CUPRINS

1. Conceptul şi esenţa managementului ca parte inerentă a dreptului procesual penal.

2. Managementul în activitatea de urmărire penală.
3. Rolul managerial al ofiţerului de urmărire penală în activitatea de administrare a
probelor.
3.1. Activitatea managerială a ofiţerului de urmărire penală în vederea asigurării înregistrării
sesizării privind pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni.
3.2. Aspecte manageriale în vederea interacţiunii organului de urmărire penală cu organele de
constatare şi alte instituţii.
3.3. Conlucrarea organului de urmărire penală cu procurorul care conduce urmărirea penală şi
alte organe de urmărire penală.
4. Rolul managerial al conducătorului organului de urmărire penală.
4.1. Rolul conducătorului organului de urmărire penală în organizarea activităţii
interne.
4.2. Interacţiunea organului de urmărire penală cu alte organe în vederea bunei
organizării în activitatea de urmărire penală.
5. Competenţa procurorului şi a procurorului ierarhic superior în calitate de conducător a
organului de urmărire penală.
5.1. Procurorul în calitate de conducător a urmăririi penale.
5.2. Competenţa procurorului ierarhic superior la crearea grupului de procurori.
6. Unele atribuţii manageriale ale judecătorului de instrucţie asupra urmăririi penale.
 1. Conceptul şi esenţa managementului ca parte inerentă a dreptului procesual penal

Progresul tehnic, economic, politic, cultural sau social este de neconceput fără o bună
organizare şi conducere a fiecărui segment în parte. Privite în ansamblu, atât organizarea, cât şi
conducerea constituie două segmente inerente ale unui mecanism integru, care fixând anumite
scopuri, elaborând şi aplicând diverse strategii, mobilizând resurse necesare generează rezultate
scontate.
Aşadar, este imposibil de imaginat realizarea unei activități de succes într-un colectiv,
fără existenţa unei anumite ordini prestabilite în ceea ce privește rolul angajatorului şi cel a
angajaților, în lipsa reglementării sarcinilor şi responsabilităţilor acestora şi a raporturilor pe care
funcționarea organizației le presupune, fapt valabil în orice domeniu inclusiv şi urmărirea penală.
Proiectarea sistemului de roluri şi atribuţii ce reies din acestea, constituie o problemă
fundamentală a managementului, proiectată în structura organizatorică a oricărei sfere de
activitate inclusiv şi activitatea desfăşurată de organele de urmărire penală.
Managementul constituie un proces complex ce incubă în sine activitatea unui grup care
nu ar putea fi realizată fără ca acesta din urmă să fie condus. Astfel, prin intermediul
managementului se realizează conducerea grupului spre atingerea obiectivului propus.
La rândul său, conducerea presupune o activitate de sine stătătoare ce se deosebeşte de
celelalte activităţi de realizare şi execuţie, care se exercită de către oameni pregătiţi în domeniu.
Însuşi conducătorul este persoana sau echipa care exercită conducerea unei organizaţii (politice,
militare, administrative, economice etc.) sau a unui compartiment al acesteia.
Conducerea în domeniul dreptului procesual penal presupune armonizarea cu succes a
teoriei şi practicii manageriale. Toate deciziile manageriale ale ofiţerului de urmărire penală,
conducătorului organului de urmărire, procurorului, procurorului ierarhic superior precum şi
judecătorului de instrucţie sunt consacrate realizării unor scopuri bine trasate, iar transpunerea
acestora în realitate este anticipată de identificarea unor obiective reale. Iar posibilitatea realizării
acestora este determinată de faptul că dreptul procesual penal fiind un drept complex şi
antrenând un număr impunător de subiecţi, dispune de resurse umane şi cele materiale suficiente
întru realizarea scopurilor propuse.
Activitatea managerială desfăşurată de către subiecţii dreptului procesual penal decurge
din atribuţiile prestabilite de acte internaţionale la care Republica Moldova este parte, normele
constituţionale, dispoziţiile legilor care reglementează activitatea acestora, regulamentele de
organizare şi funcţionare interne etc.
 Esenţa managementului în dreptul procesual penal implică utilizarea funcţiilor precum:
planificarea (previziunea, prevederea); organizarea; conducerea (comanda); coordonarea (funcţia
de personal); control (reglare); colaborarea (interacţiunea) şi nu în ultimul rând funcţia de
antrenare (implicare). Toate acestea privite în ansamblu constituie funcţiile manageriale.
1. Funcţia de planificare (previziune, prevedere) – În managementul general
planificarea a fost definită ca fiind ansamblul proceselor prin intermediul cărora se determină
obiectivele organizaţiei şi componentele acesteia, precum şi resursele şi principalele mijloace
necesare realizării1.
Aşadar, exercitarea funcţiei de planificare implică activităţi de analiză, diagnoză,
prognoză, planificare şi programare a rezultatelor obţinute în scopul identificării informaţiilor
necesare pentru proiectarea obiectivelor viitoare.
Obiectivul planificării este rezultatul viitor dorit de organizaţie. Orice organizaţie există
pentru a atinge anumite scopuri. Planul este traseul de mişcare a organizaţiei spre obiectivele
preconizate şi cuprinde în sine schemele de repartizare a resurselor, diverse grafice, sarcini
intermediare. Deci, planificarea este procesul de stabilire a obiectivelor şi a căilor de realizare a
acestora2.
Scopul planificării este posibilitatea de a face faţă prezentului, anticipând viitorul şi
implicând, la rândul său, luarea unor decizii bine chibzuite pe termen scurt (de ex. maximum un
an) sau termen lung (de ex. mai mare de un an) în privinţa direcţiilor de activitate.
Procesul de planificare începe de la determinarea misiunii.
Misiunea – este obiectivul de bază, sau cauza majoră pentru care organizaţia există.
Misiunea diferenţiază o organizaţie de alta, determină statutul organizaţiei, asigură direcţia de
orientare în elaborarea planurilor strategice şi tactice. Misiunea este o adresare mai mult spre
exterior. Ea argumentează necesitatea existenţei organizaţiei la diferite niveluri de conducere şi
pe compartimente funcţionale3.
În această ordine de idei, menţionăm că următorul pas în planificare este stabilirea
planurilor strategice, tactice şi operaţionale.
Planurile strategice – determină acţiunile sau paşii pe care organizaţia intenţionează să-i
întreprindă pentru realizarea obiectivelor strategice, care descriu situaţia (intenţiile) organizaţiei
în viitor. De regulă, planurile strategice presupun perioade îndelungate – de la 5 ani în sus.

1
BURDUŞ, Eugen, CĂPRĂRESCU, Gheorghiţă. Fundamentele managementului organizaţiei. Bucureşti: Editura
Economica, 1999. 512 p. p. 107.
2
SERDUNI, Sergiu. Management: (note de curs). Chişinău: Editura ASEM, 2010. ISBN 978-9975-75-527-6. CZU
334.7:005(075.8) S 49. 151 p. p. 81.
3
SERDUNI, Sergiu. Management: (note de curs). Chişinău: Editura ASEM, 2010. ISBN 978-9975-75-527-6. CZU
334.7:005(075.8) S 49. 151 p. p. 81.
 Planurile tactice – sunt chemate pentru a contribui la realizarea în practică a planurilor
strategice. De regulă, presupun acţiuni pe o perioada scurtă – de obicei, un an. În organizaţie
planurile tactice prevăd acţiunile concrete ale subdiviziunilor îndreptate spre atingerea scopurilor
strategice. Elaborarea activităţilor tactice în concordanţă cu strategia corporativă, de regulă, este
în competenţa managerilor de nivel mijlociu.
Planurile operaţionale – sunt nişte rezultate concrete care trebuie realizate de grupurile
de lucru, lucrători individuali. Ele sunt elaborate la nivelurile inferioare şi indică consecutivitatea
acţiunilor necesare pentru atingerea obiectivelor operaţionale ce contribuie la realizarea
planurilor tactice. Planificarea operaţională presupune elaborarea planurilor-grafic, care
determină limitele temporale pentru rezolvarea fiecărei sarcini operaţionale de lucru 4.
În dreptul procesual penal, funcţia de planificare are la bază aceleaşi scopuri, obiective,
principii şi metode ca şi în managementul general. Ea implică stabilirea unor obiective ce
urmează a fi realizate, identificarea persoanelor responsabile de realizarea acestora şi stabilirea
termenelor de executare care urmează a fi introduse în planul de activitate semestrial şi anual.
La fel, drept parte inerentă a respectivei funcţii este şi întocmirea programelor detaliate,
facultative, care trasează etapele şi indică instrumentele necesare pentru realizarea unui obiectiv
anumit şi anume scopului urmării penale.
Obiectivul general – al organelor de stat care participă în faza de urmărire penală
(Organul de urmărire penală, Procuratura, Judecătorul de instrucţie) îl constituie respectarea
prevederilor legislative naţionale şi a actelor internaţionale bi sau multilaterale în scopul
asigurării respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale părţilor în procesul penal.
Obiectivul strategic – constă în consolidarea sistemului Organelor de urmărire penală şi a
Procuraturii în vederea prevenirii aplicării arbitrare şi ambigue a legislaţiei penale şi procesual-
penale, în scopul aplicării uniforme a legislaţiei penale şi procesual-penale pe teritoriul
Republicii Moldova.
Obiectivul operaţional – decurge din prevederile Codului de procedură penală şi alte legi
naţionale cu caracter procesual care stabilesc atribuţiile şi competenţele funcţionale ale
Organelor de urmărire penală şi Procuraturii.
Aşadar, reiterăm că modalităţile şi termenele de realizare a obiectivelor respective sunt
stabilite în planurile de activitate semestriale şi anuale.
2. Funcţia de organizare – Conform opiniei autorului Ursachi Ioan, organizarea, ca şi
planificarea, este un proces care include stabilirea activităţilor necesare îndeplinirii obiectivelor,
statuarea lor ca sarcini şi aranjarea acestora într-un cadru de luare a deciziilor 5.
4
SERDUNI, Sergiu. Management: (note de curs). Chişinău: Editura ASEM, 2010. ISBN 978-9975-75-527-6. CZU
334.7:005(075.8) S 49. 151 p. p. 82.
5
URSACHI, Ion. Management. Bucureşti: Editura ASE, 2001. ISBN 973-594-046-9. 304 p. p. 134.
 Chiar şi oamenii de bună calitate şi care vor să coopereze,vor munci împreună mult mai
eficient dacă ei cunosc partitura ce o au de interpretat şi felul în care se leagă rolurile lor în
activitatea unei organizaţii. Conceperea şi menţinerea sistemului de roluri constituie obiectul de
bază al organizării, ca funcţie managerială. O structură organizatorică trebuie proiectată pentru a
clarifica locul şi rolul oamenilor în organizaţie. Fiecare trebuie să ştie cine este, ce să facă, cine
este responsabil şi pentru ce rezultate. Structura rolurilor are semnificaţia organizării formale 6.
Deci, organizarea reprezintă funcţia prin care se urmăreşte stabilirea structurii unei
organizaţii şi drept urmare se definesc rolurile persoanelor în cadrul diferitelor compartimente.
Organizarea presupune şi stabilirea relaţiilor dintre compartimente şi oameni, referindu-se,
implicit, la stabilirea relaţiilor de autoritate şi responsabilitate. Managerii fiind acei care sunt
responsabili de realizarea funcţiei de organizare, stabilesc relaţiile formale dintre indivizi şi
grupuri şi gruparea oamenilor şi a proceselor în unităţi logice. Astfel are loc gruparea mijloacelor
şi metodelor de exploatare a resurselor din cadrul unei organizaţii, în vederea atingerii unui
obiectiv într-o modalitate efectivă şi totodată eficientă.
De asemenea, este de menţionat şi faptul că organizarea poate fin realizată pentru o
funcţionare pe termen lung (de ex. departamente, secţii sau structuri permanente) sau pe termen
scurt (în cazul în care se formează un grup de lucru care va fi dizolvat în momentul în care
sarcina va fi realizată, de exemplu lansarea unui proiect pe o durată mai mică de un an).
În funcţie de structura organizatorică, prin intermediul funcţiei de organizare a
managementului se stabileşte cine, cum şi când trebuie să contribuie la realizarea obiectivelor
stabilite prin exercitarea funcţiei de planificare.
Aşadar, exercitarea funcţiei de organizare implică acţiuni concrete pentru stabilirea sferei
atribuţiilor, autorităţii şi responsabilităţii ce revin fiecărui manager, corespunzător nivelului
ierarhic, asigurarea unui sistem informaţional corespunzător în scopul realizării unei coordonări
eficiente între organizarea conducerii şi organizarea muncii.
În funcţie de conţinut organizarea are două forme principale:
 Organizarea procesuală.
 Organizarea structurală.
Ca obiect managerial organizarea procesuală constă în descompunerea proceselor de
muncă în elemente, adică în timpi, operaţii, mişcări, însoţite de analiza acestora în vederea
regrupării lor. Astfel, organizarea procesuală constă în stabilirea principalelor categorii de
muncă, a proceselor necesare realizării obiectivelor firmei. Rezultatul organizării procesuale este

6
URSACHI, Ion. Management. Bucureşti: Editura ASE, 2001. ISBN 973-594-046-9. 304 p. p. 134.
delimitarea şi definirea funcţiunilor întreprinderii precum şi componentelor acestora, respectiv:
activităţi, atribuţii şi sarcini7.
Organizarea structurală – constă în gruparea funcţiilor, activităţilor, atribuţiilor şi
sarcinilor în funcţie de anumite criterii şi repartizarea acestora în scopul realizării lor în
subdiviziuni organizatorice pe grupuri de angajaţi. Rezultatul organizării structurale reprezintă
serviciile, secţiile, birourile, adică structura organizatorică a organizației 8.
Esenţa şi conţinutul funcţiei de organizare în cadrul urmării penale, constă în vizarea
activităţilor şi proceselor de muncă administrativă şi operativă stric necesare pentru realizarea
obiectivelor şi punerea în funcţiune a diverselor programe.
Astfel, ea vizează organizarea activităţii de urmărire penală, dat fiind faptul că printre
atribuţiile sale se enumeră şi coordonarea directă a activităţii în acest sens.
Obiectivele funcţiei respective în cadrul urmăririi penale constau în asigurarea bunei
desfăşurări a urmăririi penale, prin intermediul stabilirii clare a competenţelor, formarea
echilibrată a grupurilor de lucru, organizarea condiţiilor adecvate de muncă, dotarea cu utilaje şi
mijloace tehnice necesare în procesul de realizare a sarcinilor stabilite, asigurarea unei colaborări
strânse cu celelalte structuri statale etc.
Procesul de organizare în cadrul urmării penale începe cu repartizarea uniformă şi
echitabilă a volumului de lucru între ofiţerii de urmărire penală, bazându-se pe criterii obiective
şi cu respectarea după caz a principiului continuităţii, în funcţie de competenţe, aptitudini,
posibilităţi, specializări, experienţă etc.
De asemenea, funcţia de organizare se aplică pe larg la monitorizarea activităţii organului
de urmărire penală, procurorului în scopul urmăririi privind cercetarea completă, obiectivă şi
multilaterală a cauzelor penale şi altor activităţi ce ţin de competenţa lor, respectării termenelor
rezonabili şi luarea măsurilor ce se impun în cazul depăşirii acestora, desigur în limita
competenţelor legale.
Reieşind din structura şi ierarhizarea organului de urmărire penală şi a procuraturii,
organizarea acestora permite conducătorului organului de urmărire penală, procurorului şi
procurorului ierarhic superior de a transmite dispoziţii conducătorilor subdiviziunilor. Deci,
organizarea şi managementul corect, asigură uniformizarea activităţii şi responsabilizează
individual organele competente de exercitarea şi conducerea urmării penale.
3. Funcţia de conducere (comanda) – conform opiniei autorului Luca Gabriel-Petru,
funcţiile conducerii propriu-zise implică înfăptuirea politicii de ansamblu şi a planurilor stabilite

7
SERDUNI, Sergiu. Management: (note de curs). Chişinău: Editura ASEM, 2010. ISBN 978-9975-75-527-6. CZU
334.7:005(075.8) S 49. 151 p. p. 93.
8
SERDUNI, Sergiu. Management: (note de curs). Chişinău: Editura ASEM, 2010. ISBN 978-9975-75-527-6. CZU
334.7:005(075.8) S 49. 151 p. p. 94-95.
de administraţie. Funcţiile consultanţilor în problemele conducerii economice presupun
însărcinarea unor experţi în general din afara întreprinderii, cu examinarea metodelor, a
practicilor folosite şi a dispoziţiilor date9.
Alte şapte atribuţii esenţiale, menţionează autorul Luca Gabriel-Petru – ce alcătuiesc
munca pe care o face un conducător, indiferent de funcţia sau domeniul său de activitate, de
rangul sau de poziţia sa – constau în:
 stabilirea obiectivelor de bază;
 optimizarea alocării resurselor (de timp, energetice, materiale, umane, financiare şi
informaţionale);
 determinarea liniilor principale ale strategiei;
 planificarea şi coordonarea mijloacelor corespunzătoare atingerii obiectivelor;
 transpunerea planurilor în practică;
 organizarea muncii oamenilor;
 coordonarea relaţiilor de muncă dintre oameni, în scopul concentrării judicioase a
eforturilor acestora10.
Cauza apariţiei şi dezvoltării funcţiei de conducere, specifică autorul Voicu Costică, o
constituie faptul că activităţile colective ale oamenilor trebuiesc coordonate, dirijate şi îndrumate
în vederea atingerii scopurilor propuse11.
În sens larg, prin conducere se înţelege, de regulă, o activitate complexă, care include o
seamă de atribute şi funcţii, cum sunt: prevederea, organizarea, comanda, coordonarea, controlul,
climatul, motivarea, proiectarea sistemului condus, evaluarea rezultatelor etc., în sens restrâns,
prin conducere se poate înţelege doar înfăptuirea intenţiilor conducătorilor faţă de cei conduşi.
Conducerea este o activitate de sine stătătoare – diferită de activităţile de realizare şi de
execuţie – şi se exercită de către oameni pregătiţi special (profesionişti ai conducerii).
Conducătorul, la rândul său, este persoana (sau echipa) care exercită conducerea unei organizaţii
(politice, economice, militare, administrative etc.) sau a unui compartiment al acesteia 12.
Despre succesul managerului se judecă nu după lucrul efectuat de el, dar după felul în
care el reuşeşte să-i impulsioneze la lucru pe subalterni. Impulsionarea sau motivarea
personalului de a activa se poate exercita numai prin intermediul influenţei 13.

9
LUCA, Gabriel-Petru. Management general. Iaşi: Editura Fundaţiei „Chemarea”, 1993. 186 p. p. 17.
10
LUCA, Gabriel-Petru. Management general. Iaşi: Editura Fundaţiei „Chemarea”, 1993. 186 p. p. 18.
11
VOICU, Costică, SANDU, Florin. Management organizaţional în domeniul ordinii publice. Vol. I. Bucureşti:
Editura Ministerului de Interne, 2001. 355 p. p. 6.
12
VOICU, Costică, SANDU, Florin. Management organizaţional în domeniul ordinii publice. Vol. I. Bucureşti:
Editura Ministerului de Interne, 2001. 355 p. p. 7.
13
SERDUNI, Sergiu. Management: (note de curs). Chişinău: Editura ASEM, 2010. ISBN 978-9975-75-527-6. CZU
334.7:005(075.8) S 49. 151 p. p. 122.
 Influenţa – este un act intenţional prin care un individ încearcă să determine alt individ să
gândească sau să comită un alt lucru pe care acesta singur nu l-ar gândi sau realiza. Deci, la baza
procesului de conducere stă influenţa care se manifestă prin acţiunea emoţională sau raţională pe
care un om o exercită asupra altuia, în scopul modificării comportamentului. În sens negativ,
influenţa se manifestă prin manipulare. În sens pozitiv, aceasta este instrumentul prin care
managerul direcţionează activităţile subalternilor. Influenţa este bazată pe putere 14.
Puterea – la rândul său, este capacitatea de a coordona activitatea altora, de a-i supune
voinţei proprii. În dependenţă de cine exercită influenţa – puterea poate fi a individului, a grupei
sau organizaţiei. Indiferent de faptul dacă se aplică sau nu puterea există. Astfel, ea poate fi
formală sau reală. Puterea este o funcţie de interdependenţă. Puterea este utilizată atât de
manageri, cât şi de subalterni pentru realizarea obiectivelor şi întărirea poziţiei sale în
organizaţie. Organizaţia nu poate exista fără putere. Deţinerea puterii este o posibilitate de a
influenţa satisfacerea nevoilor. Puterea în organizaţie niciodată nu este absolută – astfel, cel
asupra cui ea se exercită are o anumită libertate în acţiune15.
În contextul celor menţionate mai sus, conchidem precum că, funcţia de conducere
(comanda) presupune orientarea oamenilor din cadrul unei organizaţii spre ceea ce trebuie să
realizeze şi ceea ce nu trebuie să facă, funcţia respectivă fiind caracterizată, deci, prin acţiune.
De asemenea, deseori conducerea implică constituirea unui mediu de leadership,
motivare şi comunicare, astfel încât membrii unei organizaţii să poată concepe ce se aşteaptă de
la ei în munca pe care o realizează. Astfel, conducerea reprezentând capacitatea de influenţare şi
supraveghere a activităţilor şi comportamentului angajaţilor spre atingerea obiectivelor
organizaţiei într-o manieră prevăzută din start.
Funcţia de conducere în dreptul procesual penal, include atribuirea unei indicaţii de către
conducătorul subdiviziunii de urmărire penală unui angajat din cadrul acesteia, asigurând
respectarea principiului independenţei ofiţerului de urmărire penală. În această ordine de idei,
clasificăm indicaţiile în două categorii şi anume:
 Indicaţiile procesuale – repartizează ofițerilor de urmărire penală spre soluţionare
sesizările şi materialele referitoare la săvârșirea infracţiunilor, precum și cauzele penale;
transmite ofiţerului de urmărire penală spre executare cererea de comisie rogatorie şi delegaţia
privind efectuarea acţiunilor de urmărire penală primite de la alte organe de urmărire penală (art.
56 alin. (21) lit. a), b) Cod de procedură penală al republicii Moldova).

