Arta paleocreștină

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Reprezentare a lui Isus de la sfârșitul secolului la IV-lea (catacomba Commodilla)

Arta paleocreștină s-a dezvoltat în perioada creștină veche (secolul I [Link]. - secolul al V-lea
[Link].). Este strâns legată de apariția și răspândirea creștinismului, de
evoluția dogmelor religioase și de numeroasele dispute teologice ale perioadei. Poate fi împarțită
în două etape: înainte și după anul 313, când cultul creștin este recunoscut de Constantin cel
Mare.
La începutul secolului al VI-lea, arta creștină dobândește atributele stilului bizantin.

Cuprins
[ascunde]

 1Arhitectura
o 1.1Case particulare
o 1.2Catacombe
o 1.3Biserici
 2Pictura
o 2.1Simboluri si imagini
o 2.2Exemple

Arhitectura[modificare | modificare sursă]

Case particulare[modificare | modificare sursă]
Primele locuri în care se desfășurau ritualurile noului cult creștin erau casele particulare, care
aveau încăperi specializate în acest scop. Amintim aici casele de la Dura Europos, pe
malul Eufratului (începutul secolului al III-lea). Acestea aveau un plan dreptunghiular, curte
interioară, o sală în care se afla vasul pentru botez (baptisteriu) și un spațiu ce servea în scop
liturgic.
Statuie rusească a Sfântului Nicolae (Muzeul din Kremlin)
Catacombe[modificare | modificare sursă]
Catacombele erau cimitire săpate în stâncă, la marginea orașelor. Cele mai multe s-au descoperit
în zonele: Roma, Napoli, Sicilia. Acestea cuprind galerii strâmte și înalte, camere cu firide în
care erau așezate trupurile celor decedați și camere transformate în sanctuare (cu altare și
decorate cu picturi religioase).
Biserici[modificare | modificare sursă]
La mijlocul secolului al III-lea, un prim edict de toleranță permite construirea la Roma a unor
case-biserici (domus eclesiae), dar care au fost distruse în secolul al IV-lea, în perioada ultimei
mari persecuții.
Primele biserici creștine au apărut în secolul al IV-lea, după domnia lui Constantin cel
Mare și Teodosiu I. Planul lor semăna cu cel al vechilor bazilici romane, dar cu unele adaptări.
Acesta cuprinde:

 exonartexul: spațiul de trecere de la lumea reală la cea divină;

 3-5 nave, dintre care cea centrală este mai înaltă și cele laterale sunt mai joase și înguste,
pentru a primi cât mai mulți credincioși;
 absida semicirculară a altarului, în centrul căreia era amplasat altarul pentru oficierea
liturghiei.
Reprezentare a lui Isus în catacomba Ponziano
Aceste biserici erau acoperite cu tavane drepte pe șarpantă de lemn sau bolți. La exterior,
bisericile erau simple, din cărămidă, austere și fără decorații bogate. Întreaga atenție se
concentrează asupra interioarelor în care se adună credincioșii, interioare bogat decorate, mai
ales cu fresce și mozaicuri. Niciun monument din secolul al IV-lea nu se mai păstrează în starea
lui inițială datorită intervențiilor repetate de-a lungul timpului. Cu unele variante, schema acestor
biserici va fi răspândită în întreaga lume creștină.

Pictura[modificare | modificare sursă]

Pictura paleocreștină atinge apogeul între secolele al III-lea și al IV-lea. La început (secolul al II-
lea), creștinii văd în pictură doar o amintire a păgânismului, un mijloc de idolatrie, ceea ce duce
la un refuz categoric al imaginii pictate. Ulterior, sub influența artei figurative greco-romane,
creștinii recurg la pictură sau mozaic pentru decorarea caselor, catacombelor sau primelor
biserici, considerându-le mijloace de educație în spirit creștin.

Fecioara si pruncul, pictură murală dintr-o catacombă din regiunea Romei (secolul al IV-lea)
Simboluri si imagini[modificare | modificare sursă]
Primele imagini folosite de creștini (în catacombe) sunt cele simbolice, de tip imagine -semn
pentru redarea esențialului și o înțelegere rapidă. Printre simbolurile cele mai utilizate se numără:
 crucea: simbolul credinței creștine;
 peștele, mielul, păstorul: simboluri ale lui Iisus;
 porumbelul: simbolul Sfântului Duh;
 păunul: simbolul nemuririi;
 palmierul: simbolul victoriei asupra morții.
În secolul al III-lea, simbolismul nu mai este suficient, iar pictura trece la teme figurative, ca
instrument de propagandă pentru creștinarea păgânilor, Hristos fiind figurat în mai multe
ipostaze alegorice pentru a-l deruta pe cel neavizat într-o perioadă de mari persecuții. Cele mai
frecvente reprezentări sunt:

 Bunul Păstor: Hristos sau Dumnezeu;

 Orfeu: Dumnezeu îmblânzitor de suflete;
 Psyche: sufletul desprins de trup;
 raiul: peisaje cu arbori și flori pentru a se reprezenta locul unde sufletele credincioșilor ar fi
mântuite;
 Cina cea de Taină;
 Orantele: femei în poziții de rugăciune.

Isus ca Orfeu, pictură murală din catacomba sfinților Petru și Marcellinus

Treptat, imaginile devin tot mai narative, cu subiecte din cărțile sfinte, din care predomină cele
referitoare la viața și minunile lui Isus. O dată cu creșterea importanței picturii, ca instrument
educativ ce ilustrează triumful creștinismului, se stabilește și o iconografie creștină. Iisus apare
reprezentat ca un bărbat matur, cu barba, păr negru sau castaniu până la umeri, în atitudini
majestuoase, încadrat de Alfa și Omega (simboluri ale eternității) și cu aureolă pe cap.
Exemple[modificare | modificare sursă]

 picturile din Cripta Lucinei (sfârșitul secolului al II-lea)

 picturile de la San Calisto (începutul secolului al III-lea)
 picturile din catacombele de la Priscille (sfârșitul secolului al III-lea), Roma
 picturile de la Dura Europos
 mozaicurile de la Biserica Santa Pudenziana (sfârșitul secolului al IV-lea), Roma
 mozaicurile de la Santa Maria Maggiore (secolul al V-lea), Roma
Arta bizantină s-a dezvoltat pe teritoriile Imperiului Bizantin începând cu anul 476[1] până în
anul 1453.[2]
Arta bizantină s-a dezvoltat din arta Imperiului Roman, care la rândul ei, a fost influențată de arta
Greciei Antice. O estetică complet nouă va marca arta bizantină. Noua estetică avea ca principală
 însușire "abstractizarea". Dacă arta clasică era marcată de încercări de a crea reprezentări ce
imitau realitatea cât mai veridic, arta bizantină pare a abandona aceste încercări în favoarea unei
abordări mai simbolice. Bizantinii își vedeau arta ca fiind profund naturalistă cu rădăcini ce
duceau până la capodoperele lui Fidias, Apelles și Zeuxis.

Cuprins
[ascunde]

 1Caracteristici generale
 2Perioada timpurie (secolele IV-V)
 3Epoca lui Iustinian (secolul al VI-lea)
 4Popoarele migratoare
 5Iconoclasmul (secolele VIII-IX)
 6Renașterea macedoneană
 7Dinastia Comnen
 8Dominația occidentală
 9Renașterea paleologă (secolul al XIV-lea)
 10Urmașii
 11Note
 12Bibliografie
 13Lectură suplimentară
 14Legături externe
 15Vezi și

Caracteristici generale[modificare | modificare sursă]

 corelația cu creștinismul: cultura și arta bizantină au constituit instrumentul de propagandă a

religiei creștine, dar și a puterii imperiale, a autorității bazileului. Arta avea rolul de a
impresiona, de a înălța sufletul către divinitate.
 dualism: exista o artă oficială închinata bazileului și elaborată la curtea de
la Constantinopole și mai exista o componentă populară, specifică mediilor formate din
călugări și oameni simpli, care era promovată de mănăstiri și de școli locale. Între cele două
direcții existau influențe reciproce.
 tradiționalism: păstrarea regulilor și canoanelor care determină stabilitatea artei și lipsa ei de
libertate creativă și fantezie. Cu rare excepții, artiștii bizantini sunt anonimi, conservatori,
păstrători ai regulilor odata stabilite. Orice inovație adoptată devine regulă, ceea ce explică
evoluția înceată și fără salturi a întregii arte.
 lipsa de omogenitate și unitate: dincolo de un numitor comun, cum ar fi iconografia și
mijloacele de exprimare în pictură, există în plan local trăsături de individualizare, specifice
diferitelor școli și centre existente pe teritoriul imperiului.

Perioada timpurie (secolele IV-V)[modificare | modificare sursă]

Două evenimente majore au marcat această perioadă:
 Edictul de la Milano, promulgat de Constantin cel Mare și Licinius în 313 care a
permis creștinismului să devină o religie publică și implicit artei creștine să evolueze.
 Inaugurarea Constantinopolului (330), care avea să devină nu numai capitala, ci și centrul
artistic al Imperiului Roman de Răsărit.
Constantin cel Mare inițiază un program complex privind dezvoltarea capitalei ce-i poartă
numele.[3] Apar noi spații publice cu grupuri statuare, se construiește forumul lui Constantin.
Acesta avea în centru Columna lui Constantin, deasupra având statuia împăratului[4] reprezentat
precum zeul Apollo. [5], apar biserici, se construiește catedrala Hagia Sophia[6] și se începe
construirea Bisericii Sfinților Apostoli.[7][8]
Să menționăm și Hipodromul, amenajat tot în această perioadă, un adevărat focar sportiv și
cultural al marelui oraș. Putea găzdui peste 100.000 de spectatori.

Epoca lui Iustinian (secolul al VI-lea)[modificare | modificare sursă]

Mozaic din Bazilica San Vitale reprezentându-l pe Iustinian

În perioada lui Iustinian (527 - 565), arta bizantină cunoaște apogeul. Are loc recucerirea
(temporară) a Italiei și implicit amestecul dintre tradițiile romane, orientale și creștine. În
Constantinopol și în Ravenna se ridică adevărate monumente arhitectonice decorate
cu mozaic, fildeș, aur. Iustinian nu numai că a pus bazele unui imperiu absolut, codificând legile
și impunând supușilor religia creștină, dar a inițiat și un vast program de construcții, descris de
istoricul său de curte, Procopius din Cezareea, în lucrarea De Ædificiis
Iată câteva din realizările acestei epoci:

 Reconstrucția catedralei Hagia Sophia[9], care fusese distrusă în timpul Răscoalei Nika.
 550: Continuarea lucrării la Bisericii Sfinților Apostoli din Constantinopol. [10]
 527 - 565: Ridicarea Mănăstirii St. Caterina din Peninsula Sinai.[11]
 527 - 548: Începe construcția bazilicii San Vitale din Ravenna.[12]

Popoarele migratoare[modificare | modificare sursă]

Iconoclasmul (secolele VIII-IX)[modificare | modificare sursă]

Călugării au dezvoltat credința în icoane, acestea devenind un intermediar între credincioși
și Dumnezeu. Astfel, icoanele s-au răspândit foarte mult, ceea ce a determinat o reacție împotriva
 lor. Iconoclasmul este luptă pentru interzicerea icoanelor și a sfintelor moaște. Sunt distruse un
număr impresionant de opere de pictură (mai ales icoane), frescă, mozaic. Multe mănăstiri sunt
închise, iar călugării iau calea exilului spre Italia, Rusia, Bulgaria, Serbia și Țările Române, unde
vor propaga tradiția artei bizantine. În Italia (dar și în celelalte țări), acești călugări construiesc
numeroase biserici și mănăstiri decorate cu mozaicuri și fresce. Aceste lăcașe de cult devin
focare de cultură bizantină și vor exercita o deosebită influență asupra picturii italiene de mai
târziu.

Renașterea macedoneană[modificare | modificare sursă]

Dinastia Comnen[modificare | modificare sursă]

Dominația occidentală[modificare | modificare sursă]

Renașterea paleologă (secolul al XIV-lea)[modificare | modificare sursă]

Deși sub dinastia Paleologilor începe decăderea Imperiului Bizantin, arta păstrează o notă de
splendoare și fast. Fresca înlocuiește complet mozaicul și este dispusă pe toată suprafața
peretelui. Subiectele sunt îmbogățite cu noi episoade din viața lui Iisus sau ale sfinților.
Personajele sunt surprinse în mișcare, concretizată prin gesturi avântate, libere, falduri
fluturânde. Chipurile sunt mai puțin severe, mai delicate, iar paleta cromatică este rafinată, cu
efecte pitorești. Treptat se produce desprinderea școlilor naționale de pictură de sub influența
bizantină, fiecare evoluând pe un drum propriu.
Arta romană se dezvoltă pe teritoriul Imperiului Roman. Este o expresie a societății romane, a
puterii statului, având ca scop principal propaganda în favoarea politicii oficiale. De asemenea,
arta exprimă și pasiunea romanilor pentru ornament, gustul lor pentru fastuos, dorința de a-și
înfrumuseța locuințele, palatele, templele și locurile publice.

Cuprins
[ascunde]

 1Caracteristici generale
 2Arhitectura
o 2.1Influența etruscă și greacă
o 2.2Tehnici constructive
 2.2.1Resurse umane
 2.2.2Materiale
 3Sculptura
o 3.1Portretul
o 3.2Statuia
o 3.3Relief istoric
 4Mozaicul și pictura
 5Influențe în Dacia romană
 6Legături externe

Caracteristici generale
La început, arta romană este dominată de influențe etrusce și grecești (încât unii o consideră
chiar o copie a acestor arte), ca apoi să devină o artă originală, cu trăsături specifice, care a
supraviețuit de-a lungul istoriei, exercitând influențe asupra perioadelor ulterioare având un
caracter statal, este o artă unitară, bazată pe talentul organizatoric, spiritul utilitar și simțul
practic al [Link] la Roma pornesc principiile, soluțiile, noutățile, pentru a se extinde apoi
în toate provinciile.

Colosseum

Arhitectura
Arhitectura este dominată de construcții masive și severe: catedrale, manăstiri, castele,
fortificații, realizate mai ales din piatră, cu ziduri groase, turnuri înalte și ferestre
î[Link] caracteristici ale acestor construcții sunt bolta în semicerc și forma de arc în
plin centru a puținelor deschideri practicate în ziduri: ferestre, portaluri și [Link] cu
planul în formă de cruce sunt greoaie, cu bolți, cupole și coloane rotunde. Catedralele copleșesc
prin monumentalitate și măreție .Iar pe locurile înalte, greu accesibile s-au construit castele
fortificate.
Influența etruscă și greacă
De la etrusci, romanii au preluat:

 unele principii urbanistice care stau la baza înființării și organizării orașelor (folosirea unor
planuri regulate, cu străzi drepte și trotuare pentru circulație, porți monumentale de acces,
sisteme de canalizare);
 existența camerei centrale (atrium) în planul caselor particulare;
 modul de construcție al templelor de cult (podium din piatră foarte înalt, amplasarea
coloanelor);
 utilizarea arcului, sisteme de boltire.
De la greci au preluat:

 conceptul de piață publică (agora, care devine forum) ca centru al orașului;

 ordinele arhitectonice (doric, ionic și corintic);
 modul de construcție al templelor de cult;
 structura și componența teatrelor;
 construcția trofeelor ca monumente comemorative;
 utilizarea picturii, a mozaicului pentru decorarea caselor sau palatelor.
Arcul de triumf al lui Titus
Tehnici constructive
Resurse umane

 arhitecți: proiectarea construcției;

 ingineri: specialiști în betoane, fundații, hidroconstrucții, sisteme de încălzire;
 dulgheri: realizau schelele sau părțile lemnoase ale construcțiilor;
 pietrari: tăierea marmurei sau a pietrei;
 zidari: ridicarea zidurilor din cărămidă;
 țiglari: acoperișuri, bolți;
 stucatori: realizarea decorațiilor în stuc aplicate pe pereți, tavane, bolți;
 instalatori: canalizări, conducte de apă;
 decoratori: mozaicuri, fresce.
Materiale

 lemnul: grinzi, planșee, șarpante, susținere copertine la amfiteatre;

 piatră: fortificații, apeducte, poduri, arcuri, pilaștri;
 marmură: placare pereți;
 cărămidă: zidărie brută (ce ulterior va fi placată la interior și exterior);
 betonul: material a cărui utilizare a marcat o revoluție în tehnica construcțiilor deoarece
asigură realizarea unor construcții mai solide și mai puțin costisitoare.
Relief pe Columna lui Traian

Sculptura
În sculptură, subordonată arhitecturii, reprezentative sunt portalurile și capitaluile. Tematica, de
inspirație biblică și cu influențe orientale, se caracterizează prin invenitivtate fabuloasă și tratare
schematică a figurilor. Reliefurile romanice, comparativ cu cele antice, sunt brute, înveremenite
și lipsite de frumusețea proporțiilor, dar degajă forță morală. Siluetele și grupurile par să se
desprindă din masa [Link], chiar cele fantastice, ocupă un loc preponderent în
diversele reprezentări.
Portretul
Acest gen de sculptură își are originea în venerarea strămoșilor reprezentați sub forma de măști
[Link] sunt realiste reproducând trăsăturile fizice și morale ale personajului
reprezentat.
Statuia
Erau reprezentați mai ales împărații, având prezente simbolurile autorității și puterii:

 statui în armură: Augustus, Traian;

 

statui ecvestre: Marc Aureliu, Domițian.

Relief istoric
Aceasta formă de sculptură decorează columnele, altarele, arcurile de triumf și alte
construcț[Link] atât un mijloc de propagandă, dar și un veritabil document istoric și aceasta
datorită bogăției [Link] de ornamente cu relief istorc întâlnim pe Columna lui Traian,
pe Arcul de triumf al lui Titus, pe Columna lui Aurelian etc.
Mozaicul și pictura
Pictura romană, pe lângă influențele bizantine, a împrumutat elemente și din arta populară.
Tehnicile folosit sunt cele tradiționale:
fresca, în care culoarea aplicată pe tencuiala proaspătă se întărește ca piatra, prin uscare;
pictura grecească, realizată pe mai multe straturi de tencuială uscată, dar care se umezește în
timpul aplicării. Personajele sunt aplicate pe un fond de o singură culoare sau pe benzi paralele.
Anumite forme (cutele veșmintelor, trăsăturile feței, părți ale corpului omenesc) sunt desenate
după niște formule de execuție specifice și, din acest motiv, toate personajele par a fi
[Link] sunt utilizate pentru decorarea palatelor și a [Link] pot fi:
subiecte mitologice sau din viața cotidiană, personaje imperiale sau militare, naturi
moarte, peisaje sau motive ornamentale geometrice, florale, figurative etc.Măiestria artei picturii
și a mozaicului este dovedită și de reușita creării iluziei realității .
Exemplificări:

 pictura: Casa Misterelor, vila împărătesei Livia Augusta, Prima Porta, Roma, Vila
lui Hadrian de la Tivoli;
 mozaic: mozaicul pavimentar din Ostia, Roma; casa de aur a lui Nero de lângă Colosseum,
Roma; Casa Faunului; Casa Venerei Pompei.
  Arta gotica


Spre deosebire de arta romanica ce a fost creata, conditionata si dezvoltata in
principal in ambianta monastica, arta gotica este preeminent urbana.
 Catedrala Notre-Dame din Paris, construita intre 1218-1235. Fatada
este
 de un geometrism perfect, dar cu cele doua turnuri
neterminate.
 Se spune de obicei ca o constructie romanica este masiva, greoaie scunda, sobra in
elemente decorative, intunecoasa si simpla in structura ei; si ca, dimpotriva, o biserica
gotica are o structura complicata, cu aparenta usoara si aeriana, cu un interior bine
luminat si manifestand, intregul edificiu, o tendinta marcata spre verticalitate. Asemenea
definitii sunt arbitrare, inadecvate, si in orice caz, nu pot fi absolutizate. Multe biserici
gotice (Francis Salet) sunt scunde, simple ca structura arhitectonica, intunecoase si foarte
sobru ornamentate; dimpotriva, multe biserici romanice sunt elansate, prezinta un stil
complicat, sunt bine luminate si cu o decoratie, in interior si exterior, foarte bogata.
Totusi, prima impresie pe care o lasa cele doua stiluri arhitectonice concorda in linii mari
cu definitile de mai sus.
  Data aparitiei goticului este imposibil de
precizat. Conditile locale au determinat mari
decalaje de timp intre constructii din diferite
tari si regiuni. In Franta - tara de origine a
acestui stil - prima constructie gotica din
regiunea pariziana dateaza din jurul anului
1130; dar in alte tari goticul apare mult mai
tarziu, in a doua jumatate a secolului al XII-lea,
si in secolul al XIII-lea si chiar al XIV-lea in
unele regiuni din Germania, unde va coexista
mult timp cu romanicul. O multime de biserici
romanice din Provence dateaza de la inceputul
secolului al XIII-lea (fiind deci contemporane
cu catedrala din Chartres). In unele claustre din
Catalonia, galeriile in stil pur romanic au fost
executate in secolul al XV-lea. Daca arta
romanica este definita ca arta a secolelor XI si
XII, iar cea gotica, arta secolelor XIII-XV,
definitiile se dovedesc din nou a fi generale si
sumare.
 Ca aspect, noutatea pe care o prezinta
imediat privirii o biserica gotica in comparatie
cu cea romanica este lungimea (in Franta,
depasind adeseori 100 m) si inaltimea edificiului (intre 20-50 m); precum si in interior,
nava centrala care este mult mai inalta decat navele laterale. Fatada este, in general,
flancata de doua turnuri foarte inalte (multe neterminate, fara acoperis, sau inegale ca
forma si proportii). Intre cele doua turnuri se afla o mare rozasa, iar in zona inferioara se
observa trei sau cinci portaluri. Laturile edificiului sunt
 Catedrala din Koln (Germania)
 sprijinite de caracteristicii arc-butanti, care consolideaza
contrafortii, contrabalansand astfel presiunea laterala a boltilor. Un turn
-lanterna, de asemenea foarte inalt, este plasat deasupra incrucisarii transeptului cu nava
centrala.


 Pentru a defini stilul gotic, mult timp s-a exagerat importanta arcului frant (a
ogivei) ca element definitoriu fundamental. In realitate, daca folosirea sistematica a
arcului frant in locul celui in plin centru a intrat intr-adevar in definitia arhitecturii
gotice, in schimb ogiva in sine (dar nu incrucisarea de ogive care sustine bolta) era de uz
curent inca din jurul anului 1100 - deci cu aproximativ o jumatate de secol inainte de
inceputul goticului, - si chiar intrase ca un element propriu multor scoli de arhitectura
romanica (din Burgundia, Proventa, Perigord). De fapt, elementele caracteristice ale
stilului gotic sunt altele trei: bolta pe ogive (iar nu pe arce semicirculare), arcul
butant (sprijinind in exteriorul edificiului presiunea laterala a peretilor) si un tip de
 ornamentatie cu totul nou, care nu se mai supune unei traditii cu valoare de dogma, ci
se inspira din observatia directa a naturii.
 Turnurile gotice (mult mai elegante si mai indraznete decat cele romanice) sunt de
doua feluri: lanterne - plasate aproximativ la mijlocul axei edificiului si, prin ferestrele de
la baza, sporind iluminatia interiorului - si clopotnitele. Turnurile pe plan patrat (sau mult
mai rar octogonal) se termina de regula cu flesa, extremitatea ascutita, in forma de
piramida sau de con, din piatra sau sarpanta acoperita cu tigla, servind ca acoperis
turnului. Impresia de verticalitate si de puternica elansare a unei constructii gotice este
creata in mod deosebit de inaltimea flesei.
 Fatada unei biserici gotice detine un loc mult mai important din punct de vedere
artistic decat cea a unui edificiu romanic, fiind partea cea mai ornanta a edificiului, dar si
care pune cele mai multe si delicate probleme constructorului, atat din cauza
dimensiunilor ei exceptionale, cat si din nevoia de a se racorda cu turnurile si cu
portalurile care ii sunt integrate. Ferestrele gotice infatiseaza scene pictate din Biblie si,
filtrand lumina, in interior se obtin cele mai neasteptate nuante, fapt ce creeaza o
atmosfera coplesitoare pentru credincios. Toate marile catedrale gotice sunt decorate cu
admirabile vitralii. Un alt element decorativ este si capitelul coloanelor, ce este decorat
cu figuri umane si animale.


Din jurul anului 1380 se afirma stilul flamboaiant, ultima sinteza si ultimul progres
al goticului, care de acum incolo va domina pana in epoca Renasterii.

Renașterea a fost o mișcare culturală care s-a întins pe perioada secolelor XIV-XVI. A debutat
în Italia, în perioada Evului Mediu Târziu și ulterior, s-a răspândit în restul Europei. Deși apariția
tiparului a accelerat difuzarea ideilor în secolul al XV-lea, schimbările Renașterii nu au fost
experimentate uniform de întreaga Europă.
Ca o mișcare culturală, a cuprins înflorirea inovatoare a literaturii latine și autohtone, începând
din secolul al XIV-lea, când erau cercetate sursele literare din antichitatea clasică căreia i-a fost
creditată lui Francesco Petrarca, apoi a debutat dezvoltarea liniară de perspectivă a tehnicilor de
acordare a unei realități mult mai naturale în pictură, și treptat, la scară largă ceea ce a dus la o
reforma educațională.
În politică, Renașterea a contribuit la dezvoltarea convențiilor diplomatice precum și în știință.
Istoricii susțin că Renașterea a fost perioada de tranziție dintre Evul Mediu și Istoria Modernă.
Renașterea a văzut revoluții în preocupări intelectuale, dar și schimbări sociale și politice ce au
 influențat evoluțiile artistice și contribuțiile depuse de personalități ca Leonardo da Vinci, după
care a fost inspirat noțiunea de "omul renașterii". Renașterea a început în Florența, Italia, în
secolul al XIV-lea. Diverse teorii au fost propuse pentru a explică origine și caracteristicile
renașterii, concentrându-se pe o varietate de factori, incluși pe particularitățile sociale și civice
din Florența: structura sa politică, patronajul familiei Medici și migrarea savanților greci și
textelor în Italia după căderea Constantinopolului în mâinile turcilor.
Societatea feudală a Evului Mediu, cu structura să ierarhică rigidă, dominată de economia agrară
și sub puternică influență a Bisericii Catolice, a început să se destrame. În decursul Renașterii, un
rol determinant l-au avut oamenii de cultură și artiștii înclinați spre clasicismul greco-roman.
Noțiunea de "Renaștere" a fost folosită pentru prima dată la începutul secolului al XIX-lea de
către istoricul francez Jules Michelet, de la care a fost preluată de istoricul elvețian Jacob
Burckhardt în lucrarea sa fundamentală "Die Kultur der Renaissance în Italien" ("Cultură
Renașterii în Italia"), 1860. Acesta din urmă a definit Renașterea drept perioada cuprinsă între
pictorii Giotto și Michelangelo. În acest timp, omul recăpăta conștiința de sine ca individ, după o
lungă perioadă de anihilare filozofică a personalității.

Cuprins
[ascunde]

 1Prezentare
 2Condiții istorico-culturale
o 2.1Precursori ai Renașterii
 2.1.1Renașterea carolingiană
 2.1.2Renașterea ottonică
o 2.2Descoperirile geografice
o 2.3Progrese în știință și tehnică
o 2.4Schimbări politice și religioase
 3Trăsăturile caracteristice ale Renașterii
o 3.1Ruperea cu tradițiile
o 3.2Umanismul
 4Renașterea italiană
o 4.1Literatură
o 4.2Arte plastice
 4.2.1Pictura în Renașterea timpurie
 4.2.2Pictura în perioada de apogeu a Renașterii
 4.2.3Manierismul
 5Arhitectura Renașterii
 6Muzica Renașterii
 7Renașterea în diverse țări europene
o 7.1Franța
o 7.2Țările de Jos
o 7.3Germania
o 7.4Spania
 o 7.5Anglia
 7.5.1Literatură
 7.5.2Muzică
 8Tipul de "Om al Renașterii"
 9Declinul Renașterii
 10Interpretare istorică și filosofică
 11Bibliografie
 12Note
 13Lectură suplimentară
 14Legături externe

Prezentare[modificare | modificare sursă]

Renașterea a fost mișcarea culturală care a afectat profund viață intelectuală europeană în
perioada modernă timpurie. Începând din Italia și răspândindu-se în restul Europei până în
secolul al XVI-lea, influența sa a fost resimțită în literatură, filosofie, artă, muzică, politică,
știință, religie, precum și în alte domenii de cercetare. Savanții renascentiști au adoptat metodă
umanistă în studiu și s-au axat pe realism și emoția umană în artă. Umaniștii ca Poggio
Bracciolini au căutat în bibliotecile mănăstirești din Europa textele literare, istorice și oratorice
latine ale Antichității. Căderea Constantinopolului din 1453 a generat un exod al savanților greci
ce au adus manuscrise prețioase în limba greacă veche, dintre care multe, în Occident, căzuseră
în obscuritate. Se pune un nou accent pe textele literare și istorice, pe lucrările de științe naturale,
filosofie, matematică, scrise în greacă și arabă.
În renașterea neoplatonică, umaniștii nu au respins creștinismul; dimpotrivă, cele mai multe
lucrări renascentiste au fost dedicate bisericii, care patrona operele de artă. O schimbare subtilă
s-a petrecut în modul în care intelectualii abordau religia, reflectându-se în multe domenii
culturale. Multe lucrări creștine grecești, inclusiv și Noul Testament scris în greacă, au fost aduse
din Bizanț în Europa de Vest, fiind cercetate. Umaniști ca Lorenzo Valla și Erasmus din
Rotterdammilitau pentru revenirea la originalul Noul Testament în limba greacă, ceea ce a
deschis astfel calea spre Reforma Protestantă.

Școala de la Atena-Sanzio
Întoarcerea artistică la clasicism poate fi exemplificată în sculptură lui Nicola Pisano, iar pictorii
florentini conduși de Masaccio s-au străduit să-i înfățișeze portretul cât mai realist, dezvoltând
tehnici pentru a redă o perspectiva, lumina și umbre cât mai naturale. Filosofii politici,
ca Niccolò Machiavelli, au căutat să descrie viață politică așa cum era în realitate pentru a o
înțelege. O contribuție esențială a avut-o umanistul italian Giovanni Pico della Mirandola, care a
scris, în 1486, "De hominis dignitate" (Discursul despre demnitatea omului), ce constă într-o
serie de teze filosofice despre gândirea naturală și credință. Autorii renascentiști, de asemenea,
începeau să utilizeze limbile vernaculare, iar apariția tiparului a permis accesul la cărți (ca
Biblia), a cât mai multor persoane.
Renașterea presupune și o încercare a intelectualilor de a studia și îmbunătăți lumea seculară,
prin revigorarea ideilor din antichitate și adoptarea unor noi metode de gândire. Inovațiile
renașterii au făcut că structurile politice și bisericești să fie mai receptive și au dus la apariția
capitalismului. În timp ce marile regate europene, ca Franța și Spania, au rămas monarhii
absolutiste, iar altele se aflau sub controlul direct al Bisericii, republicile italiene au preluat
principiile capitalismului, ceea ce a dus la o înflorire comercială fără precedent .

Condiții istorico-culturale[modificare | modificare sursă]

Renașterea începe în Italia la finele secolului al XIV-lea, răspândindu-se inițial în Europa de vest
meridională, după care, gradual, atinge și Europa de vest septentrională, sfârșindu-se în Anglia
începutului de secol al XVII-lea.[1] Explicația pentru care Italia a fost punctul de plecare al
umanismului renascentist este gradul de urbanizare ridicat al jumătății nordice a peninsulei:
aceasta era zona cea mai citadină și secularizată a Europei în epocă. În această arie puternic
urbanizată, clerul creștin era mai puțin probabil să domine guvernul și educația, până și bisericile
fiind construite și administrate aici de laici.[2] Spitalele și organizațiile caritative care țineau de
biserică fuseseră reorganizate și centralizate sub control guvernamental.[2] În contrast cu Europa
nordică, unde educația avea menirea de a pregăti preoți pentru biserici, în orașele Italiei educația
era mult mai probabil să fie supravegheată de administrațiile orășenești iar rolul ei era de a
prepara forța de muncă pentru comerț, aceasta fiind calificată în contabilitate, aritmetică și
redactarea de scrisori de afaceri.[2] În secolele XIV-XV în universitățile Europei septentrionale
dominau logica și scolastica, în timp ce în Italia educația era concentrată, mai degrabă, pe
aspectele practice ale vieții urbane decât pe speculații teologice [2], în timp ce italienii secolelor
XIV-XV erau neîncrezători în programe ideologice sau morale bazate pe argumente filozofice
sau presupuneri religioase despre natura umană. Primele manifestări artistice și literare ale
Renașterii apar în Florența, oraș care poseda o imensă bogăție generată de comercianții și
bancherii locali, care controlau operațiile bancare ale papalității. Din poziția lor de zapcii
(colectori de taxe) ai papilor, familiile comercianților florentini au ajuns să domine finanțele
Europei întregi, de-o parte și de cealaltă a Alpilor.[3] Banii din împrumuturi, investiții și schimb
monetar care se revărsau în Florența au fost pompați în industriile locale, fapt care a contribuit la
vitalitatea economică a orașului. Renașterea apărută în orașele comerciale ale Italiei a făcut din
limba italiană a doua limbă a oricărui individ educat, până pe la finele secolului al XVII-lea. [4], în
timp ce s-au impus tuturor europenilor și moda literară, stilul arhitectonic și chiar gusturile
italiene în materie de îmbrăcăminte și mobilă interioară. Republicile (care, de fapt, erau niște
oligarhii în care politica era dominată de familii de comercianți și bancheri) italiene, gen Veneția,
Florența, Genova și Milano, se aflau în permanentă competiție sau conflict deschis pentru
supremație, ele inaugurând, pentru prima oară în istoria politică a Europei, și instituția
ambasadorului permanent.[5]
Originea ideii de renaștere aplicată vieții intelectuale și artistice trebuie căutată în chiar perioada
pe care și azi o numim Renaștere, la chiar cei care au inițiat-o[6]: în cercurile umanistice apare
conștiința faptului că între momentul prăbușirii Imperiului roman și epoca contemporană lor a
existat o " epocă a tenebrelor", marcată de războaie și decăderea vieții urbane și în care din punct
de vedere intelectual și artistic a prevalat barbaria.[7] Primul care a utilizat în epocă termenul de
"Renaștere" a fost istoricul artei și artistul Giorgio Vasari.[8]
După ce în prima jumătate a secolului al VI-lea împăratul creștin Iustinian a închis școlile de
filozofie, interzicând păgânilor să mai predea nu numai filozofia, ci și orice altă disciplină [9],
însăși literatura în limba latină începe lungul proces de decădere: din chiar secolul al VI-lea, un
creștin important precum era (Papa) Grigore (I) cel mare, considera că "un episcop nu trebuie să
predea gramatică, pentru că nu-l poți sluji în același timp și pe Hristos și pe Jupiter." [10], iar în
secolul al VI-lea Grigore de Tours spunea că "orașele Galiei au lăsat studiul literelor să decadă,
ba chiar să piară."[11] La doar câteva secole distanță, un Gerard (episcop) de Cenad consideră, în
acord cu numeroși alți creștini importanți ai Evului mediu, că un creștin n-are nevoie să se
îndeletnicească cu știința, care ea în loc de înțelepciune aduce nebunia.[12] Istoricul catolic al
filozofiei Étienne Gilson consideră[13] că (Sfântul) Petru Damiani ilustrează o atitudine medievală
răspândită față studiul disciplinelor nereligioase (profane): pentru creștin, care crede în
posibilitatea unei vieți după moarte, condiționată de credința în articolele religiei lui Hristos,
singurul lucru important de știut este Scriptura; restul e de "disprețuit", "abia ne poate interesa" și
e "de evitat", gramatica însăși fiind pentru sfântul Petru Damiani diabolică ("născocire a
diavolului, care el a fost primul dascăl de gramatică"), pentru că "ne învață să declinăm
Dumnezeu la plural." (în aceeași notă, un alt contemporan al sfântului Damiani, anume
Manegoldus din Lautenbach, care a fost unul dintre primii profesori de teologie creștină,
respingea și el dialectica citându-l în sprijin pe Cicero, care alegea în cursurile lui de retorică
drept exemplu de propoziție irecuzabilă afirmația "dacă a născut, înseamnă că s-a culcat cu un
bărbat" - "si peperit, cum viro concubuit"[14] ), fapt care contravenea dogmei creștine a nașterii lui
Hristos din fecioară. Dihotomia între latina cultă, a clasicilor, și latina biblică
a Vulgatei sfântului Ieronim este un factor agravant în animozitatea pe care creștinii medievali o
manifestau pentru gramatică, așa cum era ea prescrisă de Donatus.[15]
În opinia unor istorici, precum Will Durant, factorul declanșator al Renașterii nu a fost atât
redescoperirea civilizației clasice (manuscrisele așteptau doar de secole în mânăstiri și în
bibliotecile private ale iubitorilor de cultură și frumos ca să fie "descoperite"), cât factori
materiali, precum existența la acel moment a unei civilizații urbane suficient de complexe, ca și
înființarea universităților cu aproape două secole înainte.[16]
În urma cercetărilor istorice din ultimii ani, Evul Mediu nu mai este considerat drept o epocă
întunecată, lipsită de creativitate culturală. Datorită așa-ziselor "scriptoria" din mănăstirile
medievale se păstraseră exemplare în limba latină din scrierile autorilor greci sau romani,
ca Aristotel și Thucydide, Virgiliu, Seneca, Cicero și Ovidiu. Scriptoria mânăstirilor nu erau
însă, nicicum, unicele locuri în care s-au copiat scrieri mai vechi sau mai recente în perioada
dificilă a Evului Mediu: în ciuda obstacolelor au existat continuu copiști, anticari și vânzători de
cărți, așa cum știm din mărturiile lui Cassiodorus în secolul al VI-lea, ale lui Isidor și Benedict
de Wearmouth în secolul VII, ale lui Gerbert (Papa Silvestru al II-lea) în secolul al X-lea, ale lui
Petru de Blois în secolul al XII-lea, ale lui De Bury și Dante în secolul XIII.[17] Apoi,
manuscrisele de literatură clasică latină, care au fost descoperite de renascentiști în mânăstiri, își
au originea, în opinia unor istorici precum William Birney, mai degrabă în donații spre mânăstiri
din partea unor persoane private (practică despre care amintește și F. Somner Merryweather în
"Bibliomania"), bibliotecile personale ale acestora conținând și lucrări ale autorilor clasici, decât
datorită muncii de copiere a operelor de literatură latină efectuată de călugări în scriptoria [18]: în
perioada cuprinsă între înființarea primei mânăstiri creștine și până spre finele secolului al XII-
lea, istoricul american William Birney n-a reușit să găsească numele niciunui călugăr copist
menționat pentru copierea de literatură latină, iar Merryweather, autor deja amintit și care s-a
aplecat cu multă simpatie asupra tagmei călugărești, nu menționează nici el vreunul care să fi
trăit și copiat literatură latină până în anul 1178. Scriptoria mânăstirilor erau, de altfel, locurile
unde se copia literatura religioasă necesară clerului creștin, iar faptul semnificativ că în mod
sistematic căutătorii renascentiști de manuscrise de literatură clasică în limba latină spun că nu
le-au găsit în bibliotecile mânăstirilor explorate, amintind în schimb de locuri puțin onorabile în
care le-au găsit (poduri, beciuri, puțuri dezafectate, turnuri, donjoane, și holuri), sugerează că ele
fuseseră achiziționate sau păstrate (dacă au fost primite gratuit) pentru valoarea lor materială
(pergamentul refolosibil pe care erau scrise) și nu pentru valoarea lor literar-artistică.
[19]
"Vânătorii" moderni de manuscrise antice confirmă și ei acest șablon al dezinteresului
călugărilor creștini pentru literatura nereligioasă în general: Lord Prudhoe a găsit un teanc de
manuscrise acoperite de un gros strat de praf într-o mânăstire nitriană, în 1828, într-un pod;
parlamentarul Robert Curzon, vizitând o mânăstire egipteană, în 1833, îi găsește pe călugări, în
capelă, stând fiecare cu picioarele pe câte un manuscris folio, pentru a se feri de frig, aceștia
având și ei un pod plin cu manuscrise aflate în toate gradele de descompunere, iar relatarea
împrejurărilor în care von Tischendorf găsește "codex Sinaiticus" (anume în coșul pregătit cu
material de ars în sobă) e binecunoscută.[19] Laicii iubitori de literatură care au donat continuu
colecții personale de cărți, în ciuda notoriului dezinteres al călugărilor pentru literatura
nereligioasă, știau că în timpuri de război mânăstirile sunt unul dintre puținele locuri protejate. [20]
Sistemul de drept din societatea modernă își are originea în dreptul civil și canonic din secolele
al XII-lea și al XIII-lea. Gânditorii Renașterii s-au ocupat mai departe cu
studiul gramaticii și retoricii medievale. În domeniul teologiei au continuat
tradițiile filozofiei scolastice, iar interpretarea filosofiei platoniciene și aristoteliene și-a păstrat
mai departe un rol decisiv. Școlile din Salerno (Italia) și Montpellier (Franța) reprezentau centre
vestite pentru studiul medicinei.
Precursori ai Renașterii[modificare | modificare sursă]
Curente înnoitoare în viața culturală au existat și înainte de epoca propriu-zisă a Renașterii, ele
însă cuprindeau doar stratul subțire al societății înalte, de curte. În plus, în opinia unor istorici
precum germanul (evreu) Erwin Panofsky, aceste tendințe de înnoire care au precedat Renașterea
au afectat numai forma, nu și conținutul, ele cultivând o expresie artistică încă bine circumscrisă
de către dogma creștină. În contrast, în secolele XIV-XVI, Renașterea a cutezat adesea să
recupereze în literatură și arte plastice și conținutul păgân al civilizației greco-romane, [21] cele
mai grăitoare exemple fiind creațiile literare sau plastice în care corpul femeii și sexualitatea
umană, în general, erau prezentate cu deschidere, ca în tradiția clasică, deși Renașterea rămâne și
ea, în principal, îngrădită de tradiția biblică și patristică (pentru unii părinți ai bisericii femeia era
"un templu clădit peste canalizare."[22]).
Renașterea carolingiană[modificare | modificare sursă]
S-a sugerat ca acest articol să fie divizat în două sau mai multe articole.
Vedeți detalii în pagina de discuții.

Renașterea carolingiană, după numele lui Carol cel Mare, a reprezentat trezirea la viață a
antichității și, în parte, a culturii bizantine în cultura și arta imperiului franc, în secolele al VIII-
lea și al IX-lea, în încercarea împăratului Carol cel Mare de a continua și înnoi
tradițiile Imperiului roman. Printre cele mai însemnate realizări ale Renașterii carolingiene se
numără ilustrațiile de carte din "Evangheliarul lui Carol cel Mare", păstrat la Viena, sau Capela
Palatină din Aachen, care amintește de "Bazilica San Vitale" (sec. al VI-lea) din Ravenna,
precum și Capela Sankt Michael din Fulda, în stilul bisericii "Santo Stèfano Rotondo" (sec. al V-
lea) din Roma. Prezența învățatului Alcuin (latină: Alcuinus) la curtea imperială a stimulat
transcrierea textelor vechi și introducerea limbii latine ca limbă literară, fapt determinant pentru
evoluția ulterioară în istoria culturală a lumii apusene.
Încercând a înțelege perioada de dinaintea secolului al VIII-lea, se poate sesiza faptul că atât
episcopii, cât și clericii sau călugării au încercat să demonstreze incompatibilitatea culturii antice
cu cea creștină[1]. În realitate, această idee, nu a putut fi demonstrată întrucât de-a lungul
secolelor descoperim cum tradiția culturii latine s-a păstrat atât la curțile regale, cât și în școlile
episcopale sau mediul monastic.
În prima jumătate a secolului al VIII-lea viața culturală a început să se deterioreze atât în urma
războaielor purtate de Carol Martel[2], cât și datorită faptului că pe parcursul domniei sale
suveranul se înfruptase considerabil din bogățiile clericilor, cei care dețineau în exclusivitate
tehnica transmiterii cunoștințelor[3]. Astfel, după moartea acestuia, Pepin cel Scurt(tatăl lui Carol
cel Mare) a încercat să reînvie viața culturală, însă, nu a reușit decât să pună bazele dinastiei
carolingienilor, putere politică sub bagheta căreia va apărea renașterea culturală [4] ce s-a
desfășurat de-a lungul mai multor decenii între secolul al VIII-lea și al IX-lea [5].
Renașterea carolingiană reprezintă evoluția culturală cu implicații politice, economice și sociale
din primele secole ale evului mediu[6]. Aceasta a luat naștere prin regenerarea esenței formelor
culturale[7] din antichitatea timpurie[8] și prin funcționarea unor centre culturale laice și religioase,
care au permis crearea condițiilor necesare pentru înviorarea culturii [9].
Între anii 794 (moment în care Carol cel Mare începe construcția palatului de la Aachen) și 877
(anul morții lui Carol Pleșuvul) se poate remarca faptul că atât Carol cel Mare, cât și Ludovic cel
Pios au simțit nevoia de a se alipi puterii spirituale, reprezentată prin clerici, din dorința de a
păstra cu ajutorul acestora omogenitatea statului franc, în condițiile în care acesta își marea
granițele de la o perioadă la alta.
După ce a conceput o mai bună repartizare a bogățiilor Bisericilor, după ce a echilibrat condiția
precară a călugărilor și preoților cu cea a episcopilor și abaților, și după ce a reinstalat disciplina
în cadrul clericilor, ce fusese tolerantă sub merovingieni, Carol cel Mare a sprijinit deschiderea
de școli episcopale și mânăstirești și a făcut apel, pentru ridicarea nivelului cultural al clericilor,
la literați originari din regiunile unde se menținuseră importante focare de cultură latină, deci din
regiunile care nu decăzuseră din punct de vedere cultural la sfârșitul perioadei merovingiene așa
cum se întâmplase cu cea mai mare parte a Galiei france care pierduse tot cea ce dobândise în
perioada precedentă.
Răspunzând invitației regelui, la palatul imperial de la Aix-la-Chapelle, adevărat centru de
formare a clericilor și de difuzare a culturii, au sosit maeștri vestiți din Italia–Petru din
Pisa și Paulin din Aquileea, istoricul Paul Diaconul, din Spania–teologul și
gramaticianul Theodulf , care a fost investit mai apoi ca episcop de Orléans, din Irlanda–
astronomul Dungal și geograful Dicuil, din Britania anglo-saxonă–filosoful, teologul și
literatul Alcuin de York (Albinus Flaccus 735 – 804 ), care a fost însărcinat să organizeze
învățământul.
Cu ajutorul acestora au fost reînființate școlile publice după modelul vechi roman, încercându-se
astfel să se înlăture practica germanică de educare a tânărului în familie cu ajutorul unui
perceptor. Școlile nou înființate se aflau în jurul mănăstirilor. Cea mai importantă școală a fost
școala palatină, locul unde au predat intelectualii sus menționați. De reținut este faptul că însuși
regele Carol cel Mare a luat lecții de gramatică de la consilierul său cultural Alcuin. La începutul
epocii carolingiene precizia gramaticală se pare că avea ca singur scop înțelegerea bine a
cuvântului lui Dumnezeu și slujirea Lui cum se cuvine , însă, o dată cu renașterea carolingiană,
gramatica s-a transformat profund, și dintr-un simplu manual de reguli elementare de latină, a
devenit o disciplină ce regla exprimarea și gândirea.
Obiectivul principal al renașterii vieții culturale a fost educarea clerului în vederea îndeplinirii
corespunzătoare a funcției sale religioase și nu numai, deoarece se poate sesiza cum oamenii
Bisericii au devenit cei mai buni colaboratori ai regelui în conducerea treburilor publice. Paginile
capitularului despre cultivarea studiilor literare ("capitulare de litteris colendis") ne arată că și
laicii erau îndemnați să nu neglijeze studiul literelor, căci numai așa vor reuși să cunoască mai
ușor și mai exact misterele Sfintei Scripturi. De asemenea capitularul îl evidențiază și
pe Theodulf, episcopul de Orléans, cel care i-a îndemnat pe clericii aflați în subordinea sa să
deschidă școli în orașe și sate unde să primească toți copiii care vor să fie instruiți în meșteșugul
literelor, fără însă să perceapă o taxă pentru acest lucru. Din spusele episcopului Theodulf rezultă
că învățământul era general și gratuit pentru toți oamenii liberi.
Datorită învățământului practicat în noile școli înființate, care viza în deosebi interesele nobililor,
ce-și trimiteau copii cu precădere spre a fi instruiți, cultura a dobândit treptat un caracter
clericalo-feudal.
Limba folosită în școli și administrație a fost latina clasică deoarece unitatea administrativă a
unui imperiu atât de vast, de la Elba și Dunăre la Pirinei, antrenând mai multe popoare laolaltă,
nu putea fi menținută dacă fiecare dregător ar fi vorbit dialectul său. Astfel, limba pe care
învățații o mânuiau cu ușurință a devenit singura limbă prin intermediul căreia se puteau înțelege
toți. Totodată, se pare că, doar prin intermediul acesteia, renașterea carolingiană a reușit să
transmită viitorimii ideile autorilor antici. Nu în ultimul rând, Henri Pirenne a considerat limba
latină drept instrument al renașterii carolingiene, chiar dacă o privea ca fiind după anul 800 o
limbă moartă, savantă.
Ceea ce a dat statului lui Carol cel Mare adevăratul caracter de "renovatio imperii" (restaurarea
imperiului) a fost amploarea folosirii scrisului în guvernare. Abundența documentelor de
cancelarie scrise în limba latină, capitulariile mai ales (circa 1700 ce s-au păstrat), scot în
evidență bogata activitate legislativă a timpului. De asemenea, datorită scrisului, Lupulus din
Ferrières, persoană ce a colecționat și corectat texte clasice cu o perspicacitate apropiată de cea a
unui filolog modern, a devenit cel mai de seamă reprezentant al erudiției carolingiene. Un alt
mare cărturar al renașterii carolingiene, care a reînviat biografia ca operă de artă, este Eginhard.
Acesta luând ca model Viețile împăraților de Suetonius a alcătuit o relatare a domniei lui Carol
cel Mare, însă, în stil cronicăresc.
Amploarea pe care a luat-o scrisul în perioada carolingiană a dus la apariția
frumoasei "minuscule carolingiene". Spre deosebire de scrierea merovingiană mult alungită și
greu de descifrat, minuscula carolingiană era o scriere ordonată, cu caractere bine definite,
rotunjite grațios, ceea ce permitea citirea ei fără efort. Cu toate că putea fi executată mult mai
repede față de scrierile anterioare, fiind clară, aceasta aproape că nu a lăsat impresia unei scrieri
de mână. Unciala minusculă carolingiană a reprezentat ultima formă din evoluția scrierii romane.
Difuzare sa în Imperiu a adus un progres decisiv în cultură întrucât a fost un instrument cu
ajutorul cărora intelectualii carolingieni au scris și tradus deopotrivă mult și în domenii diverse.
De asemenea, impunându-se în întreg Occidentul, cu timpul a devenit unul dintre modelele cele
mai des folosite până astăzi.
Originea minusculei carolingiene pare să fie la Corbie, deoarece aici s-a descoperit primul
manuscris redactat cu aceste litere. Este vorba de Biblia de la Amiens comandată
de Maurdramne, abate de Corbie între 772 și 780.
Renașterea carolingiană a asigurat difuzarea și succesul operelor literare și filosofice din
antichitatea timpurie, deoarece la palatul imperial de la Aix-la-Capelle, și nu numai, au existat
centre de copiere a manuscriselor din această perioadă. Erau copiate îndeosebi Sfânta Scriptură,
evanghelierele și sacramentarele folosite de biserici în celebrarea cultului. În această perioadă s-a
scris pe pergament întrucât, la mijlocul secolului al VIII-lea, papirusul, material fragil adus
din Egipt și devenit din ce în ce mai scump și mai rar, a fost abandonat.
Numărul atelierelor de copiat și multiplicarea manuscriselor au dat bibliotecilor epocii
carolingiene o bogăție nemaicunoscută până atunci. Se pare că mănăstirea Fulda avea biblioteca
cea mai bogată: aproximativ o mie de volume.
Renașterea carolingiană s-a manifestat și în planul artelor vizuale prin reînnoirea formelor antice
cărora le-a atribuit sensuri ideologice precise. Spre exemplu, modelele păgâne, ce au pătruns în
arta creștină, au fost adaptate nevoilor noii ideologii. Acest lucru poate fi sesizat cel mai bine la
capela imperială din Aachen, cel mai notabil reper spiritual al Occidentului medieval, ridicată
de Carol cel Mare. Pragmatic, acest monument de plan central prelua, odată cu unele spolii
italice, planul ctitoriei justiniene de la San Vitale din Ravena, indicând limpede legătura peste
veacuri între două lăcașuri imperiale, între cel mai însemnat monument carolingian și unul dintre
cele mai vestite sanctuare din vremea romano-bizantină.
Același plan central–amintind de un venerabil lăcaș de cult al primelor timpuri creștine de
la Ierusalim – sau planul bazilical căruia vechea biserică a Sfântului Petru din Roma îi conferise
un particular prestigiu, aveau să fie regăsite în lumea carolingiană–la Germignydes-
Pres și Centula, Corvey și Lorsh (unde o poartă ajungea să copieze arcul de triumf roman) într-o
arhitectură ale cărei strânse raporturi cu oficiile și cu spectacolele liturgice au fost puse mai de
mult în lumină, după cum tipul de "platium" romano-bizantin avea să fie copiat în reședințele
epocii lui Carol cel Mare de la Aachen și Ingelheim.
Asemenea monumente eclesiastice și laice, ctitorii imperiale și ale unor demnitari erau
împodobite cu piese de artă concepute și ele după moda antică-"ad iustar antiquorum operum",
spre a relua expresia cronicarului vremii Eginhard,-sau înrâurite de modele ale Răsăritului
bizantin și islamic cu care imperiul francilor se afla în contacte permanente, de o potrivă în arta
fildeșului și în cea a metalelor prețioase.
În același timp, în arta picturii murale, a mozaicului, a manuscrisului, era vie tradiția modelelor
paleocreștine. De asemenea erau prezente elemente ale realismului roman, alegorii, costume,
fonduri de arhitecturi clasice.
De reținut este faptul că renașterea artelor, deși a stat sub bagheta politică și religioasă, a reușit să
fie totuși mai originală și mai puțin dependentă de aportul străin, sau de cel al trecutului. Artiștii
nu au căutat neapărat să copieze modelele clasice, ci să introducă mai de grabă elemente noi.
Din Vita Karoli Magni se știe că dintre toți regii, "cel mai zelos în a-i căuta cu sârguință pe
bărbații învățați și în a le înlesni posibilitatea de a-și cultiva în voie înțelepciunea, ceea ce i-a
îngăduit să redea întreaga strălucire științei până atunci aproape necunoscute acestei lumi
barbare", a fost Carol cel Mare. Activitățile culturale desfășurate de acesta au fost un pas
important în procesul prin care poporul german a asimilat învățătura clasică și creștină. Un
accent deosebit trebuie pus pe Carol cel Mare în istoria medievală întrucât încoronarea lui ca
împărat, de la 25 decembrie 800, este foarte semnificativă, întrucât a marcat unirea populație
vechiului Imperiu Roman cu cea a alogenilor. Aceasta a pus capăt visului împăratului din Răsărit
de a mai recuceri teritoriile din Apusul Imperiului, ocupate de barbari în secolul al V-lea.
Actul încoronării explică atât prin imaginea papei, cât și cea a lui Carol cel Mare, de ce
renașterea carolingiană reprezintă o contopire de forțe, o unire de mai mulți factori care au
determinat o nouă sinteză și prin aceasta originală. Practic, ceea ce s-a urmărit după anul 800 a
fost nu o restaurare pur și simplu, ci o "translatio imperii translatio studii", adică o strămutare a
formelor bătrânului Imperiu pentru a se modela într-o lume tânără.
Efortul de a trăi după norme clasice, când relațiile feudale se afirmaseră cu tot ceea ce ele
reclamau ca mod de viață, a avut drept rezultat eliberarea forțelor inventive. Renașterea
carolingiană a reprezentat un izvor de inspirație pentru mișcarea intelectuală de mai târziu,
deoarece a lăsat ca moștenire: transcrieri străvechi ale poemelor barbare în care erau cântate
istoria și războaiele regilor de altă dată; ideile unui cler instruit, care a fost capabil să conducă
cancelaria regală și administrația statului; numeroase tratate de dogmatică ce au clarificat
discuțiile aprinse asupra doctrinei adopționiste, doctrinei iconoclaste și cea privind
natura Trinității; o gramatică în limba națională și o liturghie unificată potrivit ritului roman;
cărți liturgice și o Biblie a cărui text latin a fost revizuit; o scriere nouă care s-a dovedit a fi
foarte utilă, etc.. De asemenea prin păstrarea formelor tradiționale adaptate la cerințele epocii,
renașterea carolingiană a însemnat un mare pas înainte, o descătușare necesară în drumul spre
viitor al istoriei.
Contrar aparențelor, istoria ca reconstrucție nu este dinspre trecut către noi, ci dinspre prezent
către trecut, deoarece trecutul este acela care se integrează în prezent. Se spune că în istorie
termenul limită pare a fi faptul sau evenimentul, deoarece faptul este elementar și ireductibil, el
are determinațiile spațiului de cultură și ale timpului său. Spațiul cultural și timpul pe care l-am
parcurs se pare că scot în evidență un eveniment foarte important din istorie, renașterea
carolingiană, o perioadă în care cultura s-a adresat atât omenirii, cât și conștiinței. Sensul și rolul
acestei renașteri a fost acela de a constitui, desemna și identifica omenirea, de a o caracteriza în
chip decisiv.
Renașterea ottonică[modificare | modificare sursă]
Aceasta se referă la caracteristicile de stil în arta și arhitectura din timpul împăratului Otto
III (983-1002), sub influența antichității și a Bizanțului, pentru obținerea unei "Renovatio imperii
Romanorum". Aceste influențe s-au exercitat mai ales în ilustrațiile de cărți, artizanat și în
arhitectură (Capela Sf. Bartolomeu din Paderborn, Germania).
Descoperirile geografice[modificare | modificare sursă]
Descoperirile geografice au schimbat radical concepțiile asupra lumii. La 12
octombrie 1492, Cristofor Columb debarcă pe insula Guanahani din arhipelagul insulelor
Bahamas și descoperă, astfel, America. În același an, la 2 ianuarie, prin cucerirea Granadei de
către regii Castiliei din Spania ("Reconquista"), dispare - după 800 de ani de dominație - ultimul
bastion al prezenței arabe în Peninsula Iberică. În 1497 Vasco de Gama descoperă drumul
spre India, trecând în Oceanul Indian pe la Capul Bunei Speranțe din sudul Africii. Prin expediția
întreprinsă de Magellan între 1519-1522 dispar și ultimele îndoieli asupra formei sferice
a Pământului.
Progrese în știință și tehnică[modificare | modificare sursă]
În cursul secolului al XVI-lea au fost traduse unele din cele mai importante lucrări grecești în
domeniul matematicii și s-a găsit soluția ecuațiilor de gradul trei. Cunoștințele obținute
în astronomie de către Nicolai Copernic (1473-1543), Tycho Brahe (1546-1601) și Johannes
Kepler (1571-1630), prin descoperirea legilor mișcării planetelor, depășesc
viziunea geocentrică a lui Ptolemeu, conducând la reprezentarea heliocentrică a sistemului solar.
Către sfârșitul secolului al XVI-lea, Galileo Galilei (1564-1642) aplică modelele matematice în
studiul fenomenelor fizice. Un eveniment determinant îl constituie punerea la punct a
imprimeriei cu caractere mobile - tipografiei - de către Johannes Gutenberg(1440), ceea ce
contribuie la răspândirea largă a cunoștințelor.
Schimbări politice și religioase[modificare | modificare sursă]
În această perioadă începe dezvoltarea unor state teritoriale, începând cu statele-orașe italiene și
continuând în Germania, Franța și Spania. Acest proces este favorizat de o diplomație modernă,
care, evitând războaiele, devine un important instrument politic.
Clerul, în special cel înalt, își schimbă modul de viață, renunțând la preocupările exclusive de
cult și aspirând la o participare activă în politică. Papi, cardinali și episcopi nu se mai deosebesc
în această privință de negustori sau conducători politici. Creștinismul rămâne, totuși, elementul
preponderent al culturii. Predicatori ca Bernhardin din Siena și teologi sau prelați ca
Sant'Antonio din Florența sunt ascultați și onorați de credincioși. În același timp, însă, învățații
umaniști se ocupă de problemele teologice și adaptează cunoștințele filologice și istorice noi la
studiul și interpretarea scrierilor religioase. Viziunea umanistică asupra teologiei și scripturilor
sfinte a dus, printre alte evoluții, la apariția reformeiprotestante, inițiată în Germania de
către Martin Luther (1483-1546), și răspândită apoi în întreaga lume catolică.

Trăsăturile caracteristice ale Renașterii[modificare | modificare sursă]

Ruperea cu tradițiile[modificare | modificare sursă]
Acest fenomen a fost decisiv în special în domeniul istoriografiei. Opere ca "Historiarum
Florentini populi libri XII" (1420) de Leonardo Bruni și "Istorie fiorentine" (1520) de Niccolò
Machiavelli sunt exemple ale unui nou mod de a interpreta istoria și problemele statale. Istoricii
Renașterii renunță la periodizarea istoriei după criterii religioase (Creația, Nașterea lui Iisus și
Așteptarea Judecății de Apoi); în timp ce învățații Evului Mediu priveau cu neîncredere lumea
păgână a grecilor și romanilor, noua generație a Renașterii era plină de admirație față de
civilizația antichității și condamna perioada secolelor ce i-au urmat ca fiind ignorantă, barbară,
întunecată. Propriul lor timp îl considerau epocă a luminii.
Umanismul[modificare | modificare sursă]

Niccolò Machiavelli
Baza spirituală a Renașterii a constituit-o umanismul. Interesul enorm pentru cultura antichității
a dus la căutarea și descoperirea manuscriselor clasice: "Dialogurile" lui Platon, operele istorice
ale lui Herodot și Thucydide, creațiile dramatice și poetice ale grecilor și romanilor. Învățați
din Bizanț, care după căderea Constantinopolului la turci (1453) s-au refugiat în Italia și predau
acum în școli din Florența, Ferrara sau Milano, au adus cu ei cunoștința limbii grecești clasice.
Deși adesea apăreau simple imitații ale clasicilor, studiul literaturii, istoriei și filozofiei
contribuia la instruirea liberă a oamenilor, dându-le o mai mare forță de discernământ. Mulți
gânditori ai Renașterii (Marsilio Ficino, Giovanni Pico della Mirandola) se orientează în direcția
neoplatoniciană în filosofie, în timp ce aristotelismul oficial începe să piardă din importanță.
Reprezentanți importanți ai umanismului au fost Leonardo Da Vinci, Erasmus din
Rotterdam și Thomas Morus. Cultivarea armonioasă nu numai a spiritului, dar și a corpului, care
în perioada medievală era total discreditată, a devenit în timpul Renașterii un scop educativ.
Viziunea teocentrică a trecutului s-a transformat într-una antropocentrică: centrul atenției în
studii științifice și creații artistice a devenit omul.

"Francesco Petrarca" - Frescă de Andrea di Bartolo, Galleria degli Uffizi, Florența

Renașterea italiană[modificare | modificare sursă]

Lorenzo Ghiberti - "Poarta paradisului" a Baptisteriului din Florența

Primele manifestări ale Renașterii au avut loc în Italia. După Pacea de la Lodi (1454) a intervenit
un echilibru între diversele forțe politice care a dus la o perioadă de relativă liniște și, în
consecință, la dezvoltarea economică a orașelor din centrul și nordul Italiei, favorizând înflorirea
artei și literaturii, încurajată și susținută financiar de bogatele și influentele
familii Medici din Florența, Este din Ferrara, Sforza din Milano precum și de ducii de Urbino,
dogii venețieniși de papalitatea romană.
Donatello - David - Muzeul Bargello, Florența
Literatură[modificare | modificare sursă]
Renașterea continuă opera începută deja în sec. al XIV-lea prin "La Divina Commedia",
monumentala creație a lui Dante Alighieri (1265-1321), sonetele și scrisorile lui Francesco
Petrarca (1304-1374), nuvelele lui Giovanni Boccaccio(1313-1375) reunite în volumul "Il
Decamerone". Se reiau vechile genuri literare din antichitate
- epopeea, satira, epigrama, biografia - și se creează genuri noi, ca sonetul și nuvela (Novella).
Reprezentanți ai literaturii italiene renascentiste sunt:

 Angelo Poliziano (1454-1494), "Stanze per la giostra", "Favola d'Orfeo";

 Niccolò Machiavelli (1469-1527), "Il Principe", "Istorie fiorentine", "Discorsi", comedia
"La Mandràgola", "Dell'arte della guerra" (1516 – 1520);
 Ludovico Ariosto (1474-1533), "Orlando Furioso";
 Baldassare Castiglione (1478-1520), "Il Cortegiano";
 Matteo Bandello (ca. 1480-1562), "Novelle";
 Pietro Aretino (1492-1556), "Lettere";
 Torquato Tasso (1544-1595), "Gerusalemme liberata", "Aminta".
Arte plastice[modificare | modificare sursă]
Dezvoltarea artei în Renașterea italiană are loc la începutul secolului al XV-lea
în Florența. Filippo Brunelleschi (1377-1446), cel mai însemnat constructor al Renașterii,
descoperă perspectiva liniară - caracteristică artei din această perioadă - și realizează cupola
Domului din Florența(1436).
Lorenzo Ghiberti (1378-1455) devine cunoscut prin realizarea porților de bronz
ale Baptisteriului din fața Domului, numite, mai târziu, de către Michelangelo "Porțile
Paradisului". Donatello (1386-1466), prin stilul său plastic, a influențat și pictura. Printre cele
mai importante opere ale sale este statuia de bronz a lui David, prima sculptură care, ca în
timpurile antichității, prezintă din nou corpul omenesc gol, fără veșminte. Alte sculpturi ale lui
Donatello sunt monumentul ecvestru Gattamelata din Padova sau tribuna de
marmoră Cantoria pentru Domul din Florența.
În pictură, Cimabue (1240-1302) și elevul său Giotto di Bondone (1266-1337) - frescele din
capela "Scrovegni" din Padova și din capela "Santa Croce" din Florența -, pot fi considerați ca
precursori.

Masaccio - Izgonirea din Eden - Capella Brancacci, Florența

Leonardo da Vinci - Cina cea de Taină - Santa Maria delle Grazie, Milano
Pictura în Renașterea timpurie[modificare | modificare sursă]
Masaccio (1401-1428), cu motivele sale naturaliste și aplicarea perspectivei în desen, este socotit
deschizătorul de drum în pictura din perioada timpurie a Renașterii. Ciclul de fresce în "Cappella
Brancacci" din biserica "Santa Maria delle Carmine" din Florența impresionează prin
individualitatea și plasticitatea noului stil.
Și Paolo Uccello (1397-1475) - "Battaglia di San Romano", "Il Condottiere Giovanni Acuto" -
este fascinat de potențialul perspectivei în pictură. Alți maeștri din această perioadă sunt
călugărul dominican Fra Angelico (1400-1455), Jacopo Bellini (1400-1470), Piero della
Francesca (1416-1492), care a scris și lucrări teoretice în domeniul matematicii și perspectivei.
Pictorii din generația următoare au contribuit la înnoirea redării în perspectivă a peisajelor,
compunerea minuțioasă a tablourilor, finețea redării figurilor. Printre aceștia se numără: Antonio
Pollaiuolo (1432-1498), Andrea del Verrocchio (1435-1488), Domenico Ghirlandaio (1449-
1494) - în Florența; Andrea Mantegna (1431-1506) - în Padova; Giovanni Bellini (1430-1516)
și Giorgione (ca.1477-1510) - în Veneția. Aceștia din urmă au dat o orientare decisivă
școlii venețiene, prin simțul nou al organizării spațiale, al luminii și culorii, în contrast cu
stilul florentin, în care predomină desenul. Un loc aparte îl ocupă Sandro Botticelli (1445-1510),
care a lucrat pentru familia Medici din Florența și pentru Vatican. Dintre cele mai cunoscute
opere ale sale sunt de menționat "Nașterea lui Venus" (La nascita di Vènere) (1482)
și "Primăvara" (1474).

Leonardo da Vinci, Doamna cu hermina, Muzeul Czartoryski, Cracovia

Pictura în perioada de apogeu a Renașterii[modificare | modificare sursă]
În anul 1500, Leonardo da Vinci (1452-1519) se întoarce la Florența, venind de la Milano, unde
pictase frescaCina cea de Taină pentru biserica Santa Maria delle Grazie. În acest
timp, Michelangelo (1475-1564) lucrează la statuia de marmură a lui "David", care avea să
devină semnul distinctiv al orașului Florența.
Centrul de greutate al artei se mută la Roma, la curtea papei Iuliu al II-lea, care încurajează
realizarea unor proiecte ambițioase înăuntrul și în afara Vaticanului. Domul "Sfântul Petru" (San
Pietro), este construit după planurile lui Donato Bramante (1444-1514), în "Capela
Sixtină"Michelangelo pictează plafonul și fundalul ("Judecata de Apoi"). Rafael Sanzio (1483-
1520) decorează camerele (Le Stanze di Raffaello) din palatul Vaticanului - printre alte motive,
celebra "Școală din Atena", în care sunt figurați diverși filozofi ai antichității.
Tiziano Vecello (1488-1576) este cel mai însemnat reprezentant al Renașterii în Veneția. El
pictează și pentru Carol Quintul, care îl numește pictor oficial al curții regale spaniole.
Un alt reprezentant de seamă al picturii din această perioadă a fost Correggio (1489-1534), care a
trăit cea mai mare parte a vieții sale în Parma, unde a realizat principalele sale opere (de
exemplu, frescele din biserica San Giovanni Evangelista).
Michelangelo - Crearea lui Adam - Capela Sixtină, Vatican
Manierismul[modificare | modificare sursă]
Începând [Link] anul 1590, prevalează arta manieristă cu diverse tendințe stilistice, în care - în
contrast cu seninătatea clasică a perioadei precedente - repertoriul formelor devine exagerat,
corpurile omenești apar șerpuitoare și crispate (Figura serpentinata), tablourile sunt încărcate cu
multe elemente decorative, anunțând ivirea stilului "baroc".

Bazilica Sfântul Petru din Roma

Reprezentanți valoroși ai manierismului sunt:

 Pontormo (1494-1556), în Florența;

 Rosso Fiorentino (1494-1540), pictează palatul Fontainebleau din apropierea Parisului;
 Andrea Palladio (1508-1580), pictor și arhitect din Vicenza, inițiază stilul palladianist, care
va influența arhitectura engleză din sec. al XVIII-lea;
 Benvenuto Cellini (1500-1571), miniaturist și sculptor din Florența, realizează celebra
sculptură în bronz "Perseu cu capul meduzei", care se găsește în Loggia dei Lanzi (Piazza
della Signoria);
 Giorgio Vasari (1511-1576), pictor, arhitect și biograf. A scris "Vite de' più eccellenti
architetti, scultori e pittori" (1550);
 Paolo Veronese (1528-1588), unul din maeștrii școlii venețiene;
 Tintoretto (1518-1594), cel mai important reprezentant al manierismului venețian, realizează
56 de picturi murale pentru palatul "Scuola di San Rocco" (Veneția).

Arhitectura Renașterii[modificare | modificare sursă]

 Primăria din Poznań
În arhitectura Renașterii se pot deosebi două tendințe:

 O primă tendință este caracterizată prin folosirea formelor de expresie ale antichității.
Aceasta se realizează în jurul anului 1500, în perioada de apogeu a Renașterii, prin
construcțiile clare și armonice ale lui Donato Bramante, și se răspândește în tot restul Italiei.
Se folosesc ca elemente de construcție coloanele, pilaștrii, capitelurile, frontonul
triunghiular, arcadele, preluate din tratatul de arhitectură al lui Vitruviu ("De architectura",
sec. I î.Hr.), la care se adaugă cupolele (Domul din Florența, Bazilica Sfântul Petru
din Roma). Fațadele sunt concepute ținându-se seamă de simetrie și ordine. Arhitecții sunt
considerați artiști și aparțin păturii cultivate a societății.

 A doua tendință, proprie mai ales țărilor nordice, îmbină elementele antice cu tradițiile
stilului medieval, în care predomină liniile verticale combinate cu ogivele gotice. Se adaugă
ornamente și arabescuri (în Spania). Maiștrii de construcții sunt meseriași. Exemple:
în Franța, aripa de vest a palatului Luvru din Paris (1550-1558), realizată de Pierre Lescot;
în Germania, castelul din Heidelberg și primăria din Augsburg, construită de Elias Holl.

Muzica Renașterii[modificare | modificare sursă]

Muzica din timpul Renașterii corespunde "vârstei de aur" a polifoniei. Genurile cele mai
frecvente sunt "messele", "motettele", madrigalul și cântecele cu acompaniament instrumental.
Din punct de vedere teoretic, importante sunt scrierile compozitorului flamand Johannes
Tinctoris (1435-1511), în care prezintă și susține tendințele înnoitoare în muzică. Unul din cei
mai importanți compozitori ai acestei epoci este Giovanni Pierluigi da Palestrina (1525-1594),
care cu a sa "Missa de Beata Virgine" (1570) marchază trecerea spre baroc. Se stabilesc contacte
între muzicienii de diverse naționalități, centrul de atracție fiind, și în acest domeniu, Italia.
Astfel compozitorul spaniol Tomás Luis De Victoria (1548-1611) este cel mai important
reprezentant al școlii de muzică din Roma, în timp ce italianul Andrea Gabrieli (1510-1586)
conduce "Die Münchner Hofkapelle". Cu Giovanni Gabrieli (1553-1612) și Claudio
Monteverdi (1567-1643) se dezvoltă muzica monodică și se face trecerea către genul muzicii
de operă.
Renașterea în diverse țări europene[modificare | modificare sursă]

Hieronymus Bosch - Grădina plăcerilor 1503-1504, Muzeul Prado, Madrid

Din Italia, Renașterea se răspândește și în alte țări din Europa apuseană. Învățați, artiști,
negustori sau meseriași călătoresc în orașele italiene și se întorc în Franța, Flandra sau în
zona hanseatică nu numai cu noi cunoștințe, dar și cu un alt gust în artă și în modul de viață.
Declinul feudalismului și centralizarea puterii politice deschid calea schimbărilor culturale,
sociale și economice. Spre deosebire de Italia, unde se cultivă limbile latină și greacă, în țările
vest-europene, sub influența protestantismului, se folosesc limbile naționale, fapt care contribuie
la formarea noilor state naționale - caracterizate printr-un limbaj unitar.
Franța[modificare | modificare sursă]

François Rabelais - Gravură de Michel Lanne, 1630

Spiritul Renașterii italiene a pătruns în Franța datorită unor personalități ca Leonardo da
Vinci și Benvenuto Cellini, prezenți la curtea regelui Francisc I și participanți la proiectarea
decorării palatului din Fontainebleau. Scriitorul François Rabelais (1494-1553), călugăr
benedictin, autor al povestirilor "Horribles et Épouvantables Faits et Prouesses du très renommé
Pantagruel" (1532) și "Vie inestimable du grand Gargantua, père de Pantagruel" (1534),
întruchipează tipul perfect al umanistului renascentist. Joachim du Bellay (1522-1560)
redactează manifestul "Pleiadei", intitulat "Défense et illustration de la langue française".
Țările de Jos[modificare | modificare sursă]
Pictorul flamand Jan van Eyck (ca.1390-1441) este considerat întemeietorul picturii RenașterIi
în Flandra și în Olanda. Rogier van der Weyden (1400-1464) călătorește în Italia, unde este
foarte prețuit, influențând prin lucrările sale școala de pictură din Ferrara. În tripticul "Grădina
plăcerilor", Hieronymus Bosch (1450-1516) prezintă de o manieră fantastică păcatele omenești,
într-o lume imaginară, supranaturală. Alți pictori din această perioadă sunt: Hans
Memling (1433-1494), Dirk Bouts (1415-1475), Hugo van der Goes (1440-1482).
Printre manieriști se numără Bernard van Orley (1488-1541) și Jan van Scorel (1495-1562).
Erasmus din Rotterdam (1466-1536), cel mai important reprezentant al umanismului de
anvergură europeană, își redactează majoritatea scrierilor în limba latină.
Germania[modificare | modificare sursă]
Arta germană era orientată în special spre tradițiile stilului gotic. Konrad Witz (ca.1400-1445)
pictează peisaje sub influența artei flamande. Cu opera lui Albrecht Dürer (1471-1528), pictor,
desenator și gravor, se realizează legătura cu arta Renașterii, după modelul celei italiene.
Ciclurile sale de gravuri în lemn "Patimile" și "Viața Mariei" sunt cunoscute în întreaga Europă.
În special compoziția sa "Cei patru Apostoli" (1526) arată atașamentul la eleganța picturii
italiene și forța sa de exprimare. Dürer întreprinde călătorii în Italia și în Țările de Jos și întreține
strânse legături cu artiștii epocii. Contemporanul său Matthias Grünewald (1480-1528) pictează
încă în stilul evului mediu.

Albrecht Dürer - "Adorația Sfintei Treimi", 1511 - Kunsthistorisches Museum, Viena

În literatură sunt de menționat:

 Sebastian Brant (1457-1521), scriitor alsacian, autor de poeme satirice;

 Thomas Murner (1475-1537), scriitor și predicator, traduce în versuri epopeea "Aeneis"
de Virgiliu;
 Philipp Melanchthon (1497-1560), autor al "Confesiunii din Augsburg" (1530);
 Sebastian Franck (1500-1543), scriitor umanist și teosof, publică și o culegere de proverbe.
Spania[modificare | modificare sursă]
Regina Elisabeta I a Angliei - Gravură 1596, autor anonim
Spania, abia eliberată de sub dominația maură, se atașează cu întârziere Renașterii europene. În
secolul al XVI-lea, pictorul oficial al curții regale spaniole este Tiziano, deși el, personal, nu a
fost niciodată în Spania. Alonso Berruguete (1450-1504), cel mai important pictor spaniol din
această perioadă, lucrează în special în Valladolid. Reprezentant al manierismului tardiv este El
Greco(1541-1614), un discipol al lui Tintoretto. În jurul anului 1560 se construiește palatul "El
Escorial"în apropiere de Madrid, important centru al Renașterii spaniole.
Anglia[modificare | modificare sursă]
Încă înainte de epoca Renașterii, Anglia a cunoscut o literatură înfloritoare, reprezentată prin:

 Geoffrey Chaucer (ca.1340-1400), considerat "părintele poeziei engleze"; (John Dryden),

autor, printre altele, al "Povestirilor din Canterbury" (The Canterbury Tales).
 William Langland (ca.1330-1400), autor al poemului alegoric "Piers Plowman".
 Thomas Malory (1395-1471), autorul primului roman în proză din literatura engleză, bazat
pe legenda regelui Arthur și a "Cavalerilor Mesei Rotunde".
Sub denumirea, de altfel controversată, de "Renaștere engleză" se înțelege mișcarea culturală și
artistică din Anglia de la începutul secolului al XVI-lea până la mijlocul celui de al XVII-lea,
perioadă pașnică de dezvoltare după sfârșitul Războiului de 100 de ani și al Războiului celor
două roze. Această perioadă include lunga domnie a reginei Elisabeta I, de aceea mai este
denumită "Epoca Elisabetană". Reprezentanți de seamă ai "Renașterii engleze" sunt:
Literatură[modificare | modificare sursă]

 Edmund Spenser (1552-1599), autor de poeme pastorale și al unei epopei alegorice "The
Faerie Queen";
 John Milton (1608-1674), scrie celebrul poem pe teme biblice "Paradise Lost";
 Christopher Marlowe (1564-1593), poet dramatic;
 William Shakespeare (1564-1616), autor al unui mare număr de piese de teatru, poeme și
sonete;
 Thomas Morus (1478-1535), scriitor umanist, autor al poemului "Utopia" (1516). Ministru
cancelar al regatului, cade în dizgrație și este executat din ordinul regelui Henric al VIII-lea;
 Francis Bacon (1561-1626), filosof, dezvoltă teoria cunoașterii empirice în lucrarea "Novum
Organum" (1620);
 Ben Jonson (1572-1637), autor dramatic.
Muzică[modificare | modificare sursă]
Se cultivă, mai ales, genul madrigalului, popularizat prin lucrarea "Musica Transalpina",
publicată, în 1588, de Nicholas Yonge. Compozitori mai însemnați sunt:

 Thomas Tallis (1505-1585), organist al capelei regale din Londra, maestru

al contrapunctului, compune muzică religioasă;
 William Byrd (1543-1623), compozitor de madrigale și piese instrumentale adunate în
colecția "Fitzwilliam Virginal Book";
 Thomas Morley (1557-1602), compune madrigale și mottete, autor al unei lucrări de teoria
compoziției.

Tipul de "Om al Renașterii"[modificare | modificare sursă]

Pentru marea masă a populației din acele timpuri, înflorirea culturală și artistică ce a caracterizat
Renașterea nu a produs nicio schimbare în modul de viață sau de reprezentare a lumii. Referindu-
ne, însă, la numărul restrâns al personalităților în diferite domenii de creație, putem spune astăzi
că noile orizonturi spirituale și liberalizarea moralei au creat un anumit tip de "Om al Renașterii"
("Homo universalis renascentista"), caracterizat prin înțelegere ascuțită, deschisă oricărei idei,
simț deosebit al frumosului, dorință de afirmare și renume, individualism cu posibilități de
dezvoltare multilaterală, adversar al dogmelor și ideilor preconcepute. În aspirația sa spre
universalitate, înlătură orice barieră care-i stă în cale, se arată curajos în proiectele sale și plin de
forță în acțiune. Este prieten și cunoscător al artelor, colindă - fără dificultate - filosofia și
literatura, înlocuiește legile morale cu cele estetice. "Omul Renașterii" este, în primul rând, un
umanist cu larg spirit de toleranță.
În contrast cu acesta, nu dispar fanaticii, partizanii unei singure idei, care văd în fiecare
reprezentant al unei păreri contrare, nu un adversar de idei, ci un dușman personal ce trebuie
anihilat.

Declinul Renașterii[modificare | modificare sursă]

Ca orice mișcare socio-culturală, și Renașterea, după o perioadă de apogeu, cunoaște un declin,
în care ideile înnoitoare lipsesc iar epigonii realizează, în cel mai bun caz, lucrări de imitație.
Declinul Renașterii a fost favorizat și accelerat de două împrejurări:

 Decăderea politică și economică a Italiei, începând deja în prima jumătate a secolului al

XVI-lea, bântuită de războaie nesfârșite, ce au culminat cu jefuirea Romei ("Sacco di
Roma", 1527) de către trupele de mercenari ale lui Carol Quintul. Aceasta a dus la slăbirea
puterii și prestigiului papalității, la decăderea orașelor-state, ca Florența și Milano.
 Descoperirea unui nou drum spre India, prin înconjurul Capului Bunei Speranțe, slăbește
substanțial situația economică a Veneției și Genovei.

 Ca reacție la Reforma religioasă inițiată în Germania de Martin Luther, Biserica

Catolică instituie Contrareforma și tribunalele inchizitoriale, adevărată lovitură de grație
împotriva libertății de gândire. În urma Conciliului din Trient (1545-1563), se alcătuiește o
listă a cărților interzise, considerate eretice în cazul că vin în contradicție cu dogmele
bisericești ("Index librorum prohibitorum", 1559). Galilei este constrâns să-și abjure public
convingerea asupra rotației pământului în jurul soarelui, nu fără a șopti pentru sine "eppur si
muove&;;;quot;. Filosoful Giordano Bruno (1548-1600), combate teza aristoteliană, admisă
oficial de Biserică, a unui univers închis, reprezintă un umanism panteistși va fi ars pe rug ca
eretic, în urma sentinței tribunalului inchizitorial. La Geneva, sub dominația lui Jean Calvin,
teologul și medicul spaniol Miguel Servet (1511-1553), pentru faptul de a fi pus sub semnul
întrebării dogma Sfintei Treimi, sfârșește în același fel, condamnat pentru blasfemie, de data
aceasta de un tribunal protestant.
Ideile Renașterii nu pot fi însă înăbușite, ele sunt apărate de oameni curajoși ca Erasmus din
Rotterdam, Francis Bacon sau René Descartes (1596-1650), filosoful olandez Baruch
Spinoza (1632-1677), care își propun ca obiectiv fundamental transmiterea unui mesaj eliberator
și purtător de bucuria pe care o dă cunoașterea iar secolul al XVIII-lea va relua spiritul Renașterii
sub forma iluminismului francez.

Interpretare istorică și filosofică[modificare | modificare sursă]

Fiecare perioadă din istoria culturii a avut propria ei viziune asupra Renașterii, astfel:

 iluminiștii (David Hume, Edward Gibbon, Condorcet, D`Alembert, Diderot, Voltaire), care
se considerau continuatorii idealurilor umaniste și raționaliste ale secolelor XV și XVI,
vedeau Renașterea ca o mare epocă de progres cultural, ce marchează trecerea de la întuneric
la lumină, de la barbarie la civilizație, o trezire a Occidentului din somnul dogmatic;
 romanticii (Novalis, August Wilhelm Schlegel, Heinse Meyer, Stendhal, Madame de
Staël, Victor Hugo, Byron, Gioberti, Giusepe Mazzini) aveau o viziune asupra Renașterii
opusă celei iluministe. La fel de diferit este văzută semnificația rupturii cu evul mediu, care
este idealizat și privit ca o vârstă de aur. Sunt admirate cavalerismul medieval, ordinea,
autoritatea și credința religioasă. Stilul gotic este privit ca suprema expresie a creației
artistice;
 hegelianismul Hegel vede în Renaștere un progres spiritual, o reînnoire a culturii, după lunga
noapte a Evului mediu. Studierea operelor antice are semnificația întoarcerii de la divin la
uman;
 pozitivismul: la Hippolyte Taine, Benedetto Croce, Bertrando Spaventa ruptura dintre
Renaștere și Evul mediu e apreciată pozitiv. Renașterea este epoca de aur a acestui mileniu,
premisă a apariției supraomului, un om liber, deschis tuturor experiențelor vieții.