Adrian Dragnea

Silvia Teodorescu Alin Cătălin Păunescu

PREGĂTIRE SPORTIVĂ
TEORETICĂ
Clasa a XII-a
Editor: Costin DIACONESCU

Redactor-şef: Minodora CĂLINA

Redactor: Gabriela NIŢĂ
Corector: Aura GÂGĂ
Tehnoredactor: Banu GHEORGHE
Copertă: Valeriu STIHI

© Copyright CD Press, 2008

Editat şi distribuit de Editura CD PRESS

Bucureşti, str. Ienăchiţă Văcărescu nr. 18, sector 4
Cod 040157
Tel.: [Link], [Link], [Link]
Fax: [Link]
e-mail: office@[Link]
[Link]

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

DRAGNEA, ADRIAN
Pregătire sportivă teoretică : manual pentru clasa a
XII-a / Adrian Dragnea, Silvia Teodorescu, Alin Păunescu.
- Bucureşti : CD PRESS, 2008
Bibliogr.
ISBN 978-973-1760-92-6

I. Teodorescu, Silvia
II. Păunescu, Alin

796(075.36)

Editura CD PRESS este recunoscută de Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice din învăţământul superior (CNCSIS)
[Link]
 Cuvânt-înainte

Introducerea unei noi discipline de învăţământ în aria curriculară ridică, din partea elevului,
cel puţin o întrebare: Ce tratează această disciplină? Pregătirea sportivă teoretică reuşeşte să
răspundă definindu-se prin ea însăşi, adică se ocupă de partea teoretică, conceptuală a pregătirii
sportive în general. Cu alte cuvinte, pe lângă pregătirea acţională-practică, pe stadion, în săli sau
întreceri în arene, se prezintă raţiunea pentru care au fost alese programele întocmite, metodele şi
formele de organizare folosite etc.
Pregătirea sportivă teoretică a elevilor din clasele vocaţionale cu profil sportiv este o consecinţă
a dezvoltării impetuoase a sportului zilelor noastre, fiind determinată, în principal, de doi factori:
valorificarea unui număr mare de cunoştinţe acumulate pe parcursul unui secol de practicare tot
mai largă şi diversificată a disciplinelor sportive şi stimularea continuă de către dezvoltarea socială
care a valorizat şi integrat activităţile sportive ca elemente cultural-educativ-formative.
Manualele de Pregătire sportivă teoretică pentru clasele IX-XII prezintă în sinteză (în funcţie
de dinamica dezvoltării intelectuale, pe vârste, a elevilor, de cunoştinţele dobândite de la celelalte
discipline cuprinse în aria curriculară, precum şi de experienţa acumulată din antrenamente şi
competiţii) sistemul de concepte, noţiuni şi reguli constând în principiile antrenamentului, mijloacele
şi metodele de pregătire şi refacere, menţinerea sănătăţii, viaţa sportivă, aspecte organizatorice ale
sportului la diferite nivele: naţional, regional şi local, toate acestea în scopul înţelegerii ansamblului
social desemnat de conceptul sport.
Conţinutul manualelor are ca ţintă principală conştientizarea elevilor sportivi cu privire la
necesitatea aprofundării pregătirii nu numai prin acţiune practică-acţională, ci şi prin înţelegerea
raţionalităţii procesului de antrenament şi a participărilor în competiţii.
Autorii au căutat să răspundă unor întrebări privind strategia generală de pregătire, dar şi
strategiile specifice disciplinelor sportive: Ce obiective urmărim prin practicarea sportului? Cum
realizăm aceste obiective? De ce urmăm anumite metode şi tehnici? Cum valorificăm pregătirea
efectuată? Ce trebuie să facem pentru a ne perfecţiona continuu? Răspunsurile la aceste întrebări
sunt cuprinse în paginile manualelor pentru cele patru clase (IX, X, XI şi XII).
Însuşirea de către elevi a cunoştinţelor privind pregătirea sportivă este evaluată prin formele
consacrate în sistemul de învăţământ: periodic, în lecţii, la final de semestru, în cadrul Olimpiadei
(fazele pe şcoală, pe judeţ şi pe ţară), precum şi prin dobândirea carnetului de instructor, care dă
dreptul de practică de antrenorat în anumite condiţii.
În trecut, au existat manuale ale instructorilor sau foiletoane privind pregătirea sportivă a
începătorilor în probleme organizatorice elementare, necesar a fi respectate, construcţia bazelor
sportive, elemente de igienă, acestea fiind elaborate pentru orientarea voluntarilor. Manualele
elaborate pe această temă sunt primele apărute în ţara noastră, concretizând o disciplină de
specialitate cuprinsă în aria curriculară. Menţinerea şi dezvoltarea acestei discipline vor contribui şi în
viitor la înţelegerea sportului ca fenomen fizico-motric şi psihologic-educaţional în egală măsură.
Autorii sunt convinşi că atât conţinutul, cât şi formele de prezentare ale manualelor de pregătire
sportivă teoretică lasă loc pentru viitoare îmbunătăţiri, prin aducerea la zi a cunoaşterii din domeniu,
dar şi prin reorganizări care să favorizeze însuşirea cunoştinţelor.
În acest sens, considerăm că sugestiile profesorilor de specialitate, ale elevilor şi ale altor cadre
didactice sunt bine-venite.

Autorii
 Pregătire sportivă teoretică

Obiective Cap. 1 Sportul de performanţă

După studiul acestei contemporan
unităţi de învăţare,
vei fi capabil:
– să precizezi locul sportu-
lui în societatea con­tem­
porană şi rolul său în pro- 1.1 Definiţie. Perspective şi funcţii
cesul de socia­lizare;
– să numeşti factorii ca­re Sportul este definit ca fenomen al lumii moderne, desprins relativ
impulsionează dez­­vol­ta­ târziu de formele originare de joc şi educaţie. Spre deosebire de alte
rea sportului şi di­recţiile
activităţi sociale (din sfera economiei, a apărării, a organizării etc.),
acesteia;
– să identifici valenţele e­­
sportul este diferenţiat prin obiective clare.
du­­­­­cative şi culturale ale La baza sportului de performanţă stă competiţia, aceasta fiind
sportului; totodată esenţa sa, precum şi forma prin care se compară performanţele
– să explici de ce per­for­ individuale sau ale echipelor.
manţele sportive sunt re-
cunoscute ca va­lori cul- Reunind elementele mai sus menţionate, putem defini sportul de
turale; performanţă contemporan ca o activitate de întrecere constituită
– să conştientizezi nece­ dintr-un ansamblu de acţiuni motrice, diferenţiate pe ramuri de
sitatea de a depune efor­ sport, care vizează perfecţionarea capacităţilor morfofuncţionale
turi cu volu­me ma­ri şi in­
şi psihice ale sportivilor, concretizate în performanţele realizate în
tensităţi crescute pentru
a obţine performanţe de
forme competiţionale.
mare valoare; Sportul reprezintă una dintre cele mai dinamice activităţi sociale
– să explici rolul refacerii şi
cu rol de perfecţionare a fiinţei umane. Rapiditatea şi amploarea
al vieţii sporti­ve în activi-
tatea de per­formanţă. modificărilor înregistrate în sport (din punct de vedere tehnic, tactic,
tehnologic, organizatoric etc.), cu deosebire în secolul XX şi în prezent,
nu au echivalent în întreaga sa istorie. Astăzi, sportul este considerat
un important factor de sănătate, de cultură, de educaţie, de socializare
şi de relaţie cu mediul natural, ceea ce a condus la necesitatea
instituţionalizării sale prin înfiinţarea unor organisme centrale, federaţii,
cluburi, aso­ciaţii sportive, sisteme competiţionale ş.a., a căror activitate
este influ­enţată de ideologie, economie, tradiţii, contextul social etc.
Toate acestea, însă, afectează, într-o mare măsură, caracterul sportului
de liant universal al popoarelor. Confruntarea sportivă rămâne totuşi
expresia unei etici culturale speciale, izolate de derularea conflictelor
intergrupale, creând condiţii favorabile comunicării într-un spaţiu acce­
sibil tuturor culturilor.
Sportul formează personalităţi, leagă prietenii, înlesneşte schimbul
de idei dintre oameni ce aparţin diferitelor culturi şi generează valori
universal recunoscute.
În zilele noastre, sportul este considerat un fapt competiţional,
sociocultural şi instituţional, în care performanţa devine un corolar al
valorilor combinate, bio-psiho-sociale.
�������������������������������������������������������������������
n relaţiile socioculturale ale societăţii omeneşti, compararea per­
formanţelor face parte din natura existenţei, manifestate pe toate
planurile. Sportul însă, prin sistemul său competiţional strict reglementat
şi prin umanismul său recunoscut, răspunde unor tendinţe naturale ale
Nadia Comăneci omului, precum cea de a se întrece cu alţii, de a fi împreună cu partenerii
de întrecere, de a-şi manifesta prestigiul individual sau de echipă, regional
sau naţional.


 Capitolul 1
În sportul de performanţă, competiţiile reprezintă forme de or­ganizare
în care se realizează obiectivele planificate şi se valorifică mijloa­­cele şi
metodele de pregătire, în vederea adaptării la eforturi fizice şi psihice
intense. Competiţiile au valenţa unor structuri (cadre) orga­nizatorice care
permit compararea performanţelor pe baza ega­lităţii şanselor, dar şi a unor
instrumente şi metode de dezvoltare a anumitor calităţi sau capacităţi de
natură complexă (din punct de vedere biologic, psihologic, social).
Rezultă, din cele de mai sus, că sportul are numeroase funcţii
sociale, educativ-formative, culturale şi economice.
Din aceste motive, apare ca justificată preocuparea specialiştilor
de a efectua analize periodice şi studii sistematice, cu scopul evaluării
nivelurilor de performanţă, al desprinderii caracteristicilor acestora,
precum şi al elaborării prognozelor dinamicii de dezvoltare a sportului Fig. 1.1 Planurile şi ele­men­tele de
de performanţă. structură abordate în cercetarea
Planurile în care se desfăşoară cercetarea sportului de performanţă sportului de perfor­manţă
sunt de natură biologică, psihologică şi socială, reunite în ceea ce se
numeşte cercetare interdisciplinară (Fig. 1.1.). Aceste planuri
cuprind elementele majore de structură ale sportului, precum:
a) competiţia – ca un corolar al capacităţii de performanţă şi ca
formă de valorificare a acesteia;
b) antrenamentul sportiv – ca formă de organizare în care
inte­racţionează principii, mijloace, metode, tehnici şi factori
educaţionali;
c) cercetarea ştiinţifică – ca activitate de avangardă.

1.2 Caracteristicile sportului de performanţă

contemporan
Cunoaşterea caracteristicilor sportului contemporan facilitează atât
planificarea dezvoltării performanţei pe termene scurte, medii şi lungi,
cât şi conducerea operativă a întregului ansamblu al pregătirii.
Dintre caracteristicile sportului contemporan, menţionăm:
 Sportul – un drept al omului
Multiplele şi variatele ramuri ale sportului, unele statornicite prin
tradiţii, altele consacrate pe meleaguri unde se bucură de mare popu­
laritate, au fost adoptate de popoare din cele mai diferite zone geo­ Iniţiere într-o disciplină sportivă
grafice.
Fie organizat, fie neorganizat, sportul se practică astăzi de la vârste
fragede până la bătrâneţe, având un pronunţat rol educaţional, prin va­
lorificarea tendinţei naturale a omului de a se întrece cu alţii, cu sine
însuşi sau cu natura.
Crearea unor organisme specializate internaţionale, cum sunt
Caracteristicile sportului de
U.N.E.S.C.O, C.I.O. şi federaţiile internaţionale pe ramuri de sport, performanţă
precum şi a unor organisme statale, cum sunt autorităţile naţionale
sportul – un drept al omului
pentru sport, federaţiile naţionale pe ramuri de sport, cluburile şi
asociaţiile sportive, favorizează accesul tuturor categoriilor de sportul – spaţiu fără frontiere
populaţie la practicarea unui sport. Sistemele competiţionale proprii sportul – factor de cultură
ramurilor de sport prevăd întreceri sub forme variate (turnee, sportul – m
 ijloc de educare şi
festivaluri, cupe, campionate) pentru toate nivelurile de clasificare dezvoltare umană
sportivă, pentru toate vârstele şi categoriile de cetăţeni. Sportul sportul – factor de sănătate şi
devine, astfel, un bun de care are dreptul să beneficieze fiecare om, de integrare în mediul
indiferent de vârstă, sex sau rasă. natural
 Sportul – spaţiu fără frontiere
sportul – promotor al rivalităţii
În timp, sportul a depăşit toate graniţele, devenind un teritoriu
universal. Aici, oamenii, adepţi ai celor mai diferite religii şi ideologii,
se întâlnesc, co­munică, participă la cere­monii şi ritualuri, respectă


 Pregătire sportivă teoretică

regulamente unice şi leagă prietenii. Sportul este un mesager al păcii

şi al înţelegerii dintre oameni pe toată suprafaţa Globului. Competiţiile
internaţionale de tipul Jo­­curilor Olimpice, al Campionatelor mondiale, al
Campionatelor con­tinentale sau regionale evidenţiază, prin organizarea
lor în diferite zo­ne geografice, faptul că sportul poate constitui un
eveniment internaţional de care bene­ficiază cetăţeni şi sportivi de
diferite categorii, originari din diferite zone ale lumii.
Sportul – factor de cultură
Sportul reprezintă un adevărat univers al creaţiilor umane de
natură fizică, psihică, morală, estetică şi intelectuală, motiv pentru care
îşi găseşte locul cuvenit în ansamblul valorilor culturale. Sportul oferă
omului un teritoriu favorabil exprimării sale printr-un limbaj adecvat,
creându-i oportunitatea de a se face cunoscut, de a arăta cine este, ce
simte şi care este viziunea sa asupra vieţii.
Emblema Jocurilor Olimpice
– expresie a solidarităţii În aria sportului, s-au creat modele comportamentale care vizează
autodepăşirea, fairplay-ul, stăpânirea de sine şi estetica mişcării,
aspecte care se fac cunoscute în interrelaţie cu partenerii de întrecere.
Întâlnirile dintre participanţi generează fenomenul de aculturaţie, ca
rezultat al cunoaşterii şi al interferenţei diferitelor tipuri de cultură.
Un aspect definitoriu al sportului modern este dat de promovarea
tot mai intensă a acestuia ca factor cultural polivalent, care atrage un
număr mare de participanţi sportivi valoroşi şi, implicit, un număr mare de
spectatori care vizionează evenimentul sportiv sau îl urmăresc cu ajutorul
mijloacelor media: televiziune, internet, radio, ziare etc.
Competiţiile sportive atrag un număr din ce în ce mai mare de
spectatori şi datorită organizării somptuoase, în aşezări cu un grad
sporit de civilizaţie, cu locuri pitoreşti, cu tradiţii etc. Grandoarea
acestor competiţii, cu deosebire cea a Jocurilor Olimpice, s-a accentuat
de la o ediţie la alta, întărind afirmaţia că acestea sunt caracterizate
de gigantism, ceea ce le face accesibile, din punctul de vedere
al organizării, numai ţărilor bogate. În fapt, aceste competiţii se
organizează în concordanţă cu evoluţia lumii şi a vieţii, care a devenit
tot mai tehnologizată, mai informatizată, mai dezvoltată economic etc.
Sportul, fiind parte a lumii contemporane, se dezvoltă în sensul în care
se dezvoltă şi viaţa de pe Terra.
 Sportul – mijloc de educare şi dezvoltare umană
Încă de la începuturile sale, sportul a fost considerat un mijloc
de educare cu impact puternic asupra celor care l-au practicat, dar
şi asupra celor care l-au admirat, ca spectatori. În zilele noastre,
caracterul educativ al sportului s-a aprofundat prin creşterea
numărului mijloacelor specifice, a eforturilor şi a tehnicilor utilizate.
În sport, acţiunile educative se regăsesc sub numele de dezvoltare,
formare, perfecţionare, atunci când este vorba de deprinderi motrice
sau intelectuale, de calităţi motrice, de consolidarea unor deprinderi
tactice etc. În altă ordine de idei, conceptele consacrate pentru diferite
acţiuni şi activităţi proprii au fost preluate şi implementate în alte
domenii ale vieţii sociale. Asistăm astăzi la folosirea pe scară largă
a noţiunilor de fairplay, pentru desemnarea comportamentelor loiale
în viaţa profesională de zi cu zi, de olimpiade, pentru organizarea de
Marius Urzică concursuri la diferite discipline şcolare, de coaching, în administraţie
şi management, pentru desemnarea bunei conduceri a unui proces
de către liderii grupurilor, precum şi a altor termeni. Acest fenomen
demonstrează că sportul este un domeniu studiat şi aplicat atât ca
activitate, cât şi conceptual.
� Totalitatea
�������������������������������������������������������������
transformărilor care au loc într-un grup social. ��������������������
Unii autori preferă
noţiunea de transculturalism.


 Capitolul 1
În acelaşi timp, sportul este influenţat de celelalte domenii ale
societăţii, şi anume: ştiinţă şi tehnică, cultură, economie, educaţie în
sens larg, informatică etc., care-i favorizează progresele şi, implicit, îi
determină performanţele.
Astfel, sportul trebuie analizat ca fenomen integrat într-un amplu
context natural şi social, ca element de structură al acestuia, aflat în
interacţiune cu alte sisteme componente.
 Sportul – factor de sănătate şi de integrare în mediul
natural
Concepţia despre sport adoptă,�����������������������������������
ca obiectiv prioritar�������������
, orientarea
către sănătate a����������������������������������������������������������
celor care îl practică.����������������������������������
Indiferent
���������������������������������
de subsistemele sale,
sportul are ca obiectiv principal sănătatea. Acest deziderat îi preocupă,
deopotrivă, pe toţi cei implicaţi în pregătirea sportivilor (antrenori,
organizatori, creatori de baze sportive etc.).
Nicio ideologie nu situează sportul în afara sănătăţii. Este evident
că performanţele în sport nu pot fi realizate decât de către persoane
perfect sănătoase, al căror organism la valori maxime.
Competiţiile sportive se organizează pentru oameni sănătoşi,
a­ceas­ta fiind una dintre condiţiile regulamentare de participare care
funcţionează încă din faza selecţiei iniţiale, fiind prezentă în toate stadiile
antrenamentului.
Efectele sportului asupra stării de sănătate sunt evidente şi intens
mediatizate. Sportivii
��������������������������������������������������������
de performanţă au organisme care funcţionează Mişcarea – factor de sănătate
cu un randament crescut, ca rezultat al unui consum energetic redus.
Un sportiv bine antrenat are o frecvenţă cardiacă ce poate scădea, în
repaus, până la 35–38 de bătăi/minut, comparativ cu unul neantrenat,
la care valorile sunt de 60–70 de bătăi/minut sau mai mult; prin urmare,
faţă de un neantrenat, frecvenţa respiratorie la un antrenat se situează
la jumătate. �������������������������������������������������������
Din aceste date rezultă economicitatea funcţională pe
care o câştigă organismul uman antrenat.
Obţinerea unor rezultate din ce în ce mai valoroase a fost şi a
rămas ţinta tot mai multor performeri, încă din cele mai vechi timpuri.
Din acest motiv, nu de puţine ori au fost semnalate cazuri în care
sportivii au recurs la folosirea unor stimulente care să le crească în
mod artificial capacitatea de performanţă.
Aceste substanţe sunt cunoscute sub numele de doping şi sunt În muncă e sănătatea, cinstea,
situate în afara legislaţiei sportive, civile şi penale. Pe lângă aspectul etic puterea şi farmecul vieţii.
(Alexandru Vlahuţă)
pe care îl încalcă, dopingul produce modificări organice monstruoase,
provoacă invalidităţi ce marchează existenţa celor care îl utilizează, pe
mulţi costându-i chiar viaţa.
În zilele noastre, lupta împotriva acestui flagel a devenit deosebit
de acerbă, prin crearea unor laboratoare şi centre de testare şi de luptă
antidoping, precum şi prin promovarea măsurilor de excludere din viaţa
sportivă şi a altor pedepse.
Lupta este cu atât mai crâncenă, cu cât progresele ştiinţei sunt
folosite în elaborarea unor substanţe dopante tot mai rafinate. De
aceea, cei care sunt cu un pas înainte în cunoaşterea noilor descoperiri
au şanse mai mari să devină câştigători. Unii specialişti afirmă că, în
paralel cu luptele sportive din arenă, o luptă acerbă se desfăşoară în
laboratoare, pentru crearea de noi stimulente mai greu de depistat.
Totodată, măsurile de combatere a dopingului sunt tot mai dure, mai
organizate şi cu metode de depistare tot mai precise.
Respingerea substanţelor dopante trebuie să preocupe orice
competitor, pentru a-şi proteja sănătatea, viaţa şi, de asemenea,
pentru a respecta spiritul fairplay-ului promovat de întreaga mişcare
sportivă mondială.


 Pregătire sportivă teoretică

 Sportul – promotor al rivalităţii

Sportul promovează forme de luptă reglementate, cu scopul de
a realiza performanţe cât mai înalte. Rivalitatea este promovată şi în
cazurile în care pretendenţii la titluri creează tradiţii bazate pe palmares
şi angajează grupuri numeroase de suporteri.
Conduita sportivilor în arenă devine tot mai combativă, implicând
angajament fizic, motric şi psihic intens, fapt care îi determină pe
mulţi să vorbească despre agresivitate. Combativitatea este o
caracteristică a activităţii sportive şi presupune obţinerea succesului
în limitele regulamentului şi al fairplay-ului. Manifestări agresive
apar la sportivi în stările psihice limită, când tensiunea întrecerii este
mare, când solicitarea psihică şi fizică depăşeşte obişnuitul, când
controlul intelectual şi afectiv al comportamentului suferă deteriorări.
(M. Epuran, 1968)
Creşterea nivelului agresivităţii în sportul de performanţă con­
temporan este determinată, în mare măsură, de forma de organizare de
tip profesionist, în care veniturile sunt tot mai tentante, de mediatizarea
excesivă şi, nu în ultimul rând, de motivarea sportivilor la limită.
Caracterul fără inteligenţă Întrecerile sportive devin ocazii de manifestare a unor acte agresive
poate mult, dar inteligenţa fără între adversari, pentru obţinerea unor recompense. Agresivitatea devine
caracter nu valorează nimic. maximă când combatanţii sunt de forţe egale, caz în care frustrarea
(Cicero) devine şi ea maximă. Dar frustrarea provine şi din necesitatea de a
respecta regulile.
Agresivitatea produsă ca urmare a unor incitări pe un fond afectiv
şi cognitiv favorabil îl determină pe sportiv să părăsească, într-o
măsură mai mare sau mai mică, raţionamentul logic şi cadrul restrictiv
al regulamentelor şi să adopte soluţii neobişnuite. Amintim, în acest
sens, incitarea sportivilor de către cei apropiaţi, conducători, antrenori,
rude, sau de către public şi mijloace media. Spiritul sportului respinge
aceste modalităţi de dobândire a succeselor.
Toată lumea este informată cu privire la confruntările ce au loc între
„fanii” diferitelor echipe sportive, multe dintre ele soldându-se cu urmări
tra­gice. Victoriile, ca şi înfrângerile, prilejuiesc, nu de puţine ori, lupte de
stradă, încăierări, devastarea arenelor şi chiar crime.
Pentru marea masă a spectatorilor, întrecerile sportive sunt adevărate
sărbători, competiţia devenind parte a unui eveniment major. Spectatorii
Tendinţe în antrenamentul
poartă culorile echipelor preferate, costume tematice, înalţă steaguri, îşi
sportiv contemporan vopsesc faţa, afişează bannere ş.a. Aceasta este şi esenţa sportului ca
Programarea raţională a
act de cultură: o sărbătoare a valorilor.
volumelor de efort
Creşterea considerabilă a 1.3 Tendinţe în antrenamentul sportiv contemporan
intensităţii efortului
Promovarea cu rapiditate a Atingerea performanţel������������������������������������������
or în sport este determinată de calitatea
inovaţiei proces���������������������������������������������������������������
ului de antrenament, motiv pentru care perfecţionarea acestuia
Accelerarea raţională a pregătirii re­prezintă un deziderat al specialiştilor implicaţi în acest proces.
Pe parcursul anilor, antrenamentul a evoluat continuu, în cadrul lui
Perfecţionarea strategiilor de
selecţie conturându-se principii, cerinţe, metode, mijloace, factori de refacere,
strategii de programare, tehnici de evaluare etc. Întreg ansamblul de
Creşterea ponderii pregătirii
integrale cunoştinţe continuă să se îmbogăţească prin achiziţia şi prin aplicarea
celor mai noi descoperiri ştiinţifice realizate în propriul domeniu, precum
Conducerea antrenamentului de
către o echipă de specialişti şi a celor apărute în ştiinţele despre om, în managementul performant,
Utilizarea pe scară largă a
în tehnologii etc.
tehnologiei informatice În zilele noastre, în urma analizelor întreprinse de specialişti, se
constată tendinţele de dezvoltare cuprinse în tabelul alăturat.
 Agresivitatea
�����������������������������������������������������������������������������
implică eliminarea adversarului, fără a ţine seama de factorii
restrictivi.


 Capitolul 1
1. Programarea raţională a volumelor de efort (mărime,
spe­cificitate, durate, frecvenţe ş.a.) pe parcursul structurilor antre­
namentului, adaptate la caracteristicile sportivului şi, de asemenea, la
cerinţele (legice) de creştere a capacităţii de performanţă.
Fiecare ramură de sport îşi are propriile standarde sau game de efort
care trebuie îndeplinite ţinându-se cont însă de posibilităţile de adaptare
ale sportivilor. Sintagma folosită în anii ’70–’80, Antrenează-te cât poţi
de mult!��������������������������������������������������������������
, care în multe cazuri ducea la consumul exagerat de energie,
scurtând chiar cariera competiţională, a fost înlocuită cu Antrenează-te
cât trebuie, pentru dezvoltarea dorită a capacităţii de performanţă.
2. Creşterea considerabilă a intensităţii efortului la nivelul
celui solicitat de competiţie sau peste nivelul acestuia.
Antrenamentele cu intensităţi mari şi foarte mari se programează
în etapele de pregătire precompetiţională şi competiţională, în raport
cu specificul mijloacelor folosite şi al celor de asigurare a refacerii.
Intensităţile maximale şi supramaximale se programează în funcţie
de intensitatea resimţită şi de intensitatea solicitării. Raportul logic
dintre intensitate, volum şi refacere constituie principalul factor de
progres în dezvoltarea capacităţii de performanţă.
În prezent, intensitatea efortului variază într-un proces mai larg
de demasificare a pregătirii prin folosirea „flex-tech”-urilor inteligente,
care promovează diversitatea tratând diferenţiat fiecare sportiv.
3. Promovarea cu rapiditate a inovaţiei în antrenamente, fapt
ce presupune tehnici noi de pregătire, metode de refacere rapidă,
aparate şi instalaţii performante, precum şi forme de organizare
favorizante ale adaptării rapide şi profunde.
4. Accelerarea raţională a pregătirii, în sensul atingerii mai
rapide a performanţelor competitive şi, implicit, scurtarea duratei de
obţinere a celor mai bune rezultate. Se promovează ideea conform
căreia „fiecare interval de timp valorează mai mult decât cel anterior“.
Ca atare, scurtarea perioadelor de atingere a marilor performanţe
devine un deziderat al întregului proces de antrenament.
5. Perfecţionarea strategiilor de selecţie, orientate în urmă­
toarele direcţii:
– elaborarea modelelor de selecţie, ca urmare a prognozării cât
mai precise a performanţelor, pe perioade de 6–8 ani; mode­
lele viitorilor campioni ghidează atât selecţia iniţială, cât şi pe
cele intermediare;
– stabilirea vârstelor optime de selecţie pentru fiecare ramură
de sport, ţinându-se cont, în primul rând, de momentele în Reprezentarea schematică a
care se pot depista aptitudinile ce condiţionează capacitatea de săriturii în lungime
performanţă;
– lărgirea bazei de selecţie, deoarece creşterile demografice
favorizează evaluarea disponibilităţilor unui număr mai mare
de copii, sporind astfel şi probabilitatea depistării subiecţilor cu
aptitudini deosebite;
– elaborarea unor sisteme (modele) de selecţie multifactoriale
(morfologice, funcţional-biochimice, psihologice şi motrice),
care să ofere o imagine concludentă asupra posibilităţilor de
progres ale copiilor investigaţi.
Strategiile de selecţie se elaborează ca sisteme dinamice complexe, Joc de selecţie la nivelul liceului
cu un subsistem conceptual clar (obiective, conţinut, etape, evaluare)
şi cu un sistem acţional cu înaltă funcţionalitate.


Pregătire sportivă teoretică

6. Creşterea ponderii pregătirii integrale (pregătirea fizică,

tehnică, tactică, psihologică, artistică) cu mijloace de bază şi specifice.
Unii autori vorbesc de antrenament total.
Numărul de concursuri în sistemele competiţionale a crescut foarte
mult în ultimii 15–20 de ani, fapt care a determinat, pe de o parte,
prelungirea perioadei competiţionale şi, pe de altă parte, scurtarea
perioadelor de pregătire şi de tranziţie. Acestea din urmă se reduc la
asigurarea refacerii şi la crearea condiţiilor pentru reluarea pregătirii
în scopul atingerii unui nivel mai ridicat de performanţă faţă de cel
anterior.
Pregătirea integrală presupune folosirea mijloacelor competiţionale
aproape pe întreaga durată a unui ciclu anual, cu precizarea că valoarea
solicitării trebuie stabilită în concordanţă cu obiectivele de performanţă
ce urmează a fi îndeplinite.
Folosirea celorlalte tipuri de mijloace de bază, specifice sau mixte,
se programează ori de câte ori este necesară creşterea capacităţii de
performanţă.
7. Conducerea antrenamentului de către o echipă de
specialişti.
În sportul de performanţă, procesul de pregătire este condus de un
coach care proiectează antrenamentul, conduce sportivii în competiţii
şi evaluează rezultatul obţinut în concurs. În activitatea sa, acesta
colaborează cu o echipă de specialişti: antrenori specializaţi (traineri)
Forţă şi mobilitate în tactică şi pregătire fizică, analişti, medici, psihologi, kinetoterapeuţi
etc., care asigură un cadru complex, organizat şi eficient. Activitatea
acestora vizează îndeosebi dezvoltarea capacităţii de performanţă,
valorificarea acesteia în competiţii, precum şi organizarea programului
de refacere.
Prin urmare, această echipă asigură dirijarea ştiinţifică interdis­
ciplinară a întregului proces de antrenament.
8. Utilizarea pe scară largă a tehnologiei informatice.
Informatizarea sportului este procesul care a determinat, în mare
măsură, creşterea performanţelor în majoritatea ramurilor de sport.
Tehnicile de prelucrare a informaţiilor, de stocare, de regăsire şi de
proiectare au produs o adevărată revoluţie, cu deosebire în modelarea
antrenamentului şi în programarea acestuia. De asemenea, transmiterea
rapidă a informaţiei în orice colţ al lumii face să dispară distanţele
geografice, permiţând ca un număr mai mare de sportivi şi spectatori
să fie prezenţi, prin mijloacele media, la evenimente sportive care se
desfăşoară la mii de kilometri depărtare.
În concluzie, cunoaşterea tendinţelor din cadrul metodologiei
antrenamentului este o condiţie de bază pentru realizarea programelor
pe diferite durate şi pentru planificarea structurilor ciclurilor de
pregătire.

Gânduri de campioni

consemnate de Catrinel Oprişiu

Alina Dumitru, medaliată cu aur la J.O. şi multicampioană
la judo:
„Mi-am spus că nu trebuie să cedez până nu voi fi campioană
Alina Dumitru olimpică.”
„Orice sportiv îşi doreşte să ajungă la Olimpiadă, pentru că ce simţi
acolo este unic.”

10
 Capitolul 1
„Am auzit românii din sală încurajându-mă, am văzut steagurile
şi m-am gândit la oamenii de acasă. Ziua în care am câştigat aurul
olimpic a devenit cea mai importantă zi din viaţa mea.”

Mihai Covaliu, medaliat cu aur şi bronz la J.O., campion

mondial la sabie:
Scrima „este un sport extraordinar (...) este ca şi în viaţa de zi cu
zi, nu ai voie să faci greşeli.”
„Pentru a ajunge la succes, trebuie să-ţi fixezi foarte bine ţelul, să
fii realist, să porneşti la drum cu ce ai mai bun în tine, iar în momentul
competiţiei să fii foarte bine pregătit. Sportivii au puterea să dea totul
când vine timpul, dau tot ce-i mai bun din fiinţa lor, până la ultima
picătură de energie.”

Usain Bolt, campion olimpic şi deţinătorul recordului mondial

de 6,69 sec. în proba de 100 metri plat – atletism:
„Nu mi-a păsat de timp. Tot ce voiam a fost să câştig. Când am
văzut că sunt în frunte la 30 m, eram mulţumit şi-am început să celebrez Mihai Covaliu
victoria.”
„Vreau doar să le transmit copiilor un mesaj pozitiv şi să le spun că
e nevoie de multă muncă să ajungă aşa ca mine. Mie mi-a luat destul,
nu am devenit peste noapte deţinătorul recordului mondial.”

are şi fixare
Recapitul

l Sportul de performanţă contemporan este o activitate de

întrecere constituită dintr-un ansamblu de acţiuni motrice,
diferenţiate pe ramuri de sport, care vizează perfecţionarea
capacităţilor morfofuncţionale şi psihice ale sportivilor, concreti-
zate în performanţele realizate în forme competiţionale.
 Caracteristicile sportului de performanţă contemporan:
– factor de sănătate şi promotor al vieţii echilibrate;
– factor educaţional, promotor al valorilor etice, estetice şi in­te­
lectuale;
– factor de socializare, prin forma sa de integrare socială;
– liant al cetăţenilor din toate zonele Glo­bului, indiferent de na­
ţionalitate, rasă, sex, ideologie şi orientare politică;
– domeniu al unor profesii înalt specia­lizate şi un factor eco­no­ Usain Bolt
mic.

Evaluare

 Numeşte trei caracteristici ale sportului.

 Comentează sintagma: Sportul este un drept al omului.
 Evidenţiază în ce constau volumul şi intensitatea efortului în
disciplina sportivă pe care o practici.
 Dă exemple prin care să ilustrezi rolul de factor economic al
sportului.

11
 Pregătire sportivă teoretică

Obiective Cap. 2 Comunicare şi

După studiul acestei informare în sport
unităţi de învăţare,
vei fi capabil:
– să constaţi diversitatea
ex­primării în diferite limbi
a unor termeni de spe­ 2.1. Termeni de specialitate
cialitate din sport;
– să precizezi sursele de Printre numeroasele sale atribute, sportul îl are şi pe acela de proces
documentare scrise şi informaţional, utilizând limbaje proprii diferite – verbal, nonverbal –
audiovizuale din do­me­ sau combinate.
niul sportului;
Limbajul nonverbal (gestual-motric) are caracter universal recu­
– să utilizezi sursele de
documentare scrise şi noscut şi consemnat în regulamentele pe discipline sportive.
audiovizuale în elabo- Limbajul verbal cuprinde noţiuni (termeni) care se constituie într-un
rarea unor referate cu tezaur recunoscut de specialişti. Acesta exprimă acelaşi conţinut în limbi
teme/subiecte din do- diferite. Din acest motiv, noţiunile consacrate (termenii de specialitate)
meniul sportului; în diferite limbi reprezintă o măsură de favorizare a comunicării dintre
– să elaborezi referate şi specialişti, sportivi, spectatori, gazetari etc.
articole cu teme/subiecte
din domeniul sportului
utilizând Internetul.

