Basmul - Povestea lui Harap-Alb de Ion Creangă

I. Tema și viziunea despre lume

Redactează un eseu de minimum 400 de cuvinte, în care să prezinți particularități ale unui
text narativ studiat, aparținând lui Ion Creangă.
În elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele repere:
– evidențierea a două trăsături care fac posibilă încadrarea textului narativ studiat într-o perioadă,
într-un curent cultural/literar sau într-o orientare tematică;
– comentarea a două episoade/secvențe relevante pentru tema textului narativ studiat;
– analiza a două elemente de structură, de compoziție și de limbaj, semnificative pentru textul
narativ studiat (de exemplu: acțiune, conflict, relații temporale și spațiale, incipit, final, tehnici
narative, instanțe ale comunicării narative, perspectivă narativă, limbaj etc.).

1. Introducere
Basmul este specia genului epic, popular sau cult, în versuri sau în proză, în care sunt
narate întâmplările fantastice ale unor personaje imaginare aflate în luptă cu forţele malefice pe
care ajung să le biruiască în final. G. Călinescu scria că „basmul este o oglindire în orice caz a
vieţii în moduri fabuloase”. Principalele caracteristici ale basmului cult sunt: prezenţa cifrelor
magice, a formulelor specifice iniţiale, mediane şi finale, prezenţa probelor şi a ajutoarelor
eroului, drumul iniţiatic, capacitatea personajelor de a se metamorfoza etc.
Ion Creangă este considerat cel mai mare povestitor român și face parte din perioada
marilor clasici ai literaturii române, alături de Mihai Eminescu, I. L. Caragiale, Ioan Slavici, Titu
Maiorescu. „Povestea lui Harap-Alb” este basm cult, publicat de Ion Creangă în revista
Convorbiri literare la 1 august 1877, apoi în ziarul Timpul. Împletirea elementelor reale şi
fabuloase creează fantasticul, însă Creangă îmbină supranaturalul popular cu evocarea realistă a
satului moldovenesc, de unde reiese originalitatea acestei creaţii. Oralitatea este caracteristică
scrierilor lui Creangă, care „vorbește ca un povestitor, ca un om care stă pe o laviță și istorisește
altora, fiind el însuși erou chiar în narațiunea obiectivă” (G. Călinescu). Opera a fost considerată
de Garabet Ibrăileanu „o adevărată epopee a poporului român”, iar de Lazăr Şăineanu un basm
unic în literatura română „nu numai prin dimensiuni, dar şi ca valoare etică şi estetică”.

2. Cuprins
a) Trăsăturile basmului
Povestea lui Harap-Alb este un basm cult, deoarece are un autor, incipitul şi finalul
textului prezintă aspecte particulare, modul de a povesti este specific lui Ion Creangă, apar
umorul şi oralitatea. Principalele trăsături ale basmului prezente şi în opera lui Creangă sunt
existenţa formulelor specifice basmului şi a probelor la care este supus protagonistul.
Formulele specifice basmului sunt cele iniţiale, mediane și finale. Incipitul este specific
basmului, „Amu cică era odată într-o ţară un crai...”, și are rolul de a proiecta naraţiunea în
fabulos, făcând trecerea de la planul real, în cel ireal. Formulele mediane au rolul de a menţine şi
de a suscita interesul şi curiozitatea cititorului, dar și rolul de a face o legătură mai firească între
episoade și de a comprima timpul narațiunii. Acestea apar mai ales în descrierea călătoriilor lui
Harap-Alb: „și merg ei o zi, și merg două, și merg patruzeci și nouă”; „mai merge el înainte prin
codru cât merge”; „Harap Alb și cu ai săi mai merg ei cât merg și, într-o târzie vreme, ajung la
împărăție, Dumnezeu să ne ție, că cuvântul din poveste, înainte mult mai este”. Formula finală,
„şi a ţinut veselia ani întregi şi acum mai ţine încă”, readuce cititorul în prezentul naraţiunii,
restabilesc ordinea de la început şi mimează invenţia.
Prezenţa probelor este o trăsătură importantă în basm, deoarece personajul parcurge un
drum iniţiatic, iar acestea au rolul de a-l pregăti pentru misiunea de mai târziu. Spre deosebire de
basmul popular unde eroul este supus la trei probe, Harap-Alb este supus la mai multe probe de
personaje diferite. În primul rând, acesta este supus la o probă a curajului de către tatăl său care
se deghizează în urs. În al doilea rând, Spânul îl supune la trei probe: să aducă salăţi din grădina
ursului, să aducă capul şi pielea cerbului şi să o aducă pe fata împăratului Roş. În ultimul rând,
împăratul Roș îl supune la şase probe: să doarmă în casa de aramă încinsă, să aleagă macul din
nisip, să mănânce şi să bea mult, să o deosebească pe fiica sa de sora acesteia, fată “luată de
suflet”, să o păzească pe fata împăratului care noaptea se metamorfoza în pasăre şi să aducă apa
vie, apa moartă şi cele trei smicele de măr dulce. Protagonistul reușește să treacă de aceste probe
cu ajutorul prietenilor săi: calul, Sfânta Duminică, Setilă, Gerilă, Flămânzilă, Ochilă, Pasări-Lăți-
Lungilă, furnicile și albinele.

