Plumb de George Bacovia

Plasat de istoria literaturii române, la granița simbolismului cu

marile curente ale modernității de secol XX, George Bacovia promovează, atât în
volumul „Plumb” (1916), cât și în celelalte volume (Scântei galbene, Stanțe burgheze
etc.) o poezie a „minimului lexical” bazată pe selecție, pe repetiție și pe artificii asumate
ca amprente creatoare. Ca și Verlaine, Bacovia pornește de la datele exterioare ale
universului simbolist – târgul ploios, amurgurile gri, toamna bolnavă, convoiul funerar,
cimitirul etc. Pe acestea, poetul le transfigurează atipic, devenind insolite.
Simbolismul se caracterizează prin sensibilitatea expresiei poetice,
sugestii, muzicalitate, diferite simboluri,atitudini depresve, sinestezia... Muzicalitatea
versurilor în această poezie este bine remarcată prin utilizarea simbolurilor și a
sugestiei, printr-o sensibilitate exacerbată și prin utilizarea sinesteziei în crearea
expresivității lirice.
Prima trăsătură reprezentativă pentru poezia bacoviană este
utilizarea simbolului. Aceste înlocuiește elementul concret și ascunde un sens prin care
se sugerează un adevăr. Simbolul central al textului liric este „plumbul” , cel încărcat cu
o multitudine de semnificații, moartea sugerată de acesta este punctată și de alte
simboluri precum „cavouri”, „vestmântul funerar” ,”coroanele de plumb” etc.
Simbolurile unei lumi degradate, ale stărilor sufletești nedefinite, ale macabrului,
nevrozei sau orașului tentacular sunt răspândite în tot universul liric bacovian.
O a doua trăsătură specifică simbolismului bacovian este
muzicalitatea versurilor. Aceasta se realizează de la nivelul sunetelor până la sugestia
unor elemente care aparțin domeniului muzical. La nivel fonetic, repetiția consoanelor
“p”,”m”,”b” generează un efect sonor apăsător, depresiv. Rimele susțin acest efect prin
asonanțe. Deși textul este scurt repetițiile incomplete creează senzația de refren.
Este simplu de observat ca poezia lui Bacovia este construită pe tema
morții, a degradării spirituale , a pierderii sentimentului de iubire, dar și a condiției
creatorului într-o lume care îl sufocă și îl amenință.
Plumb este un text programatic care deschide primul volum de
versuri. Poezia este compusă din 2 catrene care conturează 2 secvențe ale universului
poetic.
O primă secvență semnificativă se realizează dintr-un cadru sumbru al
cimitirului, sugerat de sicrie, cavou și coroane. Încă din primul catren este configurat ca
topos literar de factură simbolistică a funebrului, care își risipește conotațiile la toate
nivelurile textului. Tehnica potențării sensurilor este prezentă în versul „Dormeau adânc
sicriele de plumb” ,prin inversiunea care accentuează ideea somnului veșnic, dar și prin
adverbul „adânc” ce slujește ideea paradoxală a unor grade ale morții. Verbul la pers. I
„stam” , plasează existența umană în acest cadru straniu, care trebuie „citit” nu atât în
„litera” descriptivului, cât în spiritul sugestiei conținute de fiecare cuvânt ce-l
conturează. Este un spațiu încremenit în timp și închis, ca imaginea unei solitudini
(singurătate) totale și eterne: „Stam singur în cavou...” Punctele de suspensie, urmate
de secvența „și era vânt” ,pe de o parte prelungesc continuu starea de singurătate, iar
pe de altă parte, anunță mutarea percepției către un plan fals, exterior, resimțit ca ostil
și rece prin sunetul vântului.
În a doua strofă se insinuează un plan poetic orientat înspre straturile
mai adânci ale eului, sugerate prin tema iubirii: „Dormea întors amorul meu de plumb”.
Același verb din incipit apare acum tot la imperfect, însă cu forma de singular, ceea ce
particularizează și restrânge imaginea inițială. Strigătul din versul „Pe flori de plumb... și-
am început să-l strig” exprimă deznădejdea la modul absolut: a celui care nu și-a împlinit
afectiv ființa, dar și a omului modern, înstrăinat de sine. Singurul verb la perfect compus
din text „am început”, exprimă ideea eșecului definitiv al comunicării. Participiul „întors”
ambiguizează sensurile poeziei, trimițând, prin asociere cu epitelul „de plumb” către
ideea unui trecut definitv încheiat, înghețat în sine, fără viață.
Simetria a două versuri-cheie, dată de paralelismul sintactic- „Stam
singur în cavou...și era vânt” , „Stam singur lângă mort...și era frig” – proiectează eul liric
într-un plan al depersonalizării, al ieșirii de sine, al unei înstrăinări care îl face a se privi
„din afară și pe sine, ca pe un obiect” (Nicolae Manolescu). Ultimul vers „Și-i atârnau
aripile de plumb” – al cărui nucleu este reprezentat de motivul apripei, prin asocierea cu
verbul „atârnau” , de la sensul clasic de simbol al zborului, al înălțării, realizează
transferul metaforic al imaginii îngerilor cu aripile frânte de pe morminte înspre spațiul
uman.
Titlul „Plumb” reprezintă un element important în analiza liricii
bacoviene simboliste, ce exprimă moartea, deoarece el devine un element de esență al
mesajului poetic transmis. Titlul introduce simbolul recurent și, totodată, laitmotivul
operei, care se extinde asupra întregii lirici bacoviene. Potrivit Dicționarului de simboluri
(J. Chevalier, Alain Gheerbant), „plumbul” este un simbol saturnian care ar semnifica
obstacolele de orice fel, carența, neșansa,neputința ,paralizia, nefiind lipsite de interes
caracteristicile sale fizico-chimice, ca indicatori ai semnificațiilor poetice. Astfel, este un
element chimic metalic, moale și greu, de culoare gri-argintie, lucios în momentul
obținerii, cu o densitate foarte mare, toxic, care topit devine gălbui – culoarea
deznădejdii la Bacovia – și ușor maleabil. La nivel fonetic, cuvantul „plumb” lasă
impresia de cădere surdă și apăsătoare, prin cele trei consoane labiale „p”, „m”, „b” și
lichida „l” , sprijinite de o singura vocală „u” . Prin toate aceste trăsături, „plumbul”
devine simbolul poverilor de tot felul ale existenței, dar și al inautenticului, al
artificialului ce bântuie viața de provincie, atributele sale simbolice răsfrângându-se, în
poezie, asupra întregii lumi. Realizând el însuși – ca iubitor de muzică și artist plastic
talentat- corespondența între sunet, culoare și poezie, Bacovia găsește în galbenul
plumbului topit sau ars un ecou al modului său de a fi : „Pictorul întrebuințează în
meșteșugul său culorile [...] Eu am încetcat să le redau cu inteligență, prin cuvinte.
Fiecărui sentiment îi corespunde o culoare. Acum, în urmă m-a obsedat galbenul,
culoarea deznădejdii. Roșul e sângele, viața zgomotoasă... După violet și alb am evoluat
spre galben. Am ignorat culoarea albă, culoarea roșie. Plumbul ars e galben. Sufletul ars
e galben. În manualul de fizică numai găsesc altă culoare.În eprubeta mea, orice reacție
chimică dă precipitat galben.” Bacovia mută, așadar, accentul de pe funcția de
reprezentare a culorii, pe aceea de simbolizare. În plus, față de ceilalți simboliști, nu-l
interesează nuanța, vagul, ci expresia cromatică dură, violentă, ca descătușare a unor
stări umane limită.
Un alt element de compoziție a textului liric este reprezentat de vocea
care se confesează. Este important să se urmărească subiectivitatea poeziei tocmai
pentru a scoate în evidență trăsătura simbolismului menționată anterior: sensibilitatea
poetului. Eul liric se observă atât prin verbe și pronume de pers. I precum „stam” ,
„meu” , „am început” ,cât și prin punctuația specifică, cu ajutorul căruia se sugerează
întreruperea ideilor și tăcerea profundă a ființei care ne comunică starea sa. ( „în
cavou... și era vânt”). Eul liric se auto-definește la nivel spiritual și se imaginează ca un
artist damnat, supus destinului implacabil, dar care poate deveni nemuritor doar prin
creație.
În concluzie, „Plumb” ilustrează poezia pură a simbolismului autentic,
în care își găsește locul atât corespondențele, simbolurile, stările, sugestiile și
muzicalitatea tipice curentului, cât și disonanțele stilistice, ermetismul și ambiguitatea,
ca semne ale modernității.