Română Engleză Franceză Germană

Activitate motrică Motor activity Activité motrice Motorische tatingkeit
Act motric Motor act Acte moteur Motorischer Akt
Acţiune motrică Motor action Action motrice Motorische handlung
Aptitudini Abillity Aptitude Fahigkeit
Adaptare Adaptation Adaptation Wegangpassung
Antrenament Training Entraînement Training
Entraînement par
Antrenament cu intervale Interval training Intervalltraining
intervalles
Reiterative Entraînement avec
Antrenament cu repetări Wiederholungstraining
(reiteration) trening répétition
Antrenament în circuit Circuit training Entraînement en circuit Circuittraining
Antrenament de forţă Power training Entraînement de force Krafttraining
Entraînement
Antrenament izometric Izometrical training Isometrisches Training
isométrique
Entraînement de
Antrenament de pregătire Physical fitness
préparation physique Allgemeines Konditionstraining
fizică generală training
générale
Entraînement
Antrenament de pregătire Special physical Spezielle
de préparation physique
fizică specifică fitness training Konditionstraining
spéciale
Antrenament de Entraînement
Endurance training Ausdauertraining
rezistenţă d’endurance
Antrenament de viteză Speed training Entraînement de vitesse Schnelligkeitstraining
Antrenament Individualized Entraînement
Individualusiertes Training
individualizat training individualisé
Antrenament invizibil Invisible training Entraînement invisible Unsichtbares Training
Entraînement en
Antrenament la altitudine Altitude training Hohentraining
altitude

12
 Capitolul 2
Română Engleză Franceză Germană
Entraînement
Antrenament tehnic Technical practice Technisches Training
technique
Antrenament tactic Tactical practice Entraînement tactique Taktisches Training
Psychological Entraînement
Antrenament psihologic Psychologisches Training
training psychologique
Antrenor Trainer, coach Entraîneur Trainer
Antrenor principal Coach Coach Coach
Capacité
Capacitate motrică Motor capacity Eigenschoften motorische
motrice
Capacitate de Performance Capacité de
Leistungsfahigkeit
performanţă capabillity performance
Ciclu de antrenament Training cycles Cycles d’entraînement Trainingszyklus
Coaching Coaching Coaching Coaching
Competiţie Competition Compétition Wetkampf
Concours
Concurs de antrenament Training contest Trainingswettkampf
d’entraînement
Condiţie fizică Physical fitness Préparation physique Korpeliche Vorbereitung
Coordination of Coordination du
Coordonarea mişcării Bewegungskoordination
movement mouvement
Deprindere Skill Habilité Fertigkeit
Detentă Explosive strength Force explosive Explosivkraft
Disciplină sportivă Sport discipline Discipline sportive Sportart, Sportzweig
Dopaj Doping Dopage Doping
Efort Effort Effort Bemühung
Effet de
Efectul antrenamentului Effect of training Trainiswirkung
l’entraînement
Efficience de
Eficienţa antrenamentului Efficiency of training Trainingseffizienz
l’entraînement
Exerciţiu fizic Physical Exercise Pratique motrice Die physikalisch Ubung
Experienţă motrică Motor experience Expérience motrice Bewegungserfahrung
Expressivity of Expressivité du
Expresivitatea mişcării Bewegungseigenheit
movement mouvement
Evidence de
Evidenţa antrenamentului Evidence of training Trainingsevidenz
l’entraînement
Facteurs de
Factorii antrenamentului Factors of training Trainingsfaktoren
l’entraînement
Formă sportivă Top forme Avoir la forme Sportliche form
Grad de antrenament Degree of training Degré d’entraînement Trainingsstufe
Intensitatea Intensité de
Intensity of training Trainingsintensitat
antrenamentului l’entraînement
Încărcătura Chargement de
Training load Trainingsbelastung
antrenamentului l’entraînement
Învăţare motrică Motor learning Apprentissage moteur Motorisches Lernen
Joc Play Jeu Spiel
Joc de mişcare Game of movement Jeu de mouvement Bewegungsspiel
Joc sportiv Sports games Jeu sportif Sportspiel
Jurnal de antrenament Training diary Journal d’entraînement Trainingstagebuch
Lecţie de antrenament Training lesson Leçon d’entraînement Trainingsstunde

13
Pregătire sportivă teoretică

Română Engleză Franceză Germană

Méthode
Metodă de antrenament Training method Trainingsmethode
d’entraînement
Mijloc de antrenament Means of training Moyen d’entraînement Trainingsmittel
Obiectiv al Objectif de
Objective of training Trainingsziel
antrenamentului l’entraînement
Organizarea Organization of Organisation de
Organisierung des Trainings
antrenamentului training l’entraînement
Période
Perioadă de antrenament Training period trainingsperiode
d’entraînement
Périodisation de Trainings
Periodizare Training periodicity
l’entraînement periodisierung
Plan de antrenament Training plan Plan d’entraînement Trainingsplan
Planificarea Planification de
Planning training Plapung des Trainings
antrenamentului l’entraînement
Performanţă Performance Performance Leistung
Principiile Principes de
Principles of training Trainingsprinzipien
antrenamentului l’entraînement
Accuracy of Précision du
Precizia mişcării Bewegungsprazision
movement mouvement
Probă sportivă Sport event Epreuve sportive Sportdisziplin
Programarea Programmation de
Program training Trainingsprogrammierung
antrenamentului l’entraînement
Ramură sportivă Sport branch Branche sportive Sportzweig
Ritmul mişcării Rythm of movement Rythme du mouvement Bewegungsrhythmus
Système
Sistem de antrenament Training system Trainingsssystem
d’entrainement
Stare de antrenament Condition of training Etat d’entraînement Trainingszustand
Stilul mişcării Style of movement Style du mouvement Bewegungsstil
Structure of Structure du
Structura mişcării Bewegungsstruktur
movement mouvement
Overtraining,
Supraantrenament Surentraînement Ubertraining
stalenes
Tempoul mişcării Tempo of movement Tempo du mouvement Bewegungstempo
Verificarea Verification of Vérification de
Trainingsuberprufung
antrenamentului training l’entraînement
Volume de
Volumul antrenamentului Volume of training Trainingsvolumen
l’entraînement

2.2 Surse de documentare scrise şi audiovizuale

Omul a căutat întotdeauna să se informeze pentru a cunoaşte,
pentru a crea, a decide, a acţiona. Dintotdeauna, el a produs idei, a
elaborat texte, contribuind la dezvoltarea cunoaşterii. Astăzi, el comunică
cu uşurinţă cu semenii săi prin telefon, fax sau mesagerie electronică
şi-şi exprimă frecvent părerile la televiziune, la radio sau în reuniuni
şi conferinţe. Această producţie de informaţie generală sau specială
a condus la crearea dispozitivelor de difuzare a cunoştinţelor, precum
reviste de specialitate, congrese, biblioteci, centre de documentare,
baze de date, serverele noii pânze electronice, numite internet.
În sânul unei societăţi a informaţiei se dezvoltă veritabile pieţe
Ştiri sportive în
ziarele electronice industriale, impunându-se o nouă filosofie a sistemelor de informare

14
 Capitolul 2
şi documentare. Selecţia conţinutului informaţional, condiţionarea
acestuia de o utili­zare pertinentă şi stăpânirea tehnologiilor de informare
constituie principalele componente ale managementului informaţiei.

2.2.1 Concepte şi definiţii

● documentul: text scris sau tipărit, inscripţie sau altă mărturie
servind la cunoaşterea unui fapt real actual sau din trecut (DEX,
1998);
● documentarea: informarea amănunţită şi temeinică, pe bază
de documente (DEX, 1998); ştiinţa înregistrării, a organizării şi
a diseminării cunoştinţelor specializate (MDE, 1978);
Conceptual, documentarea implică activitatea uneia sau a mai
multor persoane interesate de un anumit subiect sau de o anumită
temă, care consultă documente aferente subiectului în cauză sau temei
respective.
Sintagma surse de documentare exprimă locul unde pot fi Statute şi regulamente ale
căutate şi găsite informaţiile dorite de către cei interesaţi. Federaţiei Române de Fotbal

2.2.2 Tipologia informaţiei documentare

Tipologia informaţiei documentare cunoaşte o mare diversitate,
fapt pentru care se impune folosirea mai multor criterii de clasificare.
În aceste condiţii, considerăm ca potrivită clasificarea documentelor
conform următoarelor trei criterii:
a) după mediul de înregistrare:
● documente istorice – înregistrate pe suport istoric (argilă,
piatră, papirus, pergament, tăbliţe de lemn, pânză etc.);
● documente contemporane – înregistrate pe suport modern
(hârtie, carton, material plastic etc.);
● documente tehnice – înregistrate pe suport optic (peliculă
fotografică, peliculă de film etc.) şi pe suport magnetic (benzile
magnetice, cartelele magnetice, discurile compacte audio etc.).
b) după tehnica de înregistrare:
● documente obţinute prin metode clasice de înregistrare: Curs de schi în format electronic
documente manuscrise, documente dactilografiate (maşină
mecanică de scris), documente tipărite (imprimare cu aju-
torul tiparului), documente xerografiate (fotografiere, scriere
uscată), documente xilografiate (texte gravate în lemn) şi docu­
mente litografiate (texte gravate în piatră);
● documente realizate prin metode moderne de înregis-
trare:
– înregistrare electromagnetică: documente audio (discuri, benzi
magnetice etc.) şi documente video (filmate cu camera de luat
vederi sau generate de calculator);
– înregistrare electronică – documente electronice (fişierele de
date şi software-urile de aplicaţie; ele pot fi înregistrate pe
suport de hârtie, magnetic, optic sau orice alt suport conceput
pentru a fi preluat pe calculator sau printr-un procedeu
similar).
c) după semnele convenţionale folosite:
● documente scrise (având la bază litera);
● documente grafice (în care predomină imaginea). Atleţi, 440–435 î.hr.

15
 Pregătire sportivă teoretică

2.2.3 Clasificarea surselor de documentare

Sursele de documentare pertinente pentru o activitate de informare
sau cercetare se împart în următoarele categorii:
a) surse scrise;
b) surse audiovizuale.
 Sursele de documentare scrise:
– documente din domeniul studiat, cu difuzare largă sau
restrânsă;
– baze de date terminologice, dicţionare de specialitate, lucrări
terminologice;
– site-uri internet;
– inventare de publicaţii şi bibliografii;
– texte recomandate de specialiştii domeniului;
– articole din revistele de specialitate care prezintă cele mai re-
cente cercetări în domeniu;
– documente ale conferinţelor, ale colocviilor şi ale simpozioa­
nelor;
Buletin Informativ editat de c�����
ătre – legislaţia domeniului vizat;
Comitetul Olimpic şi Sportiv – glosare şi vocabulare interne;
Român – manuale, broşuri, pliante;
– texte promoţionale şi publicitate.
 Sursele de documentare audiovizuale:
– ştirile simple din radio şi televiziune;
– ştirile complexe din radio şi televiziune;
– buletinele de ştiri;
– programele de ştiri;
– documentarele din radio şi televiziune;
– talk-show-uri radiofonice şi de televiziune.

2.2.4 Centrele de documentare şi informare

Centrele multimedia de documentare şi informare se prezintă
ca bănci de resurse pluridisciplinare, care pun la dispoziţia elevilor, a
cadrelor didactice şi a comunităţii locale informaţii pe suporturi diferite
(fond de carte, reviste, casete audio şi video, CD ROM-uri, calculatoare
etc.), realizează proiecte de animaţie culturală, desfăşoară activităţi
pedagogice, precum şi activităţi de formare continuă pentru personalul
didactic şi didactic auxiliar din învăţământul preuniversitar.
Ideea esenţială care stă la baza existenţei unui asemenea centru
este aceea de a dezvolta un concept modern, de inspiraţie occidentală,
superior celui clasic, în sistem de bibliotecă. Conceptul garantează
accesibilitatea şi disponibilitatea imediată a informaţiilor de ultimă oră,
având în vedere pronunţatul caracter informatizat al acestuia.
Atribuţiile centrelor de documentare şi informare:
– achiziţionează cărţi şi materiale informative pentru Centrul de
documentare;
– analizează şi prelucrează fondul documentar după diferite crite-
rii, în scopul înmagazinării şi al regăsirii informatizate de către
toate categoriile de utilizatori;
– colaborează la realizarea unor sinteze şi a altor materiale docu-
mentare;
Discobolul lui Miron – gestionează fondul documentar şi sistemul informatizat de
baze de date necesare formării continue;
– asigură accesul la biblioteca şi la facilităţile de căutare pe pa-
gina de internet a Centrului de documentare;

16
 Capitolul 2
– realizează şi asigură respectarea regulamentului Centrului de
documentare;
– acordă asistenţă de specialitate tuturor solicitanţilor în stu­
dierea documentelor şi a celorlalte surse documentare.

2.3 Informare şi comunicare pe internet

2.3.1 Despre internet

Dacă despre secolul trecut se spune că a aparţinut tehnologizării,
culminând în ultimii ani cu informatizarea şi dezvoltarea ciberneticii,
având ca produse finite calculatoarele, despre acest secol se spune că
va fi secolul comunicaţiilor.
La început, revoluţionarea comunicaţiilor a constat în inventarea
sistemului morse, a telegrafului şi a telefonului. Lucrurile au evoluat
rapid şi iată că, la începutul acestui secol, ne confruntăm cu un nou
concept – internetul.
Internetul reprezintă un sistem mondial de reţele de calculatoare
interconectate, care înlesneşte serviciile de comunicare a datelor, cum
ar fi: deschiderea unei sesiuni de lucru de la distanţă, transferul de
fişiere, poşta electronică şi grupurile de discuţii.�
Ca nume propriu, Internetul (cu majusculă) desemnează
reţeaua mondială unică de computere interconectate prin protocolul
IP (Internet Protocol). Precursorul Internetului datează din 1965,
când Defense Advanced Research Projects Agency, în engleză DARPA
(Agenţia pentru Proiecte Avansate de Cercetare în domeniul Apărării,
Computerul, poarta de intrare în
Department of Defense sau DoD din SUA), a creat prima reţea de lumea internetului
computere interconectate, numită Arpanet. Superreţeaua din zilele
noastre a rezultat din extinderea reţelei Arpanet.
Substantivul comun internet (cu literă mică) desemnează, în
marea majoritate a cazurilor, aceeaşi reţea, însă văzută ca un mediu
de comunicare în masă, împreună cu informaţia şi serviciile care sunt
oferite utilizatorilor prin intermediul acestei reţele.
Cum popularitatea internetului creşte mereu, oamenii devin din ce
în ce mai conştienţi de potenţialul acestuia.

2.3.2 Internetul – mijloc de informare şi comunicare

În zilele noastre, acest mijloc de comunicare a devenit aproape
indispensabil. Nu ai nevoie decât de un computer conectat la internet
pentru a accesa această bibliotecă uriaşă, de unde poţi descărca
muzică, filme, cărţi, poţi citi diferite articole din ziare şi reviste, poţi
vizita expoziţii de pictură, sculptură şi fotografie; de asemenea, poţi Omul are un singur mijloc
citi diferite comentarii aduse unor produse şi articole. Prin intermediul de a lupta împotriva erorilor:
raţiunea.
internetului poţi ţine legătura cu persoane din toată ţara sau chiar din
(Ludwig von Mieses)
afara graniţelor, doar prin utilizarea poştei electronice (e-mail) sau a
programelor de chat (precum serviciile mIRC sau messenger ori diferite
forumuri). Totodată, internetul permite conectarea la un alt calculator
şi oferă posibilitatea folosirii serviciilor sale publice. Se poate cumpăra,
vinde, se pot face tranzacţii, cursuri on-line sau verificări ale contului
din bancă etc.
Internetul este o sursă nelimitată de informaţii, o adevărată
enciclopedie. Prin accesarea unui motor de căutare (cele mai cunoscute
fiind Google şi Yahoo) şi prin tastarea unui cuvânt-cheie, poţi obţine o
gamă foarte variată de informaţii aflate într-o continuă actualizare.

17
 Pregătire sportivă teoretică

Există diferite site-uri care oferă posibilitatea de a accesa în mod

gratuit şi on-line articole sau cărţi (de la literatură şi filosofie la chimie,
fizică şi matematică), videoclipuri, fişiere audio sau jocuri. Unele site-uri
acordă şi dreptul de a descărca materialul, jocul sau cartea respectivă
direct în computer.
Un alt atribut al internetului este comunicarea. Aceasta se poate
realiza prin intermediul e-mailului (numit şi poştă electronică) sau al
programelor de chat. Există diverse programe de chat, cum ar fi: mIRC,
yahoo messenger, gtalk, msn, skype etc., ce reunesc oameni de pe întreg
Programul de ştiri sportive Globul într-o discuţie on-line. Pe lângă faptul că utilizează limbajul scris,
la televiziune unele dintre aceste programe prezintă diferite facilităţi: dacă ataşezi la
computer un microfon sau o cameră web, poţi vorbi şi chiar poţi vedea
persoana cu care porţi o anumită discuţie, poţi face schimb de fişiere
audio, video sau de documente scrise.
Internetul nu înseamnă doar calculatoare şi comenzi. Oamenii sunt
cei care fac ca internetul să fie ceea ce este (atunci când vorbim despre
comunicare). Astfel, internetul aduce o nouă vogă a cuvântului scris!
Aici trebuie să ştii să scrii şi să citeşti, chiar dacă scrii pe calculator
şi citeşti pe ecranul monitorului. În timp, s-a format şi un nou limbaj
(numit chat language), cu propriile sale reguli şi cu o evoluţie continuă.
Acest nou limbaj presupune abrevieri ale cuvintelor şi utilizarea de
simboluri pentru a sugera diferite stări emoţionale, prin combinarea
diferitelor taste. Limbajul de tip chat este cunoscut de către majoritatea
internauţilor (cei care folosesc internetul ca mijloc de informare şi
comunicare).
Ca orice fenomen, internetul are adepţi entuziaşti şi critici
necruţători. Entuziaştii laudă capacitatea internetului de a facilita
comunicarea interumană într-o lume care împinge omul la singurătate,
izolare şi alienare. Unii văd în comunicarea pe internet un mod de
Talk-show apropiere între oameni, alţii îl consideră doar un mijloc de înstrăinare:
la televiziune lipsa comunicării cu cei din jur, diminuarea experienţelor reale, refugierea
într-o lume virtuală, stând ore în şir cu ochii în ecranul calculatorului.
Criticii spun că informaţia de pe internet este adesea de slabă
calitate, tocmai pentru că, practic, oricine poate publica ceva pe
internet. Asupra acestei avalanşe de informaţii, oamenii trebuie să
opereze o analiză atentă, vizând corectitudinea, calitatea informaţiilor
în general. În opoziţie, fanii internetului elogiază capacitatea acestuia
de a democratiza accesul la informaţie şi de a contribui, totodată, la
îmbunătăţirea calităţii vieţii omului.
Printre aspectele negative ale internetului se numără faptul că
acesta provoacă dependenţă, mai ales în rândul adolescenţilor. Spre
exemplu, unii adolescenţi (şi nu numai ei), în locul lecturii unei cărţi,
preferă să caute informaţii despre un anumit subiect cu ajutorul
internetului, deoarece acesta presupune economie de timp. Nimic nu
poate concura cu rapiditatea unui motor de căutare care afişează pe
ecranul monitorului o mulţime de linkuri cu trimiteri către pagini ce
conţin informaţii legate de subiectul căutat.
Internetul, în ciuda aspectelor sale negative, reprezintă un mod
exprimare, de instruire, de petrecere a timpului liber. Acest mijloc de
comunicare şi de informare, care a avut adepţi încă de la început,
chiar din perioada dominaţiei radioului şi a televizorului, va deveni un
instrument nelipsit oricărui om.

18
 Capitolul 2
2.3.3 Adrese WEB şi de e-mail
Nr.
Instituţia Adresa web Adresa e-mail
crt.
MINISTERUL EDUCAŢIEI, CERCETĂRII ŞI
01. [Link] [Link]@[Link]
TINERETULUI
02. AGENŢIA NAŢIONALĂ PENTRU SPORT [Link] cabinet@[Link]
03. COMITETUL OLIMPIC ŞI SPORTIV ROMÂN [Link] non_romania@[Link]
04. FEDERAŢIA ROMÂNĂ DE ALPINISM ŞI ESCALADĂ [Link] frae@[Link]
05. FEDERAŢIA ROMÂNĂ DE ATLETISM [Link] sorin@[Link]
06. FEDERAŢIA ROMÂNĂ DE AUTOMOBILISM SPORTIV [Link] office@[Link]
07. FEDERAŢIA ROMÂNĂ DE BADMINTON [Link] frb@[Link]
08. FEDERAŢIA ROMÂNĂ DE BASCHET [Link] federatia@[Link]
09. FEDERAŢIA ROMÂNĂ DE BASEBALL ŞI SOFTBALL [Link] frbs@[Link]
10. FEDERAŢIA ROMÂNĂ DE BOB SANIE [Link] bobsanie@[Link]
11. FEDERAŢIA ROMÂNĂ DE BOX [Link] office@[Link]
12. FEDERAŢIA ROMÂNĂ DE CANOTAJ [Link] rowingromania@[Link]
13. FEDERAŢIA ROMÂNĂ DE CICLISM ŞI TRIATLON [Link] frciclism@[Link]
14. FEDERAŢIA ROMÂNĂ DE CULTURISM ŞI FITNESS [Link] culturism_fitness@[Link]
15. FEDERAŢIA ROMÂNĂ DE DANS SPORTIV [Link] frds@[Link]
16. FEDERAŢIA ECVESTRĂ ROMÂNĂ [Link] ecvestra@[Link]
17. FEDERAŢIA ROMÂNĂ DE FOTBAL [Link] frf@[Link]
18. FEDERAŢIA ROMÂNĂ DE GIMNASTICĂ [Link] romgym@[Link]
19. FEDERAŢIA ROMÂNĂ DE GIMNASTICĂ RITMICĂ [Link] office@[Link]
20. FEDERAŢIA ROMÂNĂ DE GO [Link] rgf@[Link]
21. FEDERAŢIA ROMÂNĂ DE HALTERE [Link] frh@[Link]
22. FEDERAŢIA ROMÂNĂ DE HANDBAL [Link] frh@[Link] sau frh@[Link]
23. FEDERAŢIA ROMÂNĂ DE HOCHEI PE GHEAŢĂ [Link] frghf@[Link]
romanianfieldhockey@yahoo.
24. FEDERAŢIA ROMÂNĂ DE HOCHEI PE IARBĂ [Link]
com
25. FEDERAŢIA ROMÂNĂ DE JUDO [Link] office@[Link]
26. FEDERAŢIA ROMÂNĂ DE KAIAC CANOE [Link] romania_canoe@[Link]
27. FEDERAŢIA ROMÂNĂ DE KARATE MODERN [Link] frkm@[Link]
28. FEDERAŢIA ROMÂNĂ DE KARATE TRADIŢIONAL [Link] frkt@[Link]
29. FEDERAŢIA ROMÂNĂ DE LUPTE [Link] patrascoiu_daniela@[Link]
30. FEDERAŢIA ROMÂNĂ DE MOTOCICLISM [Link] ceo@[Link]
FEDERAŢIA ROMÂNĂ DE NATAŢIE ŞI PENTATLON
31. [Link] frnpm@[Link]
MODERN
www. nicudobre@
32. FEDERAŢIA ROMÂNĂ DE OINĂ
[Link] [Link]
33. FEDERAŢIA ROMÂNĂ DE ORIENTARE [Link] info@[Link]
34. FEDERAŢIA ROMÂNĂ DE PATINAJ [Link] patinaj@[Link]
35. FEDERAŢIA ROMÂNĂ DE POLO [Link] office@[Link]
36. FEDERAŢIA ROMÂNĂ DE RUGBY [Link] frr@[Link]
37. FEDERAŢIA ROMÂNĂ DE SCHI BIATLON [Link] frschibiatlon@[Link]
38. FEDERAŢIA ROMÂNĂ DE SCRIMĂ [Link] scrima_rom@[Link]
39. FEDERAŢIA ROMÂNĂ DE SPORTUL PENTRU TOŢI [Link] sportulpentrutoti@[Link]
romanianchessfederation@
40. FEDERAŢIA ROMÂNĂ DE ŞAH [Link]
[Link]
41. FEDERAŢIA ROMÂNĂ DE TAEKWONDO WRF [Link] fed@[Link]
42. FEDERAŢIA ROMÂNĂ DE TENIS [Link] frtenis@[Link]
43. FEDERAŢIA ROMÂNĂ DE TENIS DE MASĂ [Link] frtenismasa@[Link]
44. FEDERAŢIA ROMÂNĂ DE TIR CU ARCUL [Link] frtirarc@[Link]
45. FEDERAŢIA ROMÂNĂ DE TIR SPORTIV [Link] romshootfed@[Link]
46. FEDERAŢIA ROMÂNĂ DE VOLEI [Link] frvolei@[Link]
47. FEDERAŢIA ROMÂNĂ DE YACHTING [Link] neaica@[Link]

19
 Pregătire sportivă teoretică

are şi fixare
Recapitul

 Printre numeroasele sale atribute, sportul îl are şi pe acela de

proces informaţional, utilizând limbaje proprii diferite – ver-
bal, nonverbal – sau combinate.
Limbajul nonverbal (gestual-motric) are caracter universal re-
cunoscut şi consemnat în regulamentele pe discipline spor­tive.
Limbajul verbal cuprinde noţiuni (termeni) care se constituie
într-un tezaur recunoscut de specialişti.
 Documentarea implică activitatea uneia sau a mai multor per-
soane interesate de un anumit subiect sau de o anumită temă,
care consultă documente aferente subiectului sau temei respec-
tive.
 Tipologia informaţiei documentare cunoaşte o mare diversi-
tate, fapt pentru care se impune folosirea mai multor criterii de
clasificare, după cum urmează:
a) după mediul de înregistrare;
b) după tehnica de înregistrare;
c) după semnele convenţionale folosite.
 Sursele de documentare pertinente pentru o activitate de in-
Centru multimedia de
documentare şi informare
formare sau cercetare se împart în următoarele categorii:
a) surse scrise;
b) surse audiovizuale.
 Centrele multimedia de documentare şi informare se
prezintă ca bănci de resurse pluridisciplinare, care pun la
dispoziţia elevilor, a cadrelor didactice şi a comunităţii locale
informaţii pe suporturi diferite (fond de carte, reviste, casete au-
dio şi video, CD ROM-uri, calculatoare etc.), realizează proiecte
de animaţie culturală, desfăşoară activităţi pedagogice, precum
şi activităţi de formare continuă pentru personalul didactic şi
didactic auxiliar din învăţământul preuniversitar.
 Internetul reprezintă un sistem mondial de reţele de calcula-
toare interconectate, care înlesneşte serviciile de comunicare
a datelor, cum ar fi: deschiderea unei sesiuni de lucru de la
distanţă, transferul de fişiere, poşta electronică şi grupurile de
discuţii.
 Rolul internetului:
Ca mijloc de comunicare, în zilele noastre internetul a devenit
aproape indispensabil. Comunicarea se poate realiza prin inter-
mediul e-mailului (numit şi poştă electronică) sau al progra-
melor de chat.
Ca mijloc de informare, internetul este o sursă nelimitată de
informaţii, o adevărată enciclopedie.
 Internetul are adepţi entuziaşti şi critici necruţători.
Entuziaştii laudă capacitatea internetului de a facilita comunica­
rea interumană într-o lume care împinge omul la singurătate şi
izolare, în vreme ce criticii reclamă, printre altele, faptul că aces-
ta provoacă dependenţă, îndeosebi în rândul adolescenţilor.
Internetul, în ciuda aspectelor sale negative, reprezintă un mod
exprimare, de instruire, de petrecere a timpului liber.
Acest mijloc de informare şi comunicare a devenit indispensabil
omului modern.

20
 Capitolul 2

Evaluare

 Delimitează conceptual documentarea.

 Precizează criteriile de clasificare a documentelor.
 Enumeră sursele de documentare scrise şi audiovizuale.
 Alcătuieşte un referat cu tema Jocurile Olimpice Antice,
utilizând surse de documentare scrise.
 Elaborează un eseu cu tema Importanţa internetului ca
mijloc de informare şi comunicare în domeniul sportului.
 Precizează aspectele pozitive şi aspectele negative ale
utilizării internetului în informare şi comunicare.
 Elaborează un referat cu tema Internetul – o lume fără
frontiere.

Internetul – mijloc de documentare

21
 Pregătire sportivă teoretică

Obiective Cap. 3 Relaţia dintre pregătire,

După studiul acestei competiţie şi refacere
unităţi de învăţare,
vei fi capabil:
– să explici în ce constă
uni­tatea de sistem a spor­
tului;
– să numeşti raporturile 3.1. Antrenamentul şi competiţia
din­tre antrenament şi
com­petiţie; Sportul este organizat după principiile sistemelor cibernetice
– să explici raţiunile pen- complexe, fiind format din activităţi şi procese diferenţiate după
tru care antrenamentul şi obiectivele urmărite şi după metodele folosite în cadrul lor.
competiţia sunt studiate
Activităţile specifice sportului sunt antrenamentul, concursul şi
separat;
refacerea. Între aceste activităţi există relaţii de condiţionare reciprocă,
– să argumentezi rolul re­
glator al competiţiei în de reglare şi de autoreglare (Fig. 3.1). Analiza separată a celor trei
pro­cesul de pregătire. forme de activitate se efectuează cu scopul de a fi mai bine studiate,
înţelese şi optimizate.
Antrenamentul şi competiţia au ca obiectiv adaptarea organis­
mului la solicitări înalte, cu precizarea că în competiţie se valorifică
capacitatea de performanţă, prin realizarea obiectivelor stabilite.

Antrenamentul sportiv este un proces complex, desfăşurat

sistematic şi continuu gradat, de adaptare a organismului sportivului
la eforturi fizice şi psihice intense, presupuse de participarea în
concursuri.

CONCURS

PREGĂTIRE

feed-back

PREGĂTIRE – CONCURS – REFACERE

Fig. 3.1. Relaţia antrenament–competiţie–refacere (prezentare schematică)

Din definiţie rezultă câteva trăsături ale antrenamentului:

 este organizat ca proces instructiv-educativ, sub forma unui
sistem alcătuit din antrenor şi sportiv;
 se realizează în condiţiile respectării de principii, cerinţe şi norme
cu caracter pedagogic, biologic, psihologic şi organizatoric, care
creează totodată un cadru normativ original;
 se desfăşoară pe baza unor obiective de diferite tipuri, determinând
dimensiunile elementelor de structură ale antrenamentului;
 se structurează diferenţiat, pe stadii, în funcţie de potenţialul
sportivilor şi de valoarea performanţelor;

22
 Capitolul 3
 conţinutul, forma şi structura antrenamentului sunt determinate
de caracteristicile competiţiilor la care urmează să se participe şi
de dinamica refacerii.
Toate aceste trăsături evidenţiază complexitatea antrenamentului.
Îndeplinirea obiectivelor antrenamentului sportiv implică şi alţi factori
de macro- şi microclimat, manageriali, bază materială şi financiară,
medicali, sociali (de grup), psihologici, metodologici, ceea ce îl situează
peste un proces instructiv-educativ obişnuit.
Antrenamentul sportiv are caracteristici care pot fi interpretate şi
ca funcţii, după cum urmează:
a) Antrenamentul ca proces de transformare şi dezvoltare
Pregătirea sportivilor se desfăşoară în mod orientat, planificat şi
sistematic, pe termen lung, având ca obiectiv obţinerea performanţei.
Procesul de transformare se produce în organismul sportivului şi în
psihicul acestuia, în plan funcţional, structural (morfologic) şi psihologic,
depăşind cu mult efectele unei adaptări obişnuite la condiţiile de mediu.
Procesul de dezvoltare este o rezultantă a transformărilor mani­
festate prin valori superioare ale performanţelor, ale indicilor dezvoltării
fizice şi ale valorilor funcţionale de adaptare.
b) Antrenamentul ca proces de adaptare
Măiestria sportivă este o reacţie complexă la stimulii de antrenament
şi la participarea în competiţii.
Adaptarea sportivului se manifestă, în toate situaţiile de antre­
nament şi concurs, sub următoarele forme:
– adaptarea calităţilor motrice de bază şi a celor combinate,
perfec­ţionarea tehnico-tactică; Proces de adaptare
– creşterea potenţialului motric pe termen lung, în concordanţă
cu legile adaptării;
– perfecţionarea proceselor psihice şi de integrare socială.
Legile adaptării se regăsesc în principiile, metodele, mijloacele,
organizarea etc. antrenamentului sportiv.
c) Antrenamentul ca proces de specializare
Sportul se regăseşte în mod obiectiv sub forma disciplinelor sportive
care exercită asupra organismului influenţe diferite, în funcţie de structura
motrică şi de tipul de efort implicat. Specializarea este de natură morfo-
funcţională, diferită de la o disciplină sportivă la alta, fiecare creându-şi
„tipurile” proprii de sportivi; astfel, putem vorbi de: „tip de sprinter”, „tip
de semifondist”, „tip de scrimer”, „tip de baschetbalist” etc.
În domeniul sportului, specializarea este aprofundată, la baza
acesteia stând pregătirea multilaterală, ca o condiţie de formare a
disponibilităţilor pentru o bună pregătire specifică.
d) Antrenamentul ca proces informaţional
Adaptarea comportamentului (motric, psihic şi social) are la bază
emiterea, recepţionarea şi prelucrarea informaţiilor multiple provenite
din relaţiile cu antrenorii, coechipierii, publicul şi cu alţi numeroşi
parteneri cu care se realizează comunicarea. În procesul de antrenament
se transmit şi se recepţionează mesaje semantice (cunoştinţe) şi
ectosemantice (atitudini, gesturi, imagini, în general cele care aparţin
limbajului nonverbal).
Informaţia vehiculată în antrenament trebuie să fie înţeleasă de
către receptor, să fie precisă, încărcată de semnificaţii şi într-o cantitate
acceptabilă. Comunicarea informaţiei este cea care modifică conduitele Adaptarea comportamentului
jucătorilor
şi produce, în ultimă instanţă, adaptarea.
e) Antrenamentul ca proces de reglare
Reglarea antrenamentului implică un ansamblu de transformări
care se constituie şi ca acţiuni.

23
 Pregătire sportivă teoretică

Procesul de antrenament se desfăşoară ca orice formă de reglare

şi prezintă:
– finalitate (obiective de diferite dimensiuni şi tipuri);
– durată sau întindere (orice proces de adaptare se produce în
timp);
– eficienţă (rezultatul antrenamentului se concretizează în valoa­rea
performanţei realizate, raportată la performanţa prog­nozată).
Ai învins? Continuă! Ai pierdut? Tipurile de reglare în antrenamentul sportiv sunt:
Continuă! ● reglarea de stabilizare sau de menţinere a nivelului de pregătire
(Pierre de Coubertin)
atins la un moment dat;
● reglarea de optimizare sau de intrare în formă sportivă, avân-
du-se la dispoziţie mai multe căi, din care trebuie aleasă una
sau alta.
• reglarea de dezvoltare, care este legată de transformarea şi
de perfecţionarea continuă a organizării iniţiale, prin trecerea
de la o organizare slabă la una mai bună (eficientă). Aceasta
are la bază învăţarea, perfecţionarea, dezvoltarea tuturor com­
ponentelor antrenamentului.

Competiţia este o formă de organizare a întrecerii şi are ca

obiectiv principal obţinerea unor performanţe superioare şi compararea
acestora cu cele ale altor sportivi.
Competiţiile sunt cele care încununează întreaga activitate de
pregătire desfăşurată pe componente sau global. Datorită acestui
aspect, competiţia poate fi folosită drept mijloc şi metodă de pregătire,
cu deosebire în cazul pregătirii integrale (manifestarea tuturor compo­
nentelor antrenamentului).
Competiţia este oglinda activităţii de antrenament. Ea este cea
care evidenţiază calităţile şi defectele antrenamentului, prin realizarea
obiectivelor propuse pentru fiecare structură a pregătirii.
Strategia antrenamentului sportiv porneşte de la competiţia la care
urmează să se participe şi cuprinde obiectivele, programele, locurile de
pregătire şi întreg ansamblul de factori necesari participării cu succes
în competiţii.

Deplasare în pluton – proba de 3.2. Relaţia antrenament–competiţie–refacere

marş
Studierea acestor forme de organizare trebuie să aplice regula:
de la lecţia de antrenament la competiţie şi de la aceasta înapoi, la
lecţia de antrenament, asigurându-se permanent refacerea capacităţii
de efort.
Metoda prin care se studiază şi se optimizează relaţia antrenament–
competiţie este modelarea (Fig. 3.2). Aceasta presupune elaborarea
unor modele ale pregătirii corespunzătoare competiţiilor viitoare la
care trebuie realizate obiectivele stabilite. Cu alte cuvinte, modelele
sunt structuri strategice prin al căror conţinut se proiectează pas cu
pas antrenamentul, până la valorificarea acestuia în competiţii.
Competiţiile la care urmează să se participe constituie obiectul
modelării.

24
 Capitolul 3

Competiţia la care Stabilirea mode­lului

Elaborarea
urmează să se obiectiv şi aplicarea
modelului ipotetic
participe lui în pregătire

Rezultat
final
Extragerea
Studierea
trăsăturilor
competiţiei
competiţiei
Raportarea
rezultatelor
antrenamentului
modelat după
trăsăturile
competiţiei

Aterizarea între garduri

Fig. 3.2 Relaţia competiţie–antrenament, evidenţiată prin metoda modelării
(A. Dragnea, 2008)
Planificarea eforturilor de antrenament în funcţie de cerinţele
competiţionale şi realizarea acestora în lecţii nu se ridică întotdeauna
la nivelul celor din concursurile oficiale; de aceea, este necesar ca în
lecţii să se creeze un „climat” competiţional, care să favorizeze, în
mare măsură, creşterea capacităţii de efort prin mobilizarea resurselor
funcţionale. Cu alte cuvinte, se parcurge modelul de antrenament care
reproduce, în mare măsură, solicitările competiţiei la care urmează a
se participa.
Antrenament, concurs, jocuri arbitrate, repetări cronometrate etc.,
acestea sunt doar câteva metode complexe de pregătire, menite să
asigu­re legătura dintre componentele antrenamentului şi obişnuirea
sportivilor cu participarea la competiţii (Fig. 3.3).

Obiectiv competiţional

Activitate de pregătire

specific Caracterul efortului nespecific

competiţional de lecţie

selectiv Orientarea efortului complex

Valoarea capacităţii de
performanţă sau performanţa
obţinută Sosire în cursa de 1.500 m

Fig. 3.3 Relaţia solicitare–performanţă, raportată la antrenament şi competiţie

În funcţie de gradul de solicitare, trebuie să se asigure şi refacerea

capacităţii de efort. În sinteză, raportul dintre pregătire, competiţie
şi refacere este caracterizat de unitatea celor trei componente care
constituie activitatea sportivă.