14
SERDUNI, Sergiu. Management: (note de curs). Chişinău: Editura ASEM, 2010. ISBN 978-9975-75-527-6. CZU
334.7:005(075.8) S 49. 151 p. p. 122.
15
SERDUNI, Sergiu. Management: (note de curs). Chişinău: Editura ASEM, 2010. ISBN 978-9975-75-527-6. CZU
334.7:005(075.8) S 49. 151 p. p. 122.
  Indicaţiile administrative – care contribuie la buna desfăşurare a activităţii
subdiviziunii specializate.
Aşadar, un manager iscusit poate alege diferite modalităţi de conducere (comandă) în
funcţie de sarcina ce urmează să fie îndeplinită şi nu în ultimul rând de dorinţa angajatului de a
duce la bun sfârşit sarcina stabilită.
În realizarea sarcinilor înaintate de către manager un rol important îl joacă şi competenţa,
experienţa, aptitudinea, specializarea şi posibilitatea angajatului în îndeplinirea unei anumite
sarcini propuse. Un angajat lipsit de experienţă, neavând aptitudini, competenţă şi posibilităţi
suficiente, poate avea nevoie de o direcţionare specifică şi de o supervizare continuă chiar pentru
o sarcină simplă.
În procesul conducerii, managerul poate folosi un stil de conducere bazat pe preferinţele
sau pe filozofia sa personală, având un model propriu de conducere după care se orientează. Unii
manageri adoptă un stil de conducere puternic, autoritar, în timp ce alţii consideră că o abordare
mai democratică funcţionează mai bine.
Managerii care posedă mai multă experienţă în domeniul vizat, pot să îşi adapteze stilul
propriu de conducere la necesităţile momentului.
4. Funcţia de coordonare (funcţia de personal) – în viziunea autorului Luca Gabriel-
Petru, coordonarea este funcţia prin care managerul interacţionează cu subordonaţii săi pe
parcursul etapelor planului şi îi ajută să-şi menţină realizările la nivelul parametrilor stabiliţi 16.
Un rol important în teoria managerială şi, câteodată, neglijat în practică, specifică autorii
Petrescu Ion şi Domokos Erno, revine funcţiei de coordonare. Ea poate fi definită prin a lega, a
uni, a armoniza, toate forţele şi toate eforturile, a armoniza toate actele unei întreprinderi în
scopul de a uşura funcţionarea şi asigura succesul, a da organismului material şi social al fiecărei
funcţiuni proporţiile adecvate pentru a-şi putea îndeplini rolul în mod eficient 17.
La fel, autorii menţionaţi propun şi o clasificare a câtorva modalităţi de realizare a acestei
funcţii şi anume:
 Existenţa unui sistem corespunzător de comunicare atât la nivelul unităţilor
economice, cât şi în cadrul fiecărui grup de lucru, care să permită managerului să înţeleagă pe
colaboratorii imediaţi şi pe salariaţi şi să se facă înţeles de către aceştia.
 Utilizarea motivaţiei în procesul managerial în general şi în sistemul decizional în
special, cu efecte asupra calităţii deciziei şi a preocupărilor de realizare a acesteia.
 Eşalonarea raţională a deciziilor la toate nivelurile unităţii economice.

16
LUCA, Gabriel-Petru. Management general. Iaşi: Editura Fundaţiei „Chemarea”, 1993. 186 p. p. 18.
17
PETRESCU, Ion, DOMOKOS, Erno. Management general. Braşov: Editura Hyperion XXI, 1993. ISBN 973-
95787-7-2. 391 p. p. 62.
  Utilizarea delegării de autoritate sub forma unui raport personal între manager şi
salariaţi.
 Selecţia şi pregătirea corespunzătoare a salariaţilor.
 Definirea clară a opiniilor, atitudinilor şi programelor în scopul asigurării eficacităţii
coordonării şi creării bazelor practice pentru managementul prin consultare18.
Deci, funcţia de coordonare (funcţia de personal) include activităţile ce ţin de
managementul resurselor umane sau administrarea personalului, de asemenea, recrutarea
angajaţilor, selectarea celor ce urmează a fi angajaţi, alocarea personalului în posturile existente,
determinarea modului de remunerare precum şi acţiunile desfăşurate în vederea întreruperii
activităţii angajaţilor datorită pensionării, transferului sau a concedierii.
Coordonarea cuprinde ansamblul acţiunilor prin care se armonizează deciziile conducerii
cu activităţile personalului organizaţiei în conformitate cu ordinile, dispoziţiile interne şi
sistemul organizatoric stabilit.
Dinamismul activităţii unei organizaţii, complexitatea relaţiilor existente în cadrul
acesteia, modificările ce se produc constant, relevă rolul şi importanţa funcţiei de coordonare. La
baza exercitării funcţiei de coordonare se află comunicarea, care asigură schimbul permanent de
informaţii în cadrul organizaţiei şi în relaţiile sale externe.
Funcţia de coordonare, la rândul său, poate fi văzută sub două aspecte şi anume:
 Coordonare bilaterală – atunci când are loc între un manager şi un subordonat,
avantajul acesteia fiind transmiterea eficientă a informaţiei şi evitarea unor distorsiuni în
corectitudinea ei.
 Coordonare multilaterală – la rândul său, implică un schimb multilateral de informaţii
între un manager şi mai mulţi subalterni. Avantajul real al coordonării multilaterale fiind
economia reală de timp, deoarece informaţia de la un transmiţător (manager) se transmite
uniform şi în acelaşi timp la mai multe persoane (subalterni). Dezavantajul unei astfel de
coordonări, este apariţia unor distorsiuni în corectitudinea informaţiilor transmise.
În dreptul procesual penal, funcţia de coordonare, are aceeaşi semnificaţie ca şi în
managementul general şi constă într-un ansamblu de procese prin care se armonizează deciziile
şi acţiunile personalului unităţii, precum şi subsistemele componente, presupunând comunicarea
permanentă, evidenţierea şi definirea priorităţilor şi realizarea acestora.
În special, are loc transmiterea şi recepţionarea unor informaţii (de ex. ordine şi
comunicări emise de organele ierarhic superioare), cu respectarea dispoziţiilor Codului de
procedură penală ce prevăd ierarhia procesuală.

18
PETRESCU, Ion, DOMOKOS, Erno. Management general. Braşov: Editura Hyperion XXI, 1993. ISBN 973-
95787-7-2. 391 p. p. 62-62.
 De asemenea, este important de menţionat precum că o comunicare pozitivă şi fructuoasă
dintre un manager şi personalul din subordine, se realizează în condiţiile în care în cadrul unui
colectiv se creează o atmosferă de încredere şi respect reciproc, precum şi atunci când sarcinile
sunt transmise într-un mod coerent, echilibrat şi transparent.
5. Funcţia de control (reglare) – Recunoscută ca importantă, dar aplicată trunchiat şi
chiar timid, funcţia de evaluare-control veghează ca totul să se petreacă în conformitate cu
regulile stabilite şi cu dispoziţiile date, urmăreşte dacă totul se petrece conform programului
adoptat, ordinelor date şi principiilor admise, semnalează lipsurile şi greşelile pentru ca acestea
să poată fi îndreptate şi să se evite repetarea lor. Controlul constă în verificarea şi măsurarea
rezultatelor calitative şi cantitative ale unor performanţe sau sarcini, pentru a vedea dacă acestea
corespund dispoziţiilor date sau principiilor stabilite şi obiectivelor prestabilite. Scopul principal
al controlului constă în a corecta la timp abaterile ce pot apărea19.
Petru a-i asigura consistenţă şi eficienţă funcţiei de control (reglare) e necesar să se ţină
seama şi să se insiste pe următoarele elemente esenţiale:
 Existenţa unei anumite finalităţi concepute anterior sub forma uni plan, a unei norme,
a unor criterii, a unor reguli etc.
 Mijlocul sau modalitatea de evaluare a rezultatelor activităţii desfăşurate.
 Compararea activităţii desfăşurate cu un etalon sau cu un criteriu de evaluare.
 Prezenţa unui mecanism concret şi eficace de corectare a activităţilor desfăşurate,
urmând ca pe această cale să se asigure obţinerea rezultatelor planificate 20.
Şi tot în scopul asigurării eficienţei funcţiei de control este necesar să se ţină seama de
următoarele cerinţe:
 Existenţa unui sistem informaţional, cu conexiuni inverse, pe baza cărora managerul
să controleze în permanenţă dacă salariaţii au înţeles pe deplin fiecare decizie şi acţionează
corect pentru realizarea ei.
 Practicarea de către manager a inspecţiei personale şi a autocontrolului.
 Efectuarea controlului direct la locul acţiunii.
 Analiza de către manager a cauzelor abaterilor şi tratarea diferenţiată a acestora.
 Existenţa unui sistem de control, care să stabilească în detaliu modul de desfăşurare a
controlului: obiectul, competenţa, procedurile, datele caracteristice necesare, punctele de control,
elementele de evaluare, modalităţile de comparare, căile de corecţie etc. 21
19
PETRESCU, Ion, DOMOKOS, Erno. Management general. Braşov: Editura Hyperion XXI, 1993. ISBN 973-
95787-7-2. 391 p. p. 63.
20
PETRESCU, Ion, DOMOKOS, Erno. Management general. Braşov: Editura Hyperion XXI, 1993. ISBN 973-
95787-7-2. 391 p. p. 63.
21
PETRESCU, Ion, DOMOKOS, Erno. Management general. Braşov: Editura Hyperion XXI, 1993. ISBN 973-
95787-7-2. 391 p. p. 64.
  Să aibă un caracter preventiv, să contribuie la preîntâmpinarea deficienţilor.
O tălmăcire amănunţită a funcţiei de control o găsim la autorul Serduni Sergiu, care
specifică precum că funcţia de evaluare-control este ansamblul proceselor prin care
performanţele firmei sunt măsurate şi comparate cu obiectivele şi standardele stabilite iniţial,
precum şi determinarea cauzelor ce generează abaterile de la standarde. Rolul controlului constă
în posibilitatea cunoaşterii situaţiei din orice domeniu de activitate şi intervenţiei în vederea
preîntâmpinării fenomenelor negative. Rolul practic al controlului constă în contribuţia sa la
constatarea şi soluţionarea problemelor. Forţa pozitivă a controlului constă în faptul că acesta
generează comportamente favorabile ale individului şi contribuie la integrarea acţiunilor
individuale în efortul general. Sarcina principală a controlului nu este de a corecta greşelile, dar
de a le preîntâmpina22.
Funcţiile principale ale controlului sunt:
 Funcţia informativă – ea oferă date asupra modului de realizare a deciziilor adoptate.
 Funcţia de evaluare a rezultatelor – prin intermediul căreia alături de constatare se
obţine o apreciere a performanţei prin măsurarea rezultatelor şi compararea lor cu standardele
(obiectivele) iniţiale.
 Funcţia recuperativă – determinată de orientarea controlului nu numai spre constatare
şi apreciere a fenomenelor, dar şi spre efectuarea corectărilor necesare pentru înlăturarea
deficienţelor.
 Funcţia preventivă – se manifestă prin înlăturarea factorilor ce pot duce la apariţia
abaterilor de la standard.
 Funcţia educativ-stimulativă – reiese din faptul că controlul poate reacţiona ca o formă
de stimulare pentru încurajarea eforturilor angajaţilor şi pedeapsă a abaterilor de la standard 23.
Aşadar, controlul constituie un proces prin intermediul căruia are loc evaluarea
rezultatelor activităţii unei organizaţii, vis-à-vis de ceea ce trebuia să fie realizat cu respectarea
termenilor prestabiliţi (timpul planificat) şi încadrare în parametrii bugetului alocat.
Deci, funcţia de control reprezintă totalitatea proceselor prin care performanţele
organizaţiei şi componentele acesteia sunt comparate cu obiectivele ei în scopul depistării
abaterilor, cauzelor care le-au generat şi luării unor decizii pentru eliminarea deficienţelor
constatate.
Funcţia de control, implică parcurgerea a patru etape consecutive, şi anume:
 Estimarea realizărilor.

22
SERDUNI, Sergiu. Management: (note de curs). Chişinău: Editura ASEM, 2010. ISBN 978-9975-75-527-6. CZU
334.7:005(075.8) S 49. 151 p. p. 116.
23
SERDUNI, Sergiu. Management: (note de curs). Chişinău: Editura ASEM, 2010. ISBN 978-9975-75-527-6. CZU
334.7:005(075.8) S 49. 151 p. p. 116.
  Compararea realizărilor cu obiectivele previzionate şi depistarea devianților.
 Identificarea cauzelor care au determinat abaterile constatate.
 Realizarea corectărilor necesare pentru asigurarea funcţionării eficiente a organizaţiei.
În doctrina de specialitate, se enumeră o serie de recomandări necesare pentru sporirea
eficacităţii funcţiei de control în procesul de management şi anume:
 Continuitatea, presupune ca controlul să fie desfăşurat într-un mod neîntrerupt pe tot
parcursul derulării diferitor activităţi desfăşurate în organizaţie.
 Prevenirea, prevede preîntâmpinarea apariţiei unor abateri negative sau distructive.
 Corectivitatea, urmăreşte adoptarea deciziilor referitoare la înlăturarea cauzelor care
au generat abaterile negative şi prin urmare generalizarea cauzelor care determină abateri
pozitive.
În funcţie de structura organizaţională, controlul poate fi exercitat într-un mod ierarhic,
din treaptă în treaptă, prin intermediul conducerii operative şi a şefilor departamentelor din
cadrul organizaţiei.
Controlul ierarhic, poate îmbrăca şi o formă specializată de control pe domenii distincte,
prin utilizarea unor metode şi tehnici particulare de control şi poate viza controlul financiar,
controlul bugetar etc.
În viziunea autorului Ursachi Ioan, controlul poate fi definit ca fiind procesul de asigurare
a îndeplinirii eficiente a obiectivelor întreprinderii. Controlul este funcţia managerială de
măsurare şi corectare a performanţelor activităţii subordonaţilor, pentru ca planurile şi
obiectivele organizaţiei să fie realizate24.
A controla, specifică autorul Ursachi Ioan, înseamnă a stabili standardele de performanţă
folosite pentru a măsura progresul spre realizarea obiectivelor. Scopul controlului este să
determine dacă oamenii şi diferitele componente ale sistemului, care alcătuiesc firma sau
organizaţia respectivă, fac CE trebuie şi CUM trebuie; cu alte cuvinte, determină dacă şi cum se
realizează un progres spre îndeplinirea obiectivelor şi sarcinilor stabilite (planificate) a se realiza.
Prin planificare, la rândul său, se aleg obiectivele şi se stabilesc strategiile şi tacticile de
realizare. Controlul trebuie să asigure prevenirea nerealizării obiectivelor prin supravegherea în
timp a performanţelor indivizilor, compartimentelor ca şi ale întregii organizaţii 25.
În sinteză, deci, controlul în management este efortul sistematic de stabilire a
standardelor de performanţă pentru obiectivele planificate, de proiectare a sistemelor
informaţionale de reacţie (informare, avertizare), de comparare a performanţelor (realizărilor)
efective cu standardele predeterminate (planificate), de determinare a abaterilor şi de măsurare a

24
URSACHI, Ion. Management. Bucureşti: Editura ASE, 2001. ISBN 973-594-046-9. 304 p. p. 244.
25
URSACHI, Ion. Management. Bucureşti: Editura ASE, 2001. ISBN 973-594-046-9. 304 p. p. 244.
semnificaţiei acestora, în vederea luării tuturor măsurilor necesare asigurării folosirii eficiente a
resurselor firmei pentru realizarea, în condiţii de maximă eficienţă, a obiectivelor acesteia 26.
Autorul Luca Gabriel-Petru prin control subînţelege funcţia prin care managerul verifică
concordanţa dintre parametrii realizaţi şi cei fixaţi prin planificare 27.
Aşadar, funcţia managerială de control se concentrează pe monitorizarea şi evaluarea
performanţelor obţinute. Scopul principal al controlului fiind îmbunătăţirea continuă a calităţii
lucrului în organizaţie. Este o funcţie de o importanţă majoră în management, implicând, în
esenţă, stabilirea standardelor şi compararea rezultatelor concrete cu standardele prestabilite.
Standardelor revenindu-i funcţia de model cantitativ, ce poate fi folosit de manageri pentru a
monitoriza, ajusta şi îmbunătăţi performanţa.
Controlul implică frecvent un mecanism de feedback sistematic în care intrările sunt
comparate cu ieşirile (rezultatele). Când apar variaţii de la rezultatele aşteptate, managerii
deseori folosesc feedback-ul provenit din monitorizarea procesului de producţie şi cel al
rezultatelor, în scopul de a face schimbările necesare. În cazul existenţei unui sistem performant
de monitorizare, ajustările se pot face atât la resursele folosite, cât şi la standardele de
performanţă aplicate. Repetarea regulată a acestui proces constituie premisa necesară
îmbunătăţirii performanţelor obţinute.
Funcţia managerială de control sau reglare în cadrul dreptului procesual penal constă în
compararea rezultatelor obţinute în activitatea organului de urmărire penală şi a procuraturii cu
obiectivele stabilite în scopul depistării abaterilor, a cauzelor care le-au generat şi luării unor
decizii pentru eliminarea deficienţelor constatate.
Activitatea de control în activitatea de urmărire penală se realizează personal de către
procurorul care conduce urmărirea penală sau de către procurorul ierarhic superior. Acestora, la
rândul său, legiuitorul i-a acordat prerogativa ultimului cuvânt în privința măsurilor de care
depinde desfășurarea urmăririi penale (bunăoară: punerea sub învinuire și ascultarea
învinuitului, adresarea demersurilor în cazurile prevăzute de lege în instanța de judecată pentru
a obține autorizarea de efectuare a acțiunilor procesuale, încetarea procesului penal, scoaterea
persoanei de sub urmărire penală etc.).
De asemenea, judecătorul de instrucţie este abilitat cu dreptul de control, examinând
plângerile împotriva acţiunilor şi actelor ilegale ale organului de urmărire penală şi ale organului
care exercită Activitatea specială de investigaţii (art. 313 CPP al RM).
La fel, unele atribuţii în exercitarea controlului asupra urmării penale le are şi
conducătorul organului de urmărire penală, fapt stipulat în articolul 56 din Codul de procedură
penală al Republicii Moldova.
26
URSACHI, Ion. Management. Bucureşti: Editura ASE, 2001. ISBN 973-594-046-9. 304 p. p. 245.
27
LUCA, Gabriel-Petru. Management general. Iaşi: Editura Fundaţiei „Chemarea”, 1993. 186 p. p. 18.
 În acest domeniu instituţionalizat s-au consacrat trei forme de control şi anume:
Controlul operativ – vizează examinarea legalităţii şi temeiniciei acţiunilor şi a actelor
emise de reprezentantul organului de urmărire penală sau procuror în cadrul procesului penal şi
corespunderea acestora cu prevederile codului de procedură penală. De asemenea, conducătorul
organului de urmărire penală, procurorul sau procurorul ierarhic superior, examinează în cadrul
şedinţelor de lucru circumstanţele cauzelor care sunt în gestiune, stabilind termenele de finalizare
a acestora, cu respectarea obligatorie a termenului rezonabil al urmării penale (art. 259 CPP al
RM).
Controlul tematic al activităţii de urmărire penală – se caracterizează prin realizarea
controlului referitor la legalitatea al unui anumit compartiment al activităţii de urmărire penală
(reţinerea, percheziţia, dispunerea expertizelor judiciare etc.).
Controlul de fond – este realizat cu scopul de verifica întreaga activitate a subdiviziunii,
exceptând activitatea individuală a fiecărui angajat în parte.
6. Funcţia de colaborare (interacţiune) – presupune formarea şi dezvoltarea unei
atmosfere (unui climat) de colaborare, creativitate şi muncă28.
Eficacitatea organizaţiei într-o mare măsură este determinată nu atât de eforturile unor
indivizi izolaţi, cât de rezultatele lucrului în comun. Pentru ca o organizaţie să rămână
competitivă, este necesar de a stimula munca colectivă. Rezolvarea problemelor complexe,
nestandarde cu care se ciocneşte actualmente organizaţia, de obicei, impune anume efortul
comun al tuturor indivizilor care au diferite viziuni, aptitudini şi deprinderi. Astfel, este nevoie
de a da prioritate lucrului în echipă care rezultă în efecte mai înalte în comparaţie cu eforturile
individuale29.
Sub aspect procesual, colaborarea prevede modul de formare a grupului de urmărire
penală, efectuarea urmăririi penale de către mai mulţi ofiţeri de urmărire penală în cazul unor
cauze complicate sau de mari proporţii unde conducătorul organului de urmărire penală, cu
informarea procurorului, dispune efectuarea urmăririi penale de către mai mulţi ofiţeri de
urmărire penală.
7. Funcţia de antrenare (implicare) – cuprinde ansamblul acţiunilor prin care personalul
organizaţiei, este antrenat la atingerea obiectivelor stabilite pe baza luării în considerare a
factorilor care îl motivează.
Antrenarea personalului în stabilirea şi îndeplinirea obiectivelor se realizează prin
motivarea acestuia. În funcţie de relaţia de dependenţă, de participarea personalului la realizarea
obiectivelor organizaţiei, motivarea poate fi pozitivă sau negativă.

28
LUCA, Gabriel-Petru. Management general. Iaşi: Editura Fundaţiei „Chemarea”, 1993. 186 p. p. 17.
29
SERDUNI, Sergiu. Management: (note de curs). Chişinău: Editura ASEM, 2010. ISBN 978-9975-75-527-6. CZU
334.7:005(075.8) S 49. 151 p. p. 142.
 Motivaţia pozitivă – este produsă de laudă, încurajare şi constă în amplificarea satisfacerii
exigenţelor personale pe măsura creşterii aportului la realizarea obiectivelor.
Motivaţia negativă – este produsă de folosirea ameninţării, blamării şi constă în
ameninţarea personalului cu reducerea satisfacţiilor dacă acesta, la rândul său nu participă la
realizarea obiectivelor comune ale organizaţiei.
Procesul de motivare al personalului este conceput pe baza unei scări motivaţionale ale
cărei trepte motivaţionale reprezintă elemente de interes pentru salariaţi.
Cea mai reprezentativă scară motivaţională identificată în doctrină este cea elaborată de
către renumitul psiholog umanist american Abraham Maslow care a pornit de la ideea că oamenii
sunt „fiinţe în aşteptare” care se străduiesc să-şi satisfacă o varietate de nevoi.
Cele cinci trepte motivaţionale ale lui Abraham Maslow corespund următoarelor categorii
de nevoi şi anume:
 Nevoile fiziologice – adică nevoi legate de supravieţuire (hrană, apă, îmbrăcăminte,
somn etc.). Într-o organizaţie aceste nevoi sunt, de obicei, satisfăcute printr-un salariu adecvat.
 Nevoile de securitate şi siguranţă – adică acele nevoi legate de securitatea fizică şi
afectivă. Într-o organizaţie aceste nevoi pot fi satisfăcute printr-o slujbă sigură, asigurarea
pensiei, condiţii de muncă lipsite de pericol.
 Nevoile sociale – adică dorinţa omenească de dragoste şi afecţiune, precum şi
sentimental apartenenţei la grup. Aceste nevoi pot fi satisfăcute prin climatul în care se
desfăşoară munca şi prin organizare informală.
 Nevoile de stimă – care cer respect şi recunoaştere din partea altora, putând fi
satisfăcute prin realizări personale, promovarea în funcţii mai solicitante, diferite premii, alte
forme de recunoaştere.
 Nevoile de autorealizare – adică nevoi de creştere şi dezvoltare ca om şi de a deveni
ceea ce oamenii sunt capabili să fie. Aceste nevoi sunt cel mai greu de satisfăcut, iar modul de
satisfacere diferă de la un individ la altul.
Piramida lui Abraham Maslow, sugerează că modalităţile de stimulare oferite de
sistemele de recompensare ar trebui aplicate în aşa fel încât să-i ajute pe salariaţi să parcurgă în
sus, nivel după nivel. Practic managerul trebuie să-i sprijine pe angajaţi să-şi găsească o
semnificaţie superioară în munca lor şi să dezvolte la maxim potenţialul de aptitudini al
subordonaţilor şi colaboratorilor lor.
Doctrina relevă că exercitarea eficientă a funcţiei de antrenare implică ca procesul
motivării să întrunească cumulativ următoarele caracteristici:
  Procesul de motivare trebuie să fie complex, adică să realizeze o combinare a
stimulentelor materiale, cât şi a stimulentelor psihosociale, ţinând cont de împrejurarea că
oamenii reacţionează diferit în funcţie de natura stimulentelor.
 Procesul de motivare trebuie să fie diferenţiat, adică tehnicile motivaţionale utilizate să
fie în concordanţă cu caracteristicile fiecărui grup şi chiar a fiecărui salariat.
 Procesul de motivare trebuie să fie gradual, ceea ce implică satisfacerea necesităţilor
personalului într-un mod succesiv în raport cu contribuţia salariaţilor la realizarea obiectivelor.
În dreptul procesual penal funcţia de antrenare presupune cunoaşterea personalităţii
fiecărui membru al colectivului, astfel, creând un climat, o atmosferă confortabilă însoţită de
implicarea fiecărui membru al colectivului la soluţionarea problemelor legate de realizarea
obiectivului, prin stimularea comportamentelor performante.
Astfel, drept urmare a aplicării funcţiei de antrenate în activitatea zilnică a organelor de
urmărire penală, sarcinile stabilite vor fi împărţite în funcţie de capacitatea, aptitudinile,
competenţele, posibilităţile, specializarea şi experienţa fiecărui procuror şi ofiţer de urmărire
penală în parte, în scopul obţinerii unor rezultate de performanţă maximă.
Astfel, la realizarea programelor, obiectivelor prestabilite va fi antrenat întreg personalul
din subordine, desigur proporţional competenţelor fiecăruia privit în parte. Fapt ce poate fi
realizat numai cunoscând aptitudinile, capacitatea, competenţele, posibilităţile, specializarea,
experienţa şi problemele individuale în aşa mod încât să existe reprezentarea a ceea ce se poate
obţine din punct de vedere execuţional de la fiecare participant privit individual.

2. Managementul în activitatea de urmărire penală

Urmărirea penală este o fază a procesului penal, prevăzută în Partea specială, Titlul I,
Capitolul I din Codul de procedură penală al Republicii Moldova, care constă în activitatea
desfăşurată de organele de urmărire penală, în limitele căreia sunt administrare şi verificate
probele necesare privind existenţa infracţiunii, identificarea făptuitorilor, stabilirea răspunderii
acestora, pentru a se costata dacă este sau nu cazul a se dispune trimiterea acestora în judecată 30.
Urmărirea penală ca fază a procesului presupune desfăşurarea unui mare volum de
activităţi necesare realizării obiectului său stipulate în lege. În parte specială a CPP sunt
reglementate cronologic activităţile specifice ale acestei faze care în mod logic debutează cu
începerea urmăririi penale, continuă cu punerea sub învinuire şi se finalizează cu terminarea
urmăririi penale şi trimiterea dosarului în judecată31.
Asigurarea respectării legalităţii în activitatea de urmărire penală, realizarea unei munci
de calitate în acest domeniu presupun o organizare şi planificare judicioasă, ştiinţific
fundamentată, a tuturor acţiunilor şi măsurilor ce se întreprind pentru soluţionarea operativă şi
completă a cauzelor penale comise32.
Managementul măsurilor de urmărire penală, contribuie la realizarea sarcinilor procesului
penal, începând chiar din faza actelor premergătoare33.
Considerată drept un element tactic fundamental în descoperire şi cercetare a infracţi-
unilor, etapa organizării urmăririi penale şi etapa planificării urmăririi penale, serveşte la
realizarea dezideratelor procesului penal: identificarea, calificarea la timp şi în mod complet a
infracţiunilor. Astfel, că orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit
vinovăţiei sale şi nici o persoană nevinovată să nu fie atrasă la răspundere penală. Determinarea
direcţiilor şi limitei cercetărilor necesare elucidării, sub toate aspectele, a faptelor incriminate de
lege34.
Etapa de organizare a desfăşurării urmăririi penale, comportă o importanţă majoră
pentru întreaga societate, stat şi asigură respectarea principiilor ale procesului penal în activitatea
de urmărire penală.
Conform art. 6 al Ordinului MAI cu privire la aprobarea principiilor de management în
sistemul Ministerului Afacerilor Interne, nr. 444 din 26 decembrie 2008, etapa de organizare în
activitatea de urmărire penală presupune:
30
OSOIANU, Tudor, OSTAVCIUC, Dinu. Urmărirea penală: Suport de curs. Chişinău: F.E.-P. „Tipografia
Centrală”, 2021. ISBN 978-9975-3366-8-0. CZU 343.123.1(075.8). O-85. 280 p. pp. 136-137.
31
OSOIANU, Tudor, OSTAVCIUC, Dinu. Urmărirea penală: Suport de curs. Chişinău: F.E.-P. „Tipografia
Centrală”, 2021. ISBN 978-9975-3366-8-0. CZU 343.123.1(075.8). O-85. 280 p. p. 137.
32
NESTOR, Sergiu. Eficientizarea organizării şi planificarea cercetării infracţiunilor comise de minori. În: Anale
ştiinţifice ale Academiei „Ştefan cel Mare” a Ministerului Afacerilor Interne al Republicii Moldova. Ştiinţe
socioumane. Ediţia a XII-a, nr. 2. Chişinău: Academia „Ştefan cel Mare” a MAI al Republicii Moldova, 2012. 184
p., pp. 119-122. p. 119. ISSN 1857-0976. ISBN 978-9975-4407-5-2. CZU 34:355.232(478-25)(082). A 15.
33
NESTOR, Sergiu. Eficientizarea organizării şi planificarea cercetării infracţiunilor comise de minori. În: Anale
ştiinţifice ale Academiei „Ştefan cel Mare” a Ministerului Afacerilor Interne al Republicii Moldova. Ştiinţe
socioumane. Ediţia a XII-a, nr. 2. Chişinău: Academia „Ştefan cel Mare” a MAI al Republicii Moldova, 2012. 184
p., pp. 119-122. p. 119. ISSN 1857-0976. ISBN 978-9975-4407-5-2. CZU 34:355.232(478-25)(082). A 15.
34
ZĂHĂRESCU, Gheorghe. Precizări cu privire la organizarea şi planificarea urmăririi penale-planul de urmărire
penală. În: Revista „P.C.C.”, nr.2, 1981. p. 86-91. p. 89.
  Asigurarea interacţiunii în proces de urmărire penală cu alte subdiviziuni ale
ministerului şi ale organelor de drept.
 Analiza practicii şi calităţii urmăririi penale, organizarea instruirii profesionale a
ofiţerilor de urmărire penală.
 Acumularea, generalizarea şi propagarea în practică a experienţei avansate, elaborarea
recomandărilor metodice privind efectuarea urmăririi penale pe diferite categorii de infracţiuni 35.
La fel, un rol deosebit de important în organizarea urmăririi penale îl joacă şi asigurarea
subdiviziunii de urmărire penală cu suport informaţional necesar.
Prin asigurarea cu suport informaţional se înţelege, activitatea conducătorului organului
de urmărire penală îndreptată spre crearea, perfecţionarea şi funcţionarea sistemelor de
informaţie ce au drept scop acumularea, procesarea informaţiei necesare pentru îndeplinirea
atribuţiilor funcţionale ale urmăririi penale36.
În acest sens, în scopul asigurării bunei realizări a activităţii de urmărire penală,
conducătorul instituţii în cadrul căruia activează subdiviziunea de urmărire penală sau au sediul
ofiţerii de urmărire penală, întru asigurarea confidenţialităţii urmăririi penale, este obligat să-i
asigure fiecărui ofiţer de urmărire penală birou individual de serviciu dotat cu mijloace tehnico-
materiale şi alt inventar necesar pentru exercitarea atribuţiilor de serviciu (de ex. mese, scaune,
dulapuri, telefon de serviciu fix şi mobil conectate la reţea, tehnică criminalistică şi specială,
respectiv safeuri, computer, tehnică audio-video, tehnică de multiplicat şi alte rechizite de birou).
Conducătorul instituţiei în cadrul căruia activează subdiviziunea de urmărire penală, în
mod obligatoriu, va amenaja o încăpere destinată pentru întrevederea avocaţilor cu persoanele
reţinute şi va asigura realizarea în condiţii confidenţiale a acestui drept.
De asemenea, conducătorul instituţiei în mod obligatoriu, va asigura organul de urmărire
penală cu transport de serviciu şi cantitatea de carburanţi necesară pentru executarea atribuţiilor
procesuale, va întreprinde măsuri în vederea dotării angajaţilor organelor de urmărire penală cu
uniformă de serviciu în conformitate cu actele normative în vigoare.
Pentru păstrarea materialelor, cauzelor penale şi corpurilor delicte, conducătorul
organului în cadrul căruia activează subdiviziunea de urmărire penală este obligat să amenajeze
încăperi speciale în corespundere cu cerinţele prevăzute de actele normative în vigoare.
La eliberarea sau transferarea lucrătorului responsabil pentru evidenţa şi păstrarea
materialelor, cauzelor penale şi corpurilor delicte, conducătorul subdiviziunii în cadrul căruia

35
Ordinul MAI cu privire la aprobarea principiilor de management în sistemul Ministerului Afacerilor Interne, nr.
444 din 26 decembrie 2008, art. 6.
36
NESTOR, Sergiu. Eficientizarea organizării şi planificarea cercetării infracţiunilor comise de minori. În: Anale
ştiinţifice ale Academiei „Ştefan cel Mare” a Ministerului Afacerilor Interne al Republicii Moldova. Ştiinţe
socioumane. Ediţia a XII-a, nr. 2. Chişinău: Academia „Ştefan cel Mare” a MAI al Republicii Moldova, 2012. 184
p., pp. 119-122. p. 120-121. ISSN 1857-0976. ISBN 978-9975-4407-5-2. CZU 34:355.232(478-25)(082). A 15.
activează organul de urmărire penală prin dispoziţie numeşte o comisie care va efectua
inventarierea materialelor, cauzelor penale şi corpurilor delicte transmise pentru evidenţă şi
păstrare.
În cazul constatării pierderii materialelor, cauzelor penale sau corpurilor delicte în mod
obligatoriu se va efectua o anchetă de serviciu, concomitent, conducătorul organului de urmărire
penală va lua măsurile prevăzute de lege în vederea iniţierii procedurii de restabilire a dosarului
penal sau a documentelor dispărute.
La fel, se interzice semnarea foii de lichidare, la transferul sau eliberarea din funcţie a
conducătorului organului de urmărire penală sau ofiţerului de urmărire penală, dacă aceştia n-au
transmis materialele cauzelor penale sau sesizările cu privire la infracţiuni ori corpurile delicte
prin act de primire-predare altei persoane împuternicite.
De asemenea, unul dintre cele mai importante elemente ale etapei de organizare a
activităţii de urmărire penală, este asigurarea organizării interacţiunii externe şi interne.
Prin interacţiunea externă se subînţelege interacţiunea organului de urmărire penală cu
alte servicii ale OAI. Interacţiunea cu caracter intern este o activitate coordonată a structurii
subdiviziunilor de urmărire penală37.
Principiile de bază ale interacţiunii rezultă din dispoziţiile actelor normative cum ar fi
cele ale Codului de procedură penală, Legii cu privire la statutul ofiţerului de urmărire penală,
Legii cu privire la activitatea specială de investigaţii, Legii cu privire la procuratură etc. 38
Aşadar, cele menţionate mai sus, poartă un caracter general şi se axează în special pe
aspectul organizatoric în cadrul organelor de urmărire penală, dar influenţând nemijlocit şi
asupra aspectului cantitativ şi calitativ al acţiunilor şi a actelor emise de către reprezentantul
organului de urmărire penală.
Managementul activităţii de urmărire penală ce se referă într-un mod special la cercetarea
infracţiunilor propriu-zise, presupune realizarea unui spectru de decizii de ordin organizatoric,
acţiuni procedurale şi cele speciale de investigaţie.
Aceste decizii şi acţiuni ale organelor de urmărire penală poartă atât caracter procesual,
cât şi neprocesual (tactic-organizatoric). Caracterul lor unitar constă în faptul că atât deciziile
procesuale, cât şi cele neprocesuale sunt orientate spre îndeplinirea sarcinilor urmăririi penale,
cercetării şi descoperirii infracţiunilor, identificării infractorului şi atragerii lui la răspunderea

37
NESTOR, Sergiu. Eficientizarea organizării şi planificarea cercetării infracţiunilor comise de minori. În: Anale
ştiinţifice ale Academiei „Ştefan cel Mare” a Ministerului Afacerilor Interne al Republicii Moldova. Ştiinţe
socioumane. Ediţia a XII-a, nr. 2. Chişinău: Academia „Ştefan cel Mare” a MAI al Republicii Moldova, 2012. 184
p., pp. 119-122. p. 121. ISSN 1857-0976. ISBN 978-9975-4407-5-2. CZU 34:355.232(478-25)(082). A 15.
38
NESTOR, Sergiu. Eficientizarea organizării şi planificarea cercetării infracţiunilor comise de minori. În: Anale
ştiinţifice ale Academiei „Ştefan cel Mare” a Ministerului Afacerilor Interne al Republicii Moldova. Ştiinţe
socioumane. Ediţia a XII-a, nr. 2. Chişinău: Academia „Ştefan cel Mare” a MAI al Republicii Moldova, 2012. 184
p., pp. 119-122. p. 121. ISSN 1857-0976. ISBN 978-9975-4407-5-2. CZU 34:355.232(478-25)(082). A 15.
penală, rezolvarea altor probleme ale procesului penal. Deosebirea constă în faptul că deciziile
procesuale şi cele neprocesuale au bază diferită şi îţi găsesc expresie în forme diferite. Astfel,
dacă cele dintâi se bazează pe normele concrete ale legislaţiei penale şi de procedură penală, care
se reflectă în documentele oficiale întocmite pe marginea acţiunii penale, cele din urmă se
bazează pe diferite recomandări ale teoriei şi practicii pozitive ale organelor de drept şi speciale
de investigaţii, pe instrucţiuni, norme, pe experienţa proprie a lucrătorilor organelor respective.
De obicei, în materialele dosarului penal sunt reflectate numai rezultatele deciziilor procesuale
ale organului de urmărire penală; celelalte se fixează în materialele de lucru, dosarele de evidenţă
operativă39.
La deciziile şi acţiunile cu caracter procesual, care fac parte din organizarea cercetării, se
referă: pornirea urmăririi penale în legătură cu depistarea infracţiunii; aplicarea măsurilor de
reprimare faţă de persoanele suspecte ori reţinute; efectuarea unor anumite acţiuni procesuale şi a
măsurilor speciale de investigaţii, orientate spre obţinerea probelor infracţiunii; audierea
martorilor; victimelor şi a persoanelor bănuite de comiterea infracţiunii; formularea şi aducerea
la cunoştinţă a învinuirii etc.40
La deciziile şi acţiunile cu caracter neprocesual (tactic), care, de asemenea, fac parte din
organizarea cercetării infracţiunilor sus-numite, se referă: obţinerea şi analiza informaţiei, a
datelor despre infracţiune; planificarea cercetării şi realizarea măsurilor speciale de investigaţii;
realizarea interacţiunii ofiţerului de urmărire penală cu servicii operative, ministere,
departamente etc.; analiza materialelor obţinute şi controlul desfăşurării lucrului în baza
materialelor cauzei concrete41.
Prin urmare, menţionează autorul Gheorghiţă Mihail, organizarea cercetării cauzei penale
prezintă activitatea raţională a ofiţerului de urmărire penală, care include un anumit complex
(sistem) de decizii (hotărâri) şi acţiuni orientate spre constatarea evenimentului ilicit,
identificarea persoanei infractorului, stabilirea vinovăţiei acesteia şi altor circumstanţe care au
importanţă pentru soluţionarea sarcinilor procesului penal42.
La rândul său, etapa planificării urmăririi penale, este procesul de gândire ce constă în
determinarea conţinutului şi ordinii activităţii spre determinarea tuturor circumstanţelor

39
GHEORGHIŢĂ, Mihail. Tratat de criminalistică. Chişinău: F.E.-P. „Tipografia Centrală”, 2017. ISBN 978-9975-
53-834-3. CZU 343.9(075.8). G 41. 872 p. p. 335.
40
GHEORGHIŢĂ, Mihail. Tratat de criminalistică. Chişinău: F.E.-P. „Tipografia Centrală”, 2017. ISBN 978-9975-
53-834-3. CZU 343.9(075.8). G 41. 872 p. p. 336.
41
GHEORGHIŢĂ, Mihail. Tratat de criminalistică. Chişinău: F.E.-P. „Tipografia Centrală”, 2017. ISBN 978-9975-
53-834-3. CZU 343.9(075.8). G 41. 872 p. p. 336.
42
GHEORGHIŢĂ, Mihail. Tratat de criminalistică. Chişinău: F.E.-P. „Tipografia Centrală”, 2017. ISBN 978-9975-
53-834-3. CZU 343.9(075.8). G 41. 872 p. p. 336.
infracţiunii comise şi stabilirea vinovaţilor cu stricta respectare a vinovăţiei, cu utilizarea
raţională a timpului şi forţelor43.
Planificarea urmăririi penale constituie o metodă tactică fundamentală, care imprimă un
caracter ştiinţific activităţii de descoperire şi cercetare a infracţiunilor care începe încă în faza
actelor premergătoare, de la verificarea datelor iniţiale şi elaborarea primelor versiuni, până la
documentarea finală a împrejurărilor în care s-a comis infracţiunea. Desfăşurarea planificată a
urmăririi penale constituie, în acelaşi timp, o premisă importantă pentru creşterea fermităţii
împotriva acţiunilor infracţionale44.
Pe de altă parte, planificarea urmăririi penale reprezintă un proces complex de analiză a
activităţilor care trebuie executate şi a succesiunii lor logice, constituindu-se într-un ghid care
conferă perspectivă şi eficienţă investigării45.
Aşadar, planificarea reprezintă latura cea mai importantă a organizării cercetării faptelor
penale, asigurând efectuarea acesteia în conformitate cu prevederile legii, într-un mod temeinic,
complet şi obiectiv.
Ofiţerul de urmărire penală este obligat să-şi organizeze activitatea în aşa fel ca în cel mai
scurt posibil termen şi într-un mod neîntârziat, să cerceteze obiectiv, multilateral, sub toate
aspectele fie sesizare sau cauză penală din gestiunea sa.
În acest scop, ofiţerul de urmărire penală, în termen restrâns din momentul parvenirii
sesizării cu privire la infracţiune, după caz, de la începerea urmăririi penale, bazându-se pe
informaţiile de care dispune şi pe versiunile înaintate, va întocmi, şi ulterior, la apariţia
necesităţii, va completa, planul acţiunilor de urmărire penală şi măsurilor speciale de investigaţii,
necesare pentru soluţionarea justă a fiecărei cauze penale în parte.
Planul cu privire la acţiunile de urmărire penală şi măsurile speciale de investigaţii
trebuie să conţină: descrierea scurtă a circumstanţelor infracţiunii, versiunile înaintate în baza
informaţiilor şi probelor acumulate, acţiunile de urmărire penală şi măsurile operative de
investigaţii necesare în vederea confirmării sau excluderii versiunilor înaintate, executorul şi
termenul concret de realizare a acţiunilor planificate.
Ofiţerul de urmărire penală şi angajaţii subdiviziunilor specializate de efectuarea MSI,
incluşi în componenţa grupului de urmărire penală, ţinând cont de datele acumulate la etapa
iniţială a urmăririi penale, după caz, pot să întocmească în comun planul acţiunilor de urmărire şi
43
OSOIANU, Tudor, ODAGIU, Iurie, OSTAVCIUC, Dinu, RUSNAC, Constantin. Tactica acţiunilor de urmărire
penală: Curs universitar. Chişinău: Cartea Militară, 2020. ISBN 978-9975-3366-0-4. CZU 343.1:343.98(075.8). T
12. 338 p. p. 39.
44
OSOIANU, Tudor, ODAGIU, Iurie, OSTAVCIUC, Dinu, RUSNAC, Constantin. Tactica acţiunilor de urmărire
penală: Curs universitar. Chişinău: Cartea Militară, 2020. ISBN 978-9975-3366-0-4. CZU 343.1:343.98(075.8). T
12. 338 p. p. 39.
45
OSOIANU, Tudor, ODAGIU, Iurie, OSTAVCIUC, Dinu, RUSNAC, Constantin. Tactica acţiunilor de urmărire
penală: Curs universitar. Chişinău: Cartea Militară, 2020. ISBN 978-9975-3366-0-4. CZU 343.1:343.98(075.8). T
12. 338 p. p. 39.
măsurilor speciale de investigaţii. Planul comun va prevedea măsuri pentru toate serviciile care
urmează a fi implicate în descoperirea infracţiunii.
Prin urmare, etapa planificării urmării penale constituie un proces continuu care atribuie
urmării penale un suport ştiinţific de organizare a muncii, eliminând din activitatea organelor de
urmărire penală orientarea unilaterală a investigaţiilor, desfăşurarea unor activităţi inutile,
formalismul şi rutina.
În cazul în care etapa planificării urmării penale se ignoră, urmărirea penală este
desfăşurată superficial, uneori haotic, cu toate consecinţele care decurg din aceasta: clarificarea
incompletă a împrejurărilor faptei, administrarea necalificată a probelor, trecerea cu uşurinţă
peste fapte şi împrejurări semnificative pentru soluţionarea cauzei, utilizarea insuficientă a
metodelor şi mijloacelor ştiinţifice criminalistice, alte deficienţe de natură să conducă la
cheltuieli inutile de energie şi timp, iar în cazuri mai dificile, să facă imposibilă descoperirea
infracţiunii.
În contextul celor expuse, specificăm precum că, etapa planificării urmării penale
comportă un conţinut amplu şi multiaspectual, constituind prin urmare latura organizatorică şi
creatoare a unui complicat proces de gândire a ofiţerului de urmărire penală.
Sub acest aspect, etapa de planificare a urmării penale, poate fi tratată ca un proces
creativ de programare a activităţii de urmărire penală, proces care cuprinde, pe de o parte,
determinarea în baza analizei datelor existente în cauză a situaţiei de fapt, iar, pe de altă parte,
direcţionarea activităţii de cercetare, stabilirea mijloacelor şi modului de administrare a probelor,
a altor măsuri de organizare a activităţii de cercetare în măsură să asigure succesul în procesul
desfăşurării urmăririi penale.
De asemenea, pentru a fi realizată corect şi eficient, etapa de planificare în cadrul
urmăririi penală se înfăptuiește după următoarea consecutivitate şi anume:
 Planificarea acţiunilor de urmărire penală iniţiale.
 Planificarea acţiunilor de urmărire penală ulterioare.
 Planificarea la etapa finală a cercetării46.
Elementele de bază ale cercetării pe cauzele penale concrete fiind următoarele:
 Studierea datelor faptice avute la dispoziţie.
 Înaintarea versiunilor.

46
OSOIANU, Tudor, ODAGIU, Iurie, OSTAVCIUC, Dinu, RUSNAC, Constantin. Tactica acţiunilor de urmărire
penală: Curs universitar. Chişinău: Cartea Militară, 2020. ISBN 978-9975-3366-0-4. CZU 343.1:343.98(075.8). T
12. 338 p. p. 41.
  Alegerea acţiunilor de urmărire penală, măsurilor speciale de investigaţie şi a
măsurilor organizatorice necesare pentru efectuare, termenele şi ordinea de efectuare a acestora,
precum şi persoanele ce le vor efectua47.
Managementului activităţii de urmărire penală îi sunt specifice următoarele forme de
planificare şi anume:
 Planificarea cercetării unei fapte ilegale în ansamblu.
 Planificarea operaţiilor tactice.
 Planificarea activităţilor de urmărire penală.
 Planificarea măsurii speciale de investigaţie.
Planificarea cercetării unei fapte penale în ansamblu cuprinde determinarea sarcinilor
activităţilor în funcţie de natura faptei şi prevederile legii. Într-o cauză, se cer dovedite fapta şi
împrejurările de fapt, inclusiv locul, timpul, modul şi împrejurările în care s-a comis, făptuitorul,
vinovăţia acestuia, circumstanţele agravante şi atenuante ale faptei, prejudiciul, caracterul şi
gravitatea acestora, alte fapte şi împrejurări în măsură să influențeze răspunderea şi stabilirea
pedepsei, cum ar fi, spre exemplu, caracteristica făptuitorului, comportarea victimei,
antecedentele penale etc.48
Elementele enunţate ale obiectului probaţiunii se vor concretiza în planul de cercetare în
funcţie de conţinutul versiunilor elaborate, prin formularea întrebărilor la care activitatea de
urmărire penală trebuie să dea răspuns49.
Este evident că întrebările şi sarcinile ce configurează planul de cercetare diferă nu numai
de la o categorie de infracţiuni la alte, dar şi de la un caz la altul, chiar dacă se atribuie la aceeaşi
categorie. Întotdeauna planul trebuie să prevadă clarificarea unor aspecte esenţiale ale faptei
cercetate50.
Aspecte prevăzute de aşa-numita „formulă a celor 7 întrebări” şi anume: 1). Ce faptă s-a
comis? 2). Unde s-a comis? 3). Când s-a comis? 4). Cine este făptuitorul? 5). Cum a comis
fapta? 6). Cu ajutorul cui? 7). În ce scop?
În plan se vor prevedea activităţile de urmărire penală şi posibilitatea efectuării lor la
nivel tactic cuvenit. În acest scop se va preciza ordinea, locul şi procedeele tactice, prin a căror
47
OSOIANU, Tudor, ODAGIU, Iurie, OSTAVCIUC, Dinu, RUSNAC, Constantin. Tactica acţiunilor de urmărire
penală: Curs universitar. Chişinău: Cartea Militară, 2020. ISBN 978-9975-3366-0-4. CZU 343.1:343.98(075.8). T
12. 338 p. p. 41.
48
OSOIANU, Tudor, ODAGIU, Iurie, OSTAVCIUC, Dinu, RUSNAC, Constantin. Tactica acţiunilor de urmărire
penală: Curs universitar. Chişinău: Cartea Militară, 2020. ISBN 978-9975-3366-0-4. CZU 343.1:343.98(075.8). T
12. 338 p. p. 41.
49
OSOIANU, Tudor, ODAGIU, Iurie, OSTAVCIUC, Dinu, RUSNAC, Constantin. Tactica acţiunilor de urmărire
penală: Curs universitar. Chişinău: Cartea Militară, 2020. ISBN 978-9975-3366-0-4. CZU 343.1:343.98(075.8). T
12. 338 p. p. 41.
50
OSOIANU, Tudor, ODAGIU, Iurie, OSTAVCIUC, Dinu, RUSNAC, Constantin. Tactica acţiunilor de urmărire
penală: Curs universitar. Chişinău: Cartea Militară, 2020. ISBN 978-9975-3366-0-4. CZU 343.1:343.98(075.8). T
12. 338 p. p. 42.
aplicare activităţile planificate să se desfăşoară cu succes. Specificarea termenelor de realizare a
activităţilor de urmărire penală precizează persoanele concrete învestite cu efectuarea acestora 51.
Ofiţerul de urmărire penală va aprecia forţele şi mijloacele de care dispune pentru
moment, dar şi posibilitatea folosirii lor în mod eficient. Termenele efectuării activităţilor
prevăzute în plan pot fi stabilite cu aproximaţie sau în mod concret52.
Planificarea operaţiilor tactice şi a activităţilor de urmărire penală au, de obicei, aceeaşi
structură: determinarea scopului, specificarea ordinii şi a timpului efectuării, a forţelor şi
mijloacelor necesare. Fireşte, conţinutul planului de activităţi este întocmit în funcţie de natura
cauzei, dar şi de specificul activităţii de urmărire penală53.
Planificarea activităţii de urmărire penală într-o cauză concretă capătă forma unui plan
scris al căror elemente principale sunt versiunile, problemele de clarificat în cadrul fiecărei
versiuni, activităţile de urmărire penală prin care se dă răspuns la problemele amintite şi
termenul de rezolvare54.
Forma planului de urmărire penală depinde de experienţa profesională a ofiţerului de
urmărire penală55.
Nu există o formă concretă, obligatorie a unui plan de urmărire penală, ofiţerul de
urmărire penală alege forma pe care o consideră potrivită, de aceea planul se elaborează pe o
foaie unde se indică numai activităţile spre efectuare până la schiţe complicate cu planuri şi
grafice, aşa – numitele planuri analitice. În majoritatea cazurilor se folosesc formele cele mai
simple ale unui plan de urmărire, care conţine notele şi informaţia strict necesară 56.
Aşadar, conchidem precum că, activitatea de planificare se materializează într-un plan
bine determinat, întocmit într-o formă scrisă, care poate căpăta cele mai diverse forme, precum o
schiţare a activităţilor ce urmează a fi efectuate în cazurile simple (de ex. în cazul unui act de
huliganism), până la combinaţii de scheme, tabele, grafice, sisteme de fişe etc. în cazurile

51
OSOIANU, Tudor, ODAGIU, Iurie, OSTAVCIUC, Dinu, RUSNAC, Constantin. Tactica acţiunilor de urmărire
penală: Curs universitar. Chişinău: Cartea Militară, 2020. ISBN 978-9975-3366-0-4. CZU 343.1:343.98(075.8). T
12. 338 p. p. 42.
52
OSOIANU, Tudor, ODAGIU, Iurie, OSTAVCIUC, Dinu, RUSNAC, Constantin. Tactica acţiunilor de urmărire
penală: Curs universitar. Chişinău: Cartea Militară, 2020. ISBN 978-9975-3366-0-4. CZU 343.1:343.98(075.8). T
12. 338 p. p. 42.
53
OSOIANU, Tudor, ODAGIU, Iurie, OSTAVCIUC, Dinu, RUSNAC, Constantin. Tactica acţiunilor de urmărire
penală: Curs universitar. Chişinău: Cartea Militară, 2020. ISBN 978-9975-3366-0-4. CZU 343.1:343.98(075.8). T
12. 338 p. p. 42.
54
OSOIANU, Tudor, ODAGIU, Iurie, OSTAVCIUC, Dinu, RUSNAC, Constantin. Tactica acţiunilor de urmărire
penală: Curs universitar. Chişinău: Cartea Militară, 2020. ISBN 978-9975-3366-0-4. CZU 343.1:343.98(075.8). T
12. 338 p. p. 42.
55
OSOIANU, Tudor, ODAGIU, Iurie, OSTAVCIUC, Dinu, RUSNAC, Constantin. Tactica acţiunilor de urmărire
penală: Curs universitar. Chişinău: Cartea Militară, 2020. ISBN 978-9975-3366-0-4. CZU 343.1:343.98(075.8). T
12. 338 p. p. 42.
56
OSOIANU, Tudor, ODAGIU, Iurie, OSTAVCIUC, Dinu, RUSNAC, Constantin. Tactica acţiunilor de urmărire
penală: Curs universitar. Chişinău: Cartea Militară, 2020. ISBN 978-9975-3366-0-4. CZU 343.1:343.98(075.8). T
12. 338 p. p. 42.
complicate (de ex. cauze penale cu un număr mare de învinuiţi, de acte infracţionale comise sau
episoade etc.).
Cerinţa de bază ce urmează a fi respectată, indiferent de forma planului, rezidă în faptul
ca acesta să cuprindă toate elementele planificării menţionate mai sus, precum: versiunea,
problemele ce urmează a fi elucidate în legătură cu fiecare versiune, operaţiile tactice şi
activităţile de urmărire prin a căror efectuare se prevede verificarea versiunilor şi determinarea
împrejurărilor faptei, termenele şi persoanele executante.
În cazul efectuării urmăririi penale de către un grup de ofiţeri, planificarea capătă o altă
amploare, în paralel cu planul de bază, elaborat de către ofiţerul de urmărire penală autorizat să
dirijeze întreaga activitate de cercetare a cauzei, se vor întocmi planuri individuale pentru fiecare
membru al grupului.
Conţinutul planului diferă în dependenţă de sarcinile atribuite fiecărui ofiţer în parte din
cadrul grupului de ofiţeri şi constă în: verificarea unei sau mai multor versiuni, cercetarea unui
sau a mai multor episoade, a tuturor împrejurărilor faptei comise precum şi a celor ce se referă la
activitatea infracţională a fiecărui învinuit privit în parte.
În situaţia în care fapta infracţională comisă a cuprins mai multe localităţi sau teritorii,
acţiunile de urmărire penală ale membrilor grupului ofiţeri creat, se vor desfăşura după anumite
criterii teritoriale existente.
În cauzele complexe, cu un grad sporit de dificultate, un număr mare de participanţi şi cu
concurs de infracţiuni săvârşite, la planul acţiunilor de urmărire penală, elaborat pentru întreaga
cauză penală, se pot anexa fişe pentru fiecare învinuit, care conţin date despre faptele săvârşite,
probleme ce urmează a fi elucidate, ordinea şi modalităţile de rezolvare a acestora, scheme ce se
referă la structura grupei infracţionale şi a relaţiilor dintre membrii acesteia, grafice referitoare la
efectuarea unor activităţi de cercetare precum reţinerea şi prezentarea spre recunoaştere,
percheziţia, ascultarea învinuiţilor etc.
În scopul evitării sancţiunilor procedurale, un rol deosebit de important în managementul
acţiunilor de urmărire penală îl joacă respectarea termenelor, care la rândul lor, asigură
eficacitatea aplicării principiului operativităţii urmăririi penale şi disciplinează persoana
împuternicită pentru efectuarea urmăririi penale.
Termenele procedurale au un dublu scop: de a promova principiul operativităţii în
procesul penal şi de a asigura o anumită durată minimă şi maximă necesară pentru ca activitatea
procesuală să se desfăşoară în bune condiţii57.
Aşadar, termenul este o limitare de ordin cronologic în îndeplinirea unor acte procesuale
sau în efectuarea unor acte procedurale. Limitarea se realizează prin fixarea de către lege a unui
57
VOLONCIU, Nicolae. Tratat de procedură penală. Partea generală. Vol. I. Bucureşti: Editura Paideia, 1993. 498
p. p. 466.
interval, a unei durate de timp, înăuntrul căruia actul să se efectueze sau a unui moment
procesual, după atingerea căruia să se poată îndeplini actul58.
Într-o societate contemporană, unde ritmul vieţii este alert, timpul constituie cea mai
importantă resursă de care dispunem. Existenţa propriu-zisă a fiinţei umane în condiţiile unei
vieţi contemporane, ar fi imposibilă fără gestionarea timpului. Timpul constituie un fenomen
inerent în management.
Managementul timpului reprezintă controlul realizat de către om al acestei resurse,
constituind, prin urmare, esenţa progresului tehnic şi economic, deoarece fructificarea şi
demonstrarea unei idei depinde de factorul de timp.
La fel, managementul timpului incubă totalitatea activităţilor prin care etapele din proiect
sunt finalizate conform graficului: definirea, ordonarea, estimarea duratelor, planificarea,
urmărirea și controlul.
Azi fenomenul managementului timpului devine tot mai actual şi mai larg utilizat în toate
domeniile de activitate, inclusiv în activitatea de urmărire penală. Pentru un ofiţer de urmărire
penală, procuror, problema dirijării timpului prezintă o importanţă majoră, deoarece toate
activităţile sale sunt limitate de anumite perioade de timp.
În această ordine de idei, managementul timpului în activitatea de urmărire penală,
include următoarele etape consecutive:
 Evidenţă strictă a timpului.
 Optimizarea resurselor de timp.
 Planificarea zilei, săptămânii, lunii sau a unei alte perioade de timp.
 Întocmirea unei liste a acţiunilor de urmărire penală şi aranjarea lor în dependenţă de
gradul de prioritate şi termenul de realizare.
Aşadar, managementul timpului prezintă numeroase avantaje pentru manageri, acesta îi
favorizează prin urmare:
 Să păstreze echilibrul în viaţa profesională şi personală.
 Să stabilească priorităţile.
 Să comunice mai bine.
 Să delege sarcini.
 Să obţină o vedere per ansamblu asupra sarcinilor de realizat.
 Să atingă scopul urmărit.
 Să obţină mai multe rezultate pe unitatea de timp.
 Să-şi dezvolte creativitatea.
58
DOLEA, Igor, ROMAN, Dumitru, SEDLEŢCHI, Iurie ş.a.m.d. Drept procesual penal. Chişinău: Editura Cartier.
ISBN 9975-79-343-6. CZU 343.1(075.8). D 82. 960 p. p. 457.
  Să participe la îmbunătăţirea calităţii vieţii tuturor membrilor organizaţiei.
 Să reziste şi să se adapteze mai bine schimbărilor etc.
Aşadar, activitatea organelor de urmărire penală influenţează nemijlocit asupra actului de
înfăptuire a justiţiei precum şi asupra realizării principiului inevitabilităţii răspunderii penale.
Atingerea respectivului obiectiv – inevitabilitatea răspunderii penale, necesită aplicarea
pe scară largă a cunoştinţelor teoretice şi abilităţilor practice în domeniul tacticii şi metodicii
criminalistice în investigarea anumitor categorii de infracţiuni.
Cercetarea soldată cu succes a oricărei infracţiuni, se află într-o interdependenţă strânsă
cu modalitatea de planificare a activităţii persoanei împuternicite pentru efectuarea urmăririi
penale.
Activitatea unui ofiţer de urmărire penală sau procuror nu poate fi fructuoasă şi nu este
soldată cu succes, dacă este realizată într-o manieră neorganizată, fără a ţine cont de limitele de
timp prestabilite pentru cercetarea diferitor categorii de infracţiuni.
Planificarea cercetării cauzei concrete, fiind un mod (gen) de analiză şi evaluare a
informaţiilor deţinute de către ofiţerul de urmărire penală, prezintă un proces important ca
rezultat al căruia sunt trasate sarcinile investigaţiilor întru atingerea scopului procesului penal 59.
Modalitatea cea mai optimă, rapidă şi eficientă de examinare a unei anumite cauze
penale, în care pe parcursul cercetării apar noi circumstanţe, este implementarea planificării
algoritmizate a urmăririi penale.
Această etapă a activităţii de urmărire penală se aplică pe scară largă în fiecare caz
concret, când ofiţerul de urmărire penală se ciocneşte cu noi circumstanţe ale faptei şi nu are
întotdeauna experienţă suficientă necesară în rezolvarea acestora, dar trebuie să acţioneze, în cel
mai bun caz, sau stagnează procesul de cercetare a infracţiunii, în cel mai rău caz.
În activitatea organelor de urmărire penală, algoritmul reprezintă o combinare de acţiuni
de urmărire penală interdependente, aliniate într-o succesiune optimă, ce vizează obţinerea unui
rezultat dorit într-o anumită perioadă de timp.
Toate acţiunile de urmărire penală realizate în baza planificării algoritmizate nu se
efectuează aleatoriu (după propria voinţă a ofiţerului de urmărire penală sau procurorului), ci
într-un mod ordonat, consecutiv şi ierarhic în baza unui sistem de priorităţi. Fapt ce
demonstrează rolul şi importanța majoră a planificării algoritmizate la îmbunătăţirea practicii de
cercetare a faptelor penale şi optimizarea timpului de lucru a persoanei împuternicite în
exercitarea urmării penale.

59
GHEORGHIŢĂ, Mihail. Tratat de criminalistică. Chişinău: F.E.-P. „Tipografia Centrală”, 2017. ISBN 978-9975-
53-834-3. CZU 343.9(075.8). G 41. 872 p. p. 345.
 Un exemplu elocvent în acest sens ar fi cercetarea planificată algoritmizată a infracţiunii
de şantaj, care presupune realizarea unui set de acţiuni iniţiale, succesive de urmărire penală şi
măsuri speciale de investigaţie şi anume:
 Audierea părţii vătămate.
 Audierea martorilor.
 Percheziţii la domiciliu şi locul de muncă ale persoanei bănuite.
 Ridicarea de obiecte şi documente.
 Prezentarea spre recunoaştere a şantajistului, precum şi a obiectelor, documentelor.
 Confruntarea dintre partea vătămată, martori şi învinuit.
 Verificarea declaraţiilor la locul infracţiunii etc.60
La fel, planificării algoritmizate îi este caracteristic şi dinamismul. Astfel, acţiunile de
urmărire penală deviază în dependenţă de fapta examinată, pe măsura modificării acesteia se
realizează şi anumite acţiuni specifice.
O planificare incorectă a activităţii reprezentanţilor organelor de urmărire penală, însoţită
de întârzierea cercetării în termeni stabiliţi a cauzelor penale, poate apărea în rezultatul:
 Utilizării iraţionale a timpului de lucru.
 Inexistenţei unui plan de acţiuni bine chibzuit.
 Numărul mare de cauze penale aflate în gestiune.
 Lipsei de interacţiune dintre organele de urmărire penală cu organele speciale de
investigaţie în procesul cercetării infracţiunilor.
 Lipsei interesului personal al persoanei împuternicite pentru efectuarea urmăririi
penale în rezultatul final al acesteia.
 Lipsei unor motivări din partea conducătorului, care atrage după sine lipsa de interes
faţă de realizarea atribuţiilor de serviciu etc.
Drept urmare a celor menţionate, specificăm precum că, raţionalizarea timpului de lucru
şi realizarea corespunzătoare a atribuţiilor de serviciu depinde de următorii factori şi anume:
 Stabilirea clară a obiectivelor, sarcinilor şi limitelor de timp pentru realizarea acestora.
 Organizarea zilei de muncă în aşa mod încât 70% să fie dedicate activităţilor
planificate din timp, iar restul 30% unor activităţi neprevăzute, spontane apărute pe parcursul
zile(15% pentru activităţi neprevăzute şi 15% pentru cele spontane).
 Evidenţa timpului cheltuit pentru realizarea activităţilor pe parcursul zilei, care va crea
o imagine completă pe ce s-a cheltuit timpul şi va permite realizarea unui plan din timp a tuturor
acţiunilor ce urmează a fi realizate.
60
GHEORGHIŢĂ, Mihail. Tratat de criminalistică. Chişinău: F.E.-P. „Tipografia Centrală”, 2017. ISBN 978-9975-
53-834-3. CZU 343.9(075.8). G 41. 872 p. p. 795.
  Repartizarea sarcinilor de serviciu în principale, mai puţin principale şi secundare, fapt
ce va permite întocmirea unui plan bine chibzuit cu indicarea fixă a termenelor de realizare a
diferitor activităţi.
 Respectarea principiilor de bază în planificarea timpului şi anume: regularitate,
sistematizare şi succesiune.
Pentru asigurarea realizării fructuoase a managementului activităţii de urmărire penală,
este necesar de inclus în volumul de lucru, acele activităţi de care se poate ocupa efectiv
persoana împuternicită în efectuarea urmăririi penale, într-o anumită perioadă de timp
prestabilită.
În scopul planificării cât mai coincise a activităţilor sale şi realizării rapide a acestora,
reprezentantul organului de urmărire penală îşi poate împărţi activităţile în funcţie de prioritate.
Aşadar, activităţile respective pot fi împărţite în două grupe şi anume:
 Acţiuni de urmărire penală iniţiale, care urmează a fi realizate într-un mod de urgenţă
de către persoana împuternicită pentru efectuarea urmăririi penale (de ex. cercetarea la faţa
locului, audierea bănuitului etc.).
 Acţiuni de urmărire penală ulterioare, pe care persoana împuternicită pentru efectuarea
urmăririi penale le realizează într-o perioadă eşalonată de timp (de ex. dispunerea expertizelor
necesare, inclusiv repetate sau suplimentare etc.).
Drept urmare a celor menţionate mai sus, concluzionăm precum că, managementul
timpului în activitatea de urmărire penală oferă numeroase avantaje, printre care se enumeră
următoarele:
 Favorizează îmbunătățirea calității activităților realizate.
 Favorizează adaptarea la schimbările survenite.
 Favorizează dezvoltarea creativității în muncă.
 Îmbunătățește comunicarea, cooperarea şi interacţiunea dintre conducător şi subalterni.
 Favorizează echilibrul intre viața profesională şi viața personală.
 Favorizează realizarea scopului propus în realizarea atribuţiilor de serviciu.
 Favorizează stabilirea priorităților.
 Favorizează delegarea sarcinilor.
 Oferă o imagine de ansamblu asupra activităților ce urmează a fi realizate.
 Contribuie la îmbunătăţirea calității vieții a angajaților.

3. Rolul managerial al ofiţerului de urmărire penală în activitatea de administrare a

probelor
 În activitatea de administrare a probelor, rolul managerial al ofiţerului de urmărire penală
constă în organizarea sarcinilor în aşa fel, încât în cel mai scurt timp şi într-un mod neîntârziat,
să cerceteze obiectiv, multilateral, sub toate aspectele cauza penală din gestiunea sa.
În această ordine de idei, ofiţerul de urmărire penală, într-un termen restrâns din
momentul parvenirii sesizării cu privire la infracţiune sau după caz, de la începerea urmăririi
penale, va întocmi, şi ulterior va completa, planul acţiunilor de urmărire penală şi măsurilor
speciale de investigaţii necesare pentru soluţionarea justă a cauzei penale.
În acest sens, ofiţerul de urmărire penală are următoarele atribuţii:
(1) Ofiţerul de urmărire penală este persoana care, în numele statului, în limitele
competenţei sale, efectuează urmărirea penală în cauze penale şi exercită alte acţiuni prevăzute
expres de lege.
(2) Ofiţerul de urmărire penală are următoarele atribuţii:
1) asigură înregistrarea, în modul stabilit, a sesizării privind pregătirea sau săvârșirea unei
infracţiuni în cazul în care sesizarea nu a fost înregistrată de conducătorul organului de urmărire
penală, începe urmărirea penală în cazul în care din cuprinsul actului de sesizare sau al actelor de
constatare rezultă bănuiala rezonabilă că a fost săvârșită o infracţiune, propune procurorului
încetarea urmăririi penale, clasarea cauzei penale sau refuzul de a începe urmărirea penală;
2) propune transmiterea cauzei penale pentru urmărire penală după competenţă unui alt
organ de urmărire penală;
3) poartă răspundere pentru efectuarea legală şi la timp a urmăririi penale;
4) propune procurorului înaintarea în instanţa de judecată a demersurilor în vederea
obţinerii autorizaţiei de efectuare a acţiunilor procesuale penale, a măsurilor speciale de
investigaţii sau a autorizaţiei de aplicare a măsurilor procesuale de constrângere, care se
efectuează doar cu autorizarea judecătorului de instrucţie;
5) citează şi audiază persoane în calitate de bănuit, parte vătămată, martori;
6) cercetează şi fixează, în modul stabilit, locul săvârșirii infracţiunii, efectuează
percheziţii, ridică obiecte şi documente, realizează, conform legii, alte acţiuni procesuale;
7) cere documente şi materiale care conţin date relevante pentru cauza penală;
8) dispune efectuarea reviziei documentare, inventarierii, expertizei judiciare şi altor
acţiuni;
9) conduce, din momentul înregistrării faptei social periculoase, măsurile speciale de
investigaţii pentru descoperirea infracţiunii, căutarea persoanelor dispărute fără urmă, precum şi
a bunurilor care s-au pierdut în urma săvârșirii infracţiunii;
 10) dispune, prin comisie rogatorie, altor organe de urmărire penală efectuarea acţiunilor
de urmărire penală;
11) dă dispoziţii organelor de poliţie sau altor organe competente cu privire la reţinere,
aducerea forţată, arestare şi la alte acţiuni procesuale, precum şi le solicită ajutor la efectuarea
acţiunilor de urmărire penală;
12) recunoaşte persoanele ca parte vătămată, parte civilă, parte civilmente responsabilă;
13) întreprinde măsuri, prevăzute de lege, pentru asigurarea reparării prejudiciului cauzat
prin infracţiune;
14) solicită oficiului teritorial al Consiliului Naţional pentru Asistenţă Juridică Garantată
de Stat desemnarea avocatului care acordă asistenţă juridică garantată de stat în cauza penală în
cazurile prevăzute de prezentul cod;
141) informează bănuitul, învinuitul, inculpatul, victima, partea vătămată, partea civilă
despre posibilitatea recurgerii la mediere în temeiul art. 219 alin. (9) şi al art. 276 alin. (7);
15) soluţionează recuzarea interpretului, traducătorului, specialistului, expertului;
16) adoptă ordonanţe referitor la cererile persoanelor participante la proces în legătură cu
cauza penală;
161) prezintă mediatorului informaţia din dosarul penal necesară pentru derularea
procesului de mediere, fără a prejudicia desfăşurarea urmăririi penale;
17) propune alegerea, prelungirea, modificarea şi revocarea măsurilor preventive,
eliberarea bănuitului reţinut până la autorizarea arestării de către instanţă;
18) execută indicaţiile scrise ale procurorului;
19) contestă, în caz de dezacord, la procurorul ierarhic superior indicaţiile procurorului cu
privire la efectuarea unor acţiuni procesuale;
20) prezintă, la cererea procurorului, explicaţii în scris;
21) prezintă procurorului probele acumulate în cauză, necesare pentru punerea sub
învinuire.
(3) În procesul penal, ofiţerul de urmărire penală are şi alte împuterniciri prevăzute de
prezentul cod.
(31) Cerinţele ofiţerului de urmărire penală legate de efectuarea urmăririi penale, în
condiţiile legii, sunt obligatorii pentru toate persoanele fizice şi juridice.
(4) În exercitarea atribuţiilor procesuale, ofiţerul de urmărire penală decide, în mod
independent, cu privire la orientarea urmăririi penale şi efectuarea acţiunilor de urmărire penală,
cu excepţia cazurilor când legea prevede încuviinţarea, autorizarea sau confirmarea acestora de
către procuror ori, după caz, de către judecătorul de instrucţie. Ofiţerul de urmărire penală se
supune prevederilor prezentului cod şi indicaţiilor scrise ale procurorului şi ale conducătorului
organului de urmărire penală. Orice imixtiune în activitatea ofiţerului de urmărire penală este
interzisă.
(41) Dacă nu este de acord cu decizia sau indicaţia conducătorului organului de urmărire
penală ori a procurorului privind efectuarea unor acţiuni de urmărire penală, ofiţerul de urmărire
penală o va contesta imediat, dar nu mai târziu de 3 zile, înaintând procurorului care conduce
urmărirea penală sau, respectiv, procurorului ierarhic superior materialele aferente şi obiecţiile
sale scrise.
(42) Contestarea indicaţiilor prevăzute la alin. (4 1) privind efectuarea unor acţiuni de
urmărire penală, adresată procurorului care conduce urmărirea penală sau, după caz, procurorului
ierarhic superior, nu suspendă executarea lor.
(5) Ofiţerul de urmărire penală este obligat să asigure protejarea drepturilor şi libertăţilor
omului în condiţiile legii procesuale penale61.
Importanţa acestora contribui la o planificare corectă a activităţii ofiţerului de urmărire
penală, care presupune o gestionare corectă şi eficientă a tuturor acţiunilor realizate în coraport
cu respectarea termenilor rezonabili prevăzuţi de legislaţia procesual penală în vigoare. Fapt ce
contribuie enorm la realizarea unui management eficient în activitatea organelor de urmărire
penală, ce presupune:
 Utilizarea raţională a timpului de lucru.
 Existenţei unui plan de acţiuni bine chibzuit.
 Controlul din partea conducătorului.
 Stricta evidenţă a cauzelor penale aflate în gestiune.
 Existenţa unei interacţiuni dintre organele de urmărire penală cu organele speciale de
investigaţie în procesul cercetării infracţiunilor.
 Imparţialitatea persoanei împuternicite pentru efectuarea urmăririi penale.
 Existenţa unor motivări din partea conducătorului, care atrage după sine prezenţa unei
atitudini conştiente faţă de realizarea atribuţiilor de serviciu etc.

3.1. Activitatea managerială a ofiţerului de urmărire penală în vederea asigurării

înregistrării sesizării privind pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni.

Săvârşirea infracţiunii duce la naşterea raportului juridic de drept penal. Conţinutul

acestui raport cuprinde dreptul statutului de a atrage la răspundere penală infractorul şi obligaţia
61
Cod de Procedură Penală nr. 447 Publicat în Monitorul Oficial la 07.06.2003 nr. 104-110.
acestuia de a suporta consecinţele faptei sale. Pentru a soluţiona un atare conflict, ce s-a iscat
între stat şi infractor, este necesară o activitate succesivă din partea statului. De aceea, în orice
stat există organe competente de a soluţiona cauzele penale, organe ce desfăşoară o activitate
denumită proces penal62.
Potrivit art. 1 alin. (1) CPP procesul penal reprezintă activitatea organelor de urmărire
penală şi a instanţelor judecătoreşti cu participarea părţilor în proces şi a altor persoane,
desfăşurată în conformitate cu prevederile prezentului cod. Procesul penal se consideră început
din momentul sesizării sau autosesizării organului competent despre pregătirea sau săvârșirea
unei infracţiuni63.
Sesizarea organului de urmărire penală o putem cataloga în două categorii, în dependenţă
de urmările juridice pe care le produce şi anume:
a) Generale (plângere, denunţ, autodenunţ, proces-verbal cu privire la constatarea
infracţiunii, întocmit de către organele de constatare prevăzut la art. 273 alin (1) CPP, depistarea
nemijlocită de către organele de urmărire penală sau procuror a bănuielii rezonabile cu privire la
săvârşirea unei infracţiuni);
b) Speciale (plângerea prealabilă).
Fiind depusă sesizarea, ofiţerul de urmărire penală conform atribuţiilor sale, prin prisma
activităţii manageriale pe care o desfăşoară, urmează să se asigure că aceasta se înregistrează
imediat în Registrul de evidenţă a infracţiunilor nr. 1, pentru a nu admite tergiversarea sau
pierderea unor date importante pentru constatarea faptelor invocate. La fel, este de menţionat
faptul că ofiţerul de urmărire penală se află într-o strânsă colaborare cu ofiţerul de serviciu al
unităţii de gardă, fapt atestat în Ordinul nr. 121/254/286-0/95, care expres prevede modul de
primire, înregistrare şi examinare a sesizărilor.
Conţinutul compartimentelor Registrului de evidenţă a sesizărilor cu privire infracţiuni,
trebuie să cuprindă următoarele elemente:
1. Numărul de ordine;
2. Timpul depunerii sesizărilor (data, ora, minutele);
3. Persoana care a depus sesizarea (numele, prenumele, patronimicul, domiciliul,
numărul de telefon al persoanei fizice,denumirea, adresa şi telefonul persoanei juridice).
Numărul de înregistrare a certificatului;
4. Conţinutul sesizării (timpul, locul, circumstanţele), articolul Codului Penal;
5. Acţiunile lucrătorului care a recepţionat sesizarea, componenţa grupului operativ, şi
timpul deplasării la locul infracţiunii;

62
T. Osoianu. Drept Procesual Penal partea I Generală (curs universitar). Chişinău, 2020. p.5.
63
A se vedea art. 1 alin. (1) CPP.
 6. Cine, cui şi când a fost dispusă sesizarea pentru examinare,termenul fixat de
conducător pentru examinare;
7. Semnătura persoanei responsabile de examinarea sesizării. Data şi timpul primirii
spre examinare a sesizării;
8. Menţiuni despre prelungirea termenului de examinare şi semnătura persoanei care a
efectuat menţiunea;
9. Data emiterii propunerii de către procuror, timpul expedierii materialelor
procurorului, numărul de ieşire din cancelaria organului, lucrătorul care a emis propunerea;
10. Rezultatele examinării sesizării conform CPP:
- Data începerii urmăririi penale, numărul cauzei penale;
- Data emiterii ordonanţei de refuz în începerea urmăririi penale, numărul materialului
de neîncepere a urmăririi penale64.
După ce plângerea a fost înregistrată în R-1, ofiţerul de urmărire penală sau după caz
ofiţerul de serviciu al unităţii de gardă va elibera persoanei un certificat care atestă faptul că
cererea acesteia a fost înregistrată65.
Referitor la actul de sesizare recepţionat, în cazul când se depune la organul de urmărire
penală, acesta urmează să fi transmită în cel mai scurt timp unităţii de gardă pentru ca să-i să fie
aplicată ştampila specială care include următoarele datele: timpul înregistrării, numărul de
înregistrare, funcţia, numele de familie şi semnătura persoanei care a efectuat înregistrarea în
Registrul Nr.166.
În cazul în care actul de sesizare a fost obţinut prin săvârşirea unei infracţiuni prin care
ofiţerul de urmărire penală a fost solicitat de a fi prezent la faţa locului, acesta în primul rând va
înştiinţa
Unitatea de gardă pentru a înregistra sesizarea conform prevederilor codului de procedură
penala şi a ordinului nr. 121/254/286-0/95, ulterior în baza procesului penal deja început va
efectua toate acţiunile de urmărire penală necesare, cum ar fi cercetare la faţa locului, primirea
plângerii, audierea victimei şi a martorilor, în vederea stabilirii tuturor circumstanţelor.
Ulterior întorcându-se la sediul inspectoratului de poliţie în care îşi desfăşoară activitatea
ofiţerul de urmărire penală, va remite unităţii de gardă numai sesizarea pentru ai fi aplicată
ştampila umedă cu numărul de înregistrare solicitat de la faţa locului.
Totodată, este necesar de menţionat că în situaţia specificată supra care cuprinde
deplasarea ofiţerului de urmărire penală la faţa locului pentru a se expune asupra sesizării
64
Ordinul nr. 121/254/286-0/95 Privind evidenţa unică a infracţiunilor, a cauzelor penale şi a persoanelor care au
săvârşit infracţiuni. Chişinău. ISBN 978-9975-78-660-7.
65
A se vedea art. 265 alin. (1) Cod Procedură penală.
66
Ig. Dolea, Cod de procedură penală al Republicii Moldova (comentariu aplicativ). Ediţia a II-a. Chişinău: Editura
Cartea Juridică, 2020.
organelor de drept, aceasta presupune faptul că ultimul a fost desemnat de către şeful secţiei
urmărire penală pentru un termen de 24 de ore pentru a fi responsabil de documentarea şi
examinarea tuturor sesizărilor.
Referitor la obiectele ridicate prin cercetarea la faţa locului, acestea vor fi împachetate şi
sigilate rămânând la ofiţerul de urmărire penală împreună cu celelalte acte întocmite, iar după ce
actul de sesizare va fi remis conducătorului organului de urmărire penală pentru a depune
rezoluţia prin care va menţiona termenul de examinare a sesizării şi ofiţerul căruia îi va fi
transmis în gestiune.
Ulterior, procesul penal înregistrat, cu rezoluţia conducătorului organului de urmărire
penală, va fi remis înapoi la unitatea de gardă, iar ofiţerul de urmărire penală căruia i-a fost
readresat procesul penal respectiv, se va prezenta, ulterior menţionând în Registrul Nr.1 data, ora
primirii procesului penal, precum şi semnătura sa.
În cazul în care procesul penal a fost repartizat de către conducătorul organului de
urmărire penală unui alt ofiţer decât acelui care a primit sesizarea, sau după caz s-a deplasat la
faţa locului pentru a documenta cazul, ofiţerul menţionat urmează să preia obiectele ridicate de la
faţa locului, pentru a asigura examinarea acestora cu ulterioara lor recunoaştere în calitate de
corp delict.
În această ordine de idei, din momentul primirii procesului de la unitatea de gardă,
ofiţerul de urmărire penală în termenul menţionat de către conducătorul organului de urmărire
penală până la aprecierea privind pornirea sau neînceperea urmăririi penale va efectua doar
acţiunile ce nu suferă amânare în scopul constatării rezonabile cu privire la existenţa sau
inexistenţa infracţiunii.
Este de menţionat faptul că aceste acţiuni de urmărire penală urmează a fi efectuate în
termenul stabilit în rezoluţia conducătorului, iar în caz de prelungire a acestui termen fiind
necesar emiterea raportului cu privire la ,,prelungirea procesului penal” avizat de conducător,
ulterior comunicându-i şi ofiţerului de serviciu al unităţii de gardă pentru a opera cu modificările
în baza de date.
Acţiunile ofiţerului de urmărire penală îndreptate în vederea examinării sesizării cu
privire la constatarea existenţei sau inexistenţei infracţiuni se pot efectua fără antrenarea
făptuitorului la această etapă, însă acestea urmează a fi efectuate într-un termen maxim de 30 zile
din momentul înregistrării sesizării, fapt consemnat în art. 274 alin. (1) Cod Procedură Penală al
Republicii Moldova67.

67
A se vedea art. 274 alin. (1) Cod Procedură penală.
 Deci, importanţa ofiţerului de urmărire penală ca manager în activitatea de administrare a
probelor, asigură cercetarea obiectivă, multilaterală şi complexă a cauzei penale aflate în
gestiunea sa.

Aspecte manageriale în vederea interacţiunii organului de urmărire penală cu organele de

constatare şi alte instituţii.

Descoperirea rapidă a oricărei infracţiuni poate fi efectuată doar cu eforturile unui grup
de lucrători ai organelor de urmărire penală şi speciale de investigaţii. Anume în colaborarea
dintre servicii ale organelor de urmărire penală şi organele speciale rezidă succesul. În afară de
acestea, în procesul cercetării oricărei infracţiuni, ofiţerul de urmărire penală, procurorul deseori
recurg la ajutorul altor subdiviziuni ale organelor speciale şi de drept, reprezentanţilor de
departamente, ministere sau întreprinderi68.
Este de menţionat faptul că în realitatea actuală numărul sesizărilor cu privire la tentativa,
săvârşirea de infracţiuni sau apelarea la organele de drept a cunoscut o ascendenţă remarcabilă,
iar pentru combaterea acestui flagel organele de drept în permanenţă interacţionează între ele în
vederea realizării sarcinilor şi misiunilor prevăzute de Legea nr. 320 din 27.12.2012 cu privire la
poliţie şi statutul poliţistului, adică de a apăra viaţa, integritatea corporală, sănătatea şi libertatea
persoanei, proprietatea privată şi publică, etc.69
Realizarea sarcinilor menţionate supra se datorează colaborării strânse dintre organele de
urmărire penală şi organele de constatare. Ultimele, joacă un rol important în vederea stabilirii
bănuielii rezonabile de comitere a infracţiunilor. Până la momentul actual nu există un act
legislativ care ar stabili în mod concret care este statutul, sarcinile şi sistemul organelor de
constatare, totuşi unele atribuţii ale acestora rezultă din actele normative speciale şi CPP 70.
Continuând ideea relatată putem accentua faptul că doar printr-o strânsă colaborare între
subiecţii şi organele enumerate supra, prin prisma activităţilor planificate de către aceştia
îndreptate spre înfăptuirea justiţiei, se pot pune bazele unui stat democratic, şi, de asemenea,
colaborarea dintre aceşti participanţi la procesul penal, v-a constitui un pas enorm în lupta
eficientă împotriva criminalităţii.
Conform art. 273, Codul de procedură penală enumeră următoarele organe de constatare
şi anume:
- Poliţia, pentru infracţiuni ce nu sunt date în competenţa altor organe de constatare 71.

68
GHEORHIȚĂ, M. Tratat de criminalistică. Chișinău: Tipografia Centrală, 2017, p.354.
69
Legea nr. 320 din 27.12.2012 cu privire la poliţie şi statutul poliţistului.
70
Osoianu T., Ostavciuc D., Chişinău 2021 ,, Urmărirea Penală” Chişinău 2021, p. 34 ISBN 978-9975-3366-8-0
71
A se vedea art. 273 alin. (1) CPP.
 - Poliţia de Frontieră, pentru infracţiuni atribuite prin lege în competenţa sa.
- Centru Naţional Anticorupţie, pentru infracţiuni date prin lege în competenţa sa etc.
Analizând interacţiunea între ofiţerul de urmărire penală şi ofiţerul de investigaţie,
constatăm precum că conform art. 6, alin. (3) ai legii nr. 59 din 29.03.2012 privind activitatea
specială de investigaţii: ofiţerul de investigaţii care efectuează activitatea specială de investigaţii
îşi realizează sarcinile în mod independent, cu excepţia cazului când acţiunea specială de
investigaţii este dispusă şi coordonată sau este condusă în cadrul procesului penal de către
procuror sau de către ofiţerul de urmărire penală, în interacţiune sau în conlucrare cu
colaboratorii confidenţiali72.
Reieşind din cele menţionate supra, putem menţiona faptul că o data cu sesizarea
organului de drept cu privire la tentativa sau săvârşirea unei infracţiuni are loc prima interacţiune
între organul de urmărire penală şi cele de constatare, fapt ce se materializează prin efectuarea
acelor sarcini de bază a căror rol este realizarea cu succes a scopului procesului penal şi
anume: ,,protejarea persoanei, societăţii şi statului de infracţiuni, precum şi protejarea persoanei
şi societăţii de faptele ilegale ale persoanelor cu funcţii de răspundere în activitatea lor legată de
cercetarea infracţiunilor presupuse sau săvârșite’’73.
În realizarea scopului comun, acel de a stabili persoanele vinovate de săvârşirea
infracțiunilor, legiuitorul autohton a indicat expres procedura de interacţiune a organului de
urmărire penală cu cel de constatare, astfel, art. 57 alin. (11) prevede că ofiţerul de urmărire
penală emite dispoziţii organelor de poliţie sau altor organe competente cu privire la reţinere,
aducere forţată, arest şi la alte acţiuni procesuale, precum şi le solicit ajutor la efectuarea
acţiunilor de urmărire penală74.
Referitor la dispoziţiile ofiţerului de urmărire penală puse în sarcina ofiţerului de
investigaţie, ţinem să comunicăm acestea urmează să conţină următoarele criterii:
- Cine a emis dispoziţia şi în sarcina cărui ofiţer i se remite spre executare.
- Fapta infracţională care a servit la pornirea urmăririi penale.
- Măsurile de investigaţie care urmează a fi realizate în vederea elucidării unor anumite
circumstanţe.
Totodată, nu în ultimul rând, pentru a se asigura că acele măsuri de investigaţii vor fi
realizate în totalitate, într-un termen restrâns, ofiţerului de investigaţie i se va stabili din timp
termenul în care va fi obligat să prezinte materialele acumulate.

72
A se vedea prevederile art. 6 alin. 3 din Legea nr. 59 din 29.03.2012 privind activitatea specială de investigaţii,
art. 6 alin. (3).
73
Cod Procedură penală al R. M. art. 1 alin. (2).
74
A se vedea art. 57. alin (11) CPP al RM.
 La rândul său, ofiţerul de investigaţie va întocmi un raport pe numele ofiţerului de
urmărire penală prin care îl va informa în scris despre măsurile efectuate, iar în cazul în care
ofiţerul de investigaţie nu se va încadra în termenul acordat de către ofiţerul de urmărire penală,
acesta, la rândul său, va înainta un raport pe numele ultimului pentru a prelungi termenul
dispoziţiei respective.
La fel, este necesar de menţionat faptul că modalitatea de transmitere a dispoziţiei dintr-o
secţie în alta, obligatoriu se va efectua prin intermediul secţiei Secretariat, care pe actul respectiv
va indica data precum şi numărul de intrare sau ieşire. Această procedură, este necesară de a fi
respectată în scopul ţinerii la evidenţă a tuturor actelor, precum şi a proba în caz de necesitate
tergiversarea urmăririi penale.
O altă etapă de interacţiune, este cea dintre organul de urmărire penală şi organul special
de investigaţie, care se evidenţiază în special la reţinerea persoanei.
Analizând prevederile art. 273 CPP al R. Moldova, în cazul reţinerii persoanelor de către
organele de constatare, cu excepţia comandanţilor de nave sau aeronave, actele de constatare,
mijloacele material de probă şi persoana reţinută se predau organelor de urmărire penală sau
procurorului imediat, sau nu mai târziu de 3 ore de la momentul reţinerii.
Drept urmare, constatăm precum că în cazul reţinerii persoanei organele de constatare
sunt obligate să predea bănuitul până la expirarea termenului de 3 ore de la reţinerea de facto.
Aceste condiţii derivă de la prevederile art. 166 alin. (4) CPP al R. Moldova, în care se
menţionează că reţinerea persoanei mature poate avea loc până la înregistrarea infracţiunii în
modul stabilit de lege.
Înregistrarea infracţiunii se efectuează imediat, dar nu mai târziu de 3 ore de la momentul
aducerii persoanei reţinute la organul de urmărire penală, iar în cazul în care fapta pentru care
persoana este reţinută nu este înregistrată în modul corespunzător, persoana se eliberează
imediat, cu excepţia prevăzută la art. 273 alin. (1)75.
Persoana reţinută, fiind prezentată în intervalul a 3 ore din momentul reţinerii de facto, în
mod de urgenţă ofiţerul de urmărire penală va întocmi procesul verbal de reţinere. La această
etapă ţinând cont de prevederile art. 69 alin. (7) CPP al R. Moldova, obligatoriu va participa
apărătorul numit din oficiu, sau ales de către persoana reţinută.
Este de menţionat faptul că reţinerea nu poate fi limitată de a se efectua în anumite ore,
respectiv a fost creat un Grafic de serviciu al avocaţilor de serviciu din raionul/municipiul în
dependenţă de unde a avut loc fapta infracţională şi a fost a fost reţinută persoana, care cuprinde
numele, prenumele precum şi numărul de telefon al fiecărui avocat care conform graficului în
ziua respective este de serviciu.

75
Osoianu T., Ostavciuc D., Chişinău 2021 ,, Urmărirea Penală” Chişinău 2021, p. 34 ISBN 978-9975-3366-8-0.
 Graficul de serviciu al avocaţilor de serviciu al avocaţilor fiind amplasat pe pagina web al
Consiliului Naţional pentru asistenţa Juridică Garantată de Stat, iar scopul acestui grafic care este
adoptat de către Coordonatorul Oficiului teritorial printr-o dispoziţie, este de a asigura
participanții procesului penal cu serviciile apărătorilor.
Conform Hotărârii 19 din 9 iunie 2015 cu privire la ,,aprobarea standardelor de calitate
ale activităţii avocaţilor care acordă asistenţă juridică garantată de stat pe cauze penale 76”, în
cazul reținerii unei persoane se poate acorda asistența juridică de urgență. Asistenţa juridică de
urgenţă este un tip de asistenţa juridică garantată de stat care se acordă oricărei persoane reţinute
în cadrul unui proces penal pe întreaga perioadă a reţinerii, inclusiv la examinarea demersului cu
privire la aplicarea arestului preventiv, indiferent de nivelul de venit al acesteia. Asistenţa
juridică de urgenţă, de asemenea, se acordă la examinarea demersului cu privire la aplicarea sau
apărătorul înştiinţat nu s-a prezentat la examinarea demersului.
Interacţiunea dintre ofiţer de urmărire penală şi ofiţer de investigaţie la etapa de reţinere,
finisându-se odată cu punerea în sarcina ofiţerului de investigaţie de a plasa persoana reţinută în
Izolatorul de Detenţie Provizorie, fapt consemnat în însuşi procesul-verbal al acţiunii respective.
O altă acţiune de urmărire penală unde activitate ofiţerului de urmărire penală şi de
investigaţii vor condiţiona reciproc ar fi şi cazul Aducerii silite.
Ţinem să menţionăm că aducerea silită la organul de urmărire penală poate fi dispusă de
către ofiţerul de urmărire penală prin emiterea unei ordonanţe, atunci când, fiind citată, în modul
stabilit de lege, persoana nu s-a prezentat fără motive întemeiate şi nu a informat organul care
citat-o despre imposibilitate prezentării sale, iar prezenţa ei era necesară. Totodată, art. 199 alin.
(6) ne relatează faptul că aducerea silită se execută de către organele de poliţie 77, din care expres
face parte şi organul special de investigaţie.
Ordonanţa de aducere silită va cuprinde informaţii referitor la cauza penală, la persoana
care urmează a fi prezentată în faţa organului de urmărire penală, precum şi la datele de
identitate ale respectivei persoane.
Fiind remisă prin scrisoare de însoţire la Secţia Investigaţii Speciale, ordonanţa va fi
repartizată de către şeful secţiei ofiţerului responsabil, iar ultimul va recurge la îndeplinirea
indicaţiei respective.
Deplasându-se la domiciliul persoanei care urmează a fi adusă silit la organul de urmărire
penală, ofiţerul de investigaţie însoţi persoana la ofiţerul de urmărire penală, conform indicaţiei
stabilite de ordonanţa de aducere silită.

76
Hotărârea 19 din 9 iunie 2015 cu privire la ,,aprobarea standardelor de calitate ale activităţii avocaţilor care acordă
asistenţă juridică garantată de stat pe cauze penale.
77
A se vedea art. 199 Cod Procedură Penală al Republicii Moldova.
 În situaţia când persoana nu va fi la domiciliul ei şi prin multitudinea măsurilor speciale
de investigaţie efectuate de ultimul nu se va putea de stabilit locul aflării aceștia, în acest caz
ofiţerul de investigaţie va întocmi şi expedia pe numele ofiţerului de urmărire penală măsurile
efectuate, precum şi audierile vecinilor sau al cercului de cunoscuţi al persoanei referitor la locul
aflării acestuia, totodată ar putea solicita de la autoritatea publică locală un certificat prin care se
va atesta faptul dacă persoana se află în raza localității.
În situaţia când participantul care urmează a fi adusă silit la organul de urmărire penală
locuieşte în alt raion decât în acela unde se desfăşoară urmărirea penală, legislaţia procesual
penală şi Codul de procedură penală nu prevede o modalitate de specială de a o îndeplini, ceea ce
presupune faptul că ordonanţa se va realiza în condiţiile menţionate anterior.
În cazul neprezentării persoanei menţionate în ordonanţa de aducere silită, acţiunile
efectuate de către ofiţerul de investigaţie, vor servi drept temei pentru ca ofiţerul de urmărire
penală, printr-un raport cu propunere să solicite procurorului care conduce urmărire penală
anunţarea persoanei în căutare, iar în cazul în care aducerea silită a fost dispusă în privinţa unui
martor, procurorul în baza materialelor acumulate va avea posibilitatea printr-un demers să se
adreseze judecătorului de instrucţie în vederea aplicării participantului respectiv a următoarei
măsurii de constrângere şi anume: amenda judiciară.
În situaţia când ofiţerul de investigaţii va considera ilegală dispoziţia sau ordonanţa de
aducere silită emisă de către ofiţerul de urmărire penală şi pusă în sarcina sa, atunci el va avea
posibilitatea să o conteste la procurorul care conduce urmărirea penală, în ordinea art. 298 CPP
al R. Moldova78.
Organul de urmărire penală în activitatea pe care o realizează, interacționează cu o
multitudine de organe şi instituții pentru a stabili faptul existenţei componenţei de infracţiune şi
pentru a atrage la răspundere penală persoanele vinovate în pregătirea sau săvârşirea de
interacţiuni, şi nu în ultimul rând la individualizarea pedepsei.
La individualizarea pedepsei un rol important îl joacă stabilirea faptului responsabilităţii
sau iresponsabilităţii persoanei, norme prevăzute de art. 22 şi 23 CP al R. Moldova.
Acest fapt rezultă din interacţiunea dintre ofiţerul de urmărire penală şi medicul specialist
în domeniul dat, ce se materializează printr-o interpelare emisă de ofiţer. Interpelarea remisă în
adresa medicului narcolog sau psihiatru, urmează să cuprindă: numele şi adresa instituţiei unde
remitem solicitarea, numărul cauzei penale în baza căreia se solicită informaţia, articolul în baza
căruia a fost pornită, datele de identitate ale bănuitului precum şi numele prenumele şi semnătura
ofiţerului de urmărire penală.

78
Cod de procedură Penală al R. Moldova art. 298.
 Ţinem să menţionam că interpelările adresate în adresa acestor instituţii se realizează în
baza normelor legale prevăzute de codul de procedură penală la art. 57 alin. 2) pct. (7), ,,unde se
stipulează expres faptul că organul de urmărire penală cere documente şi materiale care conţin
date relevante pentru cauza penală”79.
La fel, interpelarea în cauză se întocmeşte respectând cerinţele Legii 333 din 10.11.2006
privind statutul ofiţerului de urmărire penală, unde la art. 5 alin. (5) prevede că: ,,informaţia
statistică şi de altă natură, certificatele, documentele şi copiile de pe ele solicitate de ofiţerul de
urmărire penală în cauzele în care efectuează urmărirea penală se prezintă gratuit”, iar la art. 12
alin. (1) al prezentei legi, ne mai accentuează încă odată faptul că ,,cerinţele ofiţerului de
urmărire penală legate de efectuarea urmăririi penale, în condiţiile legii, sunt obligatorii pentru
toate persoanele fizice şi juridice”80.
Organul de urmărire penală, în conformitate cu prevederile art. 15 alin. (2) Cod procedură
penală al R. Moldova, îşi va exprima garanția precum că datele obținute nu vor fi utilizate în alte
moduri decât în cadrul urmăririi penale81.
Conţinutul acestor interpelări, precum şi a certificatelor emise vor avea un caracter
confidențial, şi documentele respective vor fi destinate numai pentru uzul organelor abilitate de
lege şi nu vor putea fi date publicităţii. La fel operaţiunile executate fără drept de legătură cu
acest document, adică multiplicarea, adaptarea, completarea, extragerea, utilizarea sau
dezvăluirea către terţi sub orice formă, vor fi pedepsite în conformitate cu legislaţia Republicii
Moldova82.
Primind certificatul de la medical narcolog sau psihiatru, în cazul în care bănuitul se află
la evidenţă cu o careva afecțiune, ofiţerul de urmărire penală obligatoriu va pune accent pe
interacţiunea acestuia cu instituţia expertizei judiciare.
Interacţiunea cu instituţia expertizei judiciare la faza de urmărire penală în cazul în care
participantul la proces se află la evidenţa medicului psihiatru, începe cu emiterea ordonanţei de
numire a expertizei psihiatrice în care vor fi indicate întrebările care urmează a fi soluționate de
către expertul judiciar, pentru a constata starea de responsabilitate în momentul săvârşirii
infracţiunii. Ordonatorul expertizei este obligat să comunice părţilor despre dispunerea expertizei
precum şi să comunice garanţiile de care beneficiază părţile în cazul dispunerii expertizei
judiciare,83 obligatoriu fiind prezent la această etapă şi apărătorul bănuitului precum şi a
reprezentantului legal.

79
Cod de procedură Penală al R. Moldova art. 57 alin (2) pct. 7).
80
Legea 333 din 10.11.2006 privind statutul ofiţerului de urmărire penală art.5) alin. (5) şi art. 12 alin. (1).
81
Cod Procedură Penală al R. Moldova art. 15 alin. (2).
82
Legea nr. 133 din 08.07.2011 cu protecţia datelor cu caracter personal.
83
Cod de procedură penală al Republicii Moldova
 Rolul expertului la această etapă a urmării penale, este reprezintă o importanţă sporită în
realizarea acestui proces, deoarece, el prin prisma respectării tuturor drepturilor omului şi prin
intermediul aplicării cunoştinţelor speciale prevăzută de legea nr. 68 din 14.04.2016 cu privire la
expertiza judiciară și statutul expertului judiciar, va efectua o cercetare ştiinţifico-practică în
baza căreia va emite un raport de expertiză judiciară, care va fi apreciat în coroborare cu celelalte
probe administrate de către organele competente84.
În situaţia în care bănuitul se va afla la evidenţa medicului narcolog, la fel organul de
urmărire penală, conform art. 143 alin. (1) pct. 3) 85 va numi expertiza judiciară pentru
constatarea starea de responsabilitate a persoanei în momentul săvârşirii infracţiunii.
În cazul când se atestă o afecţiune psihică sau narcologică, care ar împiedica desfăşurarea
procesului penal şi realizarea scopului acestuia, confirmat prin raportul de expertiză judiciară,
ofiţerul de urmărire penală, prin prisma atribuţiilor sale, va remite un raport cu propunere
procurorului în vederea suspendării urmăririi penale, încetarea procesului penal în cazurile
prevăzute în art.285 sau în cazurile când din caracterul faptei şi starea psihică a celui care a
săvârșit-o rezultă că această persoană nu prezintă pericol pentru societate, ori trimiterea cauzei în
instanţa de judecată dacă s-a constatat că există temeiuri de a se aplica faţă de cel care a săvârșit
infracţiune măsuri de constrângere cu caracter medical.
Procurorul la rândul său va emite o ordonanţă prin care va trimitere cauza în instanţa de
judecată, în afară de prevederile art. 255, trebuie să conţină toate circumstanţele cauzei stabilite
la urmărirea penală, temeiurile pentru aplicarea măsurilor de constrângere cu caracter medical,
precum şi argumentele apărătorului şi ale altor persoane care resping temeiurile de aplicare a
acestor măsuri, dacă acestea au fost expuse.
În caz de încetare a procesului, dacă persoana respectivă, prin caracterul faptei şi starea
psihică, nu prezintă pericol pentru societate, dar este recunoscută alienată mintal, organul de
urmărire penală comunică despre aceasta organelor locale de ocrotire a sănătăţii 86.
O categorie de participanţi nu mai puţin importantă în cadrul procesului penal este
reprezentată de către Traducător şi Interpret, prin intermediul cărora are loc respectarea
principiului dreptului la apărare.
Dreptul la apărare a este pe larg interpretat în cadrul art. 6) par. 3 lit. e) din Convenţia a
Drepturilor Omului care statuează că: ,,orice persoană are, mai ales, dreptul să fie informat, în
cel mai scurt timp, într-o limbă pe care o înțelege şi în mod amănunţit, despre natura şi cauza
acuzaţiei aduse împotriva sa.

84
Legea cu privire la expertiza judiciară și statutul expertului judiciar: nr. 68 din 14.04.2016. În: Monitorul Oficial
al Republicii Moldova, 2016, nr. 157-162.
85
Cod de procedură penală al Republicii Moldova 143 alin. (1) pct. 3).
86
Cod de procedură penală al Republicii Moldova art. 495.
 În același sens, la nivelul Uniunii Europene a fost adoptată Directiva 2010/64/UE a
Parlamentului European și Consiliul din 20 octombrie 2010 privind dreptul la interpretare și
traducere în cadrul procedurilor penale care la art. 3 că: persoanelor suspectate sau acuzate, care
nu înțeleg limba în care se desfășoară procedurile penale respective, li se furnizează într-un
interval rezonabil de timp traducerea scrisă a tuturor documentelor esențiale pentru a se garanta
faptul că respectivele persoane pot să își exercite dreptul la apărare și pentru a garanta caracterul
echitabil al procedurilor87.
La etapa urmăririi penale, asigurarea participatului la proces cu interpret sau traducător,
ofiţerul de urmărire penală va întreba participantul dacă posedă limba de stat, iar în caz că nu o
cunoaşte şi participantul nu are posibilitatea să asigure prezenţa unui interpret ales de către
acesta, ofiţerul de urmărire penale va asigura efectuarea următoarelor acţiuni cu prezenţa
interpretului.
Ofiţerul de urmărire penală va emite o solicitare la biroul de traduceri cu care instituţia în
care activează are încheiat contract, ulterior la stabili ora, acţiunea de urmărire penală care se va
efectua precum şi locul desfășurării.
Interpretul, sau după caz traducătorul odată ce va căpăta statut de participant al procesului
penal respective, se va conduce de prevederile legii nr. 11.12.2008 cu privire la statutul,
autorizarea şi organizarea activităţii de interpret şi traducător în sistemul justiţiei.
Prezenta lege reglementează faptul că interpretul sau traducătorul este obligat să păstreze
confidenţialitatea informaţiei de care a luat cunoştinţă în legătură cu exercitarea obligaţiilor sale
profesionale chiar și după încetarea activității.
Totodată, interpretul sau traducătorul nu este ţinut să respecte obligaţia de
confidenţialitate şi este obligat să sesizeze autorităţile competente dacă informaţia de care a luat
cunoştinţă în legătură cu exercitarea obligaţiilor sale profesionale se referă la o infracţiune 88.
Aceste acţiuni la fel sânt consemnate şi în procesul verbal al acţiunii respective, unde
ofiţerul de urmărire penală până la începerea acţiunii de urmărire penală propriu zise îi comunică
traducătorului sau interpretului drepturile şi obligaţiile sale, precum şi sancţiunea pentru
89
traducerea sau interpretarea falsă prevăzută la art. 312 Cod Penal al R. Moldova, fiind
consemnat prin semnătură acest fapt, ulterior se poate recurge la acţiunea planificată.
Ca şi în cazul expertului judiciar a specialistului, cât şi a traducătorilor şi interpreţilor nu
se poate de neglijat instituția incompatibilităţii, recuzării şi abţinerii.

87
Osoianu T. Drept procesual Penal. Partea I (Generală). Suport de curs. Chişinău, 2020, 183 p.
88
Legea nr.264 din 11.12.2008 cu privire la statutul, autorizarea şi organizarea activităţii de interpret şi traducător în
sistemul justiţiei.
89
Cod Penal al Republicii Moldova art. 312.
 De această opinie este şi autorul Ion Neagu relatează ideea precum că una din cerinţele
esenţiale pentru buna înfăptuire a justiţiei penale este încrederea deplină pe care justiţiabilii
trebuie să o aibă în organele judiciare penale. Neîncrederea în felul de a-şi îndeplini atribuţiile de
către subiecţi oficiali zdruncină autoritatea hotărârilor penale şi subminează prestigiul organelor
judiciare al justiţiei penale. De aceea, pentru situaţiile în care prezumţia de imparţialitate şi
obiectivitate ar fi pusă la îndoială, legiuitorul a prevăzut remediile procesuale adecvate
menţionate mai sus90.
Cererea de soluţionare a recuzării şi abţinerii se va înainta organului de urmărire penală,
procurorului sau instanţei, care vor emite o ordonanţă sau respectiv o încheiere asupra acestui
fapt prin care se vor expune asupra circumstanţelor invocate, iar hotărârile nu vor fi susceptibile
de a fi atacate separat91.
Referitor la cheltuielile judiciare suportate de către instituţia unde se realizează urmărirea
penală pentru a asigura bună desfăşurare a procesului şi a nu admite încălcarea unor drepturi ale
participanţilor, ținem să menţionam că aceasta urmează să fie trecute în contul statului, fie vor fi
suportate de către condamnat92.
Drept urmare a celor menţionate mai sus, în esenţă, interacțiunea existentă între subiecţi
procesului penal, asigură realizarea de către stat a obligaţiei sale ce constă în garantarea
drepturilor părții vătămate, părţii civile, bănuitului, învinuitului, inculpatului precum și a tuturor
cetăţenilor, că circumstanțele faptei ilicite vor fi depistate, constatate, examinate şi apreciate într-
un mod complex, astfel încât persoanei vinovate de comiterea unei infracţiuni i se va aplica o
pedeapsă egal proporţională şi corespunzătoare cu fapta comisă de către aceasta.
Scopul conlucrării dintre organele de urmările penală, constă în obligaţia prevenirii,
curmării sau examinării faptei infracţionale comise. La fel, nu în ultimul rând, asigurarea
reparării consecințelor negative ale faptei ilicite.
Astfel, cele menţionate mai sus, constituie temeiuri primordiale ce contribuie la
conlucrarea, în cadrul procesului penal, dintre organului de urmărire penală şi alte instituții.

Conlucrarea organului de urmărire penală care exercită urmărirea penală cu alte organe
de urmărire penală.

În cauzele penale complicate sau voluminoase, pentru a asigura buna desfăşurare a

urmăririi penale în vederea realizării scopului propus, în dependenţă de unele circumstanţe ar
90
Neagu, Ion. Tratat de procedură penală, vol. I. Bucureşti: Ed. „Global Lex”, 2004. p. 293. 487 p. ISBN 973-
86207-4-0.
91
Dolea Ig. Cod de procedură penală. Comentariu aplicativ. Ediția II. Chișinău: „Cartea Juridică”, 2020. 1408 p.
ISBN 978-9975-3418-0-6.
92
Cod de procedură penală al Republicii Moldova art. 229.
putea fi necesara şi o conlucrare între organele de urmărire penală constituite în cadrul diferitor
instituţii în conformitate cu prevederile art. 253 CPP al R. Moldova.
Astfel, sarcina esenţială a conlucrării între organele de urmărire penală constă în
elaborarea şi implementarea unor bune practice, care ar unifica eforturile mai multor
subdiviziuni de acelaşi domeniu de competenţă, care ar avea un obiectiv bine determinat, necesar
pentru realizarea bunelor practici.
Totodată, putem comunica faptul că delegaţia poate fi considerată ca o modalitate de
creare a unui grup de ofiţeri din cadrul mai multor instituţii de drept, cărora ofiţerul care
efectuează urmărirea penală sub conducerea procurorului, din oficiu permite efectuarea de
acţiuni de urmărire penală de către organul menţionat în delegaţie.
Referitor la acest subiect, Codul de Procedură Penală reglementează faptul că delegaţia se
dispune de către organul de urmărire penală unui alt organ de urmărire penală, fără a implica în
această acţiune pe conducătorul urmăririi penale, care este procurorul. După părerea noastră, în
cazul emiterii delegaţiei, legiuitorul nu a lăsat loc de interpretare, doar a omis reglementare
corectă şi logică a acestei proceduri, şi anume ofiţerul de urmărire penală emiţând delegaţia, ar
urma să o coordoneze cu procurorul care conduce urmărire penală, în vederea excluderii
eventualelor plângeri cu privire la efectuarea acţiunilor de urmărire penală de către persoane
terţe.
În această ordine de idei, se pune întrebarea dacă în cazul depunerii unor plângeri în
conformitate cu prevederile art. 298 Cod Procedură Penală al R. Moldova, care acţiune va fi
contestată, delegaţia ofiţerului de urmărire penală în gestiunea căruia se află cauza penală, sau
acţiunile şi actele întocmite de către ofiţerul de urmărire penală în gestiunea căruia a fost dispusă
spre executare delegaţia?
Este necesar de menţionat că delegaţia se dispune unui alt organ de urmărire penală, care
are atribuţiile ofiţerului de urmărire penală. În acest caz, pot fi aplicate şi prevederile art. 4 din
Legea privind statutul ofiţerului de urmărire penală. În caz contrar, probele administrate de
organul căruia i-a fost delegată efectuarea acţiunii procesuale, pot fi lovite de nulitate 93.
Raza pe care o cuprinde acţiunile de urmărire penală nu tot timpul pot fi influenţate de
principiul teritorialităţii, astfel, în cazul în care anumite acţiuni de urmărire penală trebuie să fie
efectuate în afara teritoriului în care este desfăşurată urmărirea penală, organul de urmărire
penală le efectuează însuşi sau dispune, prin delegaţie, efectuarea acestor acţiuni unui alt organ,
care este obligat a executa această delegaţie în termen de cel mult 10 zile.
Ofiţerul de urmărire penală are atribuţia de a dispune, prin comisie rogatorie, altor organe
de urmărire penală efectuarea acţiunilor de urmărire penală (art. 57 alin. (2) pct. 10) CPP). În

93
Dolea Ig. Comentariu aplicativ. Chişinău, 2016. p. 611.
raport cu prevederile art. 57 alin. (2) pct. 10) CPP a R. Moldova, menţionăm că legislatorul nu
utilizează termenul de delegaţie.
Conducătorul organului de urmărire penală, conform prevederilor art. 56 alin. (2/1) lit. b)
CPP, transmite ofiţerului de urmărire penală spre executare cererea de comisie rogatorie şi
delegaţia privind efectuarea acţiunilor de urmărire penală primite de la alte organe de urmărire
penală.
Deci, legislatorul nu este consecvent în reglementarea atribuţiilor organelor de urmărire
penală privitor la dispunerea şi executarea delegaţiilor în sensul prevăzut la art. 258 CPP, fapt
care a condus la practică de urmărire penală neuniformă în acest domeniu. În acest sens susţinem
că comisia rogatorie se referă la o categorie aparte a asistenţei juridice internaţionale în materie
penală.
În cazul în care organul de urmărire penală purcede la efectuarea acţiunilor procesuale în
afara teritoriului, el anunţă despre aceasta organul respectiv în raza teritorială în care se vor
efectua aceste acţiuni.
În cazul urmăririi penale cu privire la una sau mai multe infracţiuni din cele specificate la
229/2 alin. (2) CPP, organul de urmărire penală/procurorul dispune, prin delegaţie Agenţiei de
Recuperare a Bunurilor Infracţionale efectuarea investigaţiilor financiare paralele în vederea
urmăririi bunurilor, acumulării probelor cu privire la acestea şi indisponibilizării lor.
Agenţiei de Recuperare a Bunurilor Infracţionale va informa prin procesul-verbal de
consemnare a rezultatelor investigaţiilor financiare paralele organul de urmărire penală despre
măsurile întreprinse în cadrul termenului de realizare a urmăririi penale, informând la fiecare 60
de zile, organul de urmărire penală despre rezultatele investigaţiilor paralele 94.
Un alt caz în care organele de urmărire penală conlucrează între ele, îl putem considera
etapa verificării competenţei.
La acest subiect, potrivit art. 271 CPP al R. Moldova ne comunică faptul că organul de
urmărire penală sau procurorul sesizat în modul prevăzut de art. 262 CPP al R. Moldova este
obligat să-şi verifice competența, în această ordine de idei, dacă organul de urmărire penală
constată că nu este competent a efectua urmărirea penală, imediat, dar nu mai târziu de 3 zile,
trimite cauza procurorului care exercită conducerea urmăririi penale pentru a o transmite
organului competent95.
În cele 3 zile prevăzute de Codul de procedură penală, ofiţerul va fi obligat că în
corespundere cu atribuţiile sale de serviciu în mod complet şi operativ să efectueze toate
acţiunile de urmărire penală ce nu suferă amânare, inclusiv audierile părţilor, reţineri, ridicări,
etc.
94
Osoianu T., Ostavciuc D. Urmărirea Penală. Chişinău, 2021 ISBN 978-9975-3366-8-0. p. 178.
95
Cod Procedură Penală al R. Moldova art. 271 alin. (1), (2).
 Această posibilitate, îi conferă ofiţerului de urmărire penală, posibilitatea fixării tuturor
elementelor de fapt ce vor servi la constatarea împrejurărilor care au importanţă pentru justa
soluţionare a cauzei penale.
După ce a finisat toate acţiunile necesare la acea etapă, ofiţerul de urmărire penală va
anexa toate materialele acumulate la cauza penală, şi întocmind un raport pe numele procurorului
are conduce urmărirea penală, îi va propune transmiterea cauzei penale organului competent, iar
procurorul la rândul său dispunând în acest sens o ordonanţă.
Totodată, Codul de Procedură Penală, permite ca procurorul printr-o ordonanţă să
transmite organului de urmărire penală al MAI o cauză penală, ce este de competenţa unui alt
organ de urmărire penală, în corespundere cu art. 271 alin. (7) CPP al R. Moldova, atribuind
numai Procurorului General şi adjuncţilor săi o asemenea prerogativă. Astfel, în cazurile în care
altcineva decât Procurorul General sau adjuncţii lui, a dispus retragerea cauzei de la organul de
urmărire penală competent, conform art. 268, 269 CPP al R. Moldova şi o transmite organului de
urmărire penală al MAI, aceasta constituie caz de încălcare a competenţei funcţionale şi material,
iar încălcarea regulilor privind competenţa materială atrage la nulitatea absolute numai a actelor
întocmite de către organul de urmărire penală, dar nu şi a actelor întocmite în conformitate cu
art. 257 alin. (2) CPP al R. Moldova, cât şi acelor întocmite de către procuror care a condus
urmărirea penală în cauză96.
Aşadar, funcţia de conlucrare între organele de urmărire penală este un instrument de
bază în soluţionare şi acumularea unor date cu un impact decisiv asupra înfăptuirii justiţiei, în
cazul în care se cere acea conlucrare.
Participarea activă în conlucrarea dintre organele de urmărire de penală, asigură
descoperirea rapidă a infracţiunilor, identificarea infractorilor precum şi nu în ultimul rând
asigurarea ordinii publice într-un stat de drept.

6. Unele atribuţii manageriale ale judecătorului de instrucţie asupra urmăririi penale

Judecătorul de instrucţie ca participant la procesul penal, posedă unele atribuţii

manageriale în cadrul urmării penale care asigură prin urmare buna desfăşurare a acesteia.
Conform prevederilor art. 41 CPP al RM, în cursul urmăririi penale, judecătorul de
instrucţie asigură controlul judecătoresc prin:
1) dispunerea, înlocuirea, încetarea sau revocarea arestării preventive şi a arestării la
domiciliu;

96
Dolea Ig. Comentariu aplicativ. Chişinău, 2016. p. 629.
 2) dispunerea liberării provizorii a persoanei reţinute sau arestate, revocarea ei, ridicarea
provizorie a permisului de conducere a mijloacelor de transport;
3) autorizarea efectuării percheziţiei, examinării corporale, punerii sub sechestru a
bunurilor, ridicării de obiecte ce conţin secret de stat, comercial, bancar, a exhumării cadavrului;
4) dispunerea internării persoanei în instituţie medicală;
5) autorizarea interceptării comunicărilor, reţinerii, cercetării, predării, percheziţionării
sau ridicării trimiterilor poştale, înregistrării de imagini;
6) audierea martorilor în condiţiile art. 109, 110 şi 1101;
61) examinarea cererilor privind accelerarea urmăririi penale;
62) autorizarea, la demersul procurorului, a efectuării măsurilor speciale de investigaţii,
date prin lege în competenţa sa;
63) examinarea contestaţiilor depuse de către părţile în proces privind acţiunile
procurorului ierarhic superior;
64) examinarea excluderii din hotărâre a unor capete de învinuire dacă persoana
condamnată a fost extrădată;
7) efectuarea altor acţiuni procesuale prevăzute de Codul de procedură penală 97.
Una din principalele atribuţii manageriale ale judecătorului de instrucţie asupra urmăririi
penale reiese din alin. (61), art. 41 CPP al RM şi anume examinarea cererilor privind accelerarea
urmăririi penale.
Accelerarea urmării penale poate fi cerută când există pericol de încălcarea a termenului
rezonabil. Rezonabilitatea termenului urmării penale reprezintă o garanţie fundamentală
reglementată atât de legislaţia procesual-penală autohtonă, cât şi de actele internaţionale.
În acest sens, în art. 6 § 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului este stipulat
precum că: „Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în mod public
şi în termen rezonabil, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va
hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra
temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa”98.
Reieşind din prevederile art. 20 CPP al RM, rezonabilitatea termenului al urmării penale
trebuie să fie apreciată ținându-se cont de criteriile stabilite de lege precum: complexitatea
cazului, comportamentul participanţilor la proces, conduita organului de urmărire penală şi a
instanţei de judecată, importanţa procesului pentru cel interesat, vârsta de până la 18 ani a
victimei.

97
Cod de procedură penală al Republicii Moldova: nr. 122 din 14 martie 2003. În: Monitorul Oficial al Republicii
Moldova, 2003, nr. 104-110.
98
Convenţia pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor fundamentale. Roma, 04.11.1950. Ratificată prin
Hotărârea Parlamentului Republicii Moldova Nr. 1298 din 27.07.1997.
  Complexitatea cazului – include toate circumstanţele relevante a cauzei penale,
inclusiv acţiunile procesuale care necesită a fi efectuate, volumul materialului probator
administrat, numărul participanţilor la proces etc.
 Comportamentului părţilor – este un criteriu aplicat în situaţia când acesta duce la o
tergiversare neîntemeiată a procesului. Aceasta poate avea loc în primul rând când persoana se
eschivează de la prezentarea în faţa organului de urmărire penală, a procurorului şi a instanţei de
judecată. Situaţii când poate fi considerat un comportament al parţii care nu a dus la încălcarea
dreptului la un proces în termen rezonabil pot fi diverse. Nu se poate considera ca o tergiversare
a procesului în situaţia când persoana îşi realizează drepturile sale procesuale privind înaintarea
cererilor , sau realizarea dreptului la apărare etc.
 Conduita organului de urmărire penală şi a instanţei de judecată – ţine de diligenţa şi
rapiditatea cu care acestea realizează obligaţiile sale pozitive de a investiga şi a judeca o cauză
penală. De acest criteriu ţine şi obligaţia statului să organizeze sistemul legal în aşa fel, încât să
permită organelor competente să asigure judecarea cauzelor, aflate în gestionarea instanţelor într-
un termen rezonabil. Statul trebuie să organizeze astfel sistemul organelor de drept, încât să
asigure o soluţionare rapidă şi fluentă a cauzelor. În general, statul nu poate motiva o soluţionare
lentă a cauzelor prin volumul mare de muncă.
 Importanţa procesului pentru cel interesat – este un criteriu, care fiind esenţial pentru
drepturile omului, se analizează în funcţie de circumstanțele cauzei penale şi de persoana
implicată în proces în orice calitate.
 Starea de minorat – a victimei se ia în consideraţie la stabilirea respectării termenului
rezonabil. Aceasta , ca şi alte instituţii procesual-penale are ca şi scop a oferi o protecţie mai
mare, prin accelerarea instrumentării cauzei, pentru a evita pe cât e de posibil consecinţele
nefaste ale procesului penal asupra acestor categorii de persoane99.
La fel, conform art. 20, alin. (5) şi alin. (6) al CPP al RM: „(5) În situaţia în care, la
efectuarea urmăririi penale sau la judecarea unei cauze concrete, există pericolul încălcării
termenului rezonabil, participanţii la proces pot adresa judecătorului de instrucţie sau, după
caz, instanţei care judecă în fond cauza o cerere privind accelerarea urmăririi penale sau a
procedurii de judecare a cauzei. Examinarea cererii se face în absenţa părţilor, în termen de 5
zile lucrătoare, de către judecătorul de instrucţie sau, după caz, de către un alt judecător sau de
un alt complet de judecată decât cel care examinează cauza.
(6) Judecătorul de instrucţie sau instanţa decide asupra cererii din alin. (5) printr-o
încheiere motivată, prin care fie că obligă organul de urmărire penală sau, după caz, instanţa
99
POALELUNGI, Mihai, DOLEA, Igor, VÎZDOAGĂ, Tatiana. Manualul judecătorului pentru cauze penale.
Chişinău: ÎS.F.E.-P. „Tipografia Centrală”, 2013. ISBN 978-9975-53-231-0. CZU 343+341.6(082). M 30. 1192 p. p.
69.
care judecă în fond cauza să întreprindă un act procesual, stabilind, după caz, un anumit termen
pentru accelerarea procedurii, fie că respinge cererea. Încheierea nu se supune nici unei căi de
atac”100.
Din prevederile legale distingem că atunci când o parte în proces consideră că i se încalcă
termenul rezonabil la soluționarea efectivă a cauzei sale poate solicita, printr-o cerere,
accelerarea urmăririi penale. Cererea respectivă se va depune judecătorului de instrucție.
În opinia Curţii Constituţionale: „faptul că este suspendată cauza penală nu poate servi
drept temei de respingere a plângerii înaintate în baza articolului 20 din Codul de procedură
penală”101.
Astfel, Curtea Constituţională specifică precum că: „articolul 20 din Constituție
garantează, inter alia, ca urmărirea penală și judecarea cauzei să fie desfășurate într-un termen
rezonabil. Principiul termenului rezonabil al procesului penal reprezintă un element al aplicării
dreptului la un proces echitabil. Conform acestui principiu, organele de urmărire penală şi
instanțele de judecată au obligația de a asigura soluționarea cauzelor penale într-un termen
rezonabil (a se vedea HCC nr. 3 din 23 februarie 2016, § 78)”102.
De asemenea, în competenţa judecătorului de instrucţie conform prevederilor art. 300,
alin. (31) CPP al RM se include şi examinarea cererilor privind accelerarea urmării penale. Partea
care se consideră afectată de o tergiversare nejustificată a urmării penale, sesizează judecătorul
de instrucţie la locul efectuării urmăririi penale sau a măsurii speciale de investigaţii. Judecătorul
de instrucţie, examinând o asemenea plângere, adoptă o încheiere motivată prin care obligă
organul de urmărire penală să accelereze efectuarea actelor de urmărire penală necesare, care se
impun din conţinutul cauzei în termen rezonabil. Această încheiere a instanţei este obligatorie
pentru executare de către organul de urmărire penală şi de către procurorul care conduce
urmărirea penală în această cauză103.
Aşadar, o dată cu adoptarea Legii privind repararea de către stat a prejudiciului
cauzat prin încălcarea dreptului la judecarea în termen rezonabil a cauzei sau a dreptului
la execut104, la nivel naţional s-a creat un mecanism unic şi centralizat, care are drept scop
asigurarea respectării termenului rezonabil în cadrul procesului judiciar.
100
Cod de procedură penală al Republicii Moldova: nr. 122 din 14 martie 2003. În: Monitorul Oficial al Republicii
Moldova, 2003, nr. 104-110.
101
DCC nr. 4 din 20.01.2020 de inadmisibilitate a sesizării nr. 206g/2019 privind excepția de neconstituționalitate a
articolului 282 din Codul de procedură penală (durata maximă de menținere a statutului de învinuit al persoanei)
(pct. 38).
102
DCC nr. 4 din 20.01.2020, (pct. 30) din Dosarul nr. 206g/2019.
103
POALELUNGI, Mihai, DOLEA, Igor, VÎZDOAGĂ, Tatiana. Manualul judecătorului pentru cauze penale.
Chişinău: ÎS.F.E.-P. „Tipografia Centrală”, 2013. ISBN 978-9975-53-231-0. CZU 343+341.6(082). M 30. 1192 p. p.
70.
104
Legea Nr. 87 din 21.04.2011 privind repararea de către stat a prejudiciului cauzat prin încălcarea
dreptului la judecarea în termen rezonabil a cauzei sau a dreptului la execut. În: Monitorul Oficial al
Republicii Moldova Nr. 107-109 din 01.07.2011, art. 282.
 La fel, Accelerarea urmăririi penale este un subiect sensibil și este strâns legat de
termenul examinării cauzei penale, în general, și de termenul urmăririi penale, în mod special.
Nerespectarea termenului rezonabil sau, mai bine zis, încălcarea acestui termen afectează
dreptul părților la un proces echitabil în virtutea art. 6 al CtEDO.
În acest context, Curtea Europeană a stabilit că: „durata rezonabilă a unei proceduri
trebuie apreciată în funcție de circumstanțele cauzei și cu ajutorul următoarelor criterii:
complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente, precum
și miza litigiului pentru cel interesat (e.g. a se vedea Nakhmanovich v. Rusia, 2 martie 2006, §
95; Holomiov v. Moldova, 7 noiembrie 2006, § 137; Hajibeyli v. Azerbaidjan, 10 iulie 2008, §
50; Cravcenco v. Moldova, 15 ianuarie 2008, § 44; Matei și Tutunaru v. Moldova, 27 octombrie
2009, § 55; Pînzari v. Moldova, 29 septembrie 2009, § 31; Chiarello v. Germania, 20 iunie 2019,
§ 45)”105.
Evaluarea termenului rezonabil al urmăririi penale este reglementată și de legislația
procesuală penală autohtonă.
Astfel, potrivit art. 20 alin. (1), (2) și (3) CPP: „(1) Urmărirea penală şi judecarea
cauzelor penale se face în termene rezonabile. (2) Criteriile de apreciere a termenului rezonabil
de soluţionare a cauzei penale sunt: 1) complexitatea cazului; 2) comportamentul participanţilor
la proces; 3) conduita organului de urmărire penală şi a instanţei de judecată; 3 1) importanţa
procesului pentru cel interesat; 4) vârsta de până la 18 ani a victimei. (3) Urmărirea penală şi
judecarea cauzelor penale în care sunt persoane aflate în arest, precum şi minori, se fac de
urgenţă şi în mod preferenţial”.
Legislația procesuală penală indică în mod concret că la fiecare fază sau etapă a
procesului penal există subiecți diferiți cu privire la respectarea termenului rezonabil.
Astfel, potrivit art. 52 alin. (1) pct. 7) CPP: „În cadrul urmăririi penale, procurorul, în
limita competenţei sale materiale şi teritoriale asigură respectarea termenului rezonabil de
urmărire penală în fiecare cauză penală”.
Prin urmare, la faza urmăririi penale respectarea termenului rezonabil este asigurată de
procuror, ultimul având și împuterniciri în temeiul art. 259 CPP de a stabili și prelungi termenul
urmăririi penale.
De asemenea, la faza urmăririi penale, în cazul în care părțile consideră că este încălcat
termenul de examinare a cauzei sale acestea pot depune o cerere în acest sens instanței de
judecată. Judecătorul de instrucție dispune de competența de a verifica respectarea termenului
rezonabil în conformitate cu prevederile art. 41 pct. 61) și art. 300 alin. (31) CPP.

105
DCC nr. 4 din 20.01.2020 (pct. 32).
 Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut precum că: „aflarea persoanei într-o
stare de incertitudine cu privire la viitorul său pentru o perioadă îndelungată de timp, ținând
cont de faptul că risca o condamnare penală, este contrară articolului 6 din Convenție. Curtea
Europeană a subliniat că acuzatul are dreptul la examinarea cazului său cu o diligență specială
și că, în materie penală, articolul 6 din Convenție este conceput pentru evitarea incertitudinii în
care se află o persoană acuzată (Kalpachka v. Bulgaria, 2 noiembrie 2006, § 65; Borzhonov v.
Rusia, 22 ianuarie 2009, § 39; Grigoryan v. Armenia, 10 iulie 2012, § 129; Borobar și alții v.
România, 29 ianuarie 2013, § 80)”106.
Potrivit Curţii Constituţionale: „În cazul în care există pericolul încălcării termenului
rezonabil, persoana, inclusiv învinuitul, dispune de remedii procesuale pentru apărarea
dreptului la judecarea cauzei într-un termen rezonabil.
Astfel, dacă o persoană consideră că este menținută în calitate de învinuit o perioadă
îndelungată de timp, atunci aceasta ar putea solicita accelerarea urmăririi penale conform
articolului 20 alin. (5) și (6) din Codul de procedură penală [desfășurarea procesului penal în
termen rezonabil]. Prin urmare, învinuitul dispune de un instrument procesual de apărare a
dreptului la respectarea celerității procesului prin utilizarea recursului acceleratoriu”107.
Remedii procesuale în vederea apărării dreptului la un proces echitabil, prin prisma
termenului rezonabil o are nu doar persoana care riscă o condamnare penală108.
Soluții de ordin procesual pentru a revindeca respectarea termenului rezonabil le au și
celelalte părți ale procesului penal.
Acest drept este înserat în art. 20 alin. (5) CPP. Potrivit normei respective: „În situaţia în
care, la efectuarea urmăririi penale sau la judecarea unei cauze concrete, există pericolul
încălcării termenului rezonabil, participanţii la proces pot adresa judecătorului de instrucţie
sau, după caz, instanţei care judecă în fond cauza o cerere privind accelerarea urmăririi penale
sau a procedurii de judecare a cauzei”.
Din imperative legale menționate și anume a sintagmei „participanţii la proces pot
adresa judecătorului de instrucţie”, se desprinde ideea precum că legea nu indică concret care
dintre participanți au dreptul și care nu de a se adresa cu o cerere privind accelerarea urmăririi
penale. Codul de procedură penală acordă aceste remediu tuturor participanților care consideră
că dreptul la un proces echitabil, prin nerespectarea termenului rezonabil, li s-a încălcat.
De menționat că, în normele de procedură penală ce acordă nemijlocit drepturi procesuale
pentru părțile în proces, cu excepția învinuitului și apărătorului acestuia, nu este indicat în

106
DCC nr. 4 din 20.01.2020 (pct. 37).
107
DCC nr. 4 din 20.01.2020(pct. 38).
108
Conform art. 66 alin. (2) pct. 35) CPP, învinuitul are dreptul de a sesiza procurorul ierarhic superior sau, după
caz, instanța de judecată despre încălcarea termenului rezonabil.
concret acest remediu, iar prin art. 20 alin. (5) CPP legislatorul a lărgit spectrul subiecților
procesului în privința recursului acceleratoriu.
Prin urmare, considerăm că acest drept îl au doar victima, partea vătămată, bănuitul,
învinuitul, partea civilă, partea civilmente responsabilă, reprezentanții legali, reprezentanții și
succesorii lor, precum și apărătorii.
Astfel, propunem ca în normele ce acordă drepturile acestor subiecți să fie prevăzut în
mod concret dreptul la remediul de accelerare a procedurilor în care sunt vizați aceștia.
Constatăm, că legislația procesuală penală nu reglementează conținutul cererii de
accelerare a urmăririi penale, nici după formă și nici după conținut.
Conform opiniei noastre, legea procesuală penală trebuie modificată și completată, astfel
încât să prevadă ca cererea privind accelerarea urmăririi penale să fie formulată în scris și această
cerere trebuie să cuprindă:
a) denumirea instanței de judecată;
b) numele, prenumele, domiciliul sau reşedinţa persoanei fizice, respectiv denumirea şi
sediul persoanei juridice;
c) calitatea procesuală în cauza penală a persoanei fizice sau juridice care întocmeşte
cererea;
d) numele şi calitatea celui care reprezintă partea în proces, iar în cazul reprezentării prin
avocat, numele acestuia şi sediul profesional;
e) adresa de corespondenţă;
f) numărul cauzei penale;
g) organul de urmărire penală care instrumentează cauza penală;
h) motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază cererea privind accelerarea urmăririi
penale;
i) data şi semnătura persoanei care depune cererea.
În continuare ne propunem să analizăm normele procesuale penale care acordă pârghii de
asigurare a termenului rezonabil și de respectare a acestui termen.
În unele cazuri, legea procesuală penală indică termeni concreți pentru efectuarea unor
acțiuni sau a unor acte procesuale, de exemplu, prezentarea în termen de 48 de ore de către
procuror judecătorului de instrucție procesul-verbal şi suportul în original pe care au fost
înregistrate comunicările (art. 1329 alin. (15) CPP), aplicarea măsurilor de protecție pe un termen
de până la 3 luni (art. 2151 alin. (4) CPP), soluționarea imediată dar nu mai târziu de 15 zile a
cererilor și demersurilor (art. 246 alin. (1) CPP), expedierea actelor de constatare organului de
urmărire penală în termen de 24 ore (art. 273 alin. (3) CPP), dispunerea începerii urmăririi
penale în cel mult 30 zile (art. 274 alin. (1) CPP), verificarea de către procuror a cauzei primite
în termen de cel mult 15 zile (art. 290 alin. (1) CPP), etc.
În aceste termene organul de urmărire penală este obligat să efectueze acțiunea sau actul
procesual, ceea ce dă naștere unui mijloc impus de lege pentru netergiversarea urmăririi penale și
respectarea unor drepturi a participanților la proces.
De asemenea, Codul de procedură penală prin prisma art. 230 alin. (2), stipulează precum
că: „În cazul în care pentru exercitarea unui drept procesual este prevăzut un anumit termen,
nerespectarea acestuia impune pierderea dreptului procesual şi nulitatea actului efectuat peste
termen”.
În alte cazuri, Codul de procedură penală impune obligațiuni la respectarea termenului
rezonabil și măsuri imperative privind asigurarea termenului de către unii subiecți procesuali. De
exemplu, termenul de urmărire penală fixat de procuror este obligatoriu pentru ofiţerul de
urmărire penală (art. 259 alin. (3) CPP), respectarea termenului rezonabil la urmărirea penală se
asigură de către procuror (art. 20 alin. (4) CPP) etc.
Conform art. 271 alin. (4) CPP: „Dacă procurorul ierarhic superior, în limita
competenţei sale materiale şi teritoriale, din oficiu sau la solicitare, constată în mod rezonabil
că organul de urmărire penală sau procurorul cărora, conform legii, le revine efectuarea sau
conducerea urmării penale nu asigură în termen rezonabil cercetarea completă, obiectivă și sub
toate aspectele a circumstanţelor cauzei în vederea stabilirii adevărului, acesta dispune, printr-o
ordonanţă motivată, efectuarea urmăririi penale de către un alt organ similar”.
Aceste prevederi presupun pârghii efective și concrete în asigurarea termenului rezonabil
al urmăririi penale și asigurării dreptului la un proces echitabil.
Reieşind din cele menţionate mai sus, participanții la proces, care consideră că li se
încalcă dreptul la examinarea cauzei sale într-un termen rezonabil pot înainta o cerere cu privire
la accelerarea urmăririi penale. Această cerere se va examina de către judecătorul de instrucție.
Potrivit art. 20 alin. (5) CPP: „Examinarea cererii se face în absenţa părţilor, în termen
de 5 zile lucrătoare, de către judecătorul de instrucţie sau, după caz, de către un alt judecător
sau de un alt complet de judecată decât cel care examinează cauza”.
Cu regret, legea procesuală penală nu reglementează procedura examinării cererii de
accelerare a urmăririi penale.
În atare de circumstanțe apare întrebarea care este procedura, dacă legea nu o prevede în
mod expres? Practica judiciară ne demonstrează că atunci când s-a depus cererea privind
accelerarea urmăririi penale, judecătorul de instrucție solicită procurorului o notă informativă
privitor la cauza penală, care ar cuprinde acțiunile ce au fost efectuate, precum și ce măsuri
urmează să fie îndeplinite în cauza respectivă și care este motivul tergiversării urmăririi penale în
general. Drept exemplu poate servi încheierea din 20.11.2019 109, în care este expres indicat faptul
parvenirii notei informative din partea procurorului.
Această practică în opinia noastră nu corespunde bunelor practici în materie, deoarece
judecătorul de instrucție examinează cererea privind accelerarea urmăririi penale fără a avea
acces efectiv la materialele cauzei penale, iar nota informativă prezentată de procuror este una
subiectivă și poate conține informații ce nu corespund materialelor cauzei penale cercetate.
Totodată, procedura solicitării notei informative nu este reglementată de legea procesuală penală.
Având în vedere cele expuse, considerăm că în cazul parvenirii unei cereri privind
accelerarea urmăririi penale în secretariatul instanței de judecată și după repartizarea acesteia
aleatoriu judecătorului de instrucție, ultimul trebuie să solicite, în termeni imediați, dar nu mai
târziu de 3 zile, procurorului materialele cauzei penale. În așa mod vor fi respectate principiile
procesului penal, implicit cel al cercetării nemijlocite, sub toate aspectele a probelor prezentate
de părți.
Dacă judecătorul de instrucție va cerceta cererea privind accelerarea urmăririi penale în
raport cu materialele cauzei penale, acesta va putea decide obiectiv asupra conținutului cererii
respective.
O problemă în acest sens poate apărea asupra accesului părților la materialele cauzei
penale. După noi, nu există careva impedimente, deoarece judecătorul de instrucție, fiind
garantul respectării drepturilor, ținând cont de confidențialitatea urmăririi penale, în urma
audierii poziției fiecărui participant la ședință, va decide în ce măsură aceștia pot avea acces la
materialele prezentate de procuror.
În această ordine de idei, propunem ca prevederile art. 20 alin. (5) CPP să fie modificate
și completate, astfel încât ședința de judecată privind examinarea cererii de accelerare a urmăririi
penale să fie închisă, dar cu participarea părții care a depus cererea respectivă și a procurorului
care exercită sau conduce urmărirea penală.
Bineînțeles, în formula propusă ar exista riscul tergiversării examinării cererii. Din
perspectiva indicată, considerăm că această cerere poate fi examinată în lipsa părților, cu condiția
existenței dovezilor de citare legală a părților la procedura remediului acceleratoriu.
În concluzie putem afirma etapele examinării cererii privind accelerarea urmăririi penale
de până la pronunțare, și anume:
 înregistrarea cererii respective în cancelaria instanței;
 desemnarea judecătorului de instrucție prin distribuirea aleatorie a cererii;
 solicitarea imediată, dar nu mai târziu de 3 zile, a cauzei penale;

109
Încheierea Judecătoriei Chișinău, sediul Centru din 20.11.2019, emisă în Dosarul nr. 10-1516/19.
  prezentarea materialelor cauzei penale de către procuror judecătorului de instrucție în
cel mult 24 de ore din momentul solicitării;
 citarea părților (procurorului și a persoanei care a înaintat cererea sau a apărătorului
acesteia);
 ascultarea părților și examinarea materialelor dosarului;
 examinarea cererii în lipsa părților (procurorului sau a persoanei care a înaintat cererea
ori a apărătorului acesteia), cu condiția că există dovada citării legale.
Susținem că ședința de judecată în procedura recursului acceleratoriu, trebuie să fie
desfășurată cu respectarea principiilor procesului penal și în condițiile generale ale judecării
cauzei, aplicate în mod corespunzător.
După examinarea cererii privind accelerarea urmăririi penale, judecătorul de instrucție
este obligat să se pronunțe.
În conformitate cu prevederile art. 20 alin. (6) CPP: „Judecătorul de instrucţie sau
instanţa decide asupra cererii din alin. (5) printr-o încheiere motivată, prin care fie că obligă
organul de urmărire penală sau, după caz, instanţa care judecă în fond cauza să întreprindă un
act procesual, stabilind, după caz, un anumit termen pentru accelerarea procedurii, fie că
respinge cererea. Încheierea nu se supune nici unei căi de atac”.
După cum observăm judecătorul de instrucție se va pronunța privitor la cererea de
accelerare a urmăririi penale prin emiterea unei încheieri, dispunând admiterea cererii și
obligarea organului de urmărire penală să întreprindă un act procesual, fie respinge cererea.
De menționat este faptul că, poate exista și admiterea parțială a cererii.
Potrivit normei indicate supra judecătorul de instrucție, care decide admiterea cererii
privind accelerarea urmăririi penale, obligă organul de urmărire penală să întreprindă un act
procesual. În continuare ne propunem să analizăm sintagma prevăzută la art. 20 alin. (6) CPP
„un act procesual”.
Suntem dispuși să înțelegem că legislatorul prin act procesual a avut în vedere actul
procedural definit în art. 6 pct. 1) CPP ca: „document prin care se consemnează orice acţiune
procesuală prevăzută de prezentul cod, şi anume: ordonanţă, proces-verbal, rechizitoriu,
încheiere, sentinţă, decizie, hotărâre etc.”.
Prin urmare, pentru neinterpretarea ambiguu a noțiunilor respective, suntem de părerea
precum că „actul procesual” din art. 20 alin. (6) CPP să fie substituit cu sintagma „act
procedural”.
De asemenea, opinăm precum că sintagma „obligă organul de urmărire penală ... să
întreprindă un act procesual”, poate avea mai multe înțelesuri. Nu excludem că în cazul când
judecătorul de instrucție va obliga întreprinderea unui act procedural, organul de urmărire penală
va executa cerințele instanței de judecată, realizând doar acel act. De exemplu, judecătorul de
instrucție va obliga audierea unui martor, stabilind un termen concret pentru aceasta. Organul de
urmărire penală va audia doar acest martor și din nou va tergiversa examinarea cauzei penale.
Considerăm că, judecătorul de instrucție trebuie să decidă nu doar privitor la îndeplinirea unui
act, ci asupra urmăriri penale în ansamblu, stabilind un termen concret în vederea finalizării
acesteia110.
O altă problemă pe care am dori să o abordăm este stabilirea termenului de către
judecătorul de instrucție privind obligarea organului de urmărire penală de a îndeplini actele
procedurale și terminarea urmăririi penale.
Astfel, prin stabilirea unui anumit termen, legea presupune stabilirea termenului concret
(zile, luni, ani etc.). În practica judiciară întâlnim cazuri când judecătorul de instrucție nu
stabilește în mod concret termenul respectiv. Drept exemplu poate servi – Încheierea Judecătoriei
Chișinău (sediul Ciocana) din 16.06.2020111.
În speță judecătorul de instrucție admite cererea de accelerare a urmăririi penale și obligă
organul de urmărire penală și procurorul să întreprindă în termeni proximi acțiuni procesuale.
Astfel, instanța nu stabilește un termen concret, folosind sintagma „termeni proximi”.
Este totuși de apreciat faptul că, în aceiași încheiere, judecătorul de instrucție nu a dispus
doar îndeplinirea unui act procedural, dar a dispus întreprinderea acțiunilor de către organul de
urmărire penală și procuror în vederea adoptării unei soluții potrivit art. 291 CPP.
Considerăm această abordare corectă în vederea asigurării dreptului la un proces
echitabil, prin respectarea termenului rezonabil, obligând organul de urmărire penală și
procurorul de a termina urmărirea penală.
Prin urmare judecătorul de instrucție trebuie să stabilească un termen în vederea
accelerării urmăririi penale și îndeplinirii actelor procedurale ce se impun, iar reieșind din
materialele cauzei penale să stabilească un termen prin care obligă organul de urmărire penală și
procurorul să întreprindă măsuri în vederea finalizării urmăririi penale. Pentru a evita
interpretarea ambiguă a normelor procesual penale privind remediul acceleratoriu propunem
modificarea și completarea art. 20 alin. (6) CPP în acest sens.
De asemenea, am atestat cazuri în care instanțele resping cererea privind accelerarea
urmăririi penale din motivul neprezentării de către părți a unor probe în susținerea cerințelor
invocate. Drept exemplu, poate servi – Încheierea Judecătoriei Chișinău (sediul Ciocana) din

110
Evident judecătorul de instrucție nu va dicta soluția de finalizare a urmăririi penale – fie încetarea, fie –
terminarea urmăririi penale cu expedierea cauzei în instanța de judecată.
111
Încheierea Judecătoriei Chișinău (sediul Ciocana) din 16.06.2020, emisă în cadrul dos. nr. 10-836/2020.
09.06.2020112, prin care a fost respinsă cererea avocatului din motivul că la cererea privind
accelerarea urmăririi penale nu au fost anexate alte acte și probe în susținerea celor invocate.
Considerăm că hotărârile de agest gen nu s-ar înscrie la bunele practici în materie,
deoarece ar pune pe umerii persoanei care reclamă tergiversarea urmăririi penale, o povară
excesivă.
La faza urmăririi penale, bănuitul, învinuitul nu poate dispune de careva probe, nu
cunoaște toate materialele cauzei penale și, respectiv, nu poate prezenta actele respective
instanței de judecată.
Legea procesuală penală acordă remediul de accelerare a urmăririi penale prin simpla
pretindere a încălcării acestui drept. Respectiv, partea nu este obligată să prezinte careva dovezi
în acest sens. Ba din contra, cele invocate în cerere trebuie verificate prin obligarea procurorului
de a prezenta materialele cauzei penale, iar acestea urmează a fi supuse examinării în cadrul
ședinței de judecată.
Considerăm că termenul stabilit de către judecătorul de instrucție la admiterea cererii
privind accelerarea urmăririi penale are o influență directă asupra termenului de urmărire penală
stabilit sau prelungit de către procuror.
Astfel, suntem de părerea că, deși stabilirea și prelungirea termenului de urmărire penală,
potrivit art. 259 CPP, este atribuția procurorului, totuși atunci când judecătorul stabilește
termenul ca urmare a examinării cererii de accelerare a urmăririi penale, acest termen este
obligatoriu și presupune noul termen de urmărire penală, care poate fi prelungit doar de către
judecătorul de instrucție la demersul motivat al procurorului.
Prin urmare, se impune imperativ completarea și modificarea legii procesuale penale în
acest sens. Or, în cazul în care procurorul, după depășirea termenului stabilit de judecătorul de
instrucție, prelungește termenul urmăririi penale și efectuează acțiuni procesuale, ultimele riscă
să cadă sub incidența nulității sau inadmisibilității, ca acte îndeplinite peste termenul prevăzut de
lege.
Potrivit art. 300 alin. (4) CPP: „Demersurile şi plângerile înaintate conform prevederilor
alin. (1)-(31) se examinează de către judecătorul de instrucţie la locul efectuării urmăririi penale
sau a măsurii speciale de investigaţii”.
Conținutul normei respective dictează imperativ locul unde se examinează cererea de
accelerare a urmăririi penale. Cu alte cuvinte, cererea de accelerare a urmăririi penale se va
depune la instanța de judecată (judecătorul de instrucție) în raza teritorială de efectuare a
urmăririi penale sau a măsurii speciale de investigații.

112
Încheierea Judecătoriei Chișinău (sediul Ciocana) din 09.06.2020, emisă în cadrul dos. nr. 10-813/2020.
 Există lacune și în cazul normei vizate, deoarece potrivit art. 300 alin. (4) CPP,
judecătorul de instrucție ar examina doar demersurile și plângerile. Aceste două acte nu pot fi
considerate ca cerere de accelerare a urmăririi penale.
Din analiza prevederilor art. 300 CPP, rezultă că demersurile și plângerile sunt acte
diferite de cererea de accelerare a urmăririi penale, abordând altfel de obiecte de examinare.
În actuala reglementare s-ar prezuma că cererea privind accelerarea urmăririi penale
urmează procedura depunerii plângerii în ordinea art. 298-299/2, 313 CPP, ceea ce vine în
contrazicere cu prevederile art. 20 alin. (5) CPP.
Prin urmare, considerăm necesar a fi completat și modificat art. 300 alin. (4) CPP, astfel
încât să reglementeze, pe lângă demersuri și plângeri, și examinarea cererii privind accelerarea
urmăririi penale specificată în art. 300 alin. (3/1) CPP.
Din perspectiva celor analizate supra, conchidem precum că, legislația procesuală penală
garantează destule remedii pentru asigurarea termenului rezonabil al urmăririi penale, precum și
pârghii destule pentru a asigura dreptul părților la un proces echitabil.
Atunci când judecătorul de instrucție examinează cererea privind accelerarea urmăririi
penale, acesta, ținând cont de criteriile prevăzute la art. 20 CPP, trebuie să aprecieze caracterul
rezonabil al urmăririi penale, având în vedere următoarele aspecte:
a) natura şi obiectul cauzei;
b) complexitatea cauzei, inclusiv prin luarea în considerare a numărului de participanţi şi
a dificultăţilor de administrare a probelor;
c) elementele de extraneitate ale cauzei;
d) etapa procesuală în care se află cauza şi durata etapelor procesuale anterioare;
e) comportamentul părții care a depus cererea privind accelerarea urmăririi penale în
cadrul cauzei penale investigate, inclusiv din perspectiva exercitării drepturilor sale procesuale şi
procedurale şi din perspectiva îndeplinirii obligaţiilor sale în cadrul procesului;
f) comportamentul celorlalţi participanţi în cauză, inclusiv al autorităţilor implicate;
g) intervenţia unor modificări legislative aplicabile cauzei;
h) alte elemente de natură să influenţeze durata procedurii.
Or, dreptul depunerii cererii privind accelerarea urmăririi penale trebuie să fie un
remediul efectiv în vederea garantării dreptului la un proces echitabil.
Aşadar, judecătorul de instrucţie posedă anumite competenţe manageriale în activitatea
de urmărire penală, care rezultă atât din prevederile art. 20 a CPP, precum şi din art. 6 al CEDO.
Asigurarea termenului rezonabil al urmăririi penale reprezintă o obligaţia pozitivă atât
organului de urmărire penală, cât şi a procurorului.
 Însă, în cazul existenţei unui pericol de încălcare a termenului rezonabil, poate fi sesizat
judecătorul de instrucţie, care se va expune asupra cererii de accelerare şi va stabili termenul de
terminare a urmăririi penale, prevenind prin urmare încălcarea unei garanţii de care beneficiază
părţile la proces, care la rândul său, este reglementată atât de legislaţia naţională, cât şi de
tratatele internaţionale ratificate de Republica Moldova.