b) Tema operei
Tema operei este specifică basmului şi reprezintă lupta dintre cele două forţe contrare şi
triumful binelui asupra răului din finalul operei. Binele este reprezentat de Harap-Alb, crai,
împăratul Verde, Sfânta Duminică, calul eroului, albine, furnici, prietenii lui Harap-Alb, iar răul
este reprezentat de Spân şi Împăratul Roș.
Un episod semnificativ în care este ilustrată tema basmului este schimbul de identitate pe
care îl face eroul cu Spânul, atunci când acesta îl păcăleşte, închizându-l în fântână. Fiul craiului
este naiv şi cade în cursa Spânului care îl închide în fântână şi îl determină să-i spună scopul
călătoriei. Pentru a nu-şi pierde viaţa, fiul craiului acceptă să devină slugă până când va muri şi
va învia din nou, iar Spânul îi pune un nume eroului: Harap-Alb.

— Ei, da' ce răcoare-i aici! „Chima răului pe malul pârăului!” Îmi vine să nu mai ies
afară. Dumnezeu să ușureze păcatele celui cu fântâna, că bun lucru a mai făcut. Pe arșițele
ieste, o răcoreală ca asta mult plătește!
Mai șede el acolo puțin și apoi iese afară, zicând:
— Doamne, stăpâne, nu știi cât mă simțesc de ușor; parcă îmi vine să zbor, nu altăceva!
Ia vâră-te și d-ta oleacă, să vezi cum ai să te răcorești; așa are să-ți vină de îndemână după
asta, de are să ți se pară că ești ușor cum îi pana...
Fiul craiului, boboc în felul său la trebi de aieste, se potrivește Spânului și se bagă în
fântână, fără să-i trăsnească prin minte ce i se poate întâmpla. Și cum sta și el acolo de se
răcorea, Spânul face tranc! capacul pe gura fântânii, apoi se suie deasupra lui și zice cu glas
răutăcios:
— Alelei! fecior de om viclean ce te găsești; tocmai de ceea ce te-ai păzit n-ai scăpat. Ei,
că bine mi te-am căptușit! Acum să-mi spui tu cine ești, de unde vii și încotro te duci, că, de nu,
acolo îți putrezesc ciolanele![…]
Și, de azi înainte, eu o să fiu în locul tău nepotul împăratului, despre care mi-ai vorbit,
iară tu — sluga mea; și atâta vreme să ai a mă sluji, până când îi muri și iar îi învia.[...]
— De-acum înainte să știi că te cheamă Harap-Alb; aista ți-i numele, și altul nu.

Un alt episod semnificativ pentru ilustrarea temei este finalul operei, atunci când binele
învinge răul. Supărat că a fost dată pe faţă înşelătoria de către fata împăratului Roș, Spânul îl
decapitează pe Harap-Alb crezând că el este cel care a încălcat jurământul făcut la fântână, acela
de a-l sluji până va muri și va învia din nou. Calul eroului îl omoară pe impostor urcându-l în
înaltul cerului de unde îi dă drumul. Fata împăratului Roş îl învie pe Harap-Alb cu ajutorul
obiectelor magice, apa vie, apa moartă și cele trei smicele de măr dulce, acesta moşteneşte
împărăţia împăratului Verde şi se căsătoreşte cu aceasta.
Iar Spânul, văzând că i s-a dat vicleșugul pe față, se repede ca un câine turbat la Harap-
Alb și-i zboară capul dintr-o singură lovitură de paloș, zicând:
— Na! așa trebuie să pățească cine calcă jurământul! Dar calul lui Harap-Alb îndată se
repede și el la Spân și-i zice:
— Pân-aici, Spânule! Și odată mi ți-l înșfacă cu dinții de cap, zboară cu dânsul în înaltul
cerului, și apoi, dându-i drumul de-acolo, se face Spânul până jos praf și pulbere. Iară fata
împăratului Roș, în vălmășagul acesta, repede pune capul lui Harap-Alb la loc, îl înconjură de
trei ori cu cele trei smicele de măr dulce, toarnă apă moartă, să stea sângele și să se prindă
pielea, apoi îl stropește cu apă vie, și atunci Harap-Alb îndată învie și, ștergându-se cu mâna
pe la ochi, zice suspinând:
— Ei, da' din greu mai adormisem!
— Dormeai tu mult și bine, Harap-Alb, de nu eram eu, zise fata împăratului Roș,
sărutându-l cu drag și dându-i iar paloșul în stăpânire.

c) Elemente de structură
Viziunea autorului despre lume şi tematica abordată se concretizează prin intermediul
câtorva elemente de conţinut şi structură precum titlul, incipitul și finalul.
Titlul este un element paratextual care orientează lectura, plasat în pretext, prin care se
identifică o creație literară și creează un orizont de aşteptare cititorului în raport cu tema operei.
Din punct de vedere morfologic, titlul este alcătuit din două substantive: unul comun şi unul
propriu. Substantivul comun ,,povestea” face trimitere la viaţa şi peripeţiile pesonajului
principal, termenul ”arap” desemnează ,,rob, ţigan”, termenul ,,alb” sugerează inocenţa,
puritatea, demnitatea, dar şi originea împărătească a acestuia. Rezultă astfel că numele
personajului este un oximoron. Numele reflectă cele două stadii ale protagonistului: novice şi
iniţiat. Eroul devine rob pentru că nu are suficientă experienţă şi nu realizează pericolele din jur.
El trebuie să parcurgă stadiul suferinţei pentru a deveni împărat. La final, eroul va fi capabil să
deosebească binele de rău. Semnificaţia titlului reiese din scena în care Spânul îl păcăleşte pe
fiul Craiului să intre în fântână, deoarece atunci începe procesul lui de formare, de aceea autorul
nu-i dă un nume de la început. „Fiul craiului, boboc în felul său” uită de sfatul tatălui şi la a treia
întâlnire îl ia ca slugă. Naiv, credul şi fără experienţă, coboară în fântână, dar este păcălit de
Spân. Acesta cere să-şi schimbe rolurile, iar mezinul, conştient de greşeala lui şi asumându-şi
vinovăţia, devine sluga Spânului, jurând că nu-l va trăda niciodată. Devenit slugă, îşi asumă şi
numele de Harap-Alb.
Incipitul este reprezentat de formula de introducere tipică oricărui basm: „Amu cică era
odată într-o ţară un crai...”, al cărei rol este de a realiza legătura dintre planul realităţii şi cel
fabulos. În cadrul formulei iniţiale se observă distincţia dintre timpul povestirii (redat prin
adverbul de timp „amu”) şi timpul povestit (redat prin imperfectul „era” şi adverbul de timp
„odată”), timpul mitic al evenimentelor. Originalitatea autorului constă în introducerea structurii
„cică”, prin care se arată că naratorul nu îşi asumă veridicitatea întâmplărilor, şi de lipsa
comparaţiei ca niciodată ce conduce la pierderea unicităţii evenimentelor.
 De asemenea, şi finalul este unul specific basmului: „şi a ţinut veselia ani întregi şi acum
mai ţine încă”. Finalul este închis, reprezentat de victoria binelui asupra răului, prin uciderea
Spânului de către cal. Este şi un final închis, fericit, deoarece se încheie cu nunta împărătească, la
care participă și naratorul, „un păcat de povestariu, fără bani în buzunariu”, și cu imaginea unei
lumi în sărbătoare, fiind prelungită la nesfârșit, ca un stop cadru al fericirii mitice, raportat, în
registru ironic, la condiția umană: „Și a ținut veselia ani întregi, și acum mai ține încă; cine se
duce acolo bè și mănâncă. Iar pe la noi, cine are bani bea și mănâncă, iar cine nu, se uită și
rabdă.” Formula de final are rolul de a scoate cititorul din lumea fabuloasă a basmului şi de a-l
introduce în universul real.

3. Concluzia
În concluzie, Povestea lui Harap-Alb este un basm cult, deoarece nu este anonim, ci
are un autor, sunt prezente teme şi motive specifice basmelor, după cum am demonstrat mai sus,
iar eroul parcurge un drum iniţiatic care are rolul de a-l maturiza şi de a-l pregăti pentru a putea
conduce împărăţia unchiului său. Basmul păstrează trăsăturile definitorii ale prozei lui Creangă,
cu multe accente ale realismului din perioada marilor clasici: oralitatea, expresivitatea limbii
populare, arta narațiunii, abundența și strălucirea dialogului, crearea de tipuri și de atmosferă.

II. Caracterizarea personajului

Redactează un eseu de minimum 400 de cuvinte, în care să prezinți particularităţi de
construcţie a unui personaj dintr-un text narativ studiat, aparținând lui Ion Creangă.
În elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele repere:
– prezentarea statutului social, psihologic, moral etc. al personajului ales;
– evidenţierea unei trăsături a personajului ales prin două episoade/secvenţe comentate;
– analiza a două elemente de structură, de compoziţie şi de limbaj ale textului narativ,
semnificative pentru construcția personajului ales (de exemplu: acțiune, conflict, modalităţi de
caracterizare, incipit, final, tehnici narative, perspectivă narativă, registre stilistice, limbaj etc.).

1. Introducerea
Personajul literar este principalul actant al operelor epice şi dramatice, un tip uman
semnificativ, o individualitate cu trăsături fizice şi morale distincte, pus în lumină printr-un şir de
întâmplări situate într-un cadru temporal şi social. Termenul de personaj provine din latinescul
persona care înseamnă mască, rol, deoarece în Antichitate personajele purtau măşti atunci când
interpretau un rol. Personajele există doar în lumea ficţională a operei literare, nu au consistenţă,
dar mimează realitatea, fapt ce l-a determinat pe Roland Barthes să le numească fiinţe de hârtie.
Clasificarea personajelor se poate face după diverse criterii, existând astfel următoarele tipuri de
personaje: pozitive, negative, reale, principale, episodice, plate, rotunde, epice, dramatice etc.
Ion Creangă este considerat cel mai mare povestitor român și face parte din perioada
marilor clasici ai literaturii române, alături de Mihai Eminescu, I. L. Caragiale, Ioan Slavici, Titu
Maiorescu. „Povestea lui Harap-Alb” este basm cult, publicat de Ion Creangă în revista
Convorbiri literare la 1 august 1877, apoi în ziarul Timpul. Împletirea elementelor reale şi
fabuloase creează fantasticul, însă Creangă îmbină supranaturalul popular cu evocarea realistă a
satului moldovenesc, de unde reiese originalitatea acestei creaţii. Oralitatea este caracteristică
scrierilor lui Creangă, care „vorbește ca un povestitor, ca un om care stă pe o laviță și istorisește
altora, fiind el însuși erou chiar în narațiunea obiectivă” (G. Călinescu). Opera a fost considerată
de Garabet Ibrăileanu „o adevărată epopee a poporului român”, iar de Lazăr Şăineanu un basm
unic în literatura română „nu numai prin dimensiuni, dar şi ca valoare etică şi estetică”.
Referindu-se strict la personajele de poveste, Vladimir Propp, în Morfologia basmului, a
identificat şapte tipuri de personaje: răufăcătorul, donatorul, ajutorul, fata de împărat, tatăl ei,
trimiţătorul, eroul şi falsul erou. Schema actanţilor în Povestea lui Harap-Alb este următoarea:
Harap-Alb este eroul, Spânul este răufăcătorul, dar şi trimiţătorul, calul este ajutorul, Sfânta
Duminică este donatorul, fraţii sunt falşii eroi, acestora adăugându-li-se Împăratul Roş şi fata
acestuia.

2. Cuprinsul
a) Statutul social, psihologic şi moral
Harap-Alb este personajul principal şi eponim al basmului, semănând cu Făt-Frumos al
basmelor populare, dar rămâne în zona realului prin comportamentul, modul de gândire şi
trăsăturile sale. Protagonistul este un personaj pozitiv, întruchipând înalte trăsături morale ca:
adevărul, dreptatea, prietenia, înţelepciunea, trăsături ce reies indirect din întâmplări, fapte,
gânduri, vorbe şi direct prin caracterizarea făcută de narator sau de alte personaje.
Din punct de vedere social, Harap-Alb este caracterizat în mod direct de către narator:
este fiul cel mic al craiului, are doi fraţi, are un unchi, împăratul Verde care are trei fete. Pe
parcursul operei, statutul social al personajului se modifică, acesta ajungând sluga Spânului, iar
la final se căsătoreşte cu fata împăratului Roş şi moşteneşte împărăţia unchiului său. De
asemenea, acesta este caracterizat şi indirect, numele personajului ilustrând statutul social al
acestuia: de tânăr prinţ şi de sclav al spânului.
Din punct de vedere moral, Harap-Alb este personajul pozitiv, bun care nu ezită niciodată
să ajute celelalte personaje. Eroul este caracterizat în mod indirect prin faptele, gândurile şi
atitudinea sa. Astfel, acesta îi dă un ban bătrânei cerşetoare, îi ia în călătorie pe cei cinci
„monştri”, ajută albinele şi furnicile.
Din punct de vedere psihologic, Harap-Alb este caracterizat atât direct, cât şi indirect.
Lipsit de experienţă, naiv şi credul, va fi păcălit de Spân care îi dă numele de Harap-Alb. A fost
neascultător şi trebuie să suporte consecinţele: ajunge sluga Spânului. După ce jură că nu îl va
demasca până nu va muri şi va învia, este eliberat din fântână şi îşi continuă drumul ca slugă.
Este o fire cinstită, respectându-şi cuvântul dat, şi o slugă loială, credincioasă. Este sociabil, fiind
capabil să îşi facă repede prieteni. De asemenea, este şi înţelept, preferă să fie dus de cal ca
vântul, deoarece, dacă l-ar duce ca gândul, s-ar prăpădi.

b) Principala trăsătură
Principala trăsătură a lui Harap-Alb este bunătatea, calitate evidențiată de Sfânta
Duminică: „Fii încredinţat că nu eu, ci puterea milosteniei tale şi inima ta cea bună te ajută”.
Această trăsătură se poate observa pe parcursul întregii opere. Eroul este milostiv faţă de Sfânta
Duminică care, deghizată în cerşetoare, îi cere de pomană: „Ţine, mătuşă, de la mine puţin şi de
la Dumnezeu mult”. Dând dovadă de bunătate („ca să vezi cât poate să-ţi ajute milostenia”),
aceasta îl sfătuieşte pe erou ce să ia cu el în călătorie: armele şi hainele tatălui său de mire, calul
care va veni să mănânce jăratec.
De asemenea, în drumul său spre împăratul Roş, Harap-Alb preferă să treacă prin apă,
deoarece pe pod era o nuntă de furnici, apoi face un stup albinelor din căciula sa. Drept răsplată,
acestea îi oferă câte o aripă şi îl sfătuiesc să le dea foc atunci când are nevoie de ajutor: „Harap-
Alb, fiindcă eşti aşa de bun, de ţi-a fost milă de viaţa noastră, când treceam pe pod... vreau să-ţi
fac şi eu bine”. Bunătatea este o trăsătură de care Harap-Alb se simte mândru: „mulţumit în sine
pentru această facere de bine”. Ajuns la împăratul Roş, Harap-Alb le cheamă pe furnici să-l ajute
să aleagă macul din nisip, iar pe albină o cheamă să-l ajute să o ghicească pe fata împăratului
Roş.

c) Cele două elemente de structură

Viziunea autorului despre lume şi tematica abordată se concretizează prin intermediul
câtorva elemente de conţinut şi structură precum titlul, incipitul şi finalul.
Titlul este un element paratextual care orientează lectura, plasat în pretext, prin care se
identifică o creație literară și creează un orizont de aşteptare cititorului în raport cu tema operei.
Din punct de vedere morfologic, titlul este alcătuit din două substantive: unul comun şi unul
propriu. Substantivul comun ,,povestea” face trimitere la viaţa şi peripeţiile pesonajului
principal, termenul ,,arap” desemnează ,,rob, ţigan”, termenul ,,alb” sugerează inocenţa,
puritatea, demnitatea, dar şi originea împărătească a acestuia. Rezultă astfel că numele
personajului este un oximoron. Numele reflectă cele două stadii ale protagonistului: novice şi
iniţiat. Eroul devine rob pentru că nu are suficientă experienţă şi nu realizează pericolele din jur.
El trebuie să parcurgă stadiul suferinţei pentru a deveni împărat. La final, eroul va fi capabil să
deosebească binele de rău. Semnificaţia titlului reiese din scena în care Spânul îl păcăleşte pe
fiul Craiului să intre în fântână, deoarece atunci începe procesul lui de formare, de aceea autorul
nu-i dă un nume de la început. „Fiul craiului, boboc în felul său” uită de sfatul tatălui şi la a treia
întâlnire îl ia ca slugă. Naiv, credul şi fără experienţă, coboară în fântână, dar este păcălit de
Spân. Acesta cere să-şi schimbe rolurile, iar mezinul, conştient de greşeala lui şi asumându-şi
vinovăţia, devine sluga Spânului, jurând că nu-l va trăda niciodată. Devenit slugă, îşi asumă şi
numele de Harap-Alb.
Incipitul este reprezentat de formula de introducere tipică oricărui basm: „Amu cică era
odată într-o ţară un crai...”, al cărei rol este de a realiza legătura dintre planul realităţii şi cel
fabulos. În cadrul formulei iniţiale se observă distincţia dintre timpul povestirii (redat prin
adverbul de timp amu) şi timpul povestit (redat prin imperfectul era şi adverbul de timp odată),
timpul mitic al evenimentelor. Originalitatea autorului constă în introducerea structurii cică, prin
care se arată că naratorul nu îşi asumă veridicitatea întâmplărilor, şi de lipsa comparaţiei ca
niciodată ce conduce la pierderea unicităţii evenimentelor.
De asemenea, şi finalul este unul specific basmului: „şi a ţinut veselia ani întregi şi acum
mai ţine încă”. Finalul este închis, reprezentat de victoria binelui asupra răului, prin uciderea
Spânului de către cal. Este şi un final închis, fericit, deoarece se încheie cu nunta împărătească, la
care participă și naratorul, „un păcat de povestariu, fără bani în buzunariu”, și cu imaginea unei
lumi în sărbătoare, fiind prelungită la nesfârșit, ca un stop cadru al fericirii mitice, raportat, în
registru ironic, la condiția umană: „Și a ținut veselia ani întregi, și acum mai ține încă; cine se
duce acolo bè și mănâncă. Iar pe la noi, cine are bani bea și mănâncă, iar cine nu, se uită și
rabdă.” Formula de final are rolul de a scoate cititorul din lumea fabuloasă a basmului şi de a-l
introduce în universul real.

3. Concluzia
În concluzie, Povestea lui Harap-Alb este un basm cult, deoarece nu este anonimă, ci are
un autor, sunt prezente teme şi motive specifice basmelor, iar eroul, reprezentantul binelui,
parcurge un drum iniţiatic care are rolul de a-l maturiza şi de a-l pregăti pentru a putea conduce
împărăţia unchiului său. Drumul iniţiatic parcurs testează calităţile personajului şi îl ajută să-şi
cunoască defectele şi să înveţe din greşeli. Basmul „Povestea lui Harap-Alb” păstrează trăsăturile
definitorii ale prozei lui Creangă, cu multe accente ale realismului din perioada marilor clasici:
oralitatea, expresivitatea limbii populare, arta narațiunii, abundența și strălucirea dialogului,
crearea de tipuri și de atmosferă.

III. Relaţia dintre două personaje

1. Introducerea
Personajul literar este principalul actant al operelor epice şi dramatice, un tip uman
semnificativ, o individualitate cu trăsături fizice şi morale distincte, pus în lumină printr-un şir de
întâmplări situate într-un cadru temporal şi social. Termenul de personaj provine din latinescul
persona care înseamnă mască, rol, deoarece în Antichitate personajele purtau măşti atunci când
interpretau un rol. Personajele există doar în lumea ficţională a operei literare, nu au consistenţă,
dar mimează realitatea, fapt ce l-a determinat pe Roland Barthes să le numească fiinţe de hârtie.
Clasificarea personajelor se poate face după diverse criterii, existând astfel următoarele tipuri de
personaje: pozitive, negative, reale, principale, episodice, plate, rotunde, epice, dramatice etc.
În Povestea lui Harap-Alb de Ion Creangă există personaje tipice basmului întruchipând
binele şi răul. Harap-Alb este personajul principal şi eponim al basmului, semănând cu Făt-
Frumos al basmelor populare, dar rămâne în zona realului prin comportamentul, modul de
gândire şi trăsăturile sale. Este un personaj pozitiv, întruchipând înalte trăsături morale ca:
adevărul, dreptatea, prietenia, înţelepciunea, trăsături ce reies indirect din întâmplări, fapte,
gânduri, vorbe şi direct prin caracterizarea făcută de narator sau de alte personaje.
2. Cuprinsul
a) Statutul social, psihologic şi moral al personajelor
Spânul este un personaj fantastic, este omul însemnat prin care răul acţionează, mimând
atributele binelui. Deşi este un exponent al spiritului diavolesc, personajul are un comportament
care nu se abate de la logica firescului. El caută să-l convingă pe Harap-Alb să îl ia ca tovarăş de
drum, folosindu-se de persuasiune şi de inteligenţă vicleană.
Din punct de vedere social, Spânul nu are biografie, deoarece nu este om, este spiritul
demonic deghizat, căci, în cele trei apariţii, el îşi schimbă înfăţişarea. La cea de-a treia apariţie,
Spânul nu apelează la supranatural, ci se comportă conform noii sale identităţi. Harap-Alb îl
acceptă pe Spânul, pentru că rătăcise drumul. Realist este momentul când Spânul îl supune pe
Harap-Alb, lipsindu-l de apă, atrăgându-l în fântână, aceasta simbolizând lumea de dincolo. Nu
întâmplător, “chima răului” îl denumeşte dialectal pe “dracul”, numai că Harap-Alb, “boboc”,
neştiutor, nu decodează spusele Spânului. Harap-Alb este caracterizat în mod direct de către
narator: este fiul cel mic al craiului, are doi fraţi, are un unchi, împăratul Verde care are trei fete.
Pe parcursul operei, statutul social al personajului se modifică, acesta ajungând sluga Spânului,
iar la final se căsătoreşte cu fata împăratului Roş şi moşteneşte împărăţia unchiului său. De
asemenea, acesta este caracterizat şi indirect, numele personajului ilustrând statutul social al
acestuia: de tânăr prinţ şi de sclav al spânului.
Din punct de vedere moral, Harap-Alb este personajul pozitiv, bun care nu ezită
niciodată să ajute celelalte personaje. Eroul este caracterizat în mod indirect prin faptele,
gândurile şi atitudinea sa. Astfel, acesta îi dă un ban bătrânei cerşetoare, îi ia în călătorie pe cei
cinci „monştri”, ajută albinele şi furnicile. Spânul este reprezentantul răului cu care trebuie să se
confrunte Harap-Alb.
 Din punct de vedere psihologic, Harap-Alb este caracterizat atât direct, cât şi indirect.
Lipsit de experienţă, naiv şi credul, va fi păcălit de Spân care îi dă numele de Harap-Alb. A fost
neascultător şi trebuie să suporte consecinţele: ajunge sluga Spânului. După ce jură că nu îl va
demasca până nu va muri şi va învia, este eliberat din fântână şi îşi continuă drumul ca slugă.
Este o fire cinstită, respectându-şi cuvântul dat, şi o slugă loială, credincioasă. Este sociabil, fiind
capabil să îşi facă repede prieteni. De asemenea, este şi înţelept, preferă să fie dus de cal ca
vântul, deoarece, dacă l-ar duce ca gândul, s-ar prăpădi. Spânul este obraznic şi prost-crescut,
cum vede că “i s-au prins minciunile de bune” şi că este primit cu toate onorurile de către
împăratul Verde, devine ameninţător cu sluga, îi dau o palmă, cu scopul “să facă pe Harap-Alb
ca să ieie mai mult frica”. Văzându-se urmaş la tronul împărătesc, Spânul devine arogant şi
lăudăros, însuşindu-şi toate meritele lui Harap-Alb, ba mai mult, fălindu-se că ştie să-şi
strunească slugile: “nu ştiţi dumneavoastră ce poama-a dracului e Harap-Alb aista”.

b) Relaţia dintre personaje

Relaţiile dintre personajele Harap-Alb şi Spânul sunt evidenţiate de însăşi tema basmului,
constituită de lupta dintre bine şi rău. Întregul conflict este generat de relaţiile dintre mezinul
craiului şi antagonist. La început, prin viclenie şi linguşiri, Spânul reuşeşte să-l convingă pe
Harap-Alb să-l însoţească la drum. Din momentul în care Spânul îl păcăleşte pe erou să intre în
fântână, atitudinea lui se modifică: devine poruncitor şi autoritar, dezvăluindu-şi adevăratul
caracter. În acest moment, cele două personaje fac schimb de identitate, fiul craiului primind
numele de Harap-Alb care sugereză atât noua sa identitate, cea de slugă a Spânului, cât şi vechea
identitate, cea de fiu al craiului.
Cea de-a două scenă relevantă urmăreşte învingerea răului din finalul basmului. Supărat
că a fost dat în vileag, Spânul îl omoară pe Harap-Alb, însă acesta este înviat de fiica împăratului
Roş cu apa vie, apa moartă şi cu cele trei smicele de măr dulce. Spânul este şi el omorât de către
calul lui Harap-Alb.

c) Cele două elemente de structură

Viziunea autorului despre lume şi tematica abordată se concretizează prin intermediul

câtorva elemente de conţinut şi structură precum titlul, incipitul şi finalul.
Titlul este un element paratextual care orientează lectura, plasat în pretext, prin care se
identifică o creație literară și creează un orizont de aşteptare cititorului în raport cu tema operei.
Din punct de vedere morfologic, titlul este alcătuit din două substantive: unul comun şi unul
propriu. Substantivul comun ,,povestea” face trimitere la viaţa şi peripeţiile pesonajului
principal, termenul ,,arap” desemnează ,,rob, ţigan”, termenul ,,alb” sugerează inocenţa,
puritatea, demnitatea, dar şi originea împărătească a acestuia. Rezultă astfel că numele
personajului este un oximoron. Numele reflectă cele două stadii ale protagonistului: novice şi
iniţiat. Eroul devine rob pentru că nu are suficientă experienţă şi nu realizează pericolele din jur.
El trebuie să parcurgă stadiul suferinţei pentru a deveni împărat. La final, eroul va fi capabil să
deosebească binele de rău. Semnificaţia titlului reiese din scena în care Spânul îl păcăleşte pe
fiul Craiului să intre în fântână, deoarece atunci începe procesul lui de formare, de aceea autorul
nu-i dă un nume de la început. „Fiul craiului, boboc în felul său” uită de sfatul tatălui şi la a treia
întâlnire îl ia ca slugă. Naiv, credul şi fără experienţă, coboară în fântână, dar este păcălit de
Spân. Acesta cere să-şi schimbe rolurile, iar mezinul, conştient de greşeala lui şi asumându-şi
vinovăţia, devine sluga Spânului, jurând că nu-l va trăda niciodată. Devenit slugă, îşi asumă şi
numele de Harap-Alb.
Incipitul este reprezentat de formula de introducere tipică oricărui basm: „Amu cică era
odată într-o ţară un crai...”, al cărei rol este de a realiza legătura dintre planul realităţii şi cel
fabulos. În cadrul formulei iniţiale se observă distincţia dintre timpul povestirii (redat prin
adverbul de timp amu) şi timpul povestit (redat prin imperfectul era şi adverbul de timp odată),
timpul mitic al evenimentelor. Originalitatea autorului constă în introducerea structurii cică, prin
care se arată că naratorul nu îşi asumă veridicitatea întâmplărilor, şi de lipsa comparaţiei ca
niciodată ce conduce la pierderea unicităţii evenimentelor.
De asemenea, şi finalul este unul specific basmului: „şi a ţinut veselia ani întregi şi acum
mai ţine încă”. Finalul este închis, reprezentat de victoria binelui asupra răului, prin uciderea
Spânului de către cal. Este şi un final închis, fericit, deoarece se încheie cu nunta împărătească, la
care participă și naratorul, „un păcat de povestariu, fără bani în buzunariu”, și cu imaginea unei
lumi în sărbătoare, fiind prelungită la nesfârșit, ca un stop cadru al fericirii mitice, raportat, în
registru ironic, la condiția umană: „Și a ținut veselia ani întregi, și acum mai ține încă; cine se
duce acolo bè și mănâncă. Iar pe la noi, cine are bani bea și mănâncă, iar cine nu, se uită și
rabdă.” Formula de final are rolul de a scoate cititorul din lumea fabuloasă a basmului şi de a-l
introduce în universul real.

3. Concluzia
În concluzie, Povestea lui Harap-Alb este un basm cult, deoarece nu este anonimă, ci are
un autor, sunt prezente teme şi motive specifice basmelor, iar eroul, reprezentantul binelui,
parcurge un drum iniţiatic care are rolul de a-l maturiza şi de a-l pregăti pentru a putea conduce
împărăţia unchiului său. Drumul iniţiatic parcurs testează calităţile personajului şi îl ajută să-şi
cunoască defectele şi să înveţe din greşeli.