25
 Pregătire sportivă teoretică

are şi fixare
Recapitul
• Antrenamentul sportiv este un proces complex, desfăşurat
sistematic şi continuu gradat, de adaptare a organismului
spor­tivului la eforturi fizice şi psihice intense, presupuse de
participarea în concursurile organizate la diferite ramuri de
sport.
• Antrenamentul sportiv poate fi analizat ca:
▪ proces instructiv-educativ – se bazează pe relaţia antrenor–
sportiv, în care antrenorul, urmând planul de pregă­tire, asigură
dezvoltarea capacităţii de performanţă a sportivului şi, implicit,
obţinerea rezultatelor superioare;
▪ proces de transformare şi dezvoltare – se referă la trans­
formările din planurile funcţional, structural şi psihologic care
con­diţionează obţinerea performanţei;
▪ proces de adaptare – urmăreşte dezvoltarea capa­cităţii de
efort, a calităţilor motrice, perfecţionarea tehnico-tactică, artis­
tică şi optimizarea psihologică;
▪ proces de specializare – este dat de structura motrică şi de
tipul de efort implicat, în funcţie de particularităţile fiecărei ra-
Exerciţii pentru pregătirea tehnică
în volei
muri de sport, neexcluzând pregătirea multilaterală, pe care,
de altfel, se bazează;
▪ proces informaţional – se referă la schimbul permanent de
informaţii dintre antrenor şi sportiv, în cadrul unui proces în
care fiecare devine emiţător şi receptor;
▪ proces de reglare – în sensul că presupune o finalitate –
performanţa –, o durată – orice proces de adaptare se produce
în timp – şi eficienţă – minimum de consum şi maximum de
randament.
• Competiţia sportivă este o formă de organizare a întrecerii
dintre sportivii de diferite categorii şi are ca obiectiv principal
compararea performanţelor (a rezultatelor) conform unor reguli
precise şi unor nor­mative stabilite anterior.
• Relaţia antrenament–competiţie–refacere reprezintă che­ia
obţinerii succesului, în condiţiile în care în antrenament trebuie
să se asigure un raport optim între solicitare şi refacere.
Antrenamentul trebuie să se desfăşoare în funcţie de parti­
cularităţile competiţiei, iar în cadrul competiţiei trebuie valo­
rificată întreaga activitate din antrenament.

Competiţie de ciclism Evaluare

 Defineşte antrenamentul sportiv şi enumeră principalele

trăsături şi funcţii ale acestuia.
 Defineşte competiţia şi prezintă principalele particularităţi
ale acesteia.
 Explică relaţia antrenament–competiţie prin prisma meto-
dei modelării.
 Explică relaţia antrenament–competiţie–refacere în pro-
cesul obţinerii performanţei sportive.

26
 Capitolul 4

Cap. 4 Forma sportivă şi Obiective

periodizarea antrenamentului După studiul acestei
unităţi de învăţare,
vei fi capabil:
– să explici de ce forma
spor­tivă este o stare su­
perioară de adaptare;
– să demonstrezi că relaţia
4.1 Forma sportivă naturală reprezentată de
efort–oboseală–refacere
Scopul esenţial al procesului de pregătire sportivă îl reprezintă
stă la baza fazelor formei
dezvoltarea capacităţii de performanţă în vederea obţinerii unor sportive;
rezultate de valoare, concretizate în titluri, recorduri sau calificări în – să recunoşti rolul faze­lor
diferite etape competiţionale. Esenţa capacităţii de performanţă o formei sportive în sta­­­­bi­
constituie ceea ce numim, generic, forma sportivă. Această stare este lirea perioadelor de pre­
prezentă la toate nivelele de instruire, indiferent dacă sportivii sunt gătire;
copii începători, juniori de valoare sau sportivi de mare performanţă. – să identifici obiectivele
fiecărei perioade de an-
trenament;
Forma sportivă este o stare superioară de adaptare, creată ca
– să explici rolul determi-
urma­re a stimulilor de an­trena­ment şi concretizată în cele mai bune nant al diferitelor tipuri
rezultate obţi­nu­te în competiţiile pentru care a fost programată. de mijloace în dinamica
volumului şi a intensităţii
Forma sportivă maximă sau vârful de formă se programează a fi e­­­­­­­­­­­­­­­for­­tului în fiecare pe­ri­
obţinut cu prilejul celui mai important concurs, turneu sau competiţie oadă de pregătire;
– să identifici diferenţele
de alt tip.
dintre etapele şi perioa­
La baza formei sportive stă fenomenul natural, exprimat prin ra­­­­ dele de pregătire;
portul dintre solicitare–oboseală–refacere. Solicitarea implică de­­­­­­­­­pu­nerea – să precizezi factorii ce
unor eforturi de diferite tipuri, care atrag după ele, în mod necesar, determină numărul de
instalarea oboselii. Pentru înlăturarea oboselii se impune pauza sau macrostructuri într-un
scăderea eforturilor, în volum şi în intensitate, ce are ca efect restabilirea an competiţional (1–2–3
organismului. Acest fenomen se manifestă în cazul repetării unui macrocicluri).
exerciţiu, în cazul lecţiilor, la finalul sistemelor de lecţii (microciclu), de
la o etapă la alta (mai multe microcicluri care formează un mezociclu) şi
de la o perioadă la alta (care constituie un macrociclu), cu alte cuvinte,
la orice solicitare (efort) sau sisteme (cumulate) de solicitări.

Solicitarea reprezintă un proces fizic provocat, prin care se

produc modificări adaptative mor­fofuncţionale şi psihice, în strânsă
dependenţă cu natura sau cu tăria cerinţelor.

În antrenamentul sportiv, solicitarea este evaluată în funcţie de

caracteristicile efortului, exprimate în cadrul metodelor de pregătire
prin: durata stimulului (timpul cât acesta acţionează – singular sau în Ţinteşte spre lună. Chiar
dacă nu reuşeşti, măcar vei fi
serii), amplitudinea stimulului (ansamblul valorilor numerice relative printre stele.
ale duratei şi ale numărului de stimuli), densitatea stimulului (raportul (Les Brown)
timp de aplicare a stimulului/timp de repaus), volumul (cantitatea
totală de repetare), intensitatea (cantitatea de lucru mecanic efectuat
pe unitate de timp), complexitatea efortului (numărul acţiunilor motrice
executate simultan în timpul unei activităţi), frecvenţa aplicării stimulului
şi frecvenţa lecţiilor (date de numărul de unităţi de antrenament pe
zi, microcicluri şi mezocicluri, de specificitatea stimulilor şi de zona
schimburilor energetice.

27
 Pregătire sportivă teoretică

Factorii care determină complexul de solicitare psihică sunt fie

subiectul solicitat, fie condiţia solicitantă, elemente care se află într-o
foarte strânsă legătură.
Forma sportivă se instalează în condiţiile în care eforturile au fost
bine alese, în concordanţă cu particularităţile solicitărilor ramurilor de
sport, iar pauzele au avut durate şi forme corespunzătoare acestora.
Starea superioară de adaptare sau forma sportivă implică perioade
mai lungi de timp, luni sau ani de pregătire, pentru a se realiza stabilitatea
acesteia (obţinerea rezultatelor de valoare pe parcursul întregii perioade
competiţionale). În consecinţă, pentru obţinerea sau instalarea formei
sportive, conceperea şi organizarea antrenamentului presupun o perioadă
pregătitoare, de acumulări sau de construcţie a performanţei, ca urmare
a administrării raţionale a raporturilor solicitare–oboseală–refacere, şi
Gabriela Szabo o perioadă competiţională sau de valorificare a formei superioare de
adaptare (forma sportivă propriu-zisă), care atinge valorile maxime la
competiţiile cele mai importante. Aceste două perioade duc la acumularea
oboselii, ceea ce implică, în mod firesc, o a treia perioadă, de odihnă,
care favorizează restabilirea organismului, numită perioada de tranziţie,
şi care face legătura cu următorul macrociclu.
Ca urmare, în fiecare macrociclu, forma sportivă are un caracter
fazic, de intrare în formă, de valorificare în competiţii şi de refacere
– legătură ce asigură trecerea la următorul macrociclu.
Starea de formă sportivă este caracterizată de un complex de
factori de natură biologică, motrică şi psihică, sistematizaţi în
două categorii: obiectivi şi subiectivi, conform figurii 4.1.

Forma sportivă –
stare superioară de adaptare
(bio-psiho-socială)

Facto ri
r Facto i
obiec i e c tiv
tivi subi
– stările de echilibru sau de activare a proceselor şi a fenomenelor
– sănătatea deplină; psihice (atenţie, concentrare, relaxare, încredere în forţele
– rezultatele programate în compe­tiţii corespunzătoare proprii, gândire pozitivă, echilibru afectiv etc.);
calendarului com­petitiv; – dorinţa de antrenament şi de participare la concursurile
– rezultatele programate la teste şi probe de control; prevăzute în ca­lendarul competiţional;
– valorile programate ale indicilor func­ţionali (bazali, – capacitatea bună de refacere psihică şi de reangajare în
în efort, şi după e­fort, în dinamica restabilirii); antrenament şi în competiţie după oboseală (somn odih­nitor,
– evenimentele de natură socială. reactivitate bună la metodele de refacere psihică);
– integrarea deplină în echipă şi îndepli­nirea eficientă a sarcinilor.

Fig. 4.1. Forma sportivă – rezultantă a interrelaţiilor obiective şi subiective

Deoarece forma sportivă este considerată un rezultat al adaptării la

diferite situaţii de stres, aceasta nu poate fi menţinută perioade lungi
de timp; din acest motiv este necesară alternarea vârfurilor de formă,
adevăratele puncte nodale ale întregului proces de antrenament, cu
intervale sau cu perioade de refacere–restabilire ori ieşire organizată din
formă.
Fazele formei sportive sunt determinate de legităţile adaptării
organismului uman şi determină întregul proces de programare,
planificare, dirijare şi evaluare a antrenamentului sportiv.

28
 Capitolul 4
Stabilitatea formei sportive depinde de modul în care este condus
antrenamentul pe parcursul perioadelor fixate, cu deosebire în faza
pregătitoare. Într-un an competiţional, pot exista unul, două sau trei
macrocicluri şi, prin urmare, tot atâtea faze de obţinere a formei sportive,
rolul hotărâtor revenind particularităţilor calendarului competiţional. De
exemplu, în cazul fotbalului, se programează două macrocicluri cores­
punzătoare turului şi returului campionatului; în atletism (unele probe)
– două macrocicluri corespunzătoare sezoanelor în aer liber şi în sală;
în gimnastică – trei sau patru macrocicluri corespunzătoare marilor
concursuri: Campionate Naţionale, Campionate Europene, Jocuri Olim­pice.
În ramurile în care sistemul competiţional este tip turneu, pro­gra­marea
macrociclurilor se realizează în funcţie de locul turneelor în calendar etc.
Profilul şi durata curbei formei sportive sunt diferite, în funcţie de
modul de desfăşurare a competiţiilor.
Forma sportivă poate avea o durată scurtă (de 1–2 zile sau, după
unii specialişti, de câteva ore), la probe atletice, canotaj, gimnastică, sau
o durată mai lungă (de săptămâni), cum este cazul jocurilor sportive, Solicitarea în competiţii
după care, în mod inevitabil, urmează scăderea formei sportive pentru
a permite refacerea capacităţii de efort şi reintrarea progresivă într-o
nouă formă sportivă.

4.2 Periodizarea antrenamentului

Studierea caracterului fazic al formei sportive a scos în evidenţă
necesitatea planificării şi a parcurgerii într-un ciclu de antrenament a
trei perioade: perioada pregătitoare, perioada competiţională, perioada
de tranziţie (Fig. 4.2.).

Fig. 4.2. Perioadele antrenamentului

4.2.1 Conţinutul, durata şi structura perioadei pregătitoare

Modelul clasic al periodizării antrenamentului a fost elaborat de
L.P. Matveev, pe parcursul anilor aducându-se mai multe precizări,
corectări şi schimbări determinate de profilul ramurilor de sport, de
stadiile antrenamentului, de modificările calendarului competiţional
sau de evenimentele ce pot interveni în derularea pregătirii.
În periodizare, rolul principal îl au tipul de efort şi mijloacele de Ionela Ţârlea
pregătire (generale, specifice şi competiţionale), precum şi calendarul
competiţional.
Raporturile dintre acestea determină conţinutul perioadei şi
dinamica efortului în fiecare dintre ele.
 Anul competiţional nu corespunde întotdeauna anului calendaristic (12 luni), ci se
poate derula pe durata a 10–11 luni, 12 luni sau chiar 13 luni.

29
 Pregătire sportivă teoretică

Perioada pregătitoare are poziţia cea mai importantă în cadrul

macrociclului de antrenament. În cadrul acestei perioade se pun
bazele funcţionale ale viitoarelor performanţe şi, în consecinţă, are loc
adaptarea organismului la solicitări înalte.
Obiectivele perioadei pregătitoare sunt:

 creşterea capacităţii funcţionale a organismului (adap-

tarea treptată la eforturi de diferite tipuri);
 învăţarea, perfecţionarea sau asamblarea unor struc-
turi tehnice sau completarea fondului de deprinderi
tehnice şi tehnico-tactice;
 dezvoltarea calităţilor motrice de bază şi/sau specifice
disciplinei sportive;
 înlăturarea deficienţelor constatate în anul anterior la
diferite alte componente ale antrenamentului;
 perfecţionarea pregătirii tactice;
 pregătirea psihologică, cu deosebire dezvoltarea în-
Depăşire şi aruncare la coş crederii în forţele proprii.
Prima etapă (parte) a perioadei pregătitoare se adresează, în
mare măsură, pregătirii fizice generale, mai ales în cazul grupelor de
începători, pentru a se crea premisele sau baza pregătirii fizice specifice,
tehnice, teoretice şi psihice. La începători, această etapă necesită o
durată mai mare, deoarece se impune influenţarea grupelor musculare
considerate prioritare în disciplina sportivă, a sistemului cardiovascular
şi a celui respirator, utilizându-se, într-o mai mare măsură, exerciţiile
cu caracter general sau de bază.
Se dezvoltă, cu predilecţie, capacitatea aerobă, aceasta asigurând
posibilitatea efectuării unui mare număr de repetări în vederea dez­
voltării altor calităţi motrice, cum sunt: coordonarea, precizia, echi­li­
brul, viteza, forţa.
Gama exerciţiilor este foarte amplă, cuprinzând structuri din diferite
şcoli (a alergării, a săriturii, a mingii şi a aruncării).
Perioada pregătitoare se împarte în două etape: etapa de pre­
gătire generală şi etapa de pregătire specifică sau precompetiţională.
 Etapa de pregătire generală
Este denumită astfel deoarece, aşa cum se enunţa mai sus,
pregătirea generală are o pondere mai mare, urmărindu-se adaptarea
funcţională, dezvoltarea calităţilor motrice de bază, completarea şi/sau
perfecţionarea deprinderilor tehnice.
Caracteristica efortului este dată de mărirea treptată a volumului de
efort, fapt necesar pentru asigurarea stabilităţii viitoarei forme sportive.
Tenis de masă
Intensitatea efortului creşte atât cât să nu stânjenească creşterea
volumului. În cazul creşterii accelerate a intensităţii, se forţează întregul
proces de adaptare a organismului, ceea ce determină instabilitatea
viitoarei forme sportive şi inoportunitatea obţinerii acesteia în raport
cu concursurile principale.
 Etapa de pregătire specifică
Are ca obiectiv principal instalarea formei sportive prin sporirea
progresivă a numărului mijloacelor specifice şi competiţionale, prin
care se realizează creşterea treptată a intensităţii efortului. Aceste
mijloace înlocuiesc mijloacele de bază sau cu caracter general. Se
urmăreşte dezvoltarea calităţilor motrice specifice disciplinei sportive,
perfecţionarea pregătirii tehnico-tactice, asigurarea pregătirii integrale,
pregătirea psihologică specifică.

30
 Capitolul 4
Metoda principală de antrenament este modelarea, concursul fiind
parte organică a acesteia.
Pe măsură ce se apropie sfârşitul acestei etape, pregătirea capătă
caracter integral, microciclurile cuprinzând 3–4 unităţi de antrenament
cu intensităţi maximale şi altele de descărcare sau de refacere.
Dacă la începutul perioadei competiţionale este programat un
concurs foarte important, ultimul mezociclu sau întreaga etapă sunt
modelate în întregime după acest concurs şi, în consecinţă, se asigură
intrarea în forma sportivă.

Exerciţii de forţă

Fig. 4.3. Dinamica eforturilor într-un ciclu anual de antrenament

(după Matveev şi Novicov, 1980)

Durata perioadei pregătitoare este diferită de la o ramură de sport

la alta şi în funcţie de experienţa sportivilor (Fig. 4.3.). La copii şi la
începători, durează 3–5 luni, în vreme ce la performeri se întinde pe
o perioadă cuprinsă între trei săptămâni şi o lună (sau mai puţin), în
cazul existenţei mai multor macrocicluri într-un an.
Pe baza acestei structuri, se pot elabora numeroase variante la
fiecare disciplină sportivă.

4.2.2 Conţinutul, durata şi structura perioadei

competiţionale
Obiectivul fundamental al perioadei competiţionale este valorifi­
carea şi menţinerea formei sportive. În acest sens, se acţionează
Perfecţionarea tehnico-tactică
pentru perfecţionarea tehnico-tactică a calităţilor motrice specifice, a
capacităţii de adaptare a organismului la eforturile specifice impuse de
competiţii, într-un cuvânt, pentru perfecţionarea pregătirii integrale.

31
Pregătire sportivă teoretică

Concursul reprezintă mijlocul şi metoda esenţială de pregătire.

Frecvenţa participării în concursuri depinde de nivelul măiestriei
sportivului şi de particularităţile disciplinei sportive. Astfel, în sporturile
cu caracter de forţă-viteză şi în jocurile sportive, sportivii pot participa
la concursuri săptămânal sau de mai multe ori pe săptămână, în timp
ce în sporturile de rezistenţă şi în poliatloane, numărul concursurilor
este mai redus, fiind programate la intervale mai mari de timp.
În anumite cazuri, la sportivii de înaltă performanţă, se asigură
participări în serii de concursuri, la intervale de 2–3 zile sau de pe o
zi pe alta (turnee), pe fondul unei refaceri incomplete, care solicită
organismul în mod deosebit, dar stimulează creşterea capacităţii de
efort.
La unele sporturi de luptă (judo), se desfăşoară 5–6 întâlniri pe
zi, fapt care determină ca la antrenamente să se programeze 5–7 serii
cu caracter de concurs. Judocanii de mare valoare susţin într-o lecţie
10–15 reprize de 5 minute, fiecare cu parteneri diferiţi, cu pauze între
ele de 4–5 minute.
Formaţiunea structurală de bază a perioadei competiţionale este
mezociclul competiţional, care include microciclul de apropiere (înainte
Efort specific în judo de concurs), microciclul competiţional şi microciclul de descărcare
(postcompetiţional). Se pot programa şi mezocicluri intermediare, cu
particularităţi ce vizează schimbarea formelor de pregătire (se planifică
practicarea altor sporturi, activităţi recreative sau de creştere a nivelului
general de pregătire).
Fiind puternic determinate de calendarul competiţional, perioadele
competiţionale implică profile diferite de la o disciplină sportivă la
alta.

4.2.3 Conţinutul, durata şi structura perioadei de

tranziţie
Obiectivul principal al perioadei de tranziţie constă în asigurarea
legăturii cu următorul macrociclu, concomitent cu odihna activă şi cu
supracompensarea. În această perioadă, efortul nu trebuie întrerupt, ci
trebuie menţinut un anumit grad de antrenament, cu rolul de a garanta
readaptarea cursivă, progresivă, în macrociclul care urmează.
Sală de recuperare
În această perioadă, se folosesc mijloace şi metode variate,
provenind din alte ramuri de sport, se tratează sechelele lăsate de
diferite traumatisme, se pun bazele începerii unui nou macrociclu.
În cazul sportivilor de mare performanţă, perioada de tranziţie
se poate concepe ca un microciclu format din 8–20 de zile, care să
presupună eforturi mici şi şedinţe de refacere zilnice, urmat de o nouă
perioadă pregătitoare, care poate cuprinde competiţii de valoare mai
redusă.
Periodizarea antrenamentului îmbracă forme variate, fără a veni
însă în contradicţie cu legităţile generale privind relaţia efort–oboseală–
refacere. Un rol important în aceste particularizări revine profilului
disciplinei sportive şi valorii sportivilor.

32
 Capitolul 4

are şi fixare
Recapitul
F
orma sportivă este o stare superioară de adaptare, creată
ca urma­re a stimulilor de an­trena­ment şi concretizată în cele
mai bune rezultate obţi­nu­te în competiţiile pentru care a fost
programată.
Forma sportivă se dobândeşte prin programarea volumului şi
a intensităţii efortului în raport cu mijloacele folosite şi este
caracterizată de factori obiectivi şi subiectivi.
 Periodizarea antrenamentului este consecinţa naturală a fa-
zelor formei sportive.
Studierea caracterului fazic al formei sportive a scos în evidenţă
necesitatea planificării şi a parcurgerii într-un ciclu de an-
trenament a trei perioade: perioada pregătitoare, perioada
competiţională, perioada de tranziţie.
Perioada pregătitoare are rolul cel mai important în obţinerea
formei sportive. În această perioadă, raportul corect dintre
volum şi intensitate asigură stabilitatea formei sportive.
Perioada pregătitoare se împarte în două etape: etapa de
pregătire generală – în care pregătirea generală are o ponde-
re mai mare, urmărindu-se adaptarea funcţională, dezvoltarea
calităţilor motrice de bază, completarea şi/sau perfecţionarea
deprinderilor tehnice – şi etapa de pregătire specifică – care
are ca obiectiv principal instalarea formei sportive prin sporirea Sărituri de la platformă
progresivă a numărului mijloacelor specifice şi competiţionale,
prin care se realizează creşterea treptată a intensităţii efortu-
lui.
Perioada competiţională are drept obiectiv fundamental valorifi-
carea şi menţinerea formei sportive.
Mijloacele competiţionale deţin rolul cel mai important în perioa-
da competiţională.
Perioada de tranziţie face legătura dintre două macrocicluri,
asigură supracompensarea şi refacerea capacităţii de efort.

Evaluare
Caracterul nu e un dar, ci
o sumă de deprinderi tari,
 Prezintă fazele formei sportive. dobândite din muncă.
(Simion Mehedinţi)
 
Precizează tipurile de factori care caracterizează forma
sportivă.
 
Enumeră factorii obiectivi care caracterizează forma
sportivă.
 
Enumeră factorii subiectivi care caracterizează forma
sportivă.
 
Descrie obiectivele specifice fiecărei perioade de antrena-
ment: pregătitoare, competiţională şi de tranziţie.
 
Prezintă legătura dintre volum şi intensitatea efortului,
pe de o parte, şi mijloacele de bază, specifice şi com­
petiţionale, pe de altă parte, din cadrul unui macrociclu.

33
 Pregătire sportivă teoretică

Obiective Cap. 5 Structura antrenamentului

După studiul acestei
unităţi de învăţare, sportiv
vei fi capabil:
– să explici cum influ­en­
ţea­ză ra­portul efort–obo­­
seală–res­­tabilire mă­­­ri­mea
elementelor de struc­tură
ale antrena­men­tului; 5.1 Generalităţi
– să analizezi raportul le­
gic dintre elementele de Structura antrenamentului a preocupat specialiştii din domeniul
structură în procesul de sportului încă de la începuturile acestei activităţi, deoarece, pentru a fi
cons­trucţie a antrena­ valorificat, conţinutul antrenamentului impune împărţirea lui în blocuri
men­tului;
funcţionale de diferite mărimi, care să producă adaptarea progresivă la
– să stabileşti macrociclu­
rile dintr-un an com­pe­ efort a sportivilor.
tiţional, în funcţie de ca­
lendarul competi­ţio­nal; Structura antrenamentului se referă la organizarea conţinu­
– să analizezi raporturile tului pe componente de diferite dimensiuni, corelate pe baza cerin­
din­tre adaptare, structu- ţelor impuse de dezvoltarea capacităţii de performanţă.
rile temporale şi carac-
terul ciclic al acestora;
În structura antrenamentului sunt cuprinse două grupe de elemente,
– să explici regulile funda-
mentale în proiectarea conform figurii 5.1.
microciclurilor şi a mezo- Întreaga structură a antrenamentului este influenţată de mai mulţi
ciclurilor; factori:
– să stabileşti rolul şi struc­
tura generală a lecţiei de  interdependenţa dintre pregătirea fizică, tehnică, tactică, psi­
antrenament;
hologică, teoretică, artistică şi ordinea de abordare a acestora;
– să desprinzi factorii care
de­termină principalele ti­  corelaţia dintre volumul, intensitatea şi complexitatea efortului
puri de lecţii. (caracteristici cantitative şi calitative);
 succesiunea verigilor antrenamentului (lecţii, micro-, mezo- şi
macrocicluri), acestea reprezentând, în acelaşi timp, şi faze ale
Grupa elementelor stabile
procesului de adaptare.

5.2 Stabilirea unităţilor structurale

antrenamentului sportiv

– dezvoltarea capacităţii de
efort;
Mărimea unităţilor structurale este determinată de numărul de
– pregătirea tehnică;
– pregătirea tactică; stimulări necesare producerii modificărilor adaptative. De exemplu,
– pregătirea fizică; pentru a dezvolta capacitatea de efort aerob la un sportiv începător,
– antrenamentul specific ş.a. volumul efortului cu stimuli corespunzători va fi mai mare comparativ
cu al unui sportiv consacrat, la care valorile ridicate ale consumului
maxim de oxigen se obţin după un efort cu volum mai redus. Desigur,
– relaţiile dintre componen- ambele situaţii necesită un anumit timp de realizare, dar nu durata
tele antrenamentului (ele-
este cea care hotărăşte mărimea unităţilor structurale. Din acest motiv,
Structura

mentele stabile), în funcţie de

obiectivele perioadelor şi ale stabilirea unităţilor de structură nu se realizează după numărul de zile,
etapelor, prin variaţiile volu- săptămâni, luni sau ani calendaristici, ci după numărul şi valoarea
melor, ale intensităţilor şi ale
condiţiilor de desfă­şurare.
stimulilor folosiţi, cu volume şi intensităţi bine precizate.
Obţinerea a­dap­tării se produce în funcţie de calitatea stimulilor, fapt
care atrage după sine şi duratele necesare adaptării.
Grupa elementelor dinamice Orice fenomen se desfăşoară în timp şi în spaţiu, însă acestea va­
riază în funcţie de receptivitatea fiecărui individ, necesitând un număr
Fig. 5.1. Structura antrenamentului mai mare sau mai mic de repetări. În acest context, planificarea pe

34
 Capitolul 5
săp­tă­mâni, luni şi ani calendaristici devine nefuncţională, fragmentând
dez­voltarea capacităţii de performanţă. Ca atare, în prezent, structura
antrenamentului se elaborează în funcţie de valoarea obiectivelor pe
care trebuie să le realizeze, plecând de la obiectivul principal (final),

M.Z.C.
concretizat în performanţa care trebuie obţinută.
Astfel, întrebările de la care se porneşte în conceperea şi în
conducerea antrenamentului sportiv sunt următoarele:
 Ce obiectiv trebuie realizat?

m.i
 Câte repetări am de efectuat?
 În câte unităţi de antrenament grupez mijloacele?

M.Z.C.
 Cum grupez unităţile de antrenament în microstructuri pentru a
realiza obiectivele curente?
 Câte structuri de valoare ridicată, medie sau mică sunt necesare
pentru realizarea obiectivelor intermediare?

m.i
 De cât timp am nevoie sau cât timp am la dispoziţie pentru a

Macrostructura
realiza obiectivul final�
?
Sarcinile antrenamentului sunt însă numeroase, în funcţie de fiecare

M.Z.C.

lecţii
componentă a acestuia (fizică, tehnică, tactică, psihologică, artistică ş.a.)
rezultând obiective ce pot fi realizate în 2–3–5 lecţii sau în mai multe,
concepute după o logică metodică, sub forma unui proiect care, tradus
în practică, constituie un microsistem sau o microstructură. Aceasta

m.i
este unitatea structurală de bază, esenţială a întregului antrenament,
prin care se realizează obiective curente.
Obiectivele mai ample, denumite şi intermediare (situate între

M.Z.C.
obiectivele curente şi cele finale), implică reunirea mai multor microstruc­
turi (2–4), care formează o structură medie, adică o mezostructură
sau un mezociclu. Parcurgerea mai multor mezostructuri duce la
realizarea obiectivului final sau de macrostructură.

m.i
5.3 Macrociclul în antrenamentul sportiv

M.Z.C.
Din cele de mai sus, rezultă că macrociclul este un element de
structură de dimensiuni relativ mari, care se repetă periodic, având valori
diferite ca solicitare într-un an competiţional sau de la un an competiţional
la altul. Fiecare macrociclu este format dintr-o perioadă pregătitoare (cu Raporturile dintre
2–4 mezostructuri sau mai multe), o perioadă competiţională (cu 2–4 elementele de structură
ale antrenamentului
mezostructuri) şi o perioadă de tranziţie (Fig. 5.2.).
În prezent, calendarele competiţionale s-au modificat la multe dis­
cipline sportive, datorită, în principal, creşterii numărului de concursuri,
inclusiv al celor considerate importante. În consecinţă, s-a modificat şi
structura anului competiţional, cu deosebire prin planificarea mai multor
macrocicluri, ceea ce determină o periodizare multiplă (Fig. 5.3.), care,
la rându-i, in­fluenţează şi conceperea mezociclurilor, a microciclurilor şi
a unităţilor de antrenament.
Cele mai multe modificări se produc în configuraţia pe­rioadelor
pregătitoare, care cuprind mai multe mezocicluri modelate du­pă
concursurile importante, care cresc intensitatea solicitării, alternate cu
şedinţe de refacere, care favorizează participarea cu succes la mai multe
competiţii. În consecinţă, ponderea mijloacelor specifice şi competiţionale
va fi mai mare, comparativ cu cea a mijloacelor cu caracter general.

35
 Pregătire sportivă teoretică

Fig. 5.2. Dinamica formei sportive ����������������������

������������������������
n cazul unui macrociclu

a
Concentrare în joc LUNI 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12
INTRARE ÎN FORMA SPORTIVĂ MENŢINERE IEŞIRE
FAZE
-1- -2- -3-
PER. PREGĂTITOARE COMPETIŢIONALĂ TRANZIŢIE
b
LUNI 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12
FAZE 1 2 3-1 2 1

PER. I II III - I II III

c
LUNI 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12
FAZE 1 2 3-1 2 3-1 2 3

PER. I II III-I II III-I II III

Fig. 5.3. Raportul dintre fazele de obţinere a formei sportive şi perioadele de

antrenament: a – pe o macrostructură (simplă); b – pe două macrostructuri (dublă);
c – pe trei macrostructuri (multiplă)

L.P. Matveev consideră că periodizarea simplă permite „cre�������ş������

terea
la dimensiuni mari a volumului general de efort (...) şi prin aceasta
se asigură transformarea fundamentală şi adaptarea organismului,
precum şi reorganizarea amplă a calităţilor motrice”.
Periodizarea dublă se caracterizează printr-o intensitate sporită de
antrenament în perioadele pregătitoare, care duce mai rapid la creşterea
capacităţii de performanţă, fiind folosită pentru sporturile caracterizate
de forţă, forţă-viteză, pentru cele tehnice (jocuri sportive) şi în care pot
interveni modificări periodice ale calendarului competiţional (Fig. 5.4.).
În pregătirea sportivilor de înaltă performanţă care participă
la Jocurile Olimpice, la Campionate Mondiale sau Europene, se
programează un macrociclu (de regulă, al 3-lea pe parcursul unui an
Fig. 5.4. Dinamica formei spor- pentru atletism–alergări şi al 4-lea pentru înotători), cu scopul de a
tive �����������������������
�������������������������
n cazul unui an cu dou��
ă realiza o pregătire modelată integral după competiţia la care urmează
macrocicluri să se participe. Durata este scurtă, între 6–8 săptămâni, însă permite

36
 Capitolul 5
orientarea precisă a antrenamentului spre obţinerea celor mai bune
rezultate la competiţia la care urmează să se participe.
Dacă pe parcursul unui an se planifică două sau trei macrocicluri,
durata şi conţinutul fiecăruia sunt diferite; astfel, în planificarea cu
3 ma­­­­­crocicluri (Fig. 5.5.), primele două durează între 3 şi 4 luni
fiecare, ultimul incluzând seria principalelor concursuri şi, în special,
concursul de vârf. Primul macrociclu este de bază, fiind caracterizat
de o pregătire complexă, care condiţionează viitoarele performanţe;
al doilea macrociclu are un pronunţat caracter specific (din punctul de
vedere al orientării antrenamentului), iar al treilea este caracterizat de
atingerea celor mai înalte performanţe în concursuri.
Se consideră că periodizarea multiplă nu trebuie aplicată la copii şi
la începători, din cauza, în primul rând, a capacităţii de efort scăzute
a acestora şi a necesităţii evitării specializării înguste prea timpurii.
Realizarea unui volum relativ mare de efort la această categorie de
sportivi asigură iniţierea în tehnica şi în tactica ramurii respective.
Aceasta nu exclude posibilitatea introducerii în antrenamentul
începătorilor a unui număr mare de întreceri şi de lecţii tip concurs.
Conceperea macrociclului de antrenament trebuie să respecte Fig. 5.5. Dinamica
���������������������
formei spor-
următoarele reguli: tive în
�������������������������
cazul unui an cu trei
 să asigure o relaţie optimă între structura antrenamentului şi ca­ macrocicluri
lendarul competiţional;
 să asigure continuitatea antrenamentului, prin trecerea de la
eforturi relativ extensive la cele relativ intensive;
 să permită desfăşurarea eforturilor de antrenament după o dina­
mică progresivă şi să culmineze cu concursul cel mai important;
 să asigure existenţa mezociclurilor de refacere sau cu intensităţi
reduse, care să permită procesele de supracompensare;
 să reflecte întreaga gamă de principii, cerinţe şi caracteristici ale
disciplinei sportive.
În concluzie, macrociclul este structura ce oglindeşte sintetic
întregul proces de antrenament.
Pregătire pentru efortul de
antrenament
5.4 Mezociclurile în antrenamentul sportiv
Mezociclurile (M.Z.C.) sunt structuri intermediare ale antre­
namentului, compuse din sisteme de lecţii numite microcicluri, ale căror
conţinut şi orientări sunt determinate de tipul de mezociclu. De regulă,
cuprind între 3 şi 6 microcicluri, dar, cel mai frecvent, se întâlnesc
mezociclurile compuse din aproximativ patru microcicluri.
Un mezociclu se poate compune din 15, 30 sau 35 de lecţii, în con­
diţiile în care se efectuează una, două sau mai multe antrenamente
pe zi. În mezocicluri, se realizează obiectivele intermediare, care duc
la îndeplinirea celor de macrociclu. Înşiruirea lecţiilor trebuie să ţină
neapărat seama de necesităţile de realizare a adaptării.
Conceperea antrenamentului pe cicluri săptămânale reprezintă o
fragmentare inutilă a curbei de adaptare. Nu săptămâna (şapte zile) Tipuri de mezocicluri

este cea care determină alternanţa solicitării cu refacerea, ci legile De acomodare

oboselii, ale efortului şi, îndeosebi, cele ale adaptării. De bază
În funcţie de perioada în care sunt incluse ciclurile medii�����
,����
se De pregătire şi control
concretizează şi orientarea metodică a acestora. Tipurile de mezocicluri
Precompetiţional
sunt cuprinse în figura 5.6.
Competiţional şi de refacere
M.Z.C. de acomodare a sportivilor cu efortul de antrenament se
introduc la începutul perioadei pregătitoare, mai ales pentru copii şi Fig. 5.6. Tipuri de mezocicluri

37
 Pregătire sportivă teoretică

pentru juniori, dar şi în pregătirea��������������������������������������

������������������������������������������������
sportivilor consacraţi, cu scopul de
a le dezvolta, în principal, posibilităţile aerobe (rezistenţa�������������
). În cadrul
acestor mezostructuri, predomină volumul de muncă realizat pe seama
exerciţiilor cu caracter general, dar şi a exerciţiilor care au ca scop
dezvoltarea diferitelor tipuri de rezistenţă specială, de forţă-viteză,
dezvoltarea mobilităţii şi a supleţei, învăţarea unor noi deprinderi
motrice şi, în general, dezvoltarea tuturor laturilor care condiţionează
activitatea ulterioară de antrenament şi reobişnuirea cu solicitările
înalte ale antrenamentelor.
M.Z.C. de bază au ca obiective principale pregătirea fizică specifică,
pregătirea tehnică şi psihologică. Antrenamentul se caracterizează prin
volume şi intensităţi mari, realizate cu mijloace specifice şi de altă
natură, în lecţii cu intensitate mare.
În încheierea M.Z.C. de acomodare şi de bază, se planifică probe
de control cu norme precizate pentru fiecare dintre laturile pregătirii
asupra cărora se acţionează şi, în special, pentru pregătirea fizică
generală şi specifică.
M.Z.C. de pregătire şi control au drept caracteristică realizarea
unei pregătiri integrale asupra tuturor componentelor antrenamentului,
prin aplicarea exerciţiilor cu caracter specific şi competiţional, care fac
parte organică din majoritatea lecţiilor de antrenament. Concursurile
cu caracter de verificare programate în cadrul acestor M.Z.C. sunt în
măsură a ne oferi o imagine concludentă a nivelului de pregătire atins.
M.Z.C. precompetiţional vizează, întotdeauna, pregătirea inte­
grală cu mijloace competiţionale, în care predomină pregătirea tactică,
tehnico-tactică şi psihologică. În cadrul acestor M.Z.C., se caută, de
obicei, înlăturarea sau corectarea unor mici deficienţe în pregătire la
toate componentele antrenamentului. Predomină eforturile cu intensităţi
mari şi maxime, alternate cu lecţii sau cu microcicluri de refacere
planificate, de regulă, la sfârşitul mezociclului. Acest tip de M.Z.C.
cuprinde, de regulă, secvenţe de pregătire modelate în întregime după
caracteristicile competiţiei importante la care urmează să se participe.
M.Z.C. competiţional şi de refacere se planifică, după cum o
sugerează şi numele, în perioada competiţională. În structura lor sunt
cuprinse concursurile, conform structurii calendarului competiţional al
disciplinelor sportive, nivelul de pregătire al sportivilor şi categoria de
clasificare. Numărul acestor M.Z.C. se stabileşte în funcţie de durata
perioadei competiţionale şi ele includ, pe lângă microcicluri de mare
Fig. 5.7. Succesiunea microciclu- intensitate, corespunzătoare concursurilor oficiale, şi microcicluri sau
rilor în două etape ale perioadei lecţii de refacere.
pregătitoare
I = intensitate; V = volum.
5.5 Microciclurile în antrenamentul sportiv
Urmând o judecată logică, ce porneşte de la structura multianuală,
macrociclul reflectă concepţia dinamicii efortului şi a celorlalte substructuri
ale antrenamentului sportiv, iar conţinutul microciclurilor şi al lecţiilor
concretizează întregul conţinut şi organizarea procesului de pregătire.
Microciclul de antrenament (m.i.) este un sistem de lecţii de
antrenament şi refacere (Fig. 5.7.), care constituie o unitate structurală
a unui M.Z.C. de un anumit tip.
Obiectivele şi scopurile Conţinutul şi structura microciclurilor sunt determinate de mai
urmărite determină du­ mulţi factori, prezentaţi în continuare.
ra­ta şi conţinutul micro­  Interacţiunea dintre procesele de oboseală şi refacere, ordinea de
ciclurilor. alternare a eforturilor cu odihna, alternarea eforturilor mari cu al-
tele mai reduse, iată tot atâţia factori care determină conţinutul m.i.

38
 Capitolul 5
În cadrul fiecărui microciclu, lecţiile au valori diferite, în funcţie
de contribuţia acestora la realizarea obiectivelor intermediare (de
M.Z.C.); de pildă, 2–3 lecţii sau mai multe sunt principale, în
timp ce altele se caracterizează printr-un efort mai redus. Am-
bele tipuri de lecţii se repartizează în m.i., astfel încât să creeze
condiţiile necesare pentru refacere şi suprarefacere înainte de
abordarea unor noi sarcini-cheie de antrenament.
Dinamica efortului în cadrul microciclurilor este determinată
de sarcinile de antrenament, de mijloacele şi de metodele folosite
în lecţii. Conform celor prezentate până acum, pentru sportivii de
mare performanţă, mijloacele de pregătire fizică generală şi specifică
domină mai ales începuturile perioadei pregătitoare, iar în perioada
competiţională, mijloacele specifice şi cele de concurs deţin rolul
principal.
În urma cercetărilor efectuate în diferite ramuri de sport, s-au
desprins câteva aspecte privind dinamica efortului în microcicluri.
Pregătire teoretică
Procesele de refacere a resurselor energetice implică alternarea
succesivă a eforturilor predominant anaerobe cu cele aerobe. Astfel,
eforturile intense cu tendinţă spre maxim (efort competiţional de
diferite tipuri) sunt însoţite de o mare acumulare de acid lactic şi de
alte produse de descompunere în sânge sau în lichidul interstiţial.
Revenirea la normal, după astfel de eforturi, durează între 48 şi 72 de
ore, în timp ce eforturile mari cu predominanţă aerobă nu sunt urmate
de astfel de modificări funcţionale.
 Alternarea lecţiilor cu orientări diferite din punctul de vedere al
calităţilor motrice şi cuplarea acestora cu teme privind celelalte
componente, în vederea cuprinderii întregii game de obiective şi
sarcini ce trebuie îndeplinite, sunt deosebit de importante. Micro-
ciclurile cu caracter competiţional trebuie alternate cu altele, dife­
rite de acestea şi, în special, cu cele de pregătire fizică generală
sau specifică. Această variantă de microcicluri se concepe ori
de câte ori se constată un nivel insuficient de dezvoltare a unor
calităţi motrice sau atunci când se impun măsuri de refacere. Se
cunoaşte că eforturile maxime din perioada competiţională au o
mare eficienţă asupra capacităţii de performanţă, implicând însă
diferite intervale de odihnă între lecţiile cu eforturi maxime şi
cele cu altă orientare. Aceste intervale diferă de la un sport la
altul şi chiar în aceeaşi ramură de sport, dar la nivele diferite de
pregătire. Mutaţiile produse în organism de eforturile maximale şi
submaximale se concretizează în valori funcţionale deosebite ale
diferitelor sisteme şi aparate. Antrenament de gimnastică
 Oscilaţiile ritmice apropiate de o săptămână (3–12 zile) permit
orientarea şi încadrarea cât mai precisă a antrenamentului în
cadrul activităţilor profesionale ale individului. Aceasta nu trebuie
însă să conducă la ideea că unităţile temporale sunt hotărâtoare
în conceperea microciclurilor. Aşa cum precizam, microciclul este
un sistem de lecţii; în cazul planificării a două, trei lecţii pe zi,
un microciclu poate fi format din 4, 6, 7 sau 8 lecţii de antrena-
ment, atâtea câte sunt necesare pentru realizarea obiectivelor
propuse.
De exemplu, în cadrul pregătirii centralizate, zilele de scădere
a solicitărilor de antrenament nu sunt sâmbăta şi duminica (când
ceilalţi nesportivi se odihnesc), deoarece în aceste zile sunt planificate
competiţii, iar solicitarea trebuie să fie maximă. Ca urmare, şi profilul

39
 Pregătire sportivă teoretică

microciclurilor se stabileşte nu atât după zilele respective, ci, în primul

(restabilire şi refacere)
rând, după cerinţele de adaptare şi, implicit, de analogia cu concursul.

(restabilire şi refacere)

(restabilire şi refacere)

(restabilire şi refacere)
 Locul microciclului în cadrul antrenamentului determină orienta­

Efort competiţional
rea şi structura acestuia. Obiectivele M.Z.C. se stabilesc în funcţie
Efort mic

Efort mic

Efort mic

Efort mic
de sarcinile şi de conţinutul microciclurilor (Tabelul 5.1 – după
IV

Platonov, 1991).
În funcţie de locul pe care îl au în structura antrenamentului,
microciclurile se clasifică în mai multe tipuri (Fig. 5.8.).
1. Microciclurile de antrenament, în funcţie de sarcinile
caracteristice perioadei, se clasifică în:
● m.i. de pregătire generală (Fig. 5.9.);
LOCUL ŞI VALOAREA MICROCICLURILOR

Efort exhaustiv (5 lecţii

Efort exhaustiv (5 lecţii

(o lecţie cu efort mare)

(restabilire şi refacere)
(3 lecţii cu efort mare)

● m.i. de pregătire specifică.

cu efort maximal)
Efort submaximal

efort maximal)

Şi unele şi altele, în funcţie de tăria antrenamentelor, pot fi

Efort mediu

Efort mic

maximale sau submaximale ori de intensitate medie sau scăzută. Unii

III

autori ruşi, ucraineni sau germani le clasifică în „������������������������

�������������������������
obişnuite” şi „de şoc���
”��.
Cele din prima categorie se caracterizează prin volume progresive de
antrenament şi prin intensităţi moderate, iar cele din a doua categorie
sunt marcate de eforturi mari din punctul de vedere al intensităţilor şi
al volumelor.
(o lecţie cu efort mare)

(restabilire şi refacere)
(3 lecţii cu efort mare)

(2 lecţii cu efort mare)

Efort competiţional
Efort submaximal

Efort submaximal
Efort mediu

Efort mic
II

(5 lecţii cu efort maximal)

(o lecţie cu efort mare)

(4 lecţii cu efort mare)

(4 lecţii cu efort mare)

(fără eforturi mari)
Efort submaximal

Efort exhaustiv

Efort maximal
Efort mediu

Efort mediu

Fig. 5.9. Microciclu în etapa de pregătire generală

I

2. Microciclurile de apropiere (Fig. 5.10.) se construiesc potrivit

concepţiei de pregătire adoptate pentru concursuri. Ele modelează
pregătirea conform competiţiilor la care urmează să se participe,
stabilind eforturile în ordinea în care se succed probele de concurs sau
în condiţii asemănătoare. În funcţie de nivelul de pregătire şi de starea
Precompetiţional

Competiţional şi
M.Z.C.

De pregătire şi
De acomodare

sportivului, microciclurile dinaintea concursurilor pot avea caracteristici

de refacere

contrastante cu solicitarea din perioada concursului (multe ore de

De bază

control

refacere, eforturi rare cu intensităţi mari etc.).

de
Tipul

Tabelul. 5.1. Locul şi valoarea mi-

crociclurilor în mezocicluri (pentru
sportivii de performanţă)

Tipuri de microcicluri

De antrenament
De apropiere
Competiţionale
De refacere
Fig. 5.8. Tipuri de microcicluri Fig. 5.10. Microciclu de apropiere în etapa precompetiţională

40
 Capitolul 5
3. Microciclurile competiţionale (Fig. 5.11.) se concep în funcţie
de caracteristicile competiţiilor care se vor desfăşura. Aceste microcicluri
trebuie să asigure o disponibilitate optimă a organismului, pentru a
realiza performanţa planificată în concurs. În alegerea încărcăturilor
pentru fiecare lecţie, timpul necesar pentru refacere trebuie prevăzut
cu cât mai multă precizie.

V I
L mare mare
Ma mediu medie
Mi redus f. mare
J odihnă
V foarte mic mare spre
maxim
S concurs

Fig. 5.11. Microciclul competiţional (după Platonov, 1991). Precizări tactice

4. Microciclurile de refacere urmează, de regulă, după con­cursu­
rile foarte importante, în care sportivul a fost solicitat intens, sau după
microciclurile de mare intensitate (de şoc). Se caracterizează printr-un
număr sporit de zile de odihnă şi prin schimbarea de la o lecţie la alta
a exerciţiilor, astfel încât să fie favorizate în acelaşi timp procesele de
refacere. Acest microciclu se mai numeşte şi ��������������������������
„�������������������������
de descărcare”, deoarece
nivelul eforturilor este foarte scăzut.

5.6 Lecţia de antrenament

Lecţia reprezintă, din punct de vedere pedagogic, unitatea didactică

fundamentală a oricărui proces instructiv-educativ, care urmăreşte
reali­zarea unor obiective cu ajutorul unor conţinuturi şi strategii de
desfăşurare şi evaluare bine determinate.

În antrenamentul sportiv, lecţia, ca unitate structurală de bază,

reprezintă o verigă a microciclurilor care conduc la îndeplinirea unor
obiective dintre cele mai diferite, în funcţie de perioada de pregătire
şi de componenta antrenamentului abordată. În acest sens, teoria
şi practica antre­namentului sportiv delimitează şi utilizează termeni
Dezvoltarea echilibrului
precum: lecţie de antrenament, şedinţă de refacere, unitate de
antrenament. În acest context, în cazul în care se fac referiri la realizarea
unor obiective de pregătire fizică, tehnică şi tactică, de cele mai multe
ori se foloseşte termenul de antrenament sau lecţie de antrenament,
deoarece activitatea de predare–învăţare–evaluare se desfăşoară sub
conducerea unui cadru de specialitate (profesor/antrenor), într-un timp
determinat şi pe baza unui plan prestabilit.
În cazul obiectivelor privind refacerea organismului, termenul cel
mai des utilizat este şedinţa de refacere, deoarece activitatea este
organizată (administrată) de medic, de psiholog, de antrenor sau,
în anumite cazuri, de fiecare sportiv (duş, saună, automasaj, odihnă
pasivă etc.) şi se folosesc mijloace specifice.
Atât lecţia de antrenament, cât şi sedinţa de refacere sunt forme
de organizare a activităţii sportive care asigură raportul efort–pauză
şi, în final, adaptarea de lungă durată, care condiţionează obţinerea
performanţei.

41
 Pregătire sportivă teoretică

Termenul cel mai adecvat activităţii sportive, care vizează atât lecţia
de antrenament, cât şi şedinţa de refacere, îl reprezintă unitatea de
antrenament, privită ca „sistem de stimuli (de exerciţii fizice) astfel
concepuţi încât să lase «urme» în organismul sportivului şi care, prin
cumulare, să producă o adaptare de lungă durată”.
Îndeplinirea obiectivelor în cadrul unităţilor de antrenament a
Structura lecţiei determinat şi stabilirea pentru acestea a unor durate diferite, criteriul
de antrenament
fiind reacţia imediată a organismului sportivului.
1. Partea introductivă
2. Partea fundamentală 5.6.1 Structura generală a lecţiei
3. Partea de încheiere (finală)
Lecţia de antrenament prezintă structura din figura 5.12.
Fig. 5.12. Structura lecţiei 1. Partea introductivă, cunoscută şi sub numele de partea de
de antrenament
încălzire, cuprinde aspectele organizatorice şi de pregătire a organismului
pentru efort. Ea trebuie să asigure stimularea sistemului nervos şi
activarea funcţiilor vegetative, pornind de la premisa că adaptarea
sistemelor funcţionale nu se realizează în acelaşi ritm. Astfel, punerea
în sarcină a sistemului locomotor poate dura, în funcţie de intensitatea
efortului, de la 10–20 de secunde la 2–3 minute, în timp ce activarea
funcţiilor vegetative este mult mai lentă. Sistemul respirator şi cel
circulator necesită 4–6 minute pentru atingerea nivelului maxim al
activităţii lor.
Se disting, în general, două tipuri de încălzire: generală şi specifică.
În cursul încălzirii generale, se folosesc exerciţii care stimulează
activitatea sistemului nervos vegetativ şi motor, în timp ce încălzirea
specifică vizează în special stimularea sistemului de comandă şi a
părţilor aparatului locomotor, care sunt direct solicitate pe durata părţii
fundamentale a lecţiei, precum şi a funcţiilor vegetative, care asigură
derularea activităţii. Încălzirea nu cuprinde numai exerciţii fizice, ci
şi mijloace ajutătoare, cum sunt masajul şi automasajul, mijloace de
pregătire psihologică şi alte tipuri de mijloace care favorizează intrarea
în efortul de lecţie planificat.
2. Partea fundamentală este, prin definiţie, secvenţa în care se
realizează obiectivele planificate.
Lecţiile pot avea obiective selective, mijloacele alese vizând
numai o componentă a antrenamentului (capacităţi condiţionale sau
coordinative, tehnică, tactică, pregătire artistică), sau obiective de
ansamblu, în care mijloacele de pregătire vizează două sau mai multe
componente (tehnico-tactică, fizico-tehnică, pregătire integrală). Par­
tea fundamentală constituie esenţa lecţiei de antrenament şi, în acelaşi
timp, îi desemnează şi tipul. Acum se planifică repetări în condiţii ana­
logice şi modelate după concurs, întreceri cu adversari diferiţi, verificări
prin probe de control, repetări care conduc la dezvoltarea capacităţilor
Dezvoltarea rezistenţei condiţionale şi coordinative, la învăţarea, corectarea, consolidarea şi
generale perfecţionarea procedeelor şi a acţiunilor tehnico-tactice, pregătirea
integrală şi altele.
3. Partea de încheiere (finală) asigură reducerea progresivă a
intensităţii efortului şi readucerea organismului la o stare superioară
stadiului iniţial, care creează condiţii propice de derulare a proceselor
de refacere şi de supracompensare.

5.6.2 Tipuri şi variante de lecţii

Tipologia lecţiilor de antrenament implică o analiză amănunţită
în vederea găsirii unor criterii viabile, cu caracter particular, având
 A. Dragnea, Antrenamentul sportiv – teorie şi metodologie, vol. I, II, M.T.S.,
Bucureşti, 1992.

42
 Capitolul 5
ca rol ordonarea gândirii metodice a antrenorilor. Trebuie menţionat
faptul că tipurile de lecţii confirmate de pedagogie se potrivesc şi în
domeniul antrenamentului sportiv, însă se regăsesc sub o multitudine
de forme, uneori fără a mai păstra nimic din caracteristicile originalului.
Se consideră că tipurile de lecţii de antrenament sunt determinate de
obiectivele şi caracteristicile generale ale perioadelor de pregătire şi ale
mezociclurilor.
Tipurile de lecţii de antrenament sunt cuprinse în figura 5.13.
Lecţiile de acomodare trebuie să favorizeze adaptarea sportivilor
la cerinţele de efort ale antrenamentului. Ele se programează prioritar
la începutul perioadelor pregătitoare, în primul mezociclu şi, cu
precădere, pentru începători. Scopul principal este de a le dezvolta
sportivilor posibilităţile aerobe, dar şi de a-i obişnui cu un anumit volum
de muncă. Mijloacele folosite au, în marea lor majoritate, un caracter Tipuri de lecţii

general. De acomodare
Lecţiile de bază asigură şi fundamentează pregătirea în sportul De bază
respectiv. În cadrul acestora, se pun bazele pregătirii fizice specifice,
De pregătire şi verificare
tehnice şi psihologice, caracterizate de eforturi cu volume mari şi cu
De pregătire integrală
in­tensităţi ridicate. Aceste lecţii sunt numite şi lecţii de şoc, pentru (de apropiere)
a evidenţia efectele adaptative bazate pe restructurarea morfo-
De refacere
funcţională.
În cadrul lecţiilor de bază, în funcţie de ceea ce se doreşte a fi Fig. 5.13. Tipuri de lecţii de
antrenament
realizat, întâlnim mai multe tipuri de lecţii (Fig. 5.14.). Acestea se pot
regăsi singular sau în combinaţii.

tipuri de lecţii de bază

În funcţie de condiţiile
În funcţie de componenta În funcţie de obiectivele
în care se desfăşoară
antrenamentului: stabilite:
pregătirea:

- de pregătire fizică; -d  e învăţare a unor elemente

- de pregătire tehnică; şi procedee tehnice, acţiuni - în aer liber;
- de pregătire tactică; tehnico‑tactice, sisteme de joc; - în sală;
- de pregătire psihologică; - de consolidare-fixare; - la altitudine.
- de pregătire artistică; - de perfecţionare;
- de pregătire teoretică. - de dezvoltare a calităţilor motrice şi a
capacităţii de efort;
- de menţinere a indicilor de pregătire
atinşi;
- de verificare a nivelului de pregătire,
prin probe şi norme de control sau
lecţii tip concurs.

Fig. 5.14. Tipuri de lecţii de bază

Lecţiile de pregătire şi verificare sunt cel mai des utilizate în

antrenamentul sportiv, deoarece vizează, pe de o parte, pregătirea
specifică cu mijloace specifice şi, pe altă parte, pregătirea integrală
cu mijloace competiţionale. În cadrul acestor lecţii se programează
întreceri în condiţii analoage concursurilor.
Lecţiile de pregătire integrală (de apropiere) sunt specifice
etapelor precompetiţionale ale perioadelor pregătitoare şi înglobează
întreceri de diferite tipuri (de şcoală, de verificare, de asamblare
etc.). Se mai numesc şi lecţii de apropiere deoarece sunt în întregime

43
 Pregătire sportivă teoretică

modelate după competiţia la care urmează să se participe. În funcţie

de nivelul de pregătire a sportivilor, aceste lecţii pot avea caracteristici
ce diferă de cele ale concursului, datorită mijloacelor de refacere şi
lucrului cu intensităţi reduse.
Lecţiile de refacere, denumite astfel după obiectivul declarat, au
rol de refacere – de reconstrucţie a organismului – şi sunt prevăzute
a se desfăşura după o perioadă de efort. Pe lângă exerciţiile fizice
cu intensităţi scăzute, aceste lecţii conţin şi mijloace balneo-fizio-
hidroterapice care accelerează procesul de înlăturare a oboselii.

are şi fixare
Recapitul

 La baza elementelor de structură din cadrul antrenamentului stă

raportul dintre efort, oboseală şi refacere.
 Macrociclurile desemnează ciclurile mari, compuse dintr-o pe­
rioadă pregătitoare, o perioadă competiţională şi o perioadă de
tranziţie.
 Mezociclurile sunt structuri de durată medie şi îndeplinesc obi-
ective intermediare. Ele sunt formate din 2–5 microcicluri.
 Microciclurile sunt sisteme de unităţi de antrenament a căror
intensitate se programează în funcţie de caracteristicile lecţiei.
 Lecţia reprezintă unitatea didactică fundamentală a oricărui pro-
ces instructiv-educativ, care urmăreşte realizarea unor obiective
cu ajutorul unor conţinuturi şi strategii de desfăşurare şi evaluare
bine determinate.
 Structura lecţiei: partea pre­gătitoare, care vizează aspecte
organizatorice şi încălzirea organismului, partea fundamentală,
în care se realizează obiectivele propuse, şi partea de încheiere
(finală), în care se iese treptat din efort.
 Lecţiile de antrenament se clasifică după o serie de criterii,
cele mai importante fiind cel al obiectivelor şi cel al caracteristi-
cilor generale ale perioadelor de pregătire, în funcţie de care vor-
bim despre: lecţii de acomodare, lecţii de bază, lecţii de pregătire
şi verificare, lecţii de pregătire integrală şi lecţii de refacere.

Evaluare

 Enumeră criteriile aflate la baza structurii antrena­men­

tului.
 Prezintă elementele aflate la baza stabilirii numărului de
macrocicluri într-un an competiţional.
 Prezintă caracteristicile anului competiţional comparativ
cu anul calendaristic.
 Întocmeşte graficul intensităţii efortului într-un mezociclu
din etapa precompetiţională a perioadei pregătitoare.
 Defineşte lecţia şi încearcă să delimitezi terminologic, în
funcţie de obiective şi de conţinut, lecţia de antrenament,
Exerciţii de forţă segmentară şedinţa de refacere şi unitatea de antrenament.
 Enumeră părţile lecţiei şi precizează conţinutul fiecăreia.
 Clasifică lecţiile de antrenament după cel puţin trei criterii
dife­rite.

44
 Capitolul 6

Obiective

Cap. 6 Planificarea După studiul acestei

unităţi de învăţare,
vei fi capabil:
antrenamentului sportiv – să precizezi rolul planif­i­
cării antrenamen­tului în
obţinerea performanţei;
– să descrii principalele do­
cu­mente de planificare
Planificarea reprezintă activitatea de elaborare amănunţită e­la­borate de antrenor;
şi precisă a obiectivelor de instruire şi de performanţă, precum şi – să identifici sistemul com­
a mijloacelor, a metodelor şi a formelor de organizare adecvate ponentelor planului a­nua­l
de antrenament;
scopurilor propuse1.
– să explici rolul planurilor
În practica antrenamentului sportiv, se elaborează următoarele pe mezostructură;
tipuri de planuri: planul anual, cu unul sau cu mai multe macrocicluri, – să elaborezi planuri de
pregătire pe microcicluri
planul pe mezociclu, planul pe microciclu şi planul de lecţie. Pro­­priu‑zis,
şi planuri de lecţie.
aceste planuri concretizează pregătirea în cadrul fiecărei structuri,
indiferent de ramura de sport şi de nivelul de pregătire.

6.1 Planul anual de antrenament

Planul anual de antrenament constituie prima formă a planificării
şi necesită o elaborare amănunţită a obiectivelor de instruire şi de per­
formanţă ale calendarului competiţional (datele, locurile de des­făşurare
a concursurilor, numărul starturilor şi a zilelor de concurs), a metodelor,
a grupelor de mijloace utilizate, a solicitărilor din cadrul lec­ţiilor, a micro-
şi a mezostructurilor, a volumului şi a intensităţii efortului. Planul anual Plan anual de antrenament
nu este un instrument rigid, ci este elaborat ca o construcţie flexibilă
care, pe de o parte, răspunde particularităţilor sportivilor, iar pe de altă
parte, cerinţelor metodologice proprii dis­ciplinelor sportive.
În elaborarea planului anual de antrenament, vor fi consemnate –o
 biectivele anuale (de ins­tru­
componentele cuprinse în figura 6.1. ire şi de per­for­manţă);
În paralel cu stabilirea componentelor planului anual de antre­ – calendarul competiţional;
na­ment, antrenorul va lua în calcul şi modalităţile de dirijare şi de – structura antrenamentului;
con­trol al pregătirii, precum şi maniera de apreciere a eficienţei – solicitările de antrenament;
antrenamentului. –d
 irijarea procesului de
 Obiectivele anuale sunt de două tipuri: de instruire şi de pregătire;
performanţă. –b
 aza materială (instalaţii,
● Obiectivele de instruire se referă la ce trebuie să înveţe sau aparatură);
ce trebuie să dobândească sportivul pentru a putea aspira la – locurile şi formele de
un anumit rezultat. Enunţarea obiectivelor se face pentru fie­ pregătire;
care componentă sau grup de componente ale antrenamentu- –d
 atele efectuării controlului
lui sportiv (pregătire fizică, pregătire tehnico-tactică, teoretică, medical;
psihologică, artistică). – t estele şi probele de control;
În privinţa calităţilor motrice, enunţul obiectivelor va consemna
–d
 inamica de dezvoltare a
dez­voltarea calităţilor motrice sau menţinerea la un anumit nivel a capacităţii de performanţă.
acestora.
În privinţa deprinderilor şi a priceperilor tehnico-tactice, obiectivele Fig. 6.1. Componentele planului
anual
vizează succesiunea etapelor învăţării acestora, astfel:
– învăţarea unui număr de procedee tehnice specifice unei ra­muri
de sport şi efectuarea lor la un anumit nivel, ori reconstruirea/
modificarea celor învăţate anterior;
1 A. Dragnea, Antrenamentul sportiv, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1996.

45
 Pregătire sportivă teoretică

– consolidarea deprinderilor tehnice, ca rezultat al acumulărilor

cantitative şi calitative;
– perfecţionarea procedeelor tehnice la nivelul impus de cerinţele
competiţionale şi combinarea acestora cu elemente noi, în scopul
lărgirii fondului de exprimare, cu implicaţii asupra eficienţei com-
portamentului în concurs.
● Obiectivele de performanţă vizează rezultatul pe care trebuie
să-l realizeze sportivul sau locul pe care acesta trebuie să-l
ocupe în clasament.
Tot obiective de performanţă sunt şi următoarele: promo­varea spor­
tivilor în eşaloanele superioare ale sportului de performanţă, obţinerea
de categorii de clasificare, promovarea în etapele superioare ale unor
competiţii ş.a.
Obiectivele anuale au un caracter prospectiv. Valoarea obiectivului
final reiese, pe de o parte, din perspectivele evoluţiei prognozate pentru
acel sportiv, iar pe de altă parte, din analiza macrostructurii anterioare.
 Calendarul competiţional se întocmeşte de către antrenor pen-
tru fiecare sportiv, grupă sau echipă, pe baza calendarului oficial
elaborat de federaţiile de specialitate. Pe lângă concursurile ofi-
ciale, antrenorul include şi altele, cu scop de verificare (amicale,
tradiţionale etc.), astfel încât să asigure verificarea temeinică a
nivelului de pregătire a sportivilor.
Învăţătorii îţi deschid uşa, însă Dintre cele mai importante sarcini ale calendarului competiţional,
tu însuţi trebuie să treci prin menţionăm�:
ea.
(Proverb chinez) ● sincronizarea pregătirii sportivilor din cluburile şi asociaţiile
sportive cu activitatea competiţională a echipelor naţionale.
● stimularea pregătirii sportivilor de toate categoriile. Cunoscând
datele desfăşurării competiţiilor, precum şi obiectivele de in-
struire şi de performanţă planificate a fi obţinute la diferite
intervale, sportivii se pregătesc continuu, fără întrerupere2.
● verificarea eficienţei mijloacelor şi a metodelor preconizate
de antrenori. Nu rareori, concursul poate infirma anumite pre­
mise metodice stabilite de antrenori şi, în acest caz, ele trebuie
abandonate sau modificate, după cum altele, dacă se dove-
desc rodnice, urmează să fie perfecţionate în direcţiile scoase
în evidenţă de activitatea practică.
Concomitent cu verificarea eficienţei conţinutului instruirii, ca­len­da­
rul competiţional poate infirma sau confirma şi valabilitatea unor mă­­suri
organizatorice stabilite de forurile de specialitate, precum programarea
concursurilor în nocturnă, în zilele de sâmbătă (în loc de duminică sau
de altă zi din săptămână), delegarea arbitrilor de margine din localităţile
respective, susţinerea jocurilor de deschidere de către copii etc.
 Structura antrenamentului� se stabileşte������������������������
���������������������
n funcţie de parti­cu­
larităţile ramurii de sport, de nivelul de pregătire al sportivilor şi
de numărul de macrostructuri de pregătire pe an.
În aceste condiţii, se poate planifica pregătirea pe monociclu (în cazul
În luptă pentru minge unei singure perioade competiţionale), pe biciclu (în cazul a două sau mai
multe concursuri care pot fi grupate în două perioade competiţionale)
sau cu periodizare multiplă (când avem deja trei perioade competiţionale
care reunesc un număr important de concursuri). Paralel cu numărul
de macrostructuri, se vor stabili numărul şi tipul mezostructurilor, al
căror conţinut este dat de cerinţele metodice generale ale desfăşurării
antrenamentului, dar şi de particularităţile efortului competiţional.
2 Una dintre cerinţele antrenamentului consemnează desfăşurarea antrenamentului
fără întrerupere pe parcursul întregului an competiţional.

46
 Capitolul 6
 Solicitările de antrenament se stabilesc în concordanţă cu ra-
portul direct existent în activitatea sportivă între efort, pregătire
şi performanţă. Pe măsura creşterii nivelului de pregătire şi a
performanţei, se înregistrează şi creşteri ale solicitărilor.
Solicitările de antrenament vor transpune în practică (parţial sau
integral) solicitările competiţionale, respectiv: structurile motrice, suc­
cesiunea lor, durata acţiunilor, pauzele aferente, intensităţile de lucru,
concentrarea şi distribuţia atenţiei, presiunea psihică creată de acţiunile
ad­versarilor, ale spectatorilor ş.a. În acest sens, vor fi selecţionate mij­
loa­cele de pregătire care, printr-o dozare corespunzătoare (volum,
com­plexitate, intensitate, densitate, pauze), vor duce la îndeplinirea
obiectivelor stabilite.
După Mihai Epuran (1996), principalele tipuri de solicitări cu care
se confruntă sportivii vizează:
– efortul fizic mare: viteză, forţă, anduranţă, exactitate, efort ana­
erob, efort aerob, efort mixt şi combinat (forţă-viteză) etc.;
– efortul psihic mare: implicarea subsistemelor informaţionale, cog-
nitive, decizionale, afective, volitive, motivaţionale, auto­reglatorii
etc.;
– regulamentul: restricţii de execuţie, de spaţiu şi de mişcare, de
timp, de comunicare etc., care pot fi nepotrivite unui anumit tip
de sportiv;
– sistemul competiţional: serii, eliminatorii, turneu, cu handicap;
– adversarii pe posturi: mai mult sau mai puţin acceptaţi, conve­
nabili sau nedoriţi (inclusiv din punct de vedere tehnico-tactic,
psihic, atitudinal);
– adversarii colectivi: acceptaţi sau nedoriţi;
– arbitrii şi arbitrajul: acceptat sau nu, suspectat de nereguli; Asistenţa şi îndrumarea echipei
– terenul, localitatea, ecosistemul, fusul orar, altitudinea, organi­
zarea, ambianţa socioculturală;
– presiunile sociale: ţara, clubul, conducerea, antrenorul, echipa,
colegii, familia, prietenii, mass-media, spectatorii, climatul de co-
municare şi de colaborare;
– solicitările de natură socio-afectivă: neconcordanţa dintre ce­rin­
ţele sociale, şcolare, familiale, profesionale şi statutul de sportiv.
Toţi aceşti factori care supun organismul la solicitări separate
sau combinate, sub raportul manifestării maxime a indicatorilor de
forţă, viteză, rezistenţă, coordonare, precizie, oportunitate etc., devin
stresanţi, provocând stări de disconfort, senzaţii dureroase, plictiseală Disciplina e cel mai bun prieten
şi chiar reacţii de refuz. al omului!
 Dirijarea procesului de pregătire impune un control perio­ (Hector Cuper)
dic al antrenamentului, prin compararea rezultatului cu obiecti-
vul propus la momentul respectiv. Controlul antrenamentului se
realizează prin intermediul testelor, al probelor, al normelor de
control sau al concursurilor cu caracter de verificare.
 Baza materială cuprinde două componente: tehnologică şi
biologică. În unele sporturi (schi, bob, canotaj, ciclism, unele
probe din atletism etc.), componenta tehnologică are o mare
importanţă în obţinerea performanţei. Dezvoltarea tehnologică
face progrese continue, devenind tot mai performantă, motiv
pentru care se impune achiziţionarea celor mai noi aparate, ma-
teriale şi instalaţii. Componenta biologică condiţionează prioritar
obţinerea rezultatelor de valoare. De aceea, se acordă o atenţie
sporită nutriţiei, medicaţiei şi susţinătoarelor de efort. Un loc im-
portant în pregătire îl au mijloacele tradiţionale şi netradiţionale,

47
 Pregătire sportivă teoretică

trenajoarele, simulatoarele şi alte aparate şi instalaţii menite să

asigure atât dezvoltarea calităţilor motrice, cât şi perfecţionarea
tehnicii sportive.
 Locurile şi formele de pregătire sunt precizate în planurile
de antrenament prin numirea localităţilor care pot asigura, prin
climat şi bază materială, condiţii optime de pregătire. Aceasta
poate fi centralizată sau descentralizată, în funcţie de sarcinile
propuse.
 Datele efectuării controlului medical reprezintă puncte no-
dale de control al stării de sănătate a sportivilor şi al gradului de
adaptare la efortul specific ramurii (probei) sportive.
 Testele şi probele de control se planifică ori de câte ori se
consideră necesară cunoaşterea stării de adaptare a sportivilor.
De regulă, testele şi probele de control se aplică la începutul
perioadelor de pregătire sau după etape în care s-a lucrat pentru
dezvoltarea unei capacităţi funcţionale. Uneori, testele şi probele
de control sunt cuplate cu efectuarea controlului medical.
Aparate pentru controlul stării de  Dinamica de dezvoltare a capacităţii de performanţă
sănătate
(a formei sportive) se reprezintă grafic, în concordanţă cu sar-
cinile pregătirii şi, mai ales, cu datele de desfăşurare a concursuri-
lor importante. Aprecierea evoluţiei formei sportive şi a eficienţei
întregului proces de pregătire presupune o analiză detaliată a
antrenamentului realizat în macrociclul curent, care va constitui
punctul de plecare pentru planificarea viitoare.
Analiza se desfăşoară în două etape:
● în prima etapă, se evaluează eficienţa antrenamentului prin
gradul de îndeplinire a obiectivelor;
● în a doua etapă, se determină caracterul corelaţiilor sau al
inadvertenţelor care ar putea apărea în cadrul procesului de
pregătire.
Etapele elaborării planului anual:
1. Consemnarea indicatorilor de recunoaştere: ramura de sport/
proba; grupa/sportivul şi nivelul de instruire (copii, juniori, ca­
Atâta timp cât nu încetezi tegorie de clasificare).
să urci, treptele nu se vor 2. Identificarea obiectivelor de performanţă şi de instruire în funcţie
termina; sub paşii tăi care de nivelul de pregătire, de rezultatele obţinute anterior şi de ca­
urcă, ele se vor înmulţi la
nesfârşit.
racteristicile competiţiilor la care urmează să se participe.
(Franz Kafka) 3. Întocmirea calendarului competiţional, cu precizarea datelor şi
a locurilor de desfăşurare a competiţiilor.
4. Stabilirea structurii antrenamentului în funcţie de obiectivele fi-
nale, intermediare, de calendarul competiţional oficial şi de alte
criterii. În acest sens, antrenorul va începe pregătirea după
perioada de tranziţie ce urmează ultimului concurs din anul
precedent. În funcţie de numărul de concursuri şi de modul de
grupare a acestora, se va schiţa graficul formei sportive şi se
va stabili periodizarea antrenamentului.
5. Fixarea numărului de lecţii, a tipurilor acestora şi gruparea
lor în microcicluri, în funcţie de caracteristicile etapelor şi ale
perioadelor de pregătire.
6. Precizarea indicatorilor cantitativi pentru solicitările de antre-
nament, pe fiecare mezociclu: număr de ore de antrenament,
număr de ore de pregătire tehnică, tactică, fizică, coregrafică,
număr de zile de pregătire, număr de zile de refacere, număr
de zile de odihnă, număr de concursuri cu caracter de pregătire
şi verificare.

48
 Capitolul 6
7. Stabilirea datelor şi a locurilor în care se vor aplica testele,
probele şi normele de control, precum şi a locurilor unde se vor
desfăşura concursurile de verificare.
8. Menţionarea dotărilor materiale necesare: echipament pentru
antrenament şi concurs, aparate, obiecte, materiale, instalaţii.
9. Nominalizarea localităţilor care asigură cele mai bune condiţii
de pregătire şi stabilirea modului în care se desfăşoară activi-
tatea, centralizat sau la club.
10. Precizarea datelor controlului medical şi a locului în care acesta
se va desfăşura.
11. Reprezentarea grafică a formei sportive pe parcursul întregului
an.

PLAN DE PREGĂTIRE ANUAL

Joc sportiv – JUNIORI
Obiective de performanţă:
Ocuparea locului 2–3 în Campionatul Naţional de Juniori;
Calificarea în faza finală a Cupei României.
Obiective de instruire:
Pregătire fizică:
– dezvoltarea capacităţii de efort aerob-anaerob, a calităţilor motrice de bază şi a celor specifice
(viteză, viteză în regim de rezistenţă şi forţă), a capacităţilor coordinative.
Pregătire tehnică:
– consolidarea şi perfecţionarea elementelor şi a procedeelor tehnice.
Pregătire tactică:
– învăţarea, consolidarea sau perfecţionarea acţiunilor tehnico-tactice şi a sistemelor de joc.
Pregătire psihologică:
– dezvoltarea rezistenţei la stres, obţinerea şi menţinerea stabilităţii emoţionale.
Pregătire teoretică:
– însuşirea tuturor prevederilor regulamentului competiţional şi a eventualelor modificări care
pot apărea.

Structura şi conţinutul pregătirii pe anul de pregătire şi concurs

mai 200... – aprilie 200...
Etapa Mezostructuri loc la zp zl c
Perioada pregătitoare I (data.... – ...... 200....)
M.Z.C. 1 – de acomodare
Club 12 12 1 1
Data.....data......
M.Z.C. 2 – de bază
Club 23 23 6 3
Data.....data......
Cucereşte cel care rezistă mai
Pregătire de M.Z.C. 3 – de dezvoltare mult.
Club 17 17 3 3
bază Data.....data...... (Persius)
M.Z.C. 4 – de bază Canto­
28 14 - 2
Data.....data...... nament
M.Z.C. 5 – de pregătire şi control
Club 19 19 2 4
Data.....data......
M.Z.C. 6 – precompetiţional
Club 17 17 3 6
Precompe- Data.....data......
tiţională M.Z.C. 7 – precompetiţional
Club 18 18 2 6
Data.....data......

la – număr de lecţii de antrenament; zp – număr zile de pregătire; zl – număr de zile

libere; c – număr concursuri cu caracter de pregătire.

49
 Pregătire sportivă teoretică

Etapa Mezostructuri loc la zp zl c

Perioada competiţională I (01 octombrie - 20 decembrie 200...)
M.Z.C. 8 – competiţional
Club 24 24 4 4
Data.....data......
Competi­ M.Z.C. 9 – intermediar
Club 12 12 2 1
ţională Data.....data......
M.Z.C. 10 – competiţional
Club 29 29 5 5
Data.....data......
M.Z.C. 11 – de refacere
De refacere Vacanţă - - 18 -
Data.....data......
Perioada pregătitoare II (08 ianuarie – 18 februarie 200...)
M.Z.C. 12 – de bază
De bază Club 18 18 3 2
Data.....data......

Precompe- M.Z.C. 13 – precompetiţional

Club 18 18 3 5
tiţională Data.....data......

Perioada competiţională (februarie – martie 200....)

M.Z.C. 14 – competiţional Club
10 10 2 3
Data.....data......
M.Z.C. 15 – intermediar
Club 18 18 3
Competi­ Data.....data...... 1
ţională M.Z.C. 16 – precompetiţional
Club 12 12 2 3
Data.....data......
M.Z.C. 17 – competiţional
Club 10 10 2 2
Data.....data......
Perioada de tranziţie (aprilie – mai 200....)
De refacere M.Z.C. 18 – odihnă activă Club 14 14 3 -
Total 293 293 62 47

Sosirea în cursa de 800 m SOLICITĂRILE DE ANTRENAMENT3

Indicatori cantitativi temporali
Nr. ore Nr. ore
Nr. ore pregătire
M.Z.C. Nr. ore a.s. pregătire pregătire
tehnică
tactică fizică
M.Z.C. 1 34 ore 8 ore 30’ - 25 ore 30’
M.Z.C. 2 34 ore 10 ore 3 ore 21 ore
M.Z.C. 3 26 ore 30’ 10 ore 4 ore 30’ 12 ore
M.Z.C. 4 42 ore 26 ore 8 ore 8 ore
M.Z.C. 5 30 ore 30’ 9 ore 30’ 13 ore 4 ore
M.Z.C. 6 26 ore 30’ 5 ore 30’ 17 ore 4 ore
M.Z.C. 7 29 ore 30’ 5 ore 30’ 20 ore 4 ore
M.Z.C. 8 36 ore 6 ore 22 ore 6 ore
Trebuie să ai încredere în M.Z.C. 9 18 ore 6 ore 6 ore 6 ore
abilităţile tale şi apoi să fii M.Z.C. 10 48 ore 30’ 10 ore 30’ 32 ore 6 ore
destul de puternic ca să le M.Z.C. 11 - - - -
urmezi. M.Z.C. 12 28 ore 30’ 10 ore 3 ore 30’ 15 ore
(Rosalynn Carter)
M.Z.C. 13 28 ore 30’ 9 ore 15 ore 4 ore 30’
M.Z.C. 14 15 ore 3 ore 10 ore 2 ore
M.Z.C. 15 28 ore 30’ 10 ore 11 ore 30’ 7 ore
M.Z.C. 16 20 ore 6 ore 12 ore 2 ore
M.Z.C. 17 16 ore 30’ 5 ore 10 ore 1 oră 30’
M.Z.C. 18 16 ore 6 ore - 10 ore

3 În cazul sporturilor ciclice, se pot consemna ca indicatori cantitativi numărul de ki-

lometri parcurşi, iar în cele aciclice, în funcţie de particularităţi, se poate consemna
numărul de repetări sau de kilograme ridicate.

50
 Capitolul 6
PROBE DE CONTROL
– ................................................
– ................................................
– ................................................
Fiecare probă se va da de două ori şi se va înregistra rezultatul cel
mai bun.
Probele se vor susţine la începutul şi la sfârşitul fiecărei perioade
pregătitoare şi în timpul perioadelor competiţionale, cel puţin o dată.

BAZA MATERIALĂ (INSTALAŢII. APARATURĂ)

Dotări materiale necesare:
– echipament pentru antrenament;
– echipament pentru concurs;
– 20 de mingi.

LOCURILE ŞI FORMELE DE PREGĂTIRE

Bucureşti – pregătire în cadrul clubului;
Piatra Arsă – cantonament de pregătire.

Datele efectuării controlului medical

Dotări necesare antrenamentului
Nr. crt. Data Locul
1 I.M.S. Bucureşti
2 I.M.S. Bucureşti
3 I.M.S. Bucureşti

Graficul formei sportive:

P.P. – perioadă pregătitoare;
P.C. - perioadă competiţională;
P.T. – perioadă de tranziţie.

6.2 Planul de pregătire pe mezociclu

Planurile de pregătire pe mezociclu descriu în amănunt planul pe
macrociclu şi reprezintă trepte în îndeplinirea obiectivelor anuale.

Etapele de elaborare a planului de pregătire pe mezociclu:

1. Stabilirea obiectivelor intermediare, pe fiecare componentă a
antrenamentului care va fi abordată în cele câteva săptămâni cât
durează mezociclul. În funcţie de perioada/etapa de pregătire
şi de tipul de mezociclu, nu vor fi abordate cu caracter obliga-
toriu toate componentele. Obiectivele intermediare se desprind

51
 Pregătire sportivă teoretică

din cele finale şi, ca atare, în aceste intervale de timp relativ

scurte, numărul elementelor şi al procedeelor tehnice sau al
acţiunilor tehnico-tactice va fi oarecum restrâns.
Fă primul pas cu încredere. Pentru pregătirea fizică se vor formula, în special în perioada
Nu trebuie să vezi întreaga competiţională, în cazul sportivilor consacraţi, obiective ca: „dezvoltarea
scară. Pur şi simplu păşeşte.
calităţilor motrice …(după caz)“, „dezvoltarea combinaţiilor de calităţi“
(Martin Luther)
sau „menţinerea indicilor de … (după caz)”.
Pentru pregătirea tehnică, tactică, artistică se vor formula obiective
de genul: „învăţarea, integrarea, consolidarea sau perfecţionarea ele­
mentelor sau a procedeelor tehnice, a acţiunilor tehnico-tactice, a
sistemelor de joc etc.”. Trebuie amintit faptul că în mezocicluri unele
obiective vizează învăţarea unor procedee noi, simultan cu altele care
vizează consolidarea sau perfecţionarea celor învăţate anterior.

PLAN DE PREGĂTIRE PE MEZOCICLU4

Ramura de sport: ... .

Perioada: competiţională, mezociclu competiţional
Nivel de instruire: juniori I
OBIECTIVE INTERMEDIARE
Obiectiv de performanţă:
– ocuparea locului III în clasamentul Campionatului Naţional
– juniori I
Obiective de instruire:
Pregătire fizică:
– menţinerea vitezei de derulare a fazelor de joc;
Pregătire tehnică
– menţinerea rezistenţei specifice dobândite în perioada
pregătitoare.
Pregătire tehnică:
– perfecţionarea procedeelor de pasare şi finalizare;
– creşterea eficienţei finalizărilor de pe posturi.
Pregătire tehnico-tactică:
– consolidarea învăluirilor;
– perfecţionarea atacului cu două vârfuri;
– perfecţionarea sistemelor de apărare cu patru jucători.
Pregătire psihologică:
– dezvoltarea capacităţii de concentrare în situaţii decisive;
– creşterea voinţei, a atenţiei, a gândirii şi a iniţiativei în tim-
pul jocului;
– păstrarea echilibrului afectiv în situaţii de dezavantaj şi ma­ni­
festarea stăpânirii de sine în momentele dificile ale jocului;
– creşterea rezistenţei la stres.
Se lucrează 5 lecţii pe săptămână, de luni până vineri; în primul
şi în al treilea microciclu, jocul oficial se desfăşoară duminica, în
deplasare, iar cel de-al doilea este programat sâmbăta, duminica
fiind planificată odihnă totală.

4 Exemplul planului este pur orientativ.

52
 Capitolul 6
Pregătirea teoretică şi cea psihologică se regăsesc în permanenţă
în lecţii, însoţind mijloacele şi metodele utilizate pentru rezolvarea
obiectivelor de pregătire fizică, tehnică şi tactică, dar în anumite
perioade pot beneficia de obiective separat formulate.
2. Consemnarea tipului de mezociclu şi a locului acestuia în cadrul
etapei sau al perioadei din care face parte.
3. Stabilirea tipurilor de microcicluri şi a numărului de lecţii afe­
rent fiecăruia dintre acestea, în funcţie de tipul, de durata şi de
obiectivele stabilite pentru fiecare mezociclu.
4. Pentru fiecare lecţie, se stabilesc obiectivele operaţionale (ceea
ce se doreşte a se realiza), eşalonând mijloacele de pregătire
precis dozate (număr de reprize, număr de serii, număr de
repetări, intensitate, pauză, timp efectiv de lucru ş.a.), astfel
încât la finalul fiecărei lecţii să se poată obiectiva în procente Lecţii de pregătire teoretică
dinamica efortului.
5. Pentru a avea o imagine foarte clară a solicitării pe parcursul
fiecărui mezociclu, se recomandă reprezentarea grafică a volu-
mului şi a intensităţii, exprimate în procente.
Joc
Nr. m.i. L1 L2 L3 L4 L5
of.
Tehnico-
Tehnico- Tehnico- Tehnico-
I Fizic specific tactic X
tactic tactic tactic
Joc antren.
Tehnico-
Refacere Tehnico- Tehnico-
II Fizic specific tactic X
– tehnic tactic tactic
Joc antren.
Tehnic Tehnico-
Tehnico- Tehnico-
III – fizic Fizic specific tactic X
tactic tactic
specific Joc antren.

6.3 Planul de pregătire pe microciclu

Planul pe microciclu intră în componenţa planurilor pe mezocicluri,
Efortul îşi arată roadele după
tipul şi durata acestora determinând şi structura şi tipul microciclurilor ce o persoană refuză să se
componente. Planul de pregătire pe microciclu reuneşte mai multe oprească.
lecţii de antrenament şi refacere, necesare îndeplinirii unor obiective (Napoleon Hill)
curente ce decurg din obiectivele intermediare ale mezociclului pe care
îl compun.

Etapele de elaborare a planului de pregătire pe microciclu:

1. Consemnarea tipului de microciclu şi a locului acestuia în cadrul
mezociclului în componenţa căruia intră.
2. Stabilirea obiectivelor curente. În acest sens, menţionăm faptul
că, în funcţie de nivelul de instruire, de perioada de pregătire şi
de ramura de sport practicată, se pot stabili obiective pentru o
singură componentă a antrenamentului (de exemplu, în cadrul
etapei pregătirii de bază din perioada pregătitoare, microciclul
de antrenament din cadrul mezostructurii de bază poate avea ca
obiective curente: dezvoltarea capacităţii aerobe de efort, dez-
voltarea capacităţilor coordinative, a vitezei şi a forţei) sau pentru
mai multe componente (de exemplu, în cadrul unui microciclu de
apropiere din etapa precompetiţională a perioadei pregătitoare,
obiectivele curente pot viza: perfecţionarea procedeelor tehnice
de pasare, perfecţionarea combinaţiei – „pasă în doi cu deplasare
şi reprimirea balonului˝–, consolidarea sistemului de atac etc.).
3. Stabilirea numărului de lecţii necesar îndeplinirii obiectivelor şi a
modului de repartizare a acestora în cadrul zilei şi al săptă­mânii.

53
 Pregătire sportivă teoretică

Astfel, la copii, se recomandă 3–5 antrenamente pe săptămână,

la sportivii juniori se lucrează zilnic, iar la spor­tivii consacraţi
se pot planifica 1 până la 3 antrenamente pe zi, în funcţie de
perioada de pregătire. În cantonamente, numărul de antrena-
mente sau al orelor de pregătire poate creşte.
4. Fixarea succesiunii antrenamentelor şi a conţinutului acestora,
astfel încât efectul cumulativ al lecţiilor să fie maxim în planul
adaptării fizico-tehnico-tactice şi psihologice.
5. Dozarea riguroasă a exerciţiilor, chiar individualizarea acestora
şi monitorizarea atentă a reacţiilor organismului sportivilor la
solicitările programate.

 PLAN DE PREGĂTIRE PE MICROCICLU

DE APROPIERE

Perioada pregătitoare, etapa precompetiţională

Numărul de antrenamente – 12
Sportivul/grupa – juniori I
Numărul orelor de pregătire – ... .
Antrenorul – ... .
Numărul jocurilor de verificare – 2
Forma de pregătire – centralizată
Obiectiv de performanţă – ... .
Obiective de instruire – ... .

Nr. antren./ Solicitare Solicitare

Luni Marţi Observaţii
zi (%) (%)
A1 – dezvoltarea mobilităţii şi 60% – dezvoltarea vitezei de 100%
a supleţei; reacţie şi de deplasare;
– perfecţionarea fazei 90% – perfecţionarea fazei 100%
alternative (diagonală- decisive;
linie); – perfecţionarea tehnicii 100%
– perfecţionarea fazei fixe. 90% loviturilor.
Probe control Proba şi baremul Proba şi baremul
A2 – dezvoltarea vitezei de 100% – dezvoltarea forţei şi a 100%
deplasare; vitezei;
– perfecţionarea fazei 90% – perfecţionarea fazei 90%
alternative (triunghi); decisive de trecere;
– joc şcoală. 90% – joc antrenament. 100%
Probe control Proba şi baremul Proba şi baremul
Nr. antren./ Solicitare Solicitare
Miercuri Joi Observaţii
zi (%) (%)
A1 – dezvoltarea mobilităţii 60% – dezvoltarea vitezei de 100%
articulaţiilor şi a supleţei reacţie şi de deplasare;
musculare; – perfecţionarea tehnicii; 100%
– perfecţionarea fazei 100% – perfecţionarea fazei de 90%
alternative (optar cu trecere.
lansator);
– joc şcoală, 2 seturi. 90%
Probe control Proba şi baremul Proba şi baremul
A2 – vizionare înregistrări – dezvoltarea forţei şi a 100%
vitezei;
– combinare faze de joc; 90%
– joc antrenament adversar 100%
ofensiv.
Probe contr. Proba şi baremul Proba şi baremul

54
 Capitolul 6
Nr. antren./ Solicitare Solicitare
Vineri Sâmbătă Observaţii
zi (%) (%)
A1 – dezvoltarea mobilităţii şi a 60% – dezvoltarea calităţilor 90%
supleţei; motrice combinate;
– perfecţionarea fazei 90% – combinare faze de joc; 100%
alternat. (optar, triunghi); – joc şcoală 3 seturi 90%
– perfecţionarea fazei fixe. 100%
Probe control Proba şi baremul
A2 – dezvoltarea rezistenţei; 70% – vizionare înregistrări
– combinare faze de joc; 90%
– joc antrenament adversar 100%
stângaci.
Probe control Proba şi baremul
Nr. antren./ Solicitare
Duminică Observaţii generale
zi (%)
A1 – dezvoltarea calităţilor 90%
motrice combinate;
– joc de verificare. 100%
Probe control
A2 odihnă

6.4. Planul de lecţie

Planul de lecţie concretizează pregătirea pe micro şi mezociclu,
fiind documentul de planificare operativ, pe baza căruia antrenorul
acţionează în cadrul lecţiei.
Etapele de elaborare a planului de lecţie:
1. Stabilirea obiectivelor operaţionale.
2. Stabilirea conţinutului şi descrierea mijloacelor aferente fiecărui
obiectiv.
3. Dozarea precisă a fiecărui exerciţiu (număr de reprize, serii,
repetări, intensitate de lucru, durata pauzelor între reprize,
distanţe, timp efectiv ş.a.) şi a formaţiilor de lucru menite să
asigure solicitarea planificată.
4. Consemnarea observaţiilor privind reactivitatea sportivului la
efortul planificat.
Caracterul constă în tăria
hotărârii cu care cineva vrea
să facă ceva şi pune acel ceva
 PLAN DE LECŢIE/ în execuţie.
UNITATE DE ANTRENAMENT/ (Immanuel Kant)
PROIECT DIDACTIC

Obiective operaţionale ...

Perioada pregătitoare, etapa precompetiţională
Formaţii de
Partea lecţiei Mijloace Dozare Observaţii
lucru
Pregătitoare ....... ....... ....... .......

Fundamentală ....... ..... ....... .......

De încheiere ....... ....... ....... .......

55
Pregătire sportivă teoretică

are şi fixare
Recapitul

 
În antrenamentul sportiv, întâlnim următoarele tipuri de
documente de planificare:
– planul anual;
– planul pe mezostructură sau mezociclu;
– planul pe microstructură sau microciclu;
– planul de lecţie/unitatea de antrenament sau proiectul didactic.
 Planurile anuale sunt primele forme ale planificării.
Cuprind următoarele componente:
– obiectivele anuale (de performanţă şi de instruire);
– calendarul competiţional;
– structura antrenamentului (macro-, mezo- şi microcicluri);
– solicitările de antrenament;
– dirijarea procesului de pregătire;
– baza materială (instalaţiile, aparatura);
Înot în stilul fluture – locurile şi formele de pregătire;
– datele efectuării controlului medical;
– testele şi probele de control;
– dinamica de dezvoltare a capacităţii de performanţă (a formei
sportive).
 Planurile de pregătire pe mezociclu concretizează planul pe
macrociclu şi reprezintă trepte în rezolvarea obiectivelor finale.
Se elaborează pe fiecare etapă şi perioadă de pregătire, con-
semnând aspectele definitorii ale pregătirii.
 Planurile de pregătire pe microciclu concretizează planul pe
mezostructură şi rezolvă obiectivele curente prezente în cadrul
sistemelor de lecţii şi pe cele care decurg din obiectivele inter-
mediare. În ceea ce priveşte conţinutul, planurile pe microci-
clu îmbracă particularităţile tipului de mezostructură pe care îl
compun.
 Planurile de lecţie reprezintă instrumentele de lucru ale antre-
norului, pe baza cărora se îndeplinesc obiectivele operaţionale,
în cadrul lor fiind consemnate toate detaliile referitoare la
conţinutul pregătirii.

Antrenament specific
Evaluare

 laborează un set de obiective de instruire specifice unui

E
mezociclu în disciplina sportivă pe care o practici.
 laborează secvenţe de planificare pentru grupe de sportivi,
E
în diferite perioade, în cadrul disciplinei sportive pe care o
practici.
Elaborează un calendar competiţional pentru un sportiv
sau o echipă, la disciplina sportivă de specializare.
C oncepe şi prezintă o lecţie de antrenament pentru o
perioadă la alegere, apoi argumentează mijloacele de
pregătire utilizate.

56
 Capitolul 7

Cap. 7 Forme de pregătire Obiective

centralizată organizate în condiţii După studiul acestei
unităţi de învăţare,
naturale speciale vei fi capabil:
– să precizezi care sunt for­
mele de pregătire cen­tra­
lizată organizate în con­­
diţii naturale speciale şi
care este rolul lor în pre­
7.1 Forme de pregătire centralizată
gătirea sportivilor;
Formele de pregătire centralizată organizate în condiţii naturale – să prezinţi informaţii le­
gate de antrenamentul
speciale (altitudine şi temperatură), în vederea participării cu rezul­
la altitudine şi de antre-
tate bune şi foarte bune în concursurile/competiţiile majore, sunt namentul în condiţii vari-
cantonamentul şi stagiul de pregătire/adaptare. ate de temperatură;
– să elaborezi un program
Cantonamentul este o formă de pregătire centralizată, în care de pregătire centralizată,
sportivul se află sub supravegherea permanentă a antrenorului. la altitudine şi în condiţii
variate de temperatură.
Cantonamentul se organizează în locuri şi în condiţii special ame­
najate pentru a permite intensificarea pregătirii.
Se cunosc următoarele forme de cantonament:
a) cantonamentul de pregătire – se desfăşoară în zone cu climat
şi/sau altitudine favorabile şi urmăreşte creşterea capacităţii
generale de efort (acumulări cantitative); în acest caz, facto-
rii ambientali favorizanţi concură la realizarea obiectivelor de
pregătire;
b) cantonamentul de refacere a capacităţii de efort – se pro­gra­
mează după o perioadă competiţională intensă.
Durata cantonamentului variază în funcţie de obiectivele urmărite
de antrenor.
În această formă de organizare a pregătirii, regimul de viaţă şi de
antrenament este indus, realizat şi supravegheat în permanenţă de
către antrenor.

Stagiul de pregătire/adaptare este o formă de pregătire cen­

tralizată, care urmăreşte acomodarea la condiţiile concrete în care se
va desfăşura concursul.
Se organizează cât mai aproape de data care precede competiţia,
chiar la locul de desfăşurare a acesteia. Scopul stagiului de pregătire
este acela de a asigura adaptarea la: Procedeul „aruncat“
– condiţiile de climă;
– altitudine;
– fusul orar;
– adversari, regulament;
– materiale, instalaţii de concurs (pistă, gazon, aparate, sală
etc.).
Acomodarea este indicat să se realizeze chiar la orele de desfăşurare
a concursului.

57
 Pregătire sportivă teoretică

7.2 Antrenamentul la altitudine

Antrenamentul la altitudine reprezintă o formă de pregătire

organizată, desfăşurată în condiţii de hipoxie şi hipobarism, cu scopul
de a creşte randamentul organismului sportivului.
Este folosit mai ales pentru sportivii de înaltă performanţă, dar
nu este contraindicat nici celorlalte categorii de sportivi, fiind chiar
recomandat la vârsta junioratului (II–III). Etapele de pregătire vor fi de
lungă durată (sezonul de vară şi de toamnă) şi vor fi orientate atât spre
pregătirea generală, cât şi spre cea specifică. Participarea la competiţii
va avea loc fără perioada de acomodare la şes. Pregătirea va respecta
cerinţele de bază specifice nivelului de instruire şi de performanţă, dar
va lua în calcul şi modificările cerute de condiţiile la altitudine.
Cerinţe metodice:
 în funcţie de obiectiv, se stabileşte altitudinea optimă, de 1.400–
1.800 m, numită şi altitudine de cruţare, utilizată în etapele
precompetiţionale şi competiţionale, precum şi altitudinea mare,
de peste 1.900 m, recomandată în pregătirea de bază;
 înainte de începerea stagiului de pregătire, se recomandă efectu-
area controlului medical, pentru stabilirea, în principal, a nivelului
Alergare de acomodare la
hemoglobinei şi a altor indicatori biochimici;
altitudine
 organismul trebuie să fie odihnit, motiv pentru care ultimul mi-
crociclu de antrenament la şes, care precede acest cantonament,
trebuie să fie lejer, fără solicitări importante;
 exerciţiile folosite trebuie selecţionate din categoria mijloacelor
de bază, fără a se intra în sfera pregătirii specifice;

• Dacă intenţionaţi să  durata optimă de obţinere a efectelor benefice produse de alti-

urcaţi un munte cu o înăl­ tudine se situează în jur de 21 de zile, dar, cu toate acestea, în
ţime de 2.000 m, atunci funcţie de nivelul de pregătire şi de particularităţile individuale,
trebuie să ştiţi că, pe sejurul poate fi extins la 32–35 de zile;
măsură ce vă apropiaţi  după coborârea de la altitudine, în pregătirea de la şes se vor
de vârf, aerul este tot utiliza intensităţi mari de efort sau se participă la competiţii;
mai rarefiat. Acest lucru
 individualizarea antrenamentului este deosebit de importantă
se întâmplă exact în mo­
atât din punctul de vedere al timpului necesar pentru acomodare,
mentul în care orga­nis­
cât şi al capacităţii psihofiziologice a sportivului de a menţine
mul are nevoie de mai
pregătirea în condiţii de altitudine.
mult oxigen. Dacă aveţi
o cantitate mai mare de Studiile recente au arătat că antrenamentul la altitudine îmbu­nă­
globule roşii în sânge, tăţeşte performanţa unui sportiv cu până la 5%.
urcarea va fi mai uşoară. Antrenamentul la altitudine face ca în organismul sportivului să se
• În cazul unui ciclist de producă o cantitate mai mare de globule roşii, ceea ce are ca efect o
performanţă, la altitudi­ mai bună oxigenare a muşchilor.
nea de 1.524 de metri, În cazul pregătirii la altitudine, volumul şi intensitatea antre­
nivelul indicatorului „aero­ namentelor trebuie stabilite astfel încât să permită un efort supli­
bic power“ este esti­mat a mentar.
fi la 94,4%, com­parativ cu
ace­laşi indi­cator la nivelul 7.3 Antrenamentul în condiţii variate de temperatură
mării. La un amator, ace­
laşi indicator este la nive­ Organismul sportivului trebuie să se adapteze permanent
lul de 91,1%. modificărilor mediului ambiant, şi anume: variaţiilor de temperatură,
de umiditate, de mişcare a aerului, variaţiilor radiaţiilor solare.

58
 Capitolul 7
Eforturile prelungite desfăşurate în condiţii extreme, fără o
aclimatizare prealabilă a sportivilor, pot produce edeme periferice,
crampe musculare, tahicardie, uscarea mucoaselor, creşterea tem­
peraturii centrale, hipotensiune, epuizare ş.a. Pentru a preîntâmpina
aceste probleme, se va avea grijă ca orele de pregătire şi/sau de
concurs să nu se suprapună cu perioadele din zi în care temperatura
este ridicată şi se va asigura hidratarea corespunzătoare.
Capacitatea de adaptare a organismului este diferită de la un
individ la altul, dar poate fi crescută prin metoda de călire.

Călirea este metoda prin care se realizează mărirea rezistenţei

generale a organismului la îmbolnăviri, la variaţii bruşte ale mediului
extern.
Călirea organismului este absolut necesară în cazul sportivilor,
deoarece activitatea acestora se desfăşoară de multe ori în condiţii de
mediu nefavorabile – frig, ploaie, vânt, soare puternic.
În cazul în care organismul sportivului nu permite o bună adaptare
la aceste condiţii, acesta nu va putea rezista solicitărilor; prin urmare,
rezultatele din concursuri vor fi slabe, existând chiar pericolul unor
îmbolnăviri sau accidente.
Pentru călirea organismului, se folosesc factorii naturali (aerul,
apa, radiaţiile solare), aplicaţi după anumite principii şi reguli.
Prin călire, organismul se deprinde să reacţioneze în mod adecvat
la condiţiile externe variabile, fără să aibă loc tulburări ale funcţiilor.
Călirea măreşte capacitatea de muncă a organismului, fapt deosebit de Exerciţii de acomodare
important în sport, deoarece activitatea musculară se desfăşoară chiar
şi în condiţii nefavorabile de mediu.
Călirea organismului are la bază formarea unor reflexe la acţiunea
repetată a excitanţilor veniţi din mediul extern, aplicaţi într-o anumită
ordine şi având o anumită intensitate. Cei mai activi şi mai adecvaţi
excitanţi fizici pentru realizarea călirii sunt căldura, frigul, radiaţiile
solare şi apa.

are şi fixare
Recapitul
 Formele de pregătire centralizată organizate în condiţii naturale
speciale (altitudine şi temperatură), în vederea participării cu re-
zultate bune şi foarte bune în concursurile/competiţiile majore,
sunt cantonamentul şi stagiul de pregătire/adaptare.
 Cantonamentul este o formă de pregătire centralizată, în care
sportivul se află sub supravegherea permanentă a antrenoru-
lui. Cunoaşte două forme: cantonamentul de pregătire şi canto-
namentul de refacere.
 Stagiul de pregătire/adaptare este o formă de pregătire
centralizată a competiţiei, care vizează acomodarea la condiţiile
concrete de concurs şi se organizează cât mai aproape de data
care precede concursul, chiar la locul unde se desfăşoară acesta.
Scopul stagiului de pregătire este acela de a asigura adaptarea
Joc şcoală în cantonament
la: condiţiile de climă; altitudine; fusul orar; materialele, insta­
laţiile de concurs (pistă, gazon, aparate, sală etc.).
 Antrenamentul la altitudine reprezintă o formă de pregătire
organizată, desfăşurată în condiţii de hipoxie şi hipobarism, cu
scopul de a creşte randamentul organismului sportivului. Antre-

59
 Pregătire sportivă teoretică

namentul la altitudine îmbunătăţeşte performanţa unui sportiv

cu până la 5%. În cazul pregătirii la altitudine, volumul şi inten-
sitatea antrenamentelor trebuie reduse pentru a face loc efor-
tului suplimentar necesar.
 Călirea organismului este absolut necesară în cazul sporti­vilor,
deoarece activitatea acestora se desfăşoară de multe ori în
condiţii de mediu nefavorabile – frig, ploaie, vânt, soare puter­
nic. În cazul în care organismul sportivilor nu poate rezista
solicitărilor şi nu are capacitatea necesară unei bune adaptări la
aceste condiţii, rezultatele din concursuri sunt slabe, existând
Alergare în condiţii de temperaturi chiar pericolul unor îmbolnăviri sau accidente.
scăzute

Evaluare

 Prezintă formele de pregătire centralizată organizate în

condiţii naturale speciale.
 Elaborează un eseu cu tema: Antrenamentul la altitudine
şi antrenamentul în condiţii variate de temperatură în
sportul meu preferat.
 Elaborează un program de pregătire centralizată la altitu-
dine, în condiţii variate de temperatură, pentru disciplina
sportivă practicată.

60
 Capitolul 8

Cap. 8 Metode şi tehnici de�

�������������� Obiective
dezvoltare a capacităţilor După studiul acestei
unităţi de învăţare,
coordinative vei fi capabil:
– să defineşti capacităţile
coordinative şi să ex-
plici rolul acestora în ob­
ţinerea per­formanţei;
– să stabileşti principalii
factori care condiţionează
8.1 Generalităţi dezvoltarea capacităţilor
coordinative;
Performanţa sportivă, privită ca rezultat superior obţinut într‑o – să identifici componen-
competiţie oficială, este condiţionată de o serie de factori, printre tele capacităţilor coordi-
care amintim: capacitatea de efort a sportivului, nivelul de dezvoltare native;
a calităţilor motrice de bază (viteză, forţă, rezistenţă, capacităţi – să recunoşti principalele
coordinative, mobilitate–supleţe), nivelul aptitudinilor psihointelectuale as­pecte metodice privind
(atenţie, concentrare nervoasă, gândire, imaginaţie, memorie, anti­ dezvoltarea capaci­tăţilor
cipare, decizie), psihoafective (rezistenţă la stres, stabilitate emo­ coordinative;
– să utilizezi principalele
ţională) şi psihoreglatorii voliţionale (efort voluntar, perseverenţă,
me­tode şi pro­cedee me­
combativitate), nivelul tehnico-tactic ş.a. todice de dez­voltare a
În ceea ce priveşte calităţile motrice, specialiştii domeniului le capa­cită­ţi­lor coordinati­
împart în două mari categorii: ve;
1. calităţi motrice de bază sau capacităţi condiţionale, în care intră – să precizezi care sunt
viteza, forţa şi rezistenţa, deoarece acestea sunt dependente, testele de evaluare des-
în principal, de substratul energetic; tinate diferitelor compo-
2. capacităţi coordinative, dependente, în principal, de calitatea nente ale capacităţilor
sistemului nervos. coordinative.
La acestea se adaugă mobilitatea şi supleţea, calităţi ale aparatului
locomotor considerate intermediare.
Din câte se poate observa, termenul de îndemânare – pe care unii
autori l-au utilizat în situaţii variate – lasă loc unor confuzii metodologice
privind precizia obiectivelor şi acurateţea mijloacelor.
Pentru a delimita terminologic cât mai precis capacităţile coordi­
native, trebuie să luăm în calcul multitudinea termenilor prezenţi în
literatura de specialitate:
 mişcarea de coordonare, cu referire la schimbări ale poziţiei cor-
pului sau ale diferitelor sale segmente în spaţiu şi în timp, ca
rezultat al legării continue a diferitelor faze ale mişcării;
Munca stăruitoare învinge
 coordonarea psihomotrică, legată de procesele neurofiziologice totul.
ce stau la baza mişcării; (Nicolae Iorga)
 coordonare, noţiune generală ce se referă la mişcările omului;
 capacităţi coordinative, determinate de procesul de reglare şi
control motric.

8.2 Capacităţile coordinative: definiţii şi forme de

manifestare
Termenul capacităţi coordinative este acceptat, aproape în
unanimitate de autorii actuali, ca fiind mult mai cuprinzător, căci acoperă
toate aspectele şi implicaţiile coordonării în cadrul motric general şi în
cel sportiv, în particular.

61
 Pregătire sportivă teoretică

Capacităţile coordinative desemnează, ge­neric, un complex

de calităţi preponderent psihomotrice, care presupun capacitatea de
a în­văţa rapid mişcări noi, adaptarea rapidă şi eficientă la condiţii
variate, spe­cifice diferitelor tipuri de activităţi, prin restructurarea
fondului motric existent.
Capacităţile coordinative se exprimă în sfera gesticii şi facilitează
învăţarea motrică, fiind legate de procesele de organizare, control şi
re­glare a mişcării. O bună coordonare reprezintă condiţia necesară
exe­­cuţiei cât mai fidele cu putinţă a programului motric stabilit, ea
de­pinzând, la rândul său, de precizia informaţiilor provenite de la
analizatori, a căror integritate este esenţială.
După Janner (1995), caracteristicile unei mişcări coordonate sunt:
 reacţia anticipativă;
 căile de impuls „bătătorite“, care asigură distribuirea inervaţiei
psihomotrice;
Lecţie de antrenament la baschet  dozarea corectă a parametrilor de forţă implicaţi în mişcare;
 schimbarea precisă a direcţiei, ca expresie a capacităţii de înlo-
cuire rapidă a excitaţiei cu inhibiţia;
 echilibrarea mişcărilor, mărturie a procesului de autoreglare;
 precizia inervaţiei, orientată spre tensionarea strictă a muscula-
turii implicate în mişcare;
 sincronizarea mişcărilor;
 continuitatea, cursivitatea în execuţie, puse pe seama capacităţii
de structurare a mişcării în timp;
 elasticitatea musculară;
 reajustarea senzorio-perceptiv-motrică, prin valorificarea infor­
ma­ţiilor venite pe calea analizatorilor.
În practică, sunt cunoscute două forme ale mişcării coordonate,
care se întrepătrund şi se completează reciproc: o formă conştientă,
corticală, manifestată în cazul acţiunilor senzorio-motrice noi, necunos­
cute, şi o formă parţial automatizată, subcorticală, manifestată în
situaţiile învăţate, cunoscute.
R. Manno (1996) consideră că soluţia problemelor de coordonare
impuse de un act motor sportiv constă în realizarea mai multor funcţii
parţiale:
 execuţia mişcării propriu-zise de către organele motorii;
 programarea desfăşurării mişcării, care permite recepţionarea şi
transmiterea informaţiilor privind rezultatele momentane şi finale
ale actului motor;
 programarea desfăşurării mişcării, cu prevederea rezultatelor de
moment şi a celor finale (anticiparea);
 compararea informaţiilor la intrare (valoarea reală) cu programul
acţiunii şi cu obiectivul prevăzut (valoarea nominală);
 procesul de control şi de reglare propriu-zis, ce implică trans-
miterea impulsurilor nervoase la nivelul musculaturii scheletice;
 îmbunătăţirea memoriei motrice, care înregistrează progra­mul miş­
cării efectuate şi transformările sale; acesta intervine, toto­dată,
Dezvoltarea forţei de tracţiune
prin fragmente de exerciţii motrice similare, înregistrate anterior.
Controlul execuţiei actului motor se realizează prin intermediul
meca­nismelor de feed-back, alimentate de informaţiile senzoriale (vari­
aţii chimice, mecanice, luminoase etc.), selecţionate prin inter­mediul
analizatorilor, în funcţie de experienţele memorizate anterior.
Concluzionând, prin capacităţile coordinative înţelegem: capa­
ci­tatea de învăţare, capacitatea de dirijare şi control al mişcării şi
capacitatea de adaptare şi transformare a mişcării.

62
 Capitolul 8
8.3 C������������������������������������
omponentele capacităţii coordinative
După D. Blume (1981), citat de R. Manno, capacităţile coordinative
sunt organizate sub formă de sistem, concepţie la care subscriem în
totalitate, având în vedere intercondiţionările dintre componente şi
finalităţile acestuia (Fig. 8.1.).

spaţio-temporală

Exerciţii de încălzire pentru

înotători

Fig. 8.1. Componentele capacităţii coordinative (adaptată după D. Blume, 1981)

 Capacitatea de combinare a mişcărilor permite stabilirea

legăturilor dintre deprinderile motrice automatizate, respectiv din-
tre elementele şi procedeele tehnice specifice unor ramuri de sport
(jocuri sportive, sporturi de luptă sau sporturi la care mişcările
sunt standardizate, ca gimnastica, săriturile în apă ş.a.).
Capacitatea de combinare a mişcărilor include şi coordonarea
segmentară, îndeosebi coordonarea braţe – picioare – trunchi şi
ambidextria (întâlnită în atletism, canotaj, ciclism etc.).
 Capacitatea de diferenţiere a mişcărilor (chinestezică)
permite un control fin, diferenţiat al parametrilor dinamici, tem-
porali şi spaţiali ai mişcării. Ea determină nivelul de tensiune
corespunzător intensităţii, deplasării unghiulare şi accelerării
segmentelor corporale.
 Capacitatea de echilibru presupune menţinerea corpului într‑o
anumită poziţie stabilă şi reechilibrarea acestuia în urma unor
deplasări şi solicitări cu amplitudine mare. ���������������������
În menţinerea echili-
brului, rolul analizatorului vestibular este determinant.
 Capacitatea de orientare spaţio-temporală permite modi­
ficarea poziţiei şi mişcarea corpului în spaţiu şi timp, în raport cu
un anumit câmp de acţiune. ���������������������������������
Se pot distinge două forme funda-
mentale de orientare:
– în raport cu obiectele în mişcare, în condiţii relativ statice;
– orientarea corpului în raport cu puncte de referinţă fixe sau Final de exerciţiu
mobile.
Capacitatea de orientare prezintă un rol important în jocurile în
care sportivul trebuie să-şi adapteze continuu execuţiile în funcţie

63
 Pregătire sportivă teoretică

de coechipieri şi adversari, acelaşi lucru fiind valabil şi în cazul

sporturilor de luptă, în care câmpul de acţiune este mai redus.
În sporturile tehnico-compoziţionale (gimnastică artistică, ritmică
sportivă, patinaj artistic), orientarea spaţio-temporală este
foarte solicitată, însă automatizarea reduce considerabil rolul
analizatorului vizual, în scopul consolidării celorlalţi analizatori.
 Capacitatea de ritm şi tempo reprezintă aptitudinea individului
de a-şi organiza în timp şi spaţiu execuţiile motrice. Aceasta este
deosebit de importantă în învăţarea elementelor şi a procedeelor
tehnice, precum şi a combinaţiilor tactice în care este necesară
variaţia frecvenţei mişcărilor fără creşterea costului energetic.
 Capacitatea de reacţie rapidă presupune răspunsuri motrice ra-
pide la diferiţi stimuli. Se deosebesc: forme simple, de reacţie la
semnale prevăzute şi cunoscute; forme complexe, în care stimulii nu
sunt cunoscuţi, iar gama răspunsurilor posibile este foarte largă.
 Capacitatea de transformare a mişcării permite ca programul
motor al unei acţiuni în curs să poată fi adaptat sau modificat
în funcţie de transformările neprevăzute şi complet neaşteptate
ale situaţiei, putând chiar să necesite o întrerupere a mişcării,
cum se întâmplă în cazul fentelor. Această capacitate este strâns
legată de capacităţile de orientare şi de reacţie.
În sinteză, capacităţile coordinative pot fi prezentate schematic ca
în figura 8.2.

Fig. 8.2. Clasificarea capacităţilor coordinative (după J. Weineck, 1980)

Schemă reprezentativă pentru
săritura în înălţime
8.4 Factori care condiţionează capacităţile coordinative
Pot fi de natură biologică, motrică şi psihică.

1) Factori de natură biologică:

– capacitatea de alternare a proceselor nervoase fundamentale
(excitaţia şi inhibiţia);
– viteza de transmitere a impulsurilor nervoase pe căile aferente
şi eferente;
– calitatea analizatorilor implicaţi în recepţionarea informaţiilor;
– calitatea inervaţiei musculare;
– valoarea surselor energetice existente în organism.

64
 Capitolul 8
2) Factori de natură motrică:
– nivelul de dezvoltare a celorlalte calităţi motrice (viteza, forţa,
rezistenţa, mobilitatea şi combinaţiile dintre acestea);
– numărul şi complexitatea deprinderilor motrice stăpânite de
subiect.
3) Factori de natură psihologică:
– capacitatea de anticipare a desfăşurării mişcării;
– capacitatea de anticipare a evoluţiei viitoare a condiţiilor în
care se execută mişcarea (sub formă de reflex sau de răspuns
stereotip învăţat sau de mişcări automatizate);
– calitatea proceselor cognitive (percepţii, reprezentări);
– memoria (de scurtă şi de lungă durată);
– gândirea, convergentă şi divergentă, dar mai ales gândirea
creativă.

8.5 Metodologia dezvoltării capacităţilor coordinative

Dezvoltarea capacităţilor coordinative a dobândit o pondere cres­
cută în procesul de antrenament, odată cu extinderea pregătirii timpurii
a tinerilor în diferite ramuri de sport, şi constituie un obiectiv prioritar
încă din primul stadiu de instruire. Importanţa capacităţilor coordinative
rezidă în următoarele: Înot liber - reprezentare
– influenţează, în mare măsură, învăţarea şi perfecţionarea acte­ schematică
lor motrice noi şi stabilitatea acestora în timp;
– favorizează efectuarea eficientă a actelor şi a acţiunilor mo-
trice, în condiţii variate;
– determină efectuarea mişcărilor în condiţii optime de ritm şi
tempo;
– favorizează valorificarea superioară a celorlalte calităţi motrice;
– favorizează restructurarea mişcărilor în fazele antrenamentului
de înaltă performanţă şi în perfecţionarea deprinderilor motrice
de bază şi aplicative.
În consecinţă, pentru dezvoltarea capacităţilor coordinative, în antre­
namentul sportiv se impun următoarele măsuri şi indicaţii metodice:
– accentul în instruire va fi pus pe stăpânirea unui număr cât mai
mare de deprinderi motrice;
– exerciţiile trebuie să prezinte un grad de dificultate sporit,
chiar în primele stadii ale învăţării; pe măsură ce subiectul se
obişnuieşte şi execută cu mare uşurinţă un exerciţiu, se va mări
dificultatea acestuia, sporind exigenţele faţă de precizia mişcării,
faţă de coordonarea integrală a mişcării şi a componentelor
acesteia şi faţă de spontaneitatea schimbării situaţiei;
– în procesul dezvoltării capacităţilor coordinative vor fi evitate
exerciţiile care provoacă crisparea subiecţilor;
– dezvoltarea capacităţilor coordinative trebuie programată la în-
ceputul lecţiei de antrenament, după o bună încălzire, când or- Mobilitate şi coordonare
ganismul este pregătit pentru eforturile pe care le implică acest
obiectiv;
– asigurarea pauzelor suficient de lungi, care să permită refa-
cerea completă a capacităţii de efort (intervale optime);
– volumul de lucru pentru fiecare lecţie va fi mic, în schimb se va
programa un număr mare de lecţii cuprinzând obiective de dez-
voltare a diferitelor componente ale capacităţilor coordinative;
– perioadele cele mai favorabile pentru dezvoltarea capacităţilor
coordinative sunt copilăria, pubertatea şi adolescenţa, când

65
 Pregătire sportivă teoretică

organismul posedă o adaptabilitate mai mare comparativ cu

vârsta adultă (Tabelul 8.1.).

Capacităţi coordinative Clasa

I II III IV V VI VII VIII IX X
1. Aptitudinea de coordonare
x x x
sub presiunea timpului
2. Aptitudinea de diferenţiere B
chinestezică, spaţială, tempo­ x x x x ă
rală
i
3. Aptitudinea de reacţie x x x
e
4. Aptitudinea de ritm x x
ţ
5. Aptitudinea de orientare
spa­ţială
x x x i
­6. Aptitudinea de echilibru x x
1. Apitudinea de coordonare
x x x
sub presiunea timpului
2. Aptitudinea de diferenţiere
chinestezică, spaţială, tempo­ x x x x
F
rală e
3. Aptitudinea de reacţie x x x t
Preluare de jos la volei 4. Aptitudinea de ritm x x x e
5. Aptitudinea de orientare
x x x
spaţială
6. Aptitudinea de echilibru x x

Tabelul 8.1. Perioadele propice dezvoltării capacităţilor coordinative (după Hirtz, 1978)

8.6 Procedee metodice pentru dezvoltarea capacităţilor

coordinative
Procesul dezvoltării capacităţilor coordinative poate fi orientat în
două direcţii:
1. dezvoltarea capacităţilor coordinative în general;
2. dezvoltarea componentelor capacităţilor coordinative specifice
fiecărei ramuri de sport.

În vederea atingerii acestor deziderate, se apelează la metode

generale şi la metode speciale.
 Metode generale
Metoda utilizată cu frecvenţa şi eficienţa cea mai mare este metoda
exersării în condiţii standard şi în condiţii variate, în care se va pune
accent atât pe creşterea complexităţii exerciţiilor, cât şi pe reducerea
sau creşterea numărului de informaţii furnizate de analizatori.
Experienţa este singura în Prezentăm, în continuare, un tabel cuprinzând procedeele metodice
stare să ne ofere informaţie necesare dezvoltării capacităţilor coordinative (Tabelul 8.2.), după
reală despre viaţă! Matveev, citat de D. Harre şi completat de noi.
(Mircea Eliade)

66
 Capitolul 8

Procedeul metodic Exerciţii

Folosirea unor poziţii de plecare
– start cu spatele la direcţia de alergare, din poziţii variate (ghemuit,
neobişnuite pentru efectuarea
culcat)
exerciţiilor
Efectuarea exerciţiilor cu seg­ – aruncarea obiectelor (mingi, disc, greutate) cu mâna opusă celei
mentul neîndemânatic (braţ, pi­ preferate
cior) – efectuarea exerciţiilor de gimnastică în oglindă sau invers comenzii
– alergări în tempo variat şi cu variante de alergare
Schimbarea tempoului şi a sis­
– desfăşurarea acţiunilor de atac sau a altor structuri de joc în tempo
temului de execuţie
variat sau cu accelerarea treptată până la faza de finalizare
Limitarea spaţiului în care se
– structuri de joc, jocuri pregătitoare şi dinamice pe terenuri reduse
efectuează exerciţiul
Efectuarea procedeelor tehnice
– exerciţii din jocuri fără dribling sau cu un singur dribling
şi a înlănţuirilor acestora cu res­
– exerciţii pentru corectarea tehnicii
tricţii
Schimbarea procedeelor de exe­ – sărituri în înălţime prin diverse procedee
cuţie – aruncări diferite la poartă sau la coş
Efectuarea exerciţiilor prin creş­ – efectuarea unor mişcări suplimentare la săriturile din gimnastică,
terea complexităţii acestora înainte de aterizare
Folosirea unor adversari diferiţi – jocuri cu echipe mai slabe sau mai puternice
ca valoare şi nivel de pregătire – utilizarea unor planuri şi acţiuni tactice diferite
Efectuarea exerciţiilor în condiţii – canotaj pe apă cu valuri
variate de mediu, cu materiale – slalom (schi) pe teren denivelat
diferite – tenis pe diferite suprafeţe

Tabelul 8.2. Procedee metodice necesare dezvoltării capacităţilor coordinative

 Metode specifice
Pentru dezvoltarea fiecărei componente a capacităţilor coordinative,
se utilizează metoda exersării, în condiţii standard şi variate, cu
menţiunea că exerciţiile trebuie să fie selecţionate după anumite
criterii.
a) Dezvoltarea capacităţii de combinare şi cuplare a mişcărilor
presupune:
– cuplarea progresivă, parţială sau totală, a două deprinderi cu-
noscute, cu accentuarea anumitor secvenţe;
– coordonarea segmentară între membrele inferioare şi supe­
rioare;
– exerciţiile asimetrice;
– combinarea unor deprinderi ce solicită diferite rezistenţe.
b) Dezvoltarea capacităţii de orientare spaţio-temporală presu-
pune:
– deplasarea în spaţii şi pe distanţe prestabilite;
– folosirea unor spaţii diferite de cele standard;
– folosirea unor poziţii, situaţii şi mişcări neobişnuite.
c) Dezvoltarea capacităţii de diferenţiere chinestezică presu-
pune:
– utilizarea exerciţiilor care impun o creştere progresivă a nivelu-
lui de precizie sau de împingere (sărituri la înălţimi şi distanţe
diferite); Conducerea mingii în condiţii de
marcaj
– loviri ale mingii la distanţe şi din poziţii diferite;
d) Dezvoltarea capacităţii de echilibru presupune:
– utilizarea exerciţiilor care solicită echilibrul corpului sau al unor
aparate controlate de sportivi;
– utilizarea exerciţiilor de acrobatică elementară.

67
 Pregătire sportivă teoretică

e) Dezvoltarea capacităţii de reacţie motrică presupune:

– utilizarea exerciţiilor care impun reacţia la stimuli vizuali, acus-
tici, tactili, chinestezici într-o formă progresiv-complexă.
f) Dezvoltarea capacităţii de transformare a mişcărilor presu-
pune:
Cunoaşte-te pe tine însuţi! – crearea unor situaţii de joc în care sunt cerute modificări
(Platon) neprevăzute de acţiune (fente);
– realizarea unor trasee mai puţin cunoscute, cu variaţii ale me-
diului.
g) Dezvoltarea capacităţii de ritmicizare (simţul ritmului) presu-
pune:
– utilizarea variaţiilor
��������������������������������
de ritm în exersare;
– refacerea unor frecvenţe de mişcare;
– accentuări acustice ale ritmurilor de execuţie.

8.7 Instrumente şi teste utilizate în evaluarea

capacităţilor coordinative
Verificarea capacităţilor coordinative se poate realiza prin aplicarea
de instrumente şi teste de evaluare a calităţii sportivului.

 Testul de echilibru „Flamingo”

Obiectiv: – a
 precierea capacităţii de menţinere a unei poziţii de
echilibru.
Materiale:– u
 n dispozitiv în formă de „T” aşezat invers, cu înălţimea
de 4 cm, lăţimea de 3 cm şi lungimea de 50 cm; un
cronometru fără întoarcere automată la „0”, cu posi-
bilitatea de a-l repune în funcţiune pentru numărători
consecutive.

Instrucţiuni pentru subiect:

 subiectul stă pe un picior (la alegere), pe axul longitudinal al
şipcii, cu gamba liberă flectată şi apucată cu mâna de aceeaşi
a b
parte şi cu celălalt braţ ridicat (în scopul menţinerii echilibrului),
imitând pasărea flamingo;
 pentru a se plasa în poziţia corectă, subiectul se sprijină pe
Fig. 8.3. Testul de echilibru
„Flamingo“ antebraţul examinatorului (Fig. 8.3. a);
 subiectul va încerca să-şi păstreze echilibrul în această poziţie
timp de 1 minut (Fig. 8.3. b);
 cronometrul porneşte în momentul în care orice sprijin încetează;
 testul se întrerupe la fiecare pierdere a echilibrului (pierderea con-
tactului dintre gambă şi mână, producerea contactului cu solul,
cu orice segment) şi atrage după sine o penalizare; cronometrul
reporneşte şi proba se reia până când se scurge un minut.

Instrucţiuni pentru examinator:

 plasarea înaintea subiectului;
 acordarea unei încercări pentru familiarizarea subiectului cu
instruc­ţiunile şi pentru a avea siguranţa că acestea au fost bine
înţelese;
 cronometrul se porneşte în momentul în care subiectul este în
echilibru, fără niciun ajutor;

68
 Capitolul 8
 cronometrul trebuie oprit imediat ce subiectul îşi pierde echili-
brul, iar testul se reia după reechilibrarea acestuia.

Notare: se numără încercările necesare subiectului (nu şi căderile),

pentru a-şi păstra echilibrul, timp de 1 minut; de exemplu:
5 încercări = 5 puncte.

Atenţie: – un număr de 15 dezechilibrări în primele 30” duce la suspen­

darea testului (subiectul nu este capabil să efectueze tes-
tul);
– testul nu se aplică subiecţilor cu vârstă mai mică de 7 ani.

 Testul de apreciere a distanţei

Obiectiv: – aprecierea capacităţii de diferenţiere kinestezică.
Materiale: – r uletă; un segment de dreaptă AB de 5–7 m, desenat
pe sol.
Trebuie să încerci necontenit
Atenţie: – este necesar un spaţiu de minimum 12 m lungime şi de să urci foarte sus, dacă vrei să
7–8 m lăţime, fără denivelări sau obstacole. poţi să vezi foarte departe...
(Constantin Brâncuşi)

Instrucţiuni pentru subiect:

 pornind din punctul „A”, cu vârful picioarelor atingând extremi-
tatea „A” a segmentului, subiectul merge pe linia trasată până la
extremitatea „B”, cu ochii închişi (în absenţa controlului vizual);
 trebuie păstrată direcţia şi respectată distanţa; subiectul se
opreşte când consideră că a parcurs cei 6 m;
 subiectul se opreşte când apreciază că a ajuns în punctul „B” şi
aşteaptă măsurarea distanţei (Fig. 8.4.).

Instrucţiuni pentru examinator:

 se înlătură orice sursă sonoră care i-ar putea permite subiectului
orientarea în spaţiu;
 parcurge distanţa înapoia subiectului, pentru a-i elimina acestuia
teama de lovire sau de cădere;
 când subiectul s-a oprit, se măsoară deviaţia de la punctul „B”.

Notare: – s e trasează un „x” la mijlocul liniei care uneşte vârfurile

picioa­relor subiectului. Imaginăm o perpendiculară dusă din
acest punct pe segmentul AB sau pe prelungirea lui (se
Fig. 8.4. Testul de apreciere a
obţine punc­tul C); distanţei

–s
 e măsoară distanţa BC şi se notează valoarea în centimetri,
astfel:
– cu semnul –, dacă punctul C este între A şi B;
– cu semnul +, dacă punctul C este pe prelungirea AB;
– cu 0, dacă nu există deviaţie.

– se măsoară distanţa XC, notând în dreptul valorii măsurate

deviaţia (stânga/dreapta).

69
 Pregătire sportivă teoretică

Distanţa Raportat la etalon, se evidenţiază aspecte referitoare la coordonarea

Nota kinestezică – rezultatul de la punctul a) – şi la coordonarea vestibu­
(cm)
0 10
lar‑motorie, în cazul punctului b).
Notare: se măsoară distanţa dintre „x” şi fiecare dreaptă, cu menţinerea
1–10 9
direcţiei deviaţiei (dreapta/stânga). Se acordă note conform
11–20 8
tabelului 8.3.
21–30 7
31–40 6  Testul de viteză-coordonare „Naveta” (10 x 5 m)
41–50 5 Obiectiv: – aprecierea nivelului de coordonare în regim de viteză.
Tabelul 8.3. Notare test Materiale: – o
 suprafaţă curată, antiderapantă; un cronometru;
ruletă, cretă; jaloane.

Instrucţiuni:
 subiectul se plasează înapoia liniei de plecare, în poziţia „start din
picioare”;
 la semnalul de plecare, subiectul aleargă cât mai repede posibil
până la o linie aflată la 5 m distanţă, pe care o depăşeşte cu am-
bele picioare şi revine la linia de plecare (acesta reprezintă un
ciclu); trebuie efectuate 5 astfel de cicluri;
 cronometrul se opreşte în momentul în care subiectul depăşeşte
cu ambele picioare linia de plecare şi se opreşte la încheierea
celui de-al 5-lea ciclu;
 proba se efectuează o singură dată (Fig. 8.5).

 Testul de orientare spaţio-temporală „Matorin” (10 x 5 m)

Obiectiv: – aprecierea capacităţii de orientare spaţio-temporală.
Materiale: – compas, cretă, riglă.
Fig. 8.5. Testul „Naveta“
Instrucţiuni:
 se trasează pe sol un cerc cu raza de 20 cm, pe care se înscriu
gradaţiile: 45°, 90°, 180°, 270°, 360°;
 subiectul intră în cerc;
 se marchează mijlocul distanţei dintre tălpile subiectului şi se
ridică o perpendiculară care intersectează cercul;
 subiectul efectuează o săritură pe verticală, înaltă, cu rotaţie în
jurul axei longitudinale a corpului, spre partea îndemânatică;
 după aterizare, se aşază rigla la mijlocul distanţei dintre tălpi, se
ridică o perpendiculară până la intersecţia cu cercul şi se citeşte
valoarea rotaţiei în grade (Fig. 8.6).
Notare: se acordă nota conform tabelului 8.4.
Fig. 8.6. Testul „Matorin“
 Testul de ritm
Subiecţii trebuie să reproducă cât mai exact o structură ritmică
Valoarea
rotaţiei
Nota prezentată de examinator, alcătuită din opt timpi (½, ¼, 1/8, apoi ¼,
1
/8, apoi ½), care este redată prin bătăi din beţişoare sau prin bătăi din
sub 180° 5
palme.
180°–270° 6–7 Notare: se vor acorda calificative şi note corespunzătoare acestora,
271°–360° 8–9 după cum urmează:
peste 361° 10  insuficient – 1 punct, suficient – 2 puncte, mediu – 3 puncte, bine
Tabelul 8.4. Notare test
– 4 puncte, foarte bine – 5 puncte.

70
 Capitolul 8

are şi fixare
Recapitul
 Capacităţile coordinative reunesc un complex de calităţi pre-
ponderent psihomotrice, care presupun capacitatea de a învăţa
rapid mişcări noi, adaptarea rapidă şi eficientă la condiţii vari-
ate, specifice diferitelor tipuri de activităţi, prin valorificarea de-
prinderilor motrice existente.
 Componentele capacităţilor coordinative: capacitatea de
combinare a mişcărilor; capacitatea de diferenţiere a mişcărilor
(chinestezică); capacitatea de echilibru; capacitatea de orien-
tare spaţio-temporală; capacitatea de ritm şi tempo; capacitatea
de reacţie rapidă; capacitatea de transformare a mişcării.
 Factorii care condiţionează capacităţile coordinative sunt de
natură biologică, motrică şi de natură psihică. N-am să ajung pe culme?
 În dezvoltarea capacităţilor coordinative, trebuie să se respecte Se poate foarte bine. Dar
câteva reguli metodice: stăpânirea unui bagaj vast de de- vreau să urc atât cât am să
prinderi motrice; creşterea treptată a complexităţii exerciţiilor; pot, prin mine.
(Edmond Rostand)
alegerea exerciţiilor astfel încât să nu provoace crisparea
subiecţilor; dezvoltarea capacităţilor coordinative se va face
la începutul lecţiei, după o încălzire prealabilă; pauzele dintre
exerciţii trebuie să permită refacerea organismului; volumul
exerciţiilor pentru fiecare lecţie trebuie să fie mic, dar trebuie
să se lucreze des.
 Capacităţile coordinative se pot dezvolta la orice vârstă, în orice
lecţie şi cu o varietate de mijloace. Metodele utilizate pentru
dezvoltarea capacităţilor coordinative se adresează fiecărei
componente, de bază fiind metoda exersării.
 Capacităţile coordinative pot fi măsurate utilizând o serie de
tehnici şi de teste de evaluare, dintre care amintim: testul de
echilibru „Flamingo“, testul de apreciere a distanţei, testul de
viteză-coordonare „Naveta“, testul de orientare spaţio‑temporală
„Matorin“, testul de ritm.

Evaluare

 Defineşte capacităţile coordinative.

 Identifică acele componente ale capacităţii coordinative
care se regăsesc în sportul pe care îl practici şi precizează
importanţa lor.
 Enumeră factorii care condiţionează capacităţile coordi-
native.
 Prezintă aspectele metodice privind dezvoltarea capa­
cităţilor coordinative.
 Enumeră trei teste utilizate pentru evaluarea capacităţilor
coordinative.

71
 Pregătire sportivă teoretică

Obiective Cap. 9 Mobilitatea şi supleţea –

După studiul acestei calităţi ale aparatului articular şi
unităţi de învăţare,
vei fi capabil: musculo-ligamentar
– să defineşti mobilitatea
şi supleţea;
– să precizezi rolul mobili­
tăţii şi al supleţei în efec-
tuarea mişcărilor;
– să numeşti factorii care
con­diţionează mobilita­tea 9.1 Definiţii şi forme
şi supleţea;
– să precizezi principalele Mişcările posedă caracteristici care le conferă eficienţă şi expre­
cerinţe metodice în dez- sivitate, în mare măsură datorită mobilităţii şi supleţei.
voltarea mobilităţii şi Mobilitatea este o calitate a articulaţiilor corpului, în timp ce
a supleţei, precum şi supleţea este o caracteristică a aparatului musculo-ligamentar. Ambele
condiţiile care trebuie sunt calităţi care se manifestă, împreună, în orice mişcare şi determină
res­pectate; eficienţa acesteia.
– să recunoşti formele Mobilitatea permite ca mişcările cu segmentele corpului să fie
de punere în valoare a
efectuate cu amplitudini diferite, în funcţie de cerinţele execuţiei pro­
mobilităţii şi a supleţei;
– să precizezi probele uti­
ce­deelor tehnice specifice ramurilor de sport. Anatomia capetelor arti­
lizate cel mai des în mă­ culare şi forma acestora (în funcţie de tipul articulaţiei, mobilă, semi­
surarea mobilităţii şi a mobilă sau fixă) determină şi gradele de libertate în care se pot mobiliza
supleţei. segmentele implicate în mişcare.
Mobilitatea este o aptitudine fizică caracteristică mişcării,
rezultată din mobilizarea capetelor articulare ale oaselor ce constituie
o articulaţie.
Mobilitatea se măsoară în grade, în funcţie de unghiurile descrise
de segmentele implicate în mişcare.
Supleţea reprezintă o aptitudine fizică care permite realizarea
unor mişcări cu amplitudini optime, în direcţii determinate de profilul
tehnicii de execuţie.
Supleţea este determinată de elasticitatea muşchilor, de gradul
de tensiune al acestora (muşchi antagonişti). Ea condiţionează ampli­
tudinea, cursivitatea şi expresivitatea mişcărilor.
Mobilitatea şi supleţea sunt calităţi care constituie un sistem unitar,
condiţionându-se reciproc.
Sistemul mobilitate-supleţe contribuie, alături de coordonare, pre­
cizie, forţă, viteză şi rezistenţă, la efectuarea eficientă a procedeelor
tehnice (calitatea mişcării).
Mobilitatea este de două feluri: activă şi pasivă.
Mobilitatea activă constă în efectuarea autocondusă a mişcărilor cu
amplitudini maxime, urmate de revenirea sau de menţinerea segmentului
în punctul maxim de întindere.
Mobilitatea pasivă se realizează într-o articulaţie cu ajutorul unei forţe
externe, care poate fi dezvoltată de partener, de aparat sau de greutatea
Mobilitate şi expresivitate
 Unii autori consideră că mobilitatea şi supleţea sunt trăsături ale oricărei mişcări,
iar alţii le consideră drept calităţi motrice. Ambele puncte de vedere susţin că
mobilitatea şi supleţea sunt calităţi ale mişcărilor.
2 Vom folosi termenul mobilitate, în sens larg (generic), sau mobilitate–supleţe
pentru a scoate în evidenţă diferenţele dintre cele două componente.

72
 Capitolul 9
propriului corp. Acest tip de mobilitate permite efectuarea mişcărilor cu
amplitudine mai mare decât în cazul mişcărilor autoconduse.
Formele de mobilitate se regăsesc în execuţia procedeelor tehnice,
în funcţie de forma şi de structura acestora.

9.2 Factori care influenţează mobilitatea şi supleţea

Mobilitatea şi supleţea sunt influenţate de factori centrali (de na­
tură psihofiziologică), periferici (de natură biomecanică), de mediu, de
vârstă şi de sex (Tabelul 9.1.).
Factori centrali Factori periferici Factori de mediu, vârstă şi sex

– starea de încordare (de ex­citaţie) – tipul de articulaţie (mobilă, – mobilitatea şi supleţea cresc
sau de relaxare (de in­hibiţie) ce semimobilă sau fixă); la temperaturi optime, de con-
stă la baza nivelului general de – capacitatea de întindere a muş­ fort, şi se reduc la temperaturi
activare; chilor; scăzute;
– coordonarea între contracţie şi – elasticitatea capsulei articulare; – copiii au o mobilitate şi o supleţe
relaxare (integrarea muşchilor – acţiunea forţelor externe (de mai mari decât persoanele adulte
agonişti şi antagonişti) în miş­ învingere sau de cedare); sau decât cele în vârstă;
care; – complexitatea deprinderii teh­ – fetele au o mobilitate mai bună
– starea afectivă; nice executate. decât băieţii;
– inhibarea reacţiei reflexe de – ritmul celor 24 de ore in­
apă­rare, prin contracţia anta­go­ fluenţează diferit mobilitatea şi
niştilor la acţiunea ago­niştilor; supleţea, dimineaţa fiind consi­
– starea de oboseală, care reduce derabil mai reduse decât în mie-
mobilitatea şi supleţea. zul zilei.
Tabelul 9.1.

Factorii enumeraţi trebuie luaţi în considerare în procesul de

planificare a lecţiilor, prin stabilirea de obiective privind dezvoltarea
mobilităţii şi a supleţei în structurile antrenamentului sportiv.

9.3 Metodica dezvoltării mobilităţii şi a supleţei

Obiectivul principal urmărit prin dezvoltarea mobilităţii este de
a favoriza efectuarea procedeelor tehnice din ramurile sportive sau
dobândirea altor deprinderi de bază şi aplicative (amplitudine, cursivitate
şi expresivitate). Mobilitatea condiţionează ca­litatea mişcării, fiind un
factor important pe care se sprijină învăţarea şi perfecţionarea tehnicii
de execuţie a deprinderilor motrice.
În unele ramuri de sport, cum sunt gimnastica artistică, gimnastica
ritmică sportivă, nataţia, patinajul artistic etc., mobilitatea determină
în mod direct expresivitatea mişcărilor, prin amplitudinea efectuării
acestora. Dezvoltarea exagerată a mobilităţii, peste limitele anatomice
ale articulaţiilor, nu reprezintă un aspect pozitiv, deoarece implică laxitate
articulară, dereglări funcţionale articulare, expunere la accidente etc.
Exerciţiile de mobilitate şi supleţe trebuie să fie precedate de o
bună încălzire. Pentru dezvoltarea mobilităţii, se folosesc exerciţii de
întindere activă şi pasivă. Exerciţiile care implică mişcări active se
pot efectua simplu sau cu arcuire, la fel şi în cazul celor pasive. Se
recomandă efectuarea unor mişcări de întindere legate (repetate),
deoarece, de la o repetare la alta, urmele exerciţiilor se însumează Exerciţiu de mobilitate
şi mobilitatea creşte progresiv. Prin urmare, exerciţiile de mobilitate
trebuie efectuate în serii de 10–15 repetări, amplitudinea crescând de
la o serie la alta.

73
Pregătire sportivă teoretică

O metodă de mărire a supleţei musculare este cea cunoscută sub

numele de stretching, care are ca principiu de bază acţiunea musculară
în trei trepte: contracţia statică, relaxarea (relativ totală) şi întinderea
lentă. Muşchiul sau grupa de muşchi asupra căreia se acţionează trebuie
menţinută în poziţie de întindere între 10 şi 80 de sec�����������
unde (după
S. Solveborn, 1983)�������������������������������������������������
până se ajunge la o poziţie de uşor disconfort;
această poziţie trebuie menţinută, întotdeauna, în mod pasiv. Acest
exerciţiu, repetat de 3–4 ori, este foarte eficient, neimplicând nicio
contraindicaţie articulară.
Aplicarea stretchingului trebuie făcută ţinând cont de următoarele
indicaţii:
– întinderea muşchiului se realizează pe fond de relaxare şi, pe
cât posibil, trebuie să se conştientizeze mişcarea („să se simtă
întinderea”);
– poziţiile iniţiale trebuie să fie comode (relaxante);
– se recomandă ca exer����������������������������
s���������������������������
area să se facă individual;
– antrenamentul de stretching se efectuează de cel puţin trei ori
pe săptămână, deşi ar fi indicat chiar zilnic;
Exerciţiu sincronizat – se consideră că eficienţa cea mai mare a stretchingului se
obţine când este efectuat la sfârşitul procesului instructiv-edu-
cativ, în serii de 3 repetări la grupele musculare solicitate în
lecţie (Solveborn, 1983);
– la începutul acţionării specifice, se recomandă câte o repetare
pentru fiecare grupă de muşchi ce urmează a fi solicitată în
mod direct;
– stretchingul se aplică întâi muşchilor agonişti şi apoi anta­
gonişti;
– întinderea muşchilor trebuie să se facă după un program zilnic
individualizat (B. Anderson, 1983);
– în poziţia de întindere maximă nu se vor efectua arcuiri.
În procesul dezvoltării mobilităţii, se recomandă folosirea tuturor
tipurilor de exerciţii prezentate în figura 9.1., deoarece fiecare dintre
ele acţionează în anumite direcţii.
Mobilitate şi supleţe

Fig. 9.1. Tipuri de exerciţii pentru dezvoltarea mobilităţii

Pentru dezvoltarea mobilităţii se recomandă respectarea urmă­
toarelor cerinţe şi indicaţii metodice:
● exerciţiile pentru dezvoltarea mobilităţii vor fi selecţionate în
funcţie de cerinţele fiecărei ramuri de sport sau deprinderi mo-
Exerciţiu de mobilitate
trice de bază şi aplicative, precum şi de nivelul de pregătire al
executanţilor;

74
 Capitolul 9
● se va căuta efectuarea exerciţiilor speciale pentru mobilitate,
dar şi a celor de tehnică cu amplitudine maximă;
● paralel cu exerciţiile de mobilitate, se recomandă şi folosirea
exerciţiilor de forţă;
● înainte de efectuarea exerciţiilor de mobilitate, se impune
o bună încălzire a aparatului locomotor (până la apariţia
transpiraţiei) şi, în special, a articulaţiilor asupra cărora se va
acţiona în lecţia respectivă;
● exerciţiile de mobilitate se efectuează în prima parte a lecţiei,
la încălzire (stretching) sau între exerciţiile de forţă sau
rezistenţă, iar ca temă de lecţie, se recomandă să fie execu-
tate după încălzire sau după realizarea temelor şi a obiectivelor
lecţiei;
● este indicat să se evite lucrul pentru dezvoltarea mobilităţii când
organismul este obosit, după eforturi de forţă sau rezistenţă,
deoarece exerciţiile nu mai au eficienţa dorită;
● asupra mobilităţii trebuie să se acţioneze zilnic (1–2 ore/zi), în Fig. 9.2. Măsurarea mobilităţii
condiţii de temperatură aflată în limitele de confort, cunoscut coloanei vertebrale
fiind că aceasta se pierde foarte repede;
● mobilitatea se dezvoltă relativ uşor până la vârsta de 15 ani,
fapt care impune acţionarea sistematică în decursul acestei
vârste, continuându-se apoi pentru menţinerea acesteia.

9.4 Evaluarea mobilităţii şi a supleţei

Principalul instrument pentru măsurarea mobilităţii este gonio­
metrul, construit dintr-un raportor şi o riglă prinsă la mijlocul laturii
drepte a acestuia. În lipsa acestui aparat, se poate folosi un raportor
simplu, luând drept indicator segmentul corpului care se deplasează.
Măsurarea mobilităţii se realizează începând din poziţia anatomică
(poziţia naturală a segmentului) până în poziţia maximă în care ajunge
segmentul.
Mobilitatea coloanei vertebrale se măsoară în plan anterior, din Stretching
poziţia stând sau din aşezat cu picioarele întinse. În poziţia stând cu
picioarele întinse, se caută atingerea cu degetele mâinilor a vârfurilor
degetelor membrelor inferioare sau depăşirea acestora. Se măsoară şi
se notează cu + (plus) numărul de centimetri care depăşesc suprafaţa
de sprijin, iar cu – (minus), distanţa de la vârful degetelor până la
suprafaţa de sprijin (Fig. 9.2).
Mobilitatea în plan anterior se poate măsura din poziţia aşezat cu
picioarele întinse, împingându-se un cursor pe o riglă gradată, aşezată
între părţile inferioare ale picioarelor.
În plan posterior, mobilitatea se verifică prin poziţia pod, măsu­
rându-se distanţa dintre mâini şi picioare.
Mobilitatea prin răsucirea coloanei vertebrale (stânga – dreapta) se
măsoară cu ajutorul unui cerc gradat, în centrul căruia stă executantul
cu membrele superioare întinse înainte, după care efectuează răsucirea
spre dreapta sau spre stânga; se citeşte mărimea răsucirii (în grade).
Mobilitatea în articulaţiile coxo-femurale se verifică în plan antero-
posterior sau în plan lateral, măsurându-se distanţa dintre pubis şi
Exerciţii pentru mobilitate
suprafaţa de sprijin.

75
 Pregătire sportivă teoretică

are şi fixare
Recapitul

 Mobilitatea articulară şi supleţea musculo-ligamentară

sunt calităţi ale aparatului locomotor şi determină eficienţa
mişcărilor.
 Mobilitatea şi supleţea sunt influenţate de factori centrali (de
natură psihofiziologică), periferici (de natură biomecanică), de
mediu, de vârstă şi de sex.
 Metodele pentru dezvoltarea mobilităţii implică şi acţiuni pen-
tru dezvoltarea supleţei.
 Stretchingul reprezintă o metodă bazată pe întinderea muş­
chilor şi a tendoanelor, cu rol în pregătirea pentru efort şi pentru
creşterea supleţei aparatului musculo-ligamentar.
 Probele pentru măsurarea mobilităţii şi a supleţei trebuie apli-
Exerciţiu de mobilitate pentru cate în sistem pentru marile articulaţii şi la mişcările frecvent
alergarea peste garduri implicate în activităţile motrice.

Evaluare

 Defineşte mobilitatea şi supleţea.

 Enumeră factorii care determină mobilitatea şi supleţea,
apoi precizează tipurile acestora.
 Identifică probele pentru mobilitate şi supleţe aplicate în
disciplina sportivă pe care o practici.
 Prezintă un complex format din patru exerciţii destinate
dezvoltării mobilităţii şi a supleţei în disciplina sportivă pe
care o practici.

76
 Capitolul 10

Cap. 10 Criterii de evaluare – Obiective

probe de control După studiul acestei
unităţi de învăţare,
vei fi capabil:
– să identifici planurile cadru
pentru învăţământul spor­­­­­­
tiv integrat şi suplimen-
tar;
10.1 Pregătirea sportivă practică în planul cadru de – să recunoşti toate tipu-
învăţământ rile de evaluare utilizate
în pregătirea sportivă;
În planurile pentru învăţământul sportiv integrat şi suplimentar, – să evaluezi în disciplina
pregătirii sportive practice prevăzute în aria curriculară Educaţie fizică spor­tivă pe care o prac-
şi sport îi este afectat un volum de ore săptămânal, repartizat pe clase/ tici;
grupe, conform planurilor de mai jos. – să compari performanţele
proprii cu datele din li­
Planul cadru de învăţământ pentru clasele I-VIII teratura de specialitate.
Învăţământ sportiv integrat

Aria curriculară/disciplina I II III IV V VI VII VIII

Educaţie fizică şi sport 6-8 6-8 6-8 6-8 6-9 6-9 6-9 6-9

Planul cadru de învăţământ pentru clasele IX-X

Liceu vocaţional
Profil sportiv
Aria Disci­ Clasa a IX-a Clasa a X-a TC = trunchi comun
CD = c
 urriculum dezvoltat
curriculară plina TC CD TC+CD CDS TC CD TC+CD CDS
(extins)
TOTAL 2 8 10 2 8 10 CDS = c urriculum la
decizia şcolii
Educaţie
Educaţie
fizică
2 - 2 2 - 2 (opţional)
2* 2*
fi­zi­că şi sport
Pregătire
sportivă - 8 8 - 8 8
practică
*Notă: o
 rele de educaţie fizică prevăzute în TC şi CDS se alocă pregătirii sportive
practice.

Planul cadru de învăţământ pentru clasele XI-XII

Ciclul superior al liceului
Filieră vocaţională – profil sportiv
Toate specializările
Aria Disci­ Clasa a XI-a Clasa a XII-a
curriculară plina TC CD TC+CD CDS TC CD TC+CD CDS

TOTAL - 12 12 - 12 12
Educaţie
Pregătire 2-5 2-5
fizi­că şi sport
sportivă - 12 12 - 12 12
practică
Notă: 2 ore din CDS se alocă pregătirii sportive practice.

77
 Pregătire sportivă teoretică

Plan de învăţământ. Cluburi sportive şcolare.

Pregătire sportivă
Grupa Începători Avansaţi Performanţă
Nr. ore săptămânal 4–6–8 8–10–12 12–14–16

Întrucât practica avansată, naţională şi internaţională, în do­

Munca şi numai munca este meniul pregătirii sportivilor de performanţă a confirmat grupa de
izvorul libertăţii şi al fericirii. nivel valoric ca formaţie eficientă de instruire, programa de pregătire
(Mihai Eminescu)
sportivă practică pentru fiecare disciplină sportivă a fost concepută pe
cele trei grupe de nivel valoric, respectiv de începători, de avansaţi
şi de performanţă. Pentru fiecare grupă, sunt precizate obiectivele/
competenţele şi conţinuturile aferente, corespunzător vârstei optime
a elevilor şi stadiului de pregătire în aceeaşi grupă, specific disciplinei
sportive pentru care s-a optat.
În învăţământul sportiv integrat şi suplimentar, grupele sunt
constituite din elevi provenind din aceeaşi clasă sau din clase diferite
şi au un caracter deschis, promovările la grupele de nivel superior
reali­zân­du‑se corespunzător capacităţii de performanţă manifestate
obiectiv (în concursuri) de către fiecare elev.

10.2 Evaluarea în pregătirea sportivă practică

Multitudinea şi complexitatea problemelor ridicate de pregătirea
spor­tivilor, coroborate cu valorificarea ei în întreceri, concursuri şi
competiţii, au determinat o creştere a interesului unui număr însemnat
de oameni provenind din sfere diferite ale vieţii sociale: antrenori,
medici, psihologi, sociologi, metodişti, oameni politici, eco­no­
mişti, manageri etc.
Toate preocupările actuale se îndreaptă spre o eficientizare
a pregătirii sportive, evaluarea efectelor acesteia căpătând o
importanţă deosebită, ca şi fazele de proiectare, programare
şi desfăşurare a activităţii.
Pregătirea sportivă practică este un proces instruc­
tiv-educativ, deoarece în cadrul său se realizează atât
transmiterea de informaţii (predarea de cunoştinţe) de către
profesor (antrenor), cât şi asimilarea (învăţarea) spe­cifică
realizată de către subiecţi. Acest fapt scoate în evidenţă impor­
tanţa evaluării în dirijarea ştiinţifică a lecţiei de pregătire sportivă
practică.
În pregătirea sportivă practică, evaluarea este necesară
pentru aprecierea nivelului de realizare a obiectivelor cu caracter
operativ şi curent. Este de dorit ca aceasta să se realizeze periodic şi
Fig. 10.1. Variabilele „câmpului chiar continuu, nu numai la finalul activităţii, deoarece ea constituie o
antrenamentului” variabilă permanentă a „câmpului antrenamentului” (Fig. 10.1.).
(după A. Dragnea, 1996) V. Tudor (2005) consideră că evaluarea în pregătirea sportivă
practică are ca scop principal „evidenţierea modificărilor funcţionale,
morfologice, motrice şi psihice produse în direcţia perfecţionării stărilor
de adaptare la eforturi de mare intensitate, volum şi complexitate”.
În pregătirea sportivă practică sunt utilizate următoarele tipuri de
evaluări:
1. evaluarea iniţială – se efectuează la începutul unei etape de in-
struire şi are ca scop stabilirea stării acţiunii evaluate şi condiţiile
în care aceasta se poate integra în programul pregătit;
2. evaluarea de etapă – se realizează la final de macrociclu
anual şi are ca scop evidenţierea gradului de adaptare la efort
a sportivului în urma influenţelor antrenamentului de lungă

78
 Capitolul 10
durată, precum şi stabilirea strategiei de pregătire pentru
macrociclul următor;
3. evaluarea curentă – se face la final de microciclu sau mezociclu,
numai pentru perioada pregătitoare, şi are ca scop verificarea
şi aprecierea modului în care s-a realizat orientarea microciclu-
lui sau a mezociclului;
4. evaluarea operativă – se aplică în lecţiile de pregătire sportivă
practică şi are ca scop alegerea celor mai raţionalizate şi stan-
dardizate structuri, folosindu-se teste diferite, dar corelate cu
exerciţiile fundamentale, standardizate.
5. evaluarea în şi prin competiţie – este o modalitate completă de
evaluare a pregătirii sportive practice şi are ca scop confirma-
rea eficienţei celorlalte tipuri de evaluare.

10.3 Evaluarea şi aprecierea într-o disciplină sportivă

Atingerea scopului pentru care au fost create unităţile de învă­
ţământ cu program sportiv integrat şi suplimentar, respectiv afirmarea
în sportul de performanţă a elevilor cu aptitudini, este condiţionată
preponderent de:
● desfăşurarea permanentă a unei activităţi de selecţie a copiilor
şi a elevilor cu aptitudini, prin observarea şi evaluarea obiectivă
a unui număr cât mai mare de subiecţi; corespunzător mode­
lului de selecţie specific fiecărei discipline sportive, accentul Competiţie de evaluare
se va pune pe componentele fizico-motrice cu un pregnant ca­
racter de determinare genetică, cum sunt:
– dimensiunile longitudinale ale corpului;
– conformaţia scheletului;
– indicii de viteză de reacţie şi de execuţie;
– capacităţile coordinative şi predominanţa unor caractere tem-
peramentale.
● asigurarea, pe parcursul procesului de pregătire sportivă,
a unei selecţii continue, având ca termen obiectiv pentru
promo­varea în grupe de nivel superior vârsta psihologică şi
fiziologică, parametrii motrici condiţionanţi ai performanţei şi
nivelul performanţei obţinute în concurs;
● înţelegerea antrenamentului sportiv ca un proces de adaptare
şi readaptare permanentă la stimuli progresiv crescuţi ca in-
tensitate, complexitate şi volum, cu precădere pe linia facto-
rilor care condiţionează, în cea mai mare măsură, capacitatea
generală de performanţă;
● asigurarea continuităţii procesului de pregătire sportivă de-a
lungul întregului an, în învăţământul sportiv integrat şi supli-
mentar, vacanţele şcolare constituind prilejuri de intensificare
a pregătirii;
● modul în care profesorul-antrenor, în urma unei analize atente,
determină specializarea sportivului pe probă sau post, astfel
încât să-i asigure acestuia posibilităţi maxime de valorificare a
potenţialului personal;
Cel mai important lucru la
● asigurarea unui volum optim de concursuri pentru fiecare grupă
Jocurile Olimpice nu este să
de nivel, astfel încât pregătirea să fie motivată şi obiectivizată câştigi, ci să participi, aşa cum
sistematic prin rezultatele din competiţii; în viaţă nu contează triumful,
● stabilirea conţinuturilor pregătirii tehnico-tactice în concordanţă ci lupta. Esenţial nu e să
cucereşti, ci să lupţi bine.
cu evoluţia actuală a acestora pe plan mondial;
(Pierre de Coubertin)
● stabilirea unor trasee individuale de pregătire sportivă, cu pre­

79
 Pregătire sportivă teoretică

cădere pentru subiecţii cu caracteristici atipice vârstei, sub as-

pectul înălţimii, al lungimii segmentelor etc., dar deosebit de
eficiente pentru disciplina sportivă respectivă;
● asigurarea progresivă, pe măsura creşterii solicitării din antre-
namente şi concursuri, a mijloacelor de susţinere energetică,
de recuperare şi de refacere;
Faima se rugineşte, dacă nu o ● asigurarea sistematică a controalelor medico-sportive, în funcţie
cureţi prin muncă în fiecare zi. de ale căror rezultate se adaptează procesul de instruire;
(Nicolae Iorga)
● sprijinirea materială (alimentaţie, echipament performant, dis­
tincţii) a elevilor cu performanţe sportive deosebite.
La clasele cu program sportiv din învăţământul primar, gimnazial
şi liceal, dar şi la grupele de club sportiv şcolar, profesorii/antrenorii
vor stabili, pentru fiecare grupă, instrumentele de evaluare (probele de
control) care să vizeze calităţile motrice dominante în disciplina sportivă
atletism, raportate la probele de selecţie, la nivelul de stăpânire a unor
procedee tehnice şi, după caz, a unor acţiuni tactice, precum şi la
capacitatea globală de performanţă.
Atât în învăţământul sportiv integrat, cât şi la cluburile sportive
şcolare, proiectarea didactică poate fi realizată fie sub forma eşalonării
anuale a unităţilor de învăţare, a planificărilor calendaristice semestriale
şi a proiectării unităţilor de învăţare, la grupele de începători, fie sub
forma planului de pregătire anual şi a planurilor de pregătire pe etapă,
la grupele de avansaţi şi de performanţă.
La grupele de performanţă şi înaltă performanţă, pentru elevii cu
perspective deosebite, în afara docu­men­telor prezentate în alineatul
anterior, se recomandă şi elaborarea planului de perspectivă multianual
şi a planurilor individuale de pregătire.

10.4 Evaluarea şi examinarea elevilor din învăţământul

sportiv
Evaluarea şi examinarea elevilor din învăţământul sportiv se rea­
lizează, de regulă, pe baza a două tipuri de probe:
1. probe pentru evaluarea calităţilor motrice;
2. probe specifice disciplinei sportive practicate.
Toate disciplinele sportive au stabilite probe şi norme de evaluare
şi examinare, în conformitate cu specificul lor şi cu standardele de
performanţă. Aceste probe şi norme sunt elaborate de către federaţiile
sportive naţionale şi de către Ministerul Educaţiei, Cercetării şi
Tineretului.
Am ales spre exemplificare, din disciplina sportivă ATLETISM, atât
probele pentru evaluarea performanţelor în pregătirea tehnică a atleţilor,
cât şi probele şi normele de selecţie pentru constituirea clasei a V-a.

10.4.1 Probele pentru evaluarea performanţelor în

Evaluarea procedeelor tehnice în pregătirea tehnică a atleţilor
baschet, în învăţământul primar
A. Începători
Anii I–II de pregătire:
● alergare cu pas lansat, în tempo moderat, pe 100–150 m;
● start din picioare cu lansare pe 15–20 m;
● alergare cu pas de accelerare pe 20 m;
● alergare peste 5 obstacole, cu 8 paşi până la primul obstacol şi
ritm de 3 paşi între obstacole;

80
 Capitolul 10
● săritura în lungime cu 1½ paşi în aer, cu elan de 9-15 paşi;
● aruncarea mingii de oină de pe loc.

Anii III-IV de pregătire:

● alergare cu pas lansat de semifond pe o distanţă de 150–200 m;
● alergare cu pas de accelerare pe 50 m;
● alergare cu pas lansat de viteză pe 20 m, cu intensitate de
90–100%, precedat de 10–15 m alergare accelerată;
● start de jos cu lansare pe 30 m;
● alergare cu start de jos peste 4–5 garduri, cu 8 paşi până la
primul obstacol şi ritm de 3 paşi între garduri ridicate la înălţime
regulamentară;
● săritura în lungime cu 1½ paşi în aer, cu elan etalonat de 15–17
paşi, fără bătaie pe prag;
● aruncarea mingii de oină cu elan de 3 paşi;
● aruncarea greutăţii de pe loc. j2 = juniori 2 (cu înăl­ţimea
gardului de 0.762 -
B. Avansaţi 0.914 m)
Alergări:
 alergare de rezistenţă: j3 = juniori 3 (cu înăl­ţimi
● start din picioare cu alergare în tempo moderat pe distanţa de gardului de 0,762 -
300 m; 0.914m)
● start din picioare în linie dreaptă şi în turnantă;
● aprecierea tempoului de alergare pe distanţa de 100–400 m.
 alergarea de viteză:
● alergare accelerată pe 80 m, în tempo maxim;
● pasul lansat de viteză, în tempo maxim, 20–30 m;
● alergare cu start de jos, la comandă, în tempo maxim, 30–40 m;
● predarea şi primirea ştafetei în condiţiile probei de 4 x 100 m;
 alergarea de garduri:
● alergare cu start din picioare peste 4–5 garduri;
● alergare cu start de jos, fete – 80 mg (j3), 100 mg (j2) şi băieţi
– 90 mg (j3), 110 mg (j2);
● alergare pe 300 mg (j3);
● alergare pe 400 mg (j2);

Sărituri:
● alergare accelerată pe 30–40 m;
● pasul alergător lansat de viteză pe 30–50 m;
● startul din picioare şi lansarea de la start;
● startul de jos şi lansarea de la start;
● pasul săltat alternativ;
● pasul sărit;
● săritura în lungime fără elan; Sosire în proba de alergare
● triplusalt fără elan.
 săritura în lungime:
● săritura în lungime cu 1½ paşi în aer, cu elan mic şi mediu;
● săritura în lungime cu 2½ paşi în aer (j2);
 săritura în înălţime:
● săritura în înălţime cu răsturnare dorsală, cu elan mic, mediu
(j3) şi cu elan întreg (j2);
 săritura cu prăjina:
● îndoirea prăjinii;
● răsturnare-grupare;
● tragere în braţe, întoarcere şi trecerea în zbor a ştachetei.

81
Pregătire sportivă teoretică

 triplusalt (j2):
● săritura în lungime cu bătaie pe piciorul slab;
● combinaţii de paşi, săltare-pas sărit, cu elan redus;
● pasul 2 + pasul 3, cu elan redus;
● triplusalt cu elan redus;
● triplusalt cu elan mediu şi întreg.

Aruncări:
● aruncarea greutăţii fără elan şi cu elan;
● aruncarea suliţei cu pas încrucişat şi pas de blocare, cu elan
scurt şi cu elan întreg;
● aruncarea discului cu elan şi fără elan;
● aruncarea ciocanului:
– combinaţii de rotiri cu piruete;
– piruete legate cu alergare progresivă;
– aruncare cu 3–5 piruete.

Proba de specializare:
● execuţia tehnică, în condiţii de concurs, a probei de specia­lizare
prezumtive (atleţi de 16–17 ani).

C. Performanţă
Proba de specializare:
● realizarea tehnică a probei de specializare în condiţii de con-
curs.

10.4.2 Atletism – selecţia pentru constituirea clasei a V-a

A. Probe şi norme pentru evaluarea calităţilor motrice

Valoarea notelor acordate

Nr. Probe şi
Nota 1 Nota 2 Nota 3 Nota 4 Nota 5
crt. norme
F. B. F. B. F. B. F. B. F. B.
Alergare 50 m
1. plat cu start de 9”2 9”0 9”1 8”9 9”0 8”8 8”9 8”7 8”8 8”6
sus (s)

Săritura în lun­
2. gi­me de pe loc 130 140 135 145 140 150 145 155 150 160
(cm)

Alergare de re­
3. zis­tenţă 600 m 2’45” 2’38” 2’42” 2’36” 2’39” 2’34” 2’37” 232” 2’35” 2’30”
plat (min)

Nota 6 Nota 7 Nota 8 Nota 9 Nota 10

F. B. F. B. F. B. F. B. F. B.

Alergare 50 m
1. plat cu start de 8”7 8”5 8”6 8”4 8”5 8”3 8”4 8”2 8”3 8”1
sus (s)

Săritura în lun­
2. gime de pe loc 155 165 160 170 165 175 170 180 175 185
(cm)

Alergare de re­
3. zistenţă 600 m 2’33” 2’28” 2’31” 2’26” 2’29” 2’24” 2’27” 2’22” 2’25” 2’20”
plat (min)

82
 Capitolul 10
B. Probe specifice

Valoarea notelor acordate

Nr. Probe şi
Nota 1 Nota 2 Nota 3 Nota 4 Nota 5
crt. norme
F. B. F. B. F. B. F. B. F. B.
Alergare
50 m plat cu
1. 9”3 9”1 9”2 9”0 9”1 8”9 9”0 8”8 8”9 8”7
start de jos
(s)
Săritura în
2. lun­gime cu 3.10 3.30 3.20 3.40 3.30 3.50 3.40 3.60 3.50 3.70
elan (m)
Aruncarea
mingii de
3. 16 20 17 21 18 22 19 23 20 24
oină cu elan
(m)

Nota 6 Nota 7 Nota 8 Nota 9 Nota 10

F. B. F. B. F. B. F. B. F. B.

Alergare
50 m plat cu
1. 8”8 8”6 8”7 8”5 8”6 8”4 8”5 8”3 8”4 8”2
start de jos
(s)
Săritura în
2. lungime cu 3.60 3.80 3.70 3.90 3.80 4.00 3.90 4.10 4.00 4.20
elan (m)
Aruncarea
mingii de
3. 22 26 24 28 26 30 28 32 30 34
oină cu elan
(m)

are şi fixare
Recapitul

 În planurile pentru învăţământul sportiv integrat şi suplimentar, Antrenament pentru triatlon
pregătirii sportive practice, prevăzute în aria curriculară Educaţie
fizică şi sport, îi este afectat un volum de ore săptămânal, repar-
tizat pe clase/grupe.
 În învăţământul sportiv integrat şi suplimentar, grupele sunt
constituite din elevi provenind din aceeaşi clasă sau din clase
diferite şi au un caracter deschis, promovările la grupele de nivel
superior reali­zân­du-se corespunzător capacităţii de performanţă
manifestate obiectiv (în concursuri) de către fiecare elev.
 Toate preocupările actuale se îndreaptă spre o eficientizare
a pregătirii sportive, evaluarea efectelor pregătirii sportive
căpătând o importanţă deosebită, ca şi fazele de proiectare,
programare şi desfăşurare a activităţii.
 În pregătirea sportivă practică, evaluarea este necesară pentru
aprecierea nivelului de realizare a obiectivelor cu caracter opera-
tiv şi curent. Este de dorit ca aceasta să se realizeze periodic
şi chiar continuu, nu numai la finalul activităţii, deoarece ea
constituie o variabilă permanentă a „câmpului sau a spaţiului
antrenamentului” (A. Dragnea, 1996).
 V. Tudor (2005) consideră că evaluarea în pregătirea sportivă
practică are ca scop principal „evidenţierea modificărilor

83
Pregătire sportivă teoretică

funcţionale, morfologice, motrice şi psihice produse în direcţia

perfecţionării stărilor de adaptare la eforturi de mare intensi-
tate, volum şi complexitate”.
 La clasele cu program sportiv din învăţământul primar, gim-
nazial şi liceal, dar şi la grupele de club sportiv şcolar, profeso-
rii/antrenorii vor stabili, pentru fiecare grupă, instrumentele de
evaluare (probele de control) care să vizeze calităţile motrice
dominante în disciplina sportivă atletism, raportate la probele
de selecţie, la nivelul de stăpânire a unor procedee tehnice şi,
după caz, a unor acţiuni tactice, precum şi la capacitatea globală
de performanţă.
 Evaluarea şi examinarea elevilor din învăţământul sportiv se
realizează, de regulă, pe baza a două tipuri de probe:
– probe pentru evaluarea calităţilor motrice;
– probe specifice disciplinei sportive practicate.
 Toate disciplinele sportive au stabilite probe şi norme de evaluare
şi examinare în conformitate cu specificul lor şi cu standardele
de performanţă. Aceste probe şi norme sunt elaborate de către
federaţiile sportive naţionale şi de către Ministerul Educaţiei,
Cercetării şi Tineretului.

Evaluare

 Precizează câte ore de pregătire sportivă practică prevăd

planurile cadru pentru clasele IX–XII din învăţământul
sportiv integrat.
 Precizează câte ore de pregătire sportivă practică pre-
vede planul de învăţământ pentru cele trei grupe valorice
de pregătire din cluburile sportive şcolare.
 Prezintă aspectele care condiţionează realizarea scopului
pentru care au fost create unităţile de învăţământ cu pro-
gram sportiv integrat şi suplimentar.
 Aplică câteva probe de evaluare la una dintre lecţiile de
pregătire sportivă practică la care iei parte.

84
 Capitolul 11

Cap. 11 Conducerea lecţiei de Obiective

antrenament sportiv şi organizarea
exersării – să explici rolul comu­
nicării prin limbaj verbal
şi nonverbal în lecţia de
antrenament;
– să precizezi rolul trans­­­
mi­­terii cu precizie a in­­­
11.1 Forme de comunicare în cadrul lecţiei formaţiei pe durata lec­
ţiei;
Conducerea lecţiei de antrenament sportiv implică forme de – să identifici elemente­le
comunicare adaptate transmiterii mesajelor în funcţie de mai mulţi ca­­­­­re influenţează comu­
factori, dintre care îi amintim pe cei mai importanţi: atribuţiile ni­carea în lecţie;
profesorului, atribuţiile elevului, tipul de lecţie şi contextul în care se – să recunoşti diferenţele
desfăşoară activitatea. dintre comunicarea ges­
tuală şi cea acţio­nală;
În lecţia de antrenament, comunicarea (schimbul de informaţii) se
– să precizezi rolul atitu-
realizează prin limbaj verbal şi prin limbaj nonverbal, gestual‑motric. dinilor în comunicare, în
Aceste două tipuri de limbaj se utilizează, în cele mai dese cazuri, timpul lecţiilor şi al com­
combinat, cu deosebire în situaţiile de exersare, când metodele petiţiilor.
demonstraţiei şi ale explicaţiei se cuplează pentru eficienţa învăţării.
În funcţie de situaţie, unul dintre cele două tipuri de limbaj poate
avea o pondere mai mare sau mai mică. De exemplu, în desfăşurarea
competiţiilor, antrenorii folosesc gesturi care au semnificaţii clare
pentru propriii sportivi, dar pentru adversari acestea nu transmit prea
multe informaţii. În lecţii însă, transmiterea mesajelor trebuie să fie
clară, precisă, la obiect, astfel încât sportivul să înţeleagă exact sarcina
motrică pe care trebuie să o efectueze.

11.1.1 Comunicarea verbală

Transmiterea informaţiei prin comunicare verbală este de­
pendentă, în mare măsură, de modul concret în care se foloseşte
limbajul şi de caracteristicile acestuia (tonul şi gestica). Elementele
care influenţează comunicarea verbală sunt prezentate în continuare.
 Ponderea cuvintelor scoate în evidenţă unele elemente ale mesaju-
lui. Într-un mesaj, unele cuvinte au rol central în înţelegere, cum
sunt: blocaj, demarcaj, contraatac, agresiv. Acestea determină
na­tura informaţiei. Folosirea lor este recomandată în momentele
Anunţarea obiectivelor lecţiei
încărcate afectiv (când antrenorii trebuie să-şi aleagă cu atenţie
cuvintele), cum sunt întreruperile regulamentare, pauzele dintre
reprize etc.
 Ordinea cuvintelor are rol decisiv în transmiterea unor informaţii.
Primele cuvinte dintr-un mesaj au un impact mai mare în raport
cu cele care le urmează. De aceea, în transmiterea mesajelor (a
indicaţiilor) în timpul competiţiilor (şi nu numai) se recomandă
ca primele cuvinte să aibă o mai mare încărcătură informaţională
şi să sugereze clar sarcinile care trebuie îndeplinite. Aceleaşi
efecte le au şi ultimele cuvinte ale mesajului, motiv pentru care
conţinutul acestuia trebuie controlat în fiecare secundă, de la în-
ceputul indicaţiilor şi până la finalul acestora.

85
 Pregătire sportivă teoretică

 Volumul vocii este de preferat să varieze pe parcursul lecţiei,

în funcţie de situaţiile care impun concentrarea atenţiei, rela­
xarea, rezistenţa la oboseală, precizarea momentelor-cheie ale
execuţiei etc.
În antrenament, comanda se foloseşte foarte puţin sau deloc,
aceasta fiind înlocuită cu semnale vocale (hop!, acum!, hai! etc.).
 Monotonia vocii (ritmuri scăzute, plate) trebuie evitată, întrucât
plictiseşte, agasează sau demobilizează. Ritmul poate să scadă
în timpul explicaţiei, pentru a da răgaz sportivilor să înţeleagă
sensul cuvintelor şi intenţiile antrenorului de a calma, de a da
siguranţă acţiunilor care urmează a fi realizate.
 Tonalitatea vocii este diferită de la o situaţie la alta. În competiţie,
tonul vocii trebuie să fie mai ridicat, pentru a acoperi zgomo-
tele produse de activitate, de adversari, de spectatori etc., în
timp ce în lecţia de antrenament, acesta trebuie să fie scăzut,
corespunzător explicaţiilor şi/sau recomandărilor. Utilizarea frec­
ventă a tonului ridicat induce tensiune, iar, în timp, antrenorul
se va vedea obligat să ridice tonul tot mai mult pentru a-şi face
înţelese intenţiile. Totodată, la antrenor ar putea apărea răguşeala
(boală profesională), ceea ce va crea o dificultate în transmiterea
Reamintirea sarcinilor colective şi
pe posturi
informaţiilor, precum şi deconcentrarea sportivilor.
 Dicţia (modul de pronunţare a cuvintelor) este cea care dă cla-
ritate mesajului. Astfel, antrenorul va trebui să evite îndeosebi
exprimarea precipitată, scurtarea cuvintelor sau folosirea unora
cu subînţeles.
 Intonaţia corectă favorizează înţelegerea cu precizie a mesaju-
lui. În sens contrar, sportivii ar putea fi incomodaţi de intonaţiile
neobişnuite, frecvente la antrenorii care au o altă limbă maternă.
 Oportunitatea informaţiilor joacă, de asemenea, un rol important.
În timpul întreruperilor survenite în timpul competiţiilor, care sunt
reglementate (cu durata de 1 minut), antrenorul nu trebuie să
facă reproşuri cu privire la greşelile comise, ci să precizeze ce au
de făcut sportivii în continuare şi să-i mobilizeze. Reproşurile pot
fi demobilizatoare şi pot induce alte greşeli.
Recomandările trebuie să fie ferme („Să-l blochezi pe nr. 9”, „Să
pasezi din prima”, „Să te demarchezi imediat după pasă” etc.). În niciun
caz nu trebuie folosite expresii ca: „Încearcă să pasezi”, „Încearcă să te
plasezi…”, „Ar fi bine dacă…”, deoarece atunci sportivii nu-şi vor asuma
răspunderea, nu se vor angaja deplin în activitate, ci „vor încerca”.

11.1.2 Comunicarea nonverbală

Comunicarea nonverbală în sport are un loc aparte, diferen­­­­
ţiindu-se prin multe particularităţi faţă de comunicarea nonverbală din
activităţile productive sau din artă. Are două modalităţi de exprimare:
● comunicarea gestuală, care susţine în general comunicarea
verbală;
● comunicarea acţională, care are o complexitate mai mare, con-
„Temporizaţi!“ duitele motrice fiind încărcate de semnificaţie.
La baza reprezentărilor sportivilor stau ambele modalităţi de
comunicare, denumite reprezentări sociomotrice. Cu cât sunt mai clare,
cu atât mai mult acestea determină înţelegerea unitară a mesajelor de
către membrii unei echipe. Reprezentările sociomotrice determină un
ansamblu de anticipări care favorizează interacţiunea coechipierilor şi
care facilitează acţiunea coordonată în diferite situaţii, mai ales în cele
tactice.

86
 Capitolul 11
Comunicarea gestuală în sport are rol principal în relaţiile dintre
antrenor şi sportivi, coechipieri, adversari, arbitri şi spectatori. Com­
plexitatea comunicării în sport ne determină să facem o clasificare a
gesturilor folosite (A. Dragnea, 2006), după cum urmează:
● Gesturile tehnice – aparţin limbajului tehnic al fiecărei ramuri
de sport şi sunt recunoscute ca elemente şi procedee tehnice.
Ele sunt reprezentate de un complex de mişcări adaptate prin
corectitudinea şi eficienţa exprimării.
● Gesturile tehnico-tactice – sunt cele care comunică informaţiile
despre elementele şi procedeele tehnice integrate într-un pro-
gram prestabilit sau elaborat ad-hoc. Gesturile tehnico-tactice
sunt uneori greu „de citit” de către adversari, fapt care produce
suspans şi sporeşte savoarea întrecerilor, mai ales în jocurile
sportive.
● Gesturile reglementate – constituie limbajul în care conducătorii
de joc, antrenorii, arbitrii şi asistenţii lor asigură transmiterea
informaţiilor. În fotbal, braţul oblic sus indică echipa care re-
pune mingea în joc; în alte ramuri, deschiderea braţelor cu Pregătirea unei acţiuni tactice

palmele în jos indică încheierea jocului; desenarea unui se­

micerc cu braţul de către antrenor desemnează învăluirea etc.
Mişcările energice, precum bărbia proiectată înainte, indică
hotărâre, fermitate.
● Gesturile acceptate prin consens sau limbaj convenţional – se
adoptă în cadrul grupurilor sportive, cu deosebire în jocurile
sportive, în care comunicarea este dificilă din cauza distanţelor
mari. Astfel, prin gesturi cu braţele şi cu palmele se sugerează
schimbul de locuri, pasa pe culoar, liniştirea jocului etc.
● Gesturile motrice complementare limbajului verbal – au ca-
racter arbitrar sau motivat, interpretarea lor fiind diferită de
la o cultură la alta. De pildă, arătătorul unit cu degetul mare
înseamnă OK, degetul mare cu pumnul strâns înseamnă dă cu
el jos, arătătorul pe buze înseamnă linişte, taci din gură.
● Gesturile de tip happening presupun un dialog între sportivi
şi spectatori, cum sunt: înclinarea corpului înainte, cu mâna
dreaptă pe inimă, solicitarea aplauzelor pentru încurajare, ges-
turi cu braţele pentru uniformizarea încurajărilor.

11.2 Conducerea lecţiei

Stai departe de oamenii care îţi
Conducerea lecţiilor de antrenament implică la toate nivele de micşorează ambiţia. Oamenii
pregătire demonstrarea. Aceasta trebuie să fie foarte corectă, în sensul mici întotdeauna fac asta. Cei
cu adevărat mari te fac să te
formării unei reprezentări clare a sarcinilor motrice şi al înţelegerii simţi că şi tu poţi deveni mare.
acţiunilor ce urmează a fi întreprinse. Demonstraţia poate fi efectuată de (Mark Twain)
antrenor sau de un sportiv care are o execuţie corectă. Pentru formarea
reprezentării, se mai pot utiliza şi imagini video, fotografii sau table
magnetice ori electronice, în cazul lecţiilor teoretice în care se explică
concepţia tactică. În cazul folosirii mijloacelor video, antrenorul trebuie
să marcheze momentele-cheie ale jocului sau ale elementului tehnic,
ceea ce constituie şi un bun exerciţiu pentru dezvoltarea spiritului de
observaţie.
În cadrul lecţiilor de antrenament, corectarea unor deprinderi
tehnice se realizează prin observarea execuţiilor coechipierilor, prin
crearea unor situaţii favorabile execuţiilor corecte, folosindu-se ele­
mente de îngrădire, ducerea segmentelor corporale de către antrenor
pe traiectorii corecte sau utilizarea unor aparate ajutătoare.

87
 Pregătire sportivă teoretică

În cazul efectuării unor elemente de mare dificultate (în gimnastică,

patinaj, schi alpin etc.), se impun măsuri de protecţie, pentru a se evita
accidentările. Dintre aceste acţiuni, enumerăm: asigurarea, ajutorul,
sprijinul şi plasamentul.
Asigurarea trebuie făcută de către antrenor sau de către o altă
persoană bine instruită; astfel, în cazul în care sportivul ratează
efectuarea unei mişcări, acesta este prins, susţinut, evitându-se astfel
accidentarea. În disciplinele sportive acrobatice, asigurarea se realizează
cu ajutorul instalaţiilor de suspensie pe cabluri, lonje, plase elastice,
gropi cu bureţi, saltele pneumatice etc., sau de către antrenor.
Ajutorul în efectuarea procedeelor tehnice (cum este cazul gim­
nasticii, al sporturilor de luptă ş.a.) presupune acordarea unui impuls
pentru începerea mişcării sau pentru sporirea vitezei de execuţie.
Sprijinul se acordă ori de câte ori este necesară menţinerea unei
poziţii (stând pe mâini, cumpăna etc.) sau desfăşurarea corectă a
unei acţiuni, în sensul favorizării evoluţiei cursive a acesteia (pase de
întâlnire date de antrenor, semnale prin atingere pentru a favoriza
startul etc.).
În cadrul lecţiilor de antrenament, plasamentul ocupă o poziţie
importantă. Acesta trebuie ales de către antrenor astfel încât să
favorizeze observarea tuturor acţiunilor individuale sau colective.
În timpul competiţiilor, locul pe care îl ocupă antrenorii este precizat
Încercare de recuperare
prin regulament şi trebuie respectat, pentru a nu risca sancţiunile
arbitrilor. Totodată, plasamentul trebuie realizat astfel încât sportivii
să poată recepţiona informaţiile date de antrenor, indiferent de natura
acestora.
Un loc aparte în conducerea lecţiilor sau a echipei în concurs îl
ocupă atitudinea antrenorilor, adică dispoziţia, modul de percepţie a
evenimentelor şi reacţiile acestora faţă de o acţiune, de o activitate sau
de un eveniment.
Atitudinea are un rol major în situaţiile de comunicare. Aceasta se
exprimă diferit, ca predispoziţie, opinie, preferinţă, orientare faţă de
sportivi, arbitri, conducători, ţinută, tendinţe, motive şi altele.
Dintre toate tipurile de atitudini, cea corporală dezvăluie cele mai
multe informaţii reale despre o persoană. De asemenea, conduita fizică,
poziţia corpului, privirea, mimica, gestica, toate au o mare încărcătură
psihologică şi transmit o mare cantitate de informaţii.
Atitudinea corpului este extrem de importantă deoarece:
– favorizează integrarea colectivă (acceptarea de către echipă,
cooperarea etc.);
– exprimă gradul de adaptare la normele sociale, regulamentare
de prezentare (în faţa arbitrilor, în faţa publicului etc.);
– atrage simpatia celor din jur.
O atenţie deosebită trebuie acordată şi vestimentaţiei, care trebuie
să fie adecvată statutului antrenorului. Echipamentul
����������������������������
trebuie să fie
curat şi purtat cu demnitate. Antrenorul trebuie să îşi adapteze ţinuta
vestimentară în funcţie de activitatea la care participă (va purta un
Corectarea tehnicii de pasare
echipament sportiv comod, fără să fie ţipător, în cazul antrenamentelor
obişnuite, iar la conducerea echipei în competiţii va îmbrăca, de
asemenea, un echipament adecvat momentului).
Atitudinile corpului sunt supuse permanent normelor de bună-
cuviinţă specifice fiecărei performanţe (de exemplu, în culturism,
fitness, gimnastică).

88
 Capitolul 11

are şi fixare
Recapitul
 În lecţii şi în competiţii, pentru transmiterea unei informaţii pre-
cise, se îmbină armonios comunicarea verbală cu comuni-
carea nonverbală.
 Elementele care influenţează comunicarea verbală se referă la:
ponderea cuvintelor, ordinea lor într-o frază, volumul şi tonali-
tatea vocii, oportunitatea informaţiei, dicţie, intonaţie.
 Comunicarea gestuală însoţeşte comunicarea verbală şi ajută la
formarea reprezentărilor.
 Comunicarea acţională este complexă şi implică lanţuri de
acţiuni.
 Demonstraţiile trebuie să fie corecte şi convingătoare.
 Asigurarea, ajutorul, sprijinul şi plasamentul profesorului în
cadrul lecţiei sunt elemente care dau siguranţă şi eficienţă
mijloa­celor de instruire.
 Atitudinile adoptate în lecţii şi competiţii au rol major în situaţiile
de comunicare.

Evaluare

 Evidenţiază caracteristicile limbajului verbal şi ale celui

nonverbal.
 Enumeră elementele care influenţează comunicarea ver­
bală.
 Prezintă clasificarea gesturilor folosite în sport.
 Prezintă caracteristicile demonstraţiei în antrenament.
 Evidenţiază şi exemplifică ce înţelegi prin atitudinile
corpului.

89
 Pregătire sportivă teoretică

Obiective Cap. 12 Sistemul competiţional şi

programarea concursurilor

– să explici în ce constă sis­

temul competiţional;
– să identifici prin­cipalele
tipuri de com­petiţii în
sportul de per­for­manţă;
12.1 Sistemul competiţional. Clasificarea competiţiilor
– să precizezi rolul com­pe­
tiţiilor cu caracter for­ma­ Sistemul competiţional reuneşte totalitatea competiţiilor
tiv în dezvolta­rea capa­ programate şi organizate într-o ramură de sport, într-un anumit
cităţii de perfor­manţă; interval de timp (de regulă, un an), şi formele de desfăşurare ale
– să stabileşti notele co- acestora pe baza reglementărilor adoptate.
mune şi diferenţiale ale
competiţiilor, clasificate
în funcţie de forma de
Sistemele competiţionale se elaborează de către forurile constituite
organizare. pe ramuri de sport, naţionale şi internaţionale, cu precizarea datelor,
a locurilor şi a regulilor de desfăşurare a competiţiilor. Acestea sunt
denumite sisteme datorită faptului că între competiţii, pe de o parte,
şi datele lor de desfăşurare, pe de altă parte, există o coordonare
deplină, fiind condiţionate de obiective precise pentru fiecare.
Clasificarea competiţiilor poate fi realizată după mai multe criterii,
conform figurii 12.1.

Clasificarea competiţiilor

după categoriile
după obiectivele după forma de
după anvergură de clasificare a Alte criterii
urmărite organizare
sportivilor

– campionate; – cu adiţionare de – Jocuri olimpice; – competiţii pentru

– competiţii cu puncte; – Campionate mon- seniori;
caracter for­mativ – sistemul locurilor diale; – competiţii pentru
(de dezvoltare); de ordine sau al – Campionate continen- juniori;
– cupe; rangurilor; tale; – competiţii pentru copii.
– competiţii cu – turneu; – Campionate
regulamente – eliminatorii; naţionale.
consacrate sau – cu calificare.
special ela­borate
(sportul pentru toţi).

Fig. 12.1. Clasificarea competiţiilor

Cele mai realiste criterii de clasificare a competiţiilor sunt cele după

tipul de obiectiv urmărit şi după forma de organizare.
 După obiectivele urmărite
 Campionatele sunt competiţii organizate pentru stabili­rea
campionilor la diferite vârste şi niveluri de pregătire, categorii
de greutate şi ramuri de sport. Pe baza rezultatelor obţinute,
sporti­vilor li se atribuie titlurile de campioni regionali, zonali sau

90
 Capitolul 12
naţionali ori internaţionali. Campionatele constituie cel mai im-
portant prilej de comparaţie a performanţelor sportive şi de reali­
zare a celor mai bune rezultate.
Datele la care se desfăşoară campionatele sau etapele acestora
constituie punctele nodale ale valorificării pregătirii din antrenamente.
În funcţie de acestea, antrenorii programează întregul proces de
pregătire pe diferite structuri (macro-, mezo-, microcicluri şi lecţii).
Anul de pregătire sportivă (competiţional) se construieşte în funcţie de
datele, formele şi locurile de desfăşurare a campionatelor.
 Competiţiile cu caracter formativ (de dezvoltare) cuprind
toate tipurile de întreceri care au ca obiective principale pregătirea
integrală, evaluarea pregătirii, selecţia şi angrenarea în activita-
tea complexă.
În cazul copiilor şi al juniorilor, competiţiile formative caută să
îndeplinească şi o altă cerinţă, şi anume obişnuirea cu participarea în
concurs, cu alte cuvinte, câştigarea experienţei competiţionale.
● Competiţiile (concursurile) pregătitoare sunt, de regulă, mode­
Competiţie pregătitoare
late, parţial sau integral, în funcţie de competiţiile de referinţă
la care urmează să se participe. În ceea ce priveşte angaja-
rea sau efortul depus, acesta trebuie să crească treptat, asi­
gurând intrarea în forma sportivă la momentul programat.
Din această categorie fac parte competiţiile pregătitoare cu
carac­ter tradiţional şi jocurile competiţionale, acestea din urmă
fiind organizate sub formă de turnee, de către un club sau de
către alte structuri asociative, înaintea începerii calendarului
competiţional oficial.
● Competiţiile de verificare – oficiale sau organizate special în
această direcţie, cu adversari adecvaţi – au drept scop declarat
evaluarea stadiului de pregătire la un moment dat (competiţii
de control), descoperirea eventualelor deficienţe şi a căilor de
perfecţionare a antrenamentului, căi ce vor fi cuprinse în struc-
turile ulterioare ale planului anual.
● Competiţiile de selecţie sau de nominalizare, numite deseori Titlul de campion mondial se
trialuri, sunt organizate de către federaţiile de specialitate sau pierde. Ceea ce rămâne pentru
totdeauna este titlul de fost
cluburi, cu scopul alcătuirii unor loturi naţionale sau echipe de
campion mondial.
diferite nivele. (David Bronstein)
Competiţiile de selecţie sunt alese, de cele mai multe ori, din rândul
concursurilor oficiale cuprinse în calendarul competiţional, acestea fiind în
măsură să angajeze integral sportivul (fizic, tehnico-tactic, psihic etc.).
În cazul nominalizării unor sportivi pentru transferuri la diferite
echipe (vezi jocurile sportive), prestaţiile acestora sunt observate de
specialişti chiar în timpul desfăşurării competiţiilor oficiale importante
(C.E., etape din campionatele interne etc.)��������������������������
.�������������������������
Pentru sportivi, aceste
competiţii constituie un motiv în plus pentru manifestarea deplină a
capacităţii lor de performanţă.
 Cupele sunt întreceri organizate în cele mai diferite variante,
pentru toate categoriile de clasificare sportivă. Aceste competiţii au ca
obiectiv atât cucerirea unor trofee cu caracter simbolic, tradiţional, cât şi
angajarea în activitatea competiţională a tuturor celor care îndeplinesc
condiţiile de vârstă şi nivelul de pregătire solicitate.
Programarea cupelor se realizează pe diferite durate de timp
determinate, în mare măsură, de numărul de participanţi sau de forma
de organizare. Ele se desfăşoară în mod individual sau pe echipe, pe
categorii de greutate, de vârstă etc.

91
 Pregătire sportivă teoretică

● Pentru sportul de performanţă s-au statornicit competiţiile de

Cupă Mondială, ce au ca formă de desfăşurare etapele suc-
cesive, cu acumulare de puncte. Participarea la acestea este
posibilă pe baza invitaţiei adresate de către organizatori, iar
recompensele de natură materială sunt substanţiale.
● Competiţiile de cupă pe plan naţional (cele mai populare
competiţii) sunt deschise tuturor categoriilor de sportivi. Întâl-
nirile dintre aceştia se stabilesc prin tragere la sorţi şi pot
avea caracter eliminatoriu, cu adiţionare de puncte, sau se pot
desfăşura în sistem turneu.
 Competiţiile cu regulamente consacrate sau special ela­
borate (sportul pentru toţi) se pot desfăşura pe baza regulamentelor
oficiale existente pentru fiecare ramură de sport sau pe baza unor
regulamente elaborate special pentru o anumită categorie de vârstă,
profesională etc.
 După forma de organizare
În cadrul fiecărei ramuri de sport, sistemul competiţional se poate
organiza în funcţie de particularităţile acesteia, folosindu-se una sau
mai multe forme de organizare combinate.
 Competiţiile cu adiţionare de puncte presupun desfăşurarea
după criteriul: „fiecare cu fiecare” (vezi competiţiile de baschet, fotbal
etc.), în care învingătorul primeşte două sau trei puncte pentru victorie,
un punct pentru meci egal şi zero puncte la înfrângere. Clasamentul se
întocmeşte după numărul de puncte acumulate.
 Sistemul locurilor de ordine sau al rangurilor se foloseşte
Moment festiv la sfârşitul
competiţiei pentru ierarhizarea în funcţie de locurile ocupate, începând de la 1 la n,
cum este în cazul competiţiilor organizate la cros, schi fond, maraton,
ciclism contracronometru ş.a.
 Sistemul turneu se desfăşoară prin constituirea grupelor pe
baza tragerii la sorţi, în grupe întâlnindu-se „fiecare cu fiecare”.
Primii clasaţi (1, 2 sau 3) se califică pentru optimi sau pentru
sferturi de finală şi aşa mai departe, în semifinale şi apoi în finală.
 Sistemul eliminatoriu se desfăşoară pe tururi sau runde în
care sportivul sau echipa învinsă părăseşte competiţia, iar învingătorul
se califică în turul următor, unde va întâlni un alt sportiv sau o altă
echipă ce a câştigat în turul anterior (vezi competiţiile de tenis).
 Sistemul cu calificare presupune clasarea sportivilor pe
anumite locuri (de exemplu, primele două sau primele trei sau patru)
pentru a participa în faza următoare. Astfel, se iau în discuţie locurile
sau performanţele realizate (timpi, distanţe etc.). În unele cazuri se
pot organiza recalificări pentru cei care nu au realizat baremele de
participare, în vederea stabilirii celor care au dreptul de a evolua în
fazele următoare ale competiţiilor.
Sistemele de desfăşurare a competiţiilor pot fi şi combinate, folo­
sindu‑se variantele de care am amintit mai sus.

12.2 Programarea concursurilor

Crede că poţi şi atunci lucrul
este rezolvat pe jumătate. În funcţie de nivelul de pregătire, respectiv de valoarea sportivilor,
(Theodore Roosevelt) de numărul de participanţi şi de intervalul de timp avut la dispoziţie
pentru desfăşurarea concursurilor, organizatorii pot opta pentru sistemul
eliminatoriu, sistemul turneu sau pentru o com­binaţie a primelor două.
Astfel, în cazul sporturilor individuale, când numărul de participanţi
este mare, se recomandă sistemul eliminatoriu, care se desfăşoară
pe tururi sau runde şi în care sportivul sau echipa învinsă părăseşte

92
 Capitolul 12
competiţia, iar învingătorul se califică în turul următor, întâlnind un alt
sportiv ce a câştigat în turul anterior.
Acest tip de competiţie se utilizează frecvent în sporturi ca judo,
arte marţiale, tenis şi tenis de masă, dar şi în jocurile sportive, când
sunt organizate cupe.
Pentru jocurile sportive, în cazul unui număr mare de participanţi, În cadrul Campio­na­
se poate opta pentru sistemul tip turneu, care presupune stabilirea tu­lui Naţional de te­nis
iniţială a grupelor, prin tragere la sorţi, urmată de întreceri de tipul de masă, sim­plu-se­ni­
„fiecare cu fiecare”. În acest caz, pentru stabilirea desfăşurării jocurilor ori, unde nu­mă­rul parti­
pe etape, se foloseşte tabela Berger. Prezentăm în continuare câteva ci­panţilor a fost de 16
formule ale acestei tabele. ju­cători, s-a orga­nizat
com­petiţia pe baza sis­te­
Formula pentru 4 (3) echipe mului elimi­natoriu, după
I II III cum urmează:
1-4 4-3 2-4
2-3 1-2 3-1

Formula pentru 6 (5) echipe

I II III IV V
1-6 6-4 2-6 6-5 3-6
2-5 5-3 3-1 1-4 4-2
3-4 1-2 4-5 2-3 5-1

Formula pentru 8 (7) echipe

I II III IV V VI VII
1-8 8-5 2-8 8-6 3-8 8-7 4-8
2-7 6-4 3-1 7-5 4-2 1-6 5-3
3-6 7-3 4-7 1-4 5-1 2-5 6-2
4-5 1-2 5-6 2-3 6-7 3-4 7-1

Formula pentru 10 (9) echipe

I II III IV V VI VII VIII IX

1-10 10-6 2-10 10-7 3-10 10-8 4-10 10-9 5-10
2-9 7-5 3-1 8-6 4-2 9-7 5-3 1-8 6-4
3-8 8-4 4-9 9-5 5-1 1-6 6-2 2-7 7-3
4-7 9-3 5-8 1-4 6-9 2-5 7-1 3-6 8-2
5-6 1-2 6-7 2-3 7-8 3-4 8-9 4-5 9-1

Formula pentru 12 (11) echipe

I II III IV V VI VII VIII IX X XI

1-12 12-7 2-12 12-8 3-12 12-9 4-12 12-10 5-12 12-11 6-12
2-11 8-6 3-1 9-7 4-2 10-8 5-3 11-9 6-4 1-10 7-5
3-10 9-5 4-11 10-6 5-1 11-7 6-2 1-8 7-3 2-9 8-4 Osteneala este mama gloriei.
(Euripide)
4-9 10-4 5-10 11-5 6-11 1-6 7-1 2-7 8-2 3-8 9-3
5-8 11-3 6-9 1-4 7-10 2-5 8-11 3-6 9-1 4-7 10-2
6-7 1-2 7-8 2-3 8-9 3-4 9-10 4-5 10-11 5-6 11-1

În ceea ce priveşte sistemul mixt, eliminatoriu-turneu, se pot

organiza competiţii de tip eliminatoriu pentru calificarea în turneul
final. Cu alte cuvinte, preliminariile sunt în sistem eliminatoriu, iar
competiţia de anvergură (campionate continentale, mondiale sau J.O.)
este în sistem turneu.

93
 Pregătire sportivă teoretică

are şi fixare
Recapitul

 Sistemul competiţional reuneşte totalitatea competiţiilor pro-

gramate şi organizate într-o ramură de sport, într-un anumit
interval de timp (de regulă, un an), şi formele de desfăşurare a
Pentru Jocurile Olimpice acestora pe baza reglementărilor adoptate.
de la Beijing, s-au calificat  Sistemele competiţionale se elaborează de către federaţiile
câte 16 echipe (de hand­ înfiinţate pe ramuri de sport, naţionale şi internaţionale, cu
bal, fotbal, baschet, volei) precizarea datelor, a locurilor şi a regulilor de desfăşurare a
care, prin tragere la sorţi, competiţiilor.
au fost împărţite în 4 grupe  Clasificarea competiţiilor
de câte 4 echipe, urmând În funcţie de obiective, competiţiile se clasifică în:
să joace „fiecare cu fiecare" – campionate;
(vezi tabela Berger pentru – competiţii cu caracter formativ (de dezvoltare);
4 echipe). Primele două – cupe;
echipe câştigătoare s-au – competiţii cu regulamente consacrate sau special elaborate.
calificat în sferturi, după În funcţie de forma de organizare, competiţiile se clasifică în:
care câştigătoarele s-au – competiţii cu adiţionare de puncte;
calificat în semifinale, în­ – sistemul locurilor de ordine sau al rangurilor;
vin­sele urmând să joace – turneu;
pentru locurile 5–8; învin­ – eliminatorii;
gătoarele celor două semi­ – cu calificare.
finale s-au întâlnit în fina­  Competiţiile cu caracter formativ (de dezvoltare) cuprind:
la mare (locurile 1–2), – concursurile/competiţiile de pregătire;
iar învinsele semifinalelor – concursurile/competiţiile de verificare;
s‑au întâlnit în finala mică – concursurile/competiţiile de selecţie.
(locurile 3–4).
Evaluare

 Defineşte sistemul competiţional.

 Clasifică competiţiile sportive în funcţie de obiective şi
argumentează fiecare tip, prezentând notele comune şi
distincte.
 Clasifică competiţiile sportive în funcţie de forma de orga-
nizare şi stabileşte notele comune şi distincte.
 Elaborează un sistem competiţional pentru juniori, în dis-
ciplina sportivă pe care o practici.
Start în competiţie

94
 Capitolul 13

Cap. 13 Regulamentul de Obiective

concurs/competiţie

– să recunoşti structura de
bază a unui regulament
Orice concurs sau competiţie se organizează şi se desfăşoară pe de concurs/com­petiţie;
baza unui REGULAMENT elaborat de către forul organizator. – să elaborezi un regula-
Importanţa unui regulament de concurs/competiţie constă în ment de concurs/com­
petiţie.
faptul că el oferă participanţilor toate datele referitoare la organizarea
şi desfăşurarea concursului/competiţiei.
Un regulament de concurs/competiţie are, de regulă, structura
prezentată în fig. 13.1.
Pentru a lua contact cu ceea ce conţine un regulament de concurs/
competiţie, s-a ales, spre exemplificare, din disciplina sportivă box,
„Regulamentul Campionatului Naţional de Seniori pentru anul 2008”. Structura regulamentului de
concurs/competiţie

��������������������������
��������������������������������������������������������������
�������������������������� ���������������������������������������������������
����������������������������������������������������������������������������������������������������������������������
���������������������������������������������������� forul organizator

denumirea concursului/
������������� competiţiei
������������������������������
����������������� scopul

perioada şi locul desfăşurării

��������� participanţi
������������������������������������������������������������������������������������������������
înscrieri
����������������������������������������������������������������������������������������������������
������������������������������������������������
organizare (şedinţă tehnică,
������������������������������ validare, vizită medicală etc.)

����������������������������������������������������������������������������������������������������� titluri şi premii

������������������������������������
���������������������������������������������������������������������������������������������������� condiţii financiare
������������������������������������������������������������
dispoziţii finale
�����������������
�� � ���������� � �� � �� � ��������� � ������� � �������������� � �� � ��� � ���� � ������� � �� � ����������
��������������������������������������������������� Fig. 13.1.
�����������������������������������������������������������������������
�� �� � ������� � �� � � � ��������� � ����� � ����������� � �������� � �� � �������� � �� � ��� � �������� � �� � ����������
����������������������������������������������������������������������������������������������������
������������������������������������������������������������������������������������
������������������������������������������������������������������������������������������������������
������������������������������������������������������������������������������������������������

��������������

�����������������������������������������������������������������������������������������������������
�����������������������������������������������������������������������������
������� � �� � ��������� � ������ � �� � ������������ � �������� � �� � �� � ���������� � ��������� � �� � ���������
������������
��������������������������������������������������������������������
����������������
������������������������
�������������������������������������������������������� Sunt succese care te înjosesc
şi înfrângeri care te înalţă.
(N. Iorga)
�����������������������������������������������������������������������������������������������
��������������������������������������

������������������������������������������������������������������������������������������
���������������������������������������������������������������

95
 Pregătire sportivă teoretică
������������������
���������������������������������������
�������������������������������� ���������������������������������������������� �������������������������������������������������������
���������������������������������������������������������������������������������������������������
���������������������
���������������������������������
����������������������������������������������������������������������������������������������
�����������������������������������������������������������������������������������������������������
����������� �������������������������������������������������������������������
����������������������������������������������������������������������������������������� ������������������������������������������������������������������������������������������������������
������������������������������������������������������������������������������������������������������
������������������������� ��������������������������������������������������������������������
�������������������������������������������������������������������������������������������� ����������������������������������������������������������������������������������������������������
������������������������������������������������������������������������������������������������������������� ��������������������������������������������������������������������������������������������������������
��������������������������������������������������������������������������������������
��������������������������������������������������������������������������������������������������������
���������������������
����������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������� ��������������������������������������������������������������������������������������������������������
��������������������������������������������������������������������������������������������������������������������� ��������
���������������������������������������������������������������������
����������������������������������������� ��������� � �� � ������� � �� � ����� � ���� � �� � ����� � ��������� � ��������� � ������� � ���� � ����
�����������������
����������������������������������������������������������������������������������
���� ���� ������� ������ ����� ����� ����������
��� �������� �����������
������������������������

� �����������������������������������������������������������������������������
� ����������������������������������������������������������������������������
���������������������������������������������������������������������������������������������
�
� �����������������������
� ����������� � �������� � �� � ��� � � � ��������� � ���������� � ��������� � �� � ����� � ���������� � ����������
� ��������������������������������������������������������������������������������������������������������
������������������������������������������
� ����������������������������������������������������������������������������������������������������������
� ��������������������������������������������������������������������������������������
�������������������������������������������������������������������������������������������������������
�
�������������������������������������������������������������������������������������������������������
�� �������������������������������
�� ���������� ��������������������������������������������������������������������������������������������
�����������������������������������������������������������������������������������������������������������
�� �������������������������������������������������������������
�� ����������������������������������������������������������������������������������������

���������������� ���������������� ��������������������������

������������������� ��������������� ���� �������������������������

��������������� ������������� ���������������������� ������������������ �����������

��������������������� �����������������

������������������������������������������������������������
�����������������������������������������������������������

are şi fixare
Recapitul
● Importanţa unui regulament de concurs/competiţie constă
în faptul că el oferă participanţilor toate datele referitoare la
organizarea şi desfăşurarea concursului/competiţiei.
● Un regulament de concurs/competiţie are, de regulă, urmă­
toa­rea structură: forul organizator, denumirea concursului/
competiţiei, scopul, perioada şi locul des­fă­şurării, participanţi,
înscrieri, organizare (şedinţă teh­nică, validare, vizită me­dicală
etc.), titluri şi premii, condiţii financiare, dispoziţii finale.

EVALUARE

 Precizează structura de bază a unui regulament de con-

curs/competiţie.
 Elaborează un regulament pentru organizarea unei com­
petiţii la sportul pe care îl practici.

96
 Capitolul 14

Cap. 14 Comisiile de organizare a Obiective

competiţiilor sportive

– să identifici structura şi
sistemul de desfăşurare
a activităţii comisiilor de
organizare a competiţiilor
14.1. Etape în organizarea competiţiilor sportive sportive;
– să prezinţi atribuţiile fie­
Competiţiile sportive, indiferent de nivelul de clasificare şi de
cărei comisii de organi­
disciplina sportivă, trebuie să fie organizate în cel mai bune condiţii.
zare;
Din acest motiv, se impune respectarea următoarelor etape: – să explici relaţiile de
1. Prevederea competiţiei în calendarul competiţional şi obţinerea subor­donare şi colabo-
aprobării conducerii federaţiei, a clubului sau a forului tutelar rare care se instituie la
Această etapă este deosebit de importantă, deoarece finanţarea nivelul sistemului de or-
este asigurată de aceste foruri. ganizare a competiţiilor
2. Asigurarea patronajului competiţiei şi a sponsorilor acesteia sportive;
Implică obţinerea acordului unor instituţii sau personalităţi sub – să apreciezi rolul comi-
egida cărora se va desfăşura competiţia, precum şi asigurarea prin siilor de organizare a
sponsorizare a fondurilor şi a materialelor necesare. competiţiilor sportive.
3. Elaborarea şi trimiterea anunţului iniţial şi a invitaţiilor
Anunţul trebuie să precizeze următoarele elemente: denumirea
competiţiei (de exemplu, Cupa Primăverii la baschet); locul de
desfăşurare (localitatea, baza sportivă); durata competiţiei (data şi
ora sosirii, durata efectivă, data plecării participanţilor); categoriile de
sportivi care pot participa; modul de desfăşurare a concursului (sistem
eliminatoriu, turneu etc.); regulile concursului (numai dacă sunt unele
în plus sau dacă se fac excepţii de la regulamentele internaţionale sau
naţionale în vigoare); conducerea concursului (director de concurs,
arbitri, operatori, asistenţi etc.); premiile; cazarea, transportul şi masa;
data limită de înscriere.
4. Pregătirea propriu-zisă a competiţiei
Cuprinde următoarele activităţi:
– transmiterea informaţiilor către mijloacele media, pentru
popula­rizarea evenimentului;
– pregătirea arenelor pentru desfăşurarea concursului (dotarea
cu aparatura şi cu instalaţiile necesare pentru concurs şi pentru Cu cât este mai grea
antrenamente); încercarea, cu atât mai
– stabilirea momentelor de intrare a participanţilor în arenă (pe mare este gloria după ce o
ore, minute şi secunde); afişarea la vestiare, precum şi la locul depăşeşti.
(Epicur)
de cazare şi de masă, a echipelor şi a orelor de desfăşurare a
meciurilor;
– numirea secretariatului şi a operatorilor care să difuzeze
informaţiile către conducerile echipelor şi către participanţi;
– asigurarea transportului de la aeroport sau gară la locul de ca-
zare şi de la acesta la baza sportivă şi de antrenament;
– asigurarea asistenţei medicale în toate zonele de desfăşurare
a competiţiei;
– asigurarea ordinii şi a siguranţei sportivilor, a oficialilor şi a
publicului;
– stabilirea protocolului de premiere şi a persoanelor care o vor
face, precum şi asigurarea numărului necesar de asistenţi;

97
 Pregătire sportivă teoretică

– pregătirea festivităţilor de deschidere şi a celor de închidere;

– asigurarea spaţiilor pentru desfăşurarea şedinţelor tehnice şi
efectuarea tragerilor la sorţi (dacă este cazul);
– asigurarea spaţiilor necesare comisiilor antidoping.
Toate aceste sarcini, precum şi altele care mai pot fi adăugate în
funcţie de particularităţile competiţiei şi ale ramurii de sport, cad în
responsabilitatea unei comisii de organizare. Această comisie, condusă
de un preşedinte şi alcătuită din câte un reprezentant pentru fiecare
problemă sau compartiment, va lucra pe baza unui program cu termene
precise, care vor fi controlate permanent de preşedintele comisiei şi de
alţi reprezentanţi.
5. Desfăşurarea competiţiei
Comisia de organizare va continua să-şi manifeste atributele pe
toată durata competiţiei, asigurând şi controlând tot timpul modul
de realizare a sarcinilor. Un rol important îl are subcomisia de arbitri,
condusă de un arbitru principal, care asigură respectarea întocmai a
regulamentului de concurs.
În timpul concursului va funcţiona şi un birou sau o subcomisie de
rezolvare a contestaţiilor.
6. Încheierea competiţiei şi analiza desfăşurării acesteia
Încheierea competiţiei presupune mai multe operaţii şi activităţi,
după cum urmează:
– întocmirea proceselor-verbale de către subcomisiile de orga­ni­
zare;
– decontarea contractelor încheiate, efectuarea plăţilor;
– înapoierea aparaturii închiriate, a mijloacelor de transport etc.;
Trofee şi diplome – eliberarea spaţiilor de antrenament şi concurs;
– întocmirea raportului final (analiza competiţiei) şi prezentarea
acesteia factorilor în drept şi presei;
– evidenţierea şi premierea specialiştilor participanţi la organi­zare.

14.2 Componenţa şi atribuţiile comisiilor de organizare

Componenţa comisiilor de organizare a unei competiţii sportive

este prezentată în figura 14.1.

Pierderile te vor ajuta să

preţuieşti ceea ce ai: gustul
înfrângerii face victoria mai
dulce.

Fig. 14.1. Sistemul de desfăşurare a activităţii comisiilor de organizare a unei competiţii

sportive (după A. Păunescu, 2008)

 Directorul de concurs/competiţie are următoarele atribuţii:

● coordonează organizarea şi desfăşurarea concursului/com­
petiţiei;
● stabileşte componenţa nominală a secretariatului de concurs/
competiţie;

98
 Capitolul 14
● desemnează preşedinţii comisiilor implicate în organizarea şi
desfăşurarea concursului/competiţiei;
● coordonează, controlează şi îndrumă activitatea comisiilor de
organizare a concursului/competiţiei;
● urmăreşte respectarea de către participanţi a prevederilor re­
gulamentare;
● întocmeşte şi propune spre aprobare forului de organizare a
concursului/competiţiei necesarul de materiale pentru buna
desfăşurare a concursului/competiţiei;
● propune spre avizare, forului de organizare a concursului/
competiţiei, regulamentul de concurs;
● prezidează şedinţa tehnică a concursului/competiţiei;
● asistă zilnic la reuniunile de concurs şi analizează, după caz,
deficienţele de natură organizatorică şi materială, luând
măsurile ce se impun;
● validează măsurile propuse de către comisia de contestaţii;
● avizează rezultatele înregistrate;
● avizează raportul final al concursului/competiţiei şi îl transmite
spre aprobare forului de organizare a concursului/competiţiei.
 Secretariatul de concurs/competiţie are următoarele atribuţii:
● asigură logistica necesară organizării şi desfăşurării concursu-
lui/competiţiei;
● organizează şedinţa tehnică a concursului/competiţiei;
● întocmeşte procesul-verbal al şedinţei tehnice;
● ţine evidenţa rezultatelor concursului/competiţiei;
● transmite directorului de concurs deficienţele constatate în or-
ganizarea şi desfăşurarea concursului/competiţiei;
● transmite documentele de concurs la comisia de validare;
● primeşte eventualele contestaţii şi le transmite spre analiză Şedinţă de comisie
comisiei de contestaţii;
● comunică participanţilor rezultatele analizării contestaţiilor;
● primeşte rezultatele înregistrate şi întocmeşte clasamentele fi-
nale;
● completează documentele pentru premierea câştigătorilor con-
cursului/competiţiei;
● organizează festivitatea de premiere;
● elaborează raportul final al concursului/competiţiei şi îl trans-
Să urmăreşti un scop fără
mite spre avizare directorului de concurs/competiţie. oprire, acesta este secretul
 Comisia de programare are următoarele atribuţii: succesului.
● elaborează regulamentul de concurs şi îl înaintează directorului (Anna Pavlova)
de concurs/competiţie;
● transmite din timp cluburilor regulamentul de concurs;
● informează cluburile despre eventualele modificări ale regula-
mentului de concurs;
● asigură asistenţa medicală la concurs/competiţie;
● aplică sistemul de concurs/competiţie stabilit;
● primeşte din partea comisiei de validare listele cu sportivii
validaţi pentru a participa în concurs/competiţie;
● efectuează tragerea la sorţi;
● programează sportivii/echipele pe reuniuni şi ore;
● afişează programul concursului/competiţiei;
● elaborează raportul de desfăşurare a activităţii comisiei şi îl
înaintează secretariatului de concurs/competiţie.
 Comisia de înscriere are următoarele atribuţii:
● primeşte din partea cluburilor listele cu sportivii participanţi în
concurs/competiţie;

99
 Pregătire sportivă teoretică

● înscrie în concurs/competiţie sportivii, conform listelor primite

de la cluburi;
● confirmă cluburilor înscrierea sportivilor în concurs/competiţie;
● transmite comisiei de validare listele cu sportivii înscrişi în con-
curs/competiţie;
● elaborează raportul de desfăşurare a activităţii comisiei şi îl
înaintează secretariatului de concurs/competiţie.
 Comisia de validare are următoarele atribuţii:
● verifică documentele solicitate cluburilor, necesare participării
în concurs/competiţie;
● verifică legitimaţiile de sportiv ale celor înscrişi în concurs/
competiţie, asigurându-se de existenţa avizului medical, a vizei
anuale;
● verifică dreptul de participare potrivit regulamentului de con-
curs (rezultate la faze anterioare, cerinţe de vârstă etc.);
● răspunde în cazul în care sunt depistaţi concurenţi care nu
îndeplinesc condiţiile cerute;
● comunică la şedinţa tehnică numele sportivilor fără drept de
participare, motivele şi măsurile ce se impun;
● elaborează raportul de desfăşurare a activităţii comisiei şi îl
înaintează secretariatului de concurs/competiţie.
 Comisia de arbitri are următoarele atribuţii:
● stabileşte şi înregistrează corpul de arbitri pentru concurs/
competiţie;
● elaborează programul arbitrilor pentru etapele concursului/
Brigadă de arbitri competiţiei;
● pregăteşte materialele tehnice (fişe de arbitraj, sisteme de no-
tare etc.) în vederea desfăşurării în condiţii regulamentare a
concursului/competiţiei;
● verifică echipamentul de concurs al sportivilor, care trebuie să
fie în concordanţă cu cerinţele regulamentelor de concurs;
● urmăreşte respectarea de către arbitri a regulilor prevăzute de
regulamentul de arbitraj;
● elaborează raportul de desfăşurare a activităţii comisiei şi îl
înaintează secretariatului de concurs/competiţie.
 Comisia de contestaţii are următoarele atribuţii:
– primeşte de la secretariatul de concurs/competiţie contestaţiile,
Lumea nu e a celor modeşti, ci
a celor energici.
analizează şi propune spre validare directorului de concurs/
(D. Alighieri) competiţie măsurile care se impun;
– elaborează raportul de desfăşurare a activităţii comisiei şi îl
înaintează secretariatului de concurs/competiţie.

are şi fixare
Recapitul

 Organizarea competiţiilor presupune:

1. Prevederea competiţiei în calendarul competiţional şi obţi­
nerea aprobării conducerii federaţiei, a clubului sau a forului
tutelar
2. Asigurarea patronajului competiţiei şi a sponsorilor acesteia
3. Elaborarea şi trimiterea anunţului iniţial şi a invitaţiilor
4. Pregătirea propriu-zisă a competiţiei

100
 Capitolul 14
5. Desfăşurarea competiţiei
6. Încheierea competiţiei şi analiza desfăşurării acesteia
 S istemul de desfăşurare a activităţii comisiilor de organizare
a unei competiţii sportive are următoarea componenţă:
– directorul de concurs/competiţie;
– secretariatul de concurs/competiţie;
– comisia de programare;
– comisia de înscriere;
– comisia de validare;
– comisia de arbitri;
– comisia de contestaţii.

Evaluare

 Enumeră comisiile de organizare a competiţiilor sportive

şi stabileşte raportul de funcţionalitate dintre acestea.
 Precizează atribuţiile fiecărei comisii.
 Elaborează anunţul iniţial pentru o competiţie sportivă, la
alegere.
 Precizează cum se popularizează o competiţie sportivă şi
care sunt factorii şi organele de cooperare pentru buna
organizare şi desfăşurare a competiţiei.

În ziua victoriei nu uita să-ţi

aminteşti şi de înfrângerile
anterioare.
(Tudor Muşatescu)

101
 Bibliografie

1. Alexandrescu, C.; Creţu, A. (1994) – Igiena educaţiei fizice şi sportului, ANEFS, Bucureşti;
2. Athens 2004 – All The Medalists, LAS-MULTIMEDIATIONS, Kalithea – Athens;
3. Beyer, E. (1987) – Dictionary of Sport science, Verlag Karl Hofmann;
4. Bota, C. (2000) – Ergofiziologie, Editura Globus, Bucureşti;
5. Ciucurel, C. (2005) – Fiziologie, Editura Universitaria, Craiova;
6. Creţu, A. (1998) – A.B.C-ul primului ajutor medical, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti;
7. Dragnea, A. (1984) – Măsurarea şi evaluarea în educaţie fizică şi sport, Editura Sport-Turism, Bucureşti;
8. Dragnea, A. (1996) – Antrenamentul sportiv, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti;
9. Dragnea, A. (2006) – Elemente de psihosociologie a grupurilor sportive, Editura CD PRESS, Bucureşti;
10. Dragnea, A. şi colab. (2000) – Teoria educaţiei fