃinut prin însumarea semnalului video
corespunzător imaginii captate de dispozitivul videocaptor cu semnale de sincronizare pentru
linii şi cadre şi cu semnalele de stingere, constituie semnalul videocomplex.
Semnalul complex de stingere şi sincronizare este un semnal de videofrecvenŃă
format din impulsurile de stingere linii şi cadre, peste care sunt suprapuse impulsurile de
sincronizare. Acest semnal este diferit ca structură şi parametrii de timp pentru desfăşurarea
pe orizontală şi pentru desfăşurarea pe verticală a imaginii televizate (fig. 3.5 şi fig. 3.6).
Cu ajutorul semnalului complex de sincronizare, transmis odată cu semnalul de
imagine, se asigură recepŃionarea unei imagini perfect sincronizate cu cea de la emisie. În
acest fel, semnalul de videofrecvenŃă produs de către dispozitivul videocaptor, care
corespunde în cadrul fiecărei linii TV, punct cu punct, cu intensitatea luminoasă a radiaŃiei
45
 NoŃiuni de televiziune

provenită de la imaginea optică, este reprodus întocmai pe ecranul dispozitivului

videoreproducător, linie cu linie şi cadru cu cadru.
Indiferent de tipul de modulaŃiei – pozitivă sau negativă – semnalele de sincronizare
se transmit începând de la un nivel care depăşeşte nivelul de negru, pentru ca acestea să nu
se vadă pe imaginea de televiziune.
În figura 3.5 şi figura 3.6 sunt prezentate caracteristicile semnalului video complex cu
polaritate pozitivă şi negativă pentru linii. Pentru semnalul complex de stingere şi de
sincronizare pe verticală, durata impulsurilor de stingere şi de sincronizare va fi mult mai
mare în raport cu impulsurile corespunzătoare baleiajului pe orizontală.
Pe scara de amplitudini se pot distinge patru nivele de amplitudine ale semnalul video
complex:
- nivelul impulsurilor de sincronizare (valoarea minimă pentru semnal video pozitiv)
- nivelul de stingere;
- nivelul de negru, foarte apropiat de nivelul de stingere;
- nivelul de alb (corespunde valorii maxime a semnalului în cazul semnalului video
pozitiv).

Fig. 3. 5. Semnalul video complex în cazul

polarităŃii pozitive

Fig. 3. 6. Semnalul video complex în cazul polarităŃii negative

46
 Principiile sistemelor de televiziune

Acea porŃiune din linia de televiziune care poartă informaŃia despre conŃinutul video al
imaginii transmise se numeşte cursă activă a liniei, iar în sistemele de televiziune din
standardul OIRT cu 625 linii, din durata totală a liniei de 64µs, ea reprezintă 52µs (fig. 3.5 şi
3.6). Restul de 12µs reprezintă impulsul de stingere linii, pe durata căruia spotul este blocat
şi se întoarce la începutul liniei următoare.
Impulsurile de sincronizare pe verticală se înserează la sfârşitul fiecărui cadru, pe
impulsurile de stingere cadre. Acestea reprezintă intervalul de timp dintre două semicadre
consecutive, având durata a 25 linii + 12µs în standardul OIRT (respectiv 20 linii + 10,7µs în
standardele cu 525 linii), iar pe durata lui spotul este stins şi se întoarce de la sfârşitul
semicadrului scanat la începutul semicadrului următor.
Pentru a se realiza o sincronizare perfectă şi neîntreruptă a baleiajului pe linii din
receptorul TV, atât pentru câmpurile pare cât şi pentru cele impare, impulsurile de
sincronizare cadre sunt „crestate” din loc în loc. Aceste crestături, în număr de 5, au o durată
egală cu durata impulsurilor de sincronizare linii şi sunt dispuse la distanŃe egale cu jumătate
din durata unei linii. De asemenea, înainte şi după impulsurile de sincronizare pe verticală
sunt amplasate câte 5 impulsuri, denumite impulsuri de egalizare (preegalizare, respectiv
postegalizare). Ele sunt dispuse unul faŃă de celălalt tot la o distanŃă egală cu jumătate din
durata cursei de linii (fig. 3.7).
Introducerea impulsurilor de egalizare şi de crestare cu frecvenŃa dublă faŃă de
frecvenŃa impulsurilor de sincronizare linii nu perturbă sincronizarea generatorului de baleiaj
linii din receptorul TV.

Fig. 3.7. Structura unei linii TV, în cazul unui semnal video complex
cu polaritate negativă

47
 NoŃiuni de televiziune

3.2.1. Polaritatea semnalului video modulator

Polaritatea semnalului modulator poate fi pozitivă sau negativă, după cum
amplitudinea maximă a semnalului video complex marchează transmiterea părŃilor
luminoase sau a părŃilor întunecate ale imaginii. În figura 3.5 şi 3.6 sunt prezentate cele două
polarităŃi ale semnalului video modulator şi diferitele nivele ale semnalului video complex .
ToŃi parametrii semnalului video complex sunt strict standardizaŃi pentru a putea să
se realizeze funcŃionarea corectă a întregului lanŃ de televiziune. Astfel (vezi fig. 3.5 şi 3.6):
- Amplitudinea maximă a semnalului video, corespunzătoare nivelului maxim de
alb din imaginea transmisă este de 700mV (70%);
- Nivelul de negru este de 0V (0%);
- Amplitudinea semnalelor de sincronizare este de 300mV (30%), acestea fiind
negative.
Trebuie precizat că amplitudinea, durata şi poziŃia impulsurilor de sincronizare pe
durata impulsurilor de stingere corespunzătoare este de foarte mare importanŃă pentru
funcŃionarea normală a întregului lanŃ de televiziune, de la cameră până la receptorul TV.
Orice perturbare în structura impulsurilor de sincronizare se traduce printr-o perturbare
vizibilă a imaginii reproduse.

3.3. Banda de frecvenŃe şi spectrul semnalului video

Pentru realizarea oricărui sistem de televiziune este necesar să se cunoască, în

primul rând, banda de frecvenŃă a semnalului de imagine, adică diferenŃa dintre frecvenŃa
maximă şi cea minimă conŃinute în spectrul semnalului. Banda de frecvenŃă a semnalului de
imagine depinde de:
- caracteristicile imaginii
- parametrii baleiajului
FrecvenŃa minimă a semnalului de imagine se obŃine când se transmite o imagine
formată dintr-o bandă albă şi una neagră, dispuse orizontal (fig. 3.8). În acest caz frecvenŃa
semnalului de imagine va fi egală cu frecvenŃa de repetiŃie a baleiajului pe cadre, adică:
fmin = fv = 50Hz
FrecvenŃa maximă a semnalului de imagine se poate determina din condiŃia ca
detaliile cele mai fine ale imaginii televizate să poată fi reproduse pe ecranul dispozitivului
videocaptor. Pentru aceasta se consideră o imagine sub formă de tablă de şah (fig. 3.8), ale
cărei pătrate au latura egală cu diametrul fasciculului de explorare. Numărul perechilor de

48
 Principiile sistemelor de televiziune

pătrate albe şi negre transmise într-o secundă determină frecvenŃa maximă a semnalului de
imagine.

v
h
Fig. 3.8. ObŃinerea semnalului de imagine de frecvenŃă minimă (stânga)
şi frecvenŃă maximă (dreapta)

Dacă se notează cu Nh numărul de linii dintr-un cadru, cu l lăŃimea cadrului, cu p = l/v

formatul imaginii în televiziune (4/3), atunci numărul de pătrate este dat de relaŃia:

l N  N
N = Nh  ⋅ h  = p h
v 2  2

AdmiŃând că frecvenŃa cadrelor este de fv = 50Hz, numărul perechilor de pătrate

transmise într-o secundă va determina frecvenŃa maximă:
2
pN h
f max = fv
2
Pentru standardul de televiziune aflat în vigoare în România (OIRT, norma D/K) cu Nh
= 625 linii, p=4/3 şi fv = 50Hz, se obŃine fmax = 13MHz.
Transmiterea unui semnal de imagine cu un spectru (bandă) atât de mare nu este
posibilă, dat fiind că apar probleme tehnice şi economice practic insurmontabile pentru
televiziunea comercială. S-a constatat însă că această bandă de frecvenŃă poate fi redusă,
fără a înrăutăŃi calitatea imaginii transmise, prin micşorarea frecvenŃei de repetiŃie a cadrelor,
folosind aşa numita explorare întreŃesută. Prin acest procedeu tehnic, fiecare cadru al
imaginii este împărŃit în două semicadre (câmpuri), care se transmit succesiv. Aceste
semicadre conŃin fie numai liniile impare, fie numai liniile pare, ele numindu-se (semi)cadrul
impar respectiv (semi)cadrul par. Astfel, frecvenŃa de baleiaj pe verticală devine fv = 25Hz,
deşi frecvenŃa generatorului de baleiaj pe verticală rămâne tot de 50Hz. În acest caz,
frecvenŃa maximă a semnalului de imagine devine:
fmax = 6,5MHz
FrecvenŃa minimă a semnalului de imagine rămâne tot de 50Hz, deoarece frecvenŃa
de repetiŃie a cadrelor are aceeaşi valoare. Trebuie precizat că, în cazul explorării
întreŃesute, numărul liniilor trebuie să fie impar.

49
 NoŃiuni de televiziune

Din cele spuse anterior rezultă că folosirea metodei de explorare întreŃesute pentru
baleiajul pe verticală reduce banda de frecvenŃe ocupată de spectrul semnalului de imagine
la jumătate.
Pentru standardul de televiziune D/K OIRT (aflat în vigoare şi în România), banda de
frecvenŃă video este standardizată la valoarea de 6MHz. În alte norme de televiziune,
prezentate în Tabelul 3.1, această bandă este de 4,2MHz, 5MHz sau 5,5MHz.
În televiziune, în această bandă de frecvenŃă alocată semnalului video nu se
transmite doar semnalul de imagine (semnalul video propriu-zis) ci aşa numitul semnal
video-complex color, care este constituit din semnalul util de imagine, peste care sunt
înserate impulsurile de sincronizare pe orizontală şi pe verticală şi impulsurile de stingere a
curselor inverse de linii şi cadre (pentru ca întoarcerea spotului pe ecranul TV să nu fie
vizibilă). Acest semnal ocupă deci o bandă de frecvenŃă a cărei lăŃime diferă în funcŃie de
norma TV (vezi Tabelul 3.1 şi 3.2).
Particularitatea esenŃială a semnalului de imagine, este aceea că el este transmis
secvenŃial, periodic, linie cu linie şi (semi)cadru cu (semi)cadru. Datorită acestui fapt
semnalul videocomplex de televiziune nu are o distribuŃie continuă de energie în această
bandă, ci o distribuŃie discretă. Astfel, energia semnalului se concentrează în „pachete” sau
blocuri (clusters) centrate pe multipli ai frecvenŃei de baleiaj linii fH şi cadre fv. De o parte şi
de alta a fiecărui multiplu al frecvenŃei de linii sunt distribuite simetric componente spectrale
cu frecvenŃe care sunt armonice ale frecvenŃei de baleiaj cadre fV (fig. 3.9).

Fig. 3.9. ÎntreŃeserea spectrelor semnalelor de luminanŃă (sus)

şi de crominanŃă (jos) în transmisiile TV

50
 Principiile sistemelor de televiziune

Ponderarea cea mai mare a energiei semnalului de televiziune este concentrată în

jurul componentelor spectrale cu frecvenŃă joasă, unde componentele din marginile
pachetelor energetice învecinate se întrepătrund.
PrezenŃa spaŃiilor libere din spectrul semnalului de televiziune alb/negru a permis
ocuparea lor cu spectrul semnalului de culoare, transmis în televiziunea color (fig. 3.9).
În cazul unor imagini fixe, spectrul este discret şi are forma din figura 3.9, dar dacă se
transmit imagini în mişcare are loc o pendulare a liniilor spectrale faŃă de poziŃia de repaus.
Deoarece deplasarea elementelor imaginii optice în faŃa camerei TV se face cu viteză mică
(comparativ cu frecvenŃa cadrelor fv), rezultă o pendulare a liniilor spectrale în jurul poziŃiei de
origine cu o frecvenŃă de aproximativ 10Hz, ceea ce permite să se considere şi în acest caz,
că spectrul semnalului de televiziune are o distribuŃie discretă de energie.
Din Tabelul 3.1 în care sunt prezentate caracteristicile principalelor norme TV aflate
în vigoare în prezent în lume, se poate vedea lărgimea benzii video pentru diferite norme TV,
în funcŃie de numărul de linii/cadru şi de numărul de cadre/secundă.

Tabelul 3.1. Standarde de televiziune

Norma TV B D/K E G H I L M N
Linii 625 625 819 625 625 625 625 525 625
FrecvenŃă cadre [Hz] 50 50 50 50 50 50 50 60 50
FrecvenŃă linii [Hz] 15625 15625 20475 15625 15625 15625 15625 15750 15625
Banda video [MH]z 5 6 10 5 5 5,5 6 4,2 4,2
Banda canal TV [MHz] 7 8 14 8 8 8 8 6 6
Ecart purtătoare 5,5 6,5 11,15 5,5 5,5 6 6,5 4,5 4,5
sunet-imagine [MHz]
Rest banda laterală 0,75 0,75 2 0,75 1,25 1,25 1,25 0,75 0,75
[MH]z
Polaritatea modulaŃiei + + - - - - + - -
video
ModulaŃie sunet FM FM AM FM FM FM AM FM FM

3.4. Norme şi standarde de televiziune

3.4.1. Norme de televiziune

Norma de televiziune reprezintă o colecŃie de prescripŃii metodologice şi tehnice care
definesc atât sistemele de televiziune cât şi corelaŃia dintre emisia şi recepŃia unui program
de televiziune. Norma de televiziune stabileşte un ansamblu de parametri tehnici care
caracterizează un lanŃ de televiziune şi care condiŃionează strict compatibilitatea directă şi

51
 NoŃiuni de televiziune

inversă emiŃător-receptor. În prezent, normele de televiziune cele mai folosite în lume, sunt
următoarele:
- norma americană (FCC);
- normele europene (CCIR şi OIRT);
- norma franceză (L);
- norma engleză (I).
Pentru ca un receptor să poată recepŃiona programul TV transmis de un anumit
emiŃător este necesar ca o serie de caracteristici tehnice ale receptorului şi emiŃătorului să fie
identice. Astfel:
- explorarea imaginii trebuie să fie făcută identic (modul de explorare – numărul de
linii, frecvenŃa liniilor, numărul de cadre, frecvenŃa cadrelor etc.);
- trebuie să fie asigurat sincronismul emiŃător-receptor (la receptor se reconstituie
întotdeauna punctul corespunzător din spaŃiu punctului analizat la emiŃător);
- receptorul TV trebuie să poată recepŃiona semnalul din gama de frecvenŃe emise
(canalul TV);
- receptorul TV trebuie să poată asigura demodularea corectă a semnalului video
complex şi a semnalului audio, corespunzătoare tipului de modulaŃie al emiŃătorului TV:
- tipul de modulaŃie al imaginii – pozitivă sau negativă
- modul de transmitere a sunetului – modulaŃie AM sau FM
- ecartul dintre purtătoare (imagine şi sunet)
- frecvenŃa purtătoarelor de imagine şi sunet etc.
În prezent, pentru televiziunea radiodifuzată în benzile FIF şi UIF, sunt în vigoare 13
norme de televiziune. Fiecare normă este valabilă într-o anumită zonă a mapamondului, iar
aderarea fiecărei Ńări la o normă sau alta s-a făcut prin acorduri internaŃionale.

3.4.2. Standarde de televiziune

Normele de televiziune au un caracter general şi sunt valabile în mai multe Ńări, dar în
fiecare Ńară sunt valabile anumite norme particularizate numite standarde, care au un
caracter mult mai amănunŃit şi în care, în afara parametrilor tehnici şi a valorilor lor
specificate în normele generale, sunt prevăzuŃi un mare număr de parametri tehnici
amănunŃiŃi şi valorile lor, care se referă la lanŃul de televiziune şi la părŃile lui componente.
Standardele de televiziune sunt valabile numai pe teritoriul Ńării respective.
Varietatea de standarde de televiziune amintite prezintă particularităŃi determinate de
condiŃiile diferite de aplicare. Aceasta are implicaŃii şi asupra caracteristicilor şi parametrilor
funcŃionali, care variază într-o gamă foarte largă de la un sistem de televiziune la altul.
De-a lungul evoluŃiei sale de peste 70 ani, televiziunea comercială a cunoscut o serie
de soluŃii pentru formarea şi transmiterea semnalului de televiziune alb/negru sau color, toate
52
 Principiile sistemelor de televiziune

încercările şi experimentările făcute conducând la concluzia că sistemele compatibile

reprezintă singurele soluŃii raŃionale, deoarece ele puteau asigura simultan o bună calitate a
imaginii TV, coroborată cu infrastructura televiziunii alb/negru existente.

Tabelul 3.2. Parametrii tehnici ai unor standarde TV

Banda Canal Canal
Cadre Polaritatea ModulaŃie Banda Tari
Standard Linii video sunet TV
/sec modulaŃiei sunet transmisiei principale
[MHz] [MHz] [MHz]
benzile UK, Irlanda
A 405 50 3 pozitivă -3.5 AM 5
VHF I & III (vechi)
EU, Australia,
B 625 50 5 negativă +5.5 FM 7 VHF
NZ
Luxemburg
C 625 50 5 pozitivă +5.5 AM 7 VHF
(vechi)
D 625 50 6 negativă +6.5 FM 8 VHF Rusia, China

E 819 50 10 pozitivă ±11.15 AM 14 VHF FranŃa (vechi)

F 819 50 5 pozitivă +5.5 AM 7 FranŃa (vechi)

G, H 625 50 5 negativă +5.5 FM 8 UHF EU

I 625 50 5.5 negativă +6 FM 8 UHF UK, Irlanda

K, K' 625 50 6 negativă +6.5 FM 8 UHF Rusia

L 625 50 6 pozitivă +6.5 AM 8 UHF FranŃa

60Hz, America
M 525 60 4.2 negativă +4.5 FM 6 VHF, UHF
de Nord

50Hz, America
N 625 50 4.2 negativă +4.5 FM 6 VHF
de Sud

Televiziunea în culori (TVC) pentru marele public s-a dezvoltat pe infrastructura

existentă în cadrul reŃelei de difuzare a televiziunii alb-negru (TVAN), ca fiind singura soluŃie
posibilă la acea dată, datorită existenŃei sutelor de emiŃătoare şi a milioanelor de televizoare
monocrome alb/negru funcŃionale în cadrul unor norme internaŃionale. Din acest motiv,
sistemul de televiziune în culori trebuia să corespundă cerinŃelor impuse în televiziunea
alb/negru (TVA/N). În televiziunea alb-negru se transmite un singur semnal de imagine,
semnal care poartă informaŃia referitoare la variaŃia de luminanŃă. În televiziunea color este
necesar să fie transmise trei semnale care să poarte direct sau indirect informaŃiile
referitoare la cele trei culori primare (Red, Green, Blue) folosite în analiza şi sinteza imaginii.
Modul în care se aleg şi mai ales cum se transmit aceste semnale trebuie să asigure ceea ce
se numeşte compatibilitatea faŃă de/cu de sistemul de televiziune alb-negru.
Tehnica televiziunii a fost supusă unor mari schimbări care au urmărit eliminarea
neajunsurile sistemelor de televiziune actuale, în sensul îmbunătăŃirii calităŃii imaginii.
Televiziunea de înaltă definiŃie HDTV (High Definition Television) asigură creşterea definiŃiei
53
 NoŃiuni de televiziune

de două ori faŃă de sistemele actuale, ceea ce echivalează cu creşterea de patru ori a
numărului de elemente de imagine de pe ecran. La aceste sisteme se îmbunătăŃeşte
reproducerea culorilor prin lărgirea benzilor de frecvenŃă ale semnalelor de luminanŃă şi de
crominanŃă, şi calitatea sunetului creşte prin transmiterea stereofonică a informaŃiilor de
sunet.
Semnalele televiziunii de înaltă definiŃie (HDTV) au nevoie de o bandă de frecvenŃă
de 30 MHz, mult mai largă decât au reŃelele actuale de difuzare, cea mai mare fiind de 8MHz
(pentru norma OIRT). Rezolvarea acestei probleme este asigurată prin metode de compresie
atât în domeniul timp cât şi în domeniul frecvenŃă. În acest sens sistemul MAC (Multiplex
Analog Components) asigură transmiterea multiplexată în timp a semnalelor de luminanŃă şi
de crominanŃă, iar sistemul MUSE (Multiple Sub-Nyquist Sampling Encoding) asigură
multiplexarea şi subeşantionarea semnalelor de imagine.
Standardul de televiziune caracterizează sistemele de televiziune, deci implicit şi
receptoarele TV, reprezentând o gamă de parametrii tehnici specifici emisiei şi recepŃiei de
informaŃii de natură video şi audio.
Sistemele de televiziune actuale cu transmisie prin unde radio sau prin cablu se
înscriu în prevederile unor normative cunoscute sub denumirea de standarde de televiziune
Pentru transmisiunea prin radiaŃie electromagnetică, pentru televiziune, sunt
prevăzute mai multe benzi de frecvenŃă. În Europa, aceste benzi sunt situate în două
domenii de frecvenŃă: FIF (Foarte Înaltă FrecvenŃă) şi UIF (Ultra Înaltă FrecvenŃă). Fiecare
bandă TV cuprinde un număr diferit de canale de televiziune.
Un canal TV din norma OIRT ocupă o bandă de 8MHz pentru transmisia de imagine
şi sunet aferent. Deoarece pentru transmisiunea informaŃiei de imagine se foloseşte
modulaŃia în amplitudine (MA) şi că banda semnalului în videofrecvenŃă (VF) este de 6MHz,
nu se foloseşte o transmisiune clasică de MA cu banda dublă (BLD), ci se foloseşte o
transmisie cu bandă laterală parŃial suprimată, denumită transmisiune cu rest de bandă
laterală (RBL).
Pentru o transmisiune corectă a semnalului de televiziune, receptorul trebuie să aibă
o caracteristică de frecvenŃă cu o atenuare progresivă în jurul purtătoarei şi să utilizeze o
demodulare de produs sincronă şi cu defazaj nul.

3.4.3. Standarde (sisteme) de televiziune în culori

În prezent, în lume se folosesc 3 standarde (sisteme) principale de TV color: PAL,
NTSC şi SECAM. Aceasta înseamnă că o bandă video înregistrată în standardul PAL, de
exemplu, nu va putea fi vizualizată în celelalte standarde, decât dacă se va folosi o aparatură
care să facă conversia dintr-un standard în altul.
Cele 3 abrevieri reprezintă denumirile standardelor din limbile engleză şi franceză:
54
 Principiile sistemelor de televiziune

NTSC - American National Television Systems Committee

PAL - Phase Alternating Line
SECAM - Systeme Electronique Couleur Avec Memoire.
În funcŃie de numărul de linii/cadru, se deosebesc 2 categorii de sisteme TV color:

a) Sistemele TVC cu 525 linii/cadru:

Subpurtătoare de
Norma M ObservaŃii
culoare [MHz]
NTSC 3,579545 America de Nord, Japonia

M-PAL 3,58 Brazilia

NTSC 4.43 4,433619 Sony hybrid 625 VTR playback cu bandă 525

PAL Hibrid 4,433619 625 VTR playback cu bandă 525 NTSC

b) Sistemele TVC cu 625 linii/cadru:

Norma Subpurtătoare de
ObservaŃii
B/L, N culoare [MHz]

PAL 4.43361875 Europa de Vest (fără FranŃa), Europa Centrală,

Australia, Noua Zeelandă.
N-PAL 3.58 America de Sud

SECAM V/H FM FranŃa, Rusia, Orientul Mijlociu

NTSC-N ~3.58 50Hz unele Ńări din America de Sud

NTSC Hibrid 3.579545 525 VTR playback cu bandă 625

3.5. Compatibilitate

La naşterea sa, televiziunea în culori se afla în faŃa existenŃei unei surori deja mare,
în unele Ńări maturizată chiar - televiziunea alb-negru TVAN. Prin urmare, orice sistem de
televiziune în culori care ar fi fost implementat pe infrastructura deja existentă trebuia să fie
compatibil cu sistemul de televiziune alb-negru. CondiŃia de compatibilitate presupune două
componente:
Compatibilitatea directă înseamnă posibilitatea de a recepŃiona fără perturbaŃii
supărătoare, cu un receptor TV alb-negru, programele de televiziune transmise în culori.
PerturbaŃiile sunt date în acest caz de transmisia informaŃiilor suplimentare de culoare şi se

55
 NoŃiuni de televiziune

manifestă pe ecranele alb-negru sub forma unei reŃele fine de puncte, cunoscute sub numele
de vizibilitatea subpurtătoarei. De aici rezultă următoarele concluzii:
b) Semnalele de televiziune color şi cele de televiziune alb-negru trebuie să aibă
aceeaşi lărgime de bandă, deoarece se folosesc aceleaşi emiŃătoare şi receptoare.
c) În cazul televiziunii color compatibile va trebui să existe un semnal de luminanŃă
care să fie acelaşi cu cel care s-ar obŃine dacă imaginea transmisă ar fi captată cu o cameră
alb-negru.
d) Semnalele care poartă celelalte informaŃii referitoare la crominanŃă (nuanŃă şi
saturaŃie) nu trebuie să afecteze valoarea luminanŃei.
e) Utilizarea canalelor de comunicaŃie (emiŃătoare, linii de radiorelee etc.) pentru
televiziunea alb-negru la transmiterea programelor de televiziune în culori.

Compatibilitatea inversă înseamnă posibilitatea ca un televizor color să poată

reproduce în alb-negru, fără nici un reglaj suplimentar, emisiuni transmise în alb-negru fără
alterarea definiŃiei sau treptelor de contrast. Pe lângă acestea, sistemul trebuie să mai
asigure:
a) O transmisiune fidelă a nuanŃelor şi saturaŃiei culorilor atât pe suprafeŃe mari cât
şi la treceri (fie pe orizontală, fie pe verticală).
b) Sensibilitate redusă la diafotie, fie între informaŃiile de culoare, fie între acestea şi
luminanŃă.
c) Sensibilitate redusă la zgomote şi perturbaŃii în general.
d) Sensibilitate redusă la distorsiunile obişnuite şi în special la cele introduse de
lanŃul de transmisie.
e) Efectuarea mixajelor cât mai simplu.
f) Înregistrarea fără complicaŃii a semnalelor pe bandă magnetică.
Din aceste condiŃii rezultă că:
a) normele de baza ale sistemului de televiziune în culori trebuie sa fie identice cu
cele ale sistemului de televiziune alb-negru;
b) informaŃia transmisă prin sistemul de televiziune în culori trebuie să conŃină două
componente distincte:
c) un semnal de luminanŃă care să reproducă corect strălucirea obiectului transmis,,
ca şi cum captarea şi transmisia imaginii s-ar face în sistemul de televiziune alb-negru;
d) un semnal de culoare (crominanŃă), care trebuie astfel prelucrat încât să poată fi
transmis în cadrul benzii de frecvenŃă a informaŃiei de luminanŃă (video) şi să nu perturbe
recepŃia programelor color pe receptorul alb-negru.
InformaŃia de culoare se transmite de la camera de televiziune la receptor sub forma
unui semnal care trebuie să conŃină un semnal de luminanŃă şi un semnal de crominanŃă.

56
 Principiile sistemelor de televiziune

Celor două semnale, împreună cu semnalele de sincronizare şi de stingere formează

semnalul video complex de culoare (SVCC).
Pentru satisfacerea condiŃiei de compatibilitate este deci necesar ca perturbaŃiile care
apar în canalul de culoare să nu influenŃeze asupra strălucirii imaginii reproduse, ci doar
asupra cromaticităŃii ei. Acesta este, de fapt, principiul luminanŃei constante. Experimental s-
a arătat că, în acest caz, perturbaŃia este mai puŃin vizibilă, deoarece ochiul este mai sensibil
la modificarea strălucirii pe porŃiuni mici decât la modificarea cromaticităŃii.

Fig. 3.10. Ilustrarea principiului compatibilităŃii

în transmisiile TV [5]

Din punct de vedere colorimetric, condiŃia respectării acestui principiu constă în

aceea că semnalul de luminanŃă trebuie să conŃină toată luminanŃa culorii şi nu trebuie să
conŃină informaŃii despre cromaticitatea culorii. De asemenea, semnalul purtător de culoare
nu trebuie sa conŃină informaŃia asupra luminanŃei culorii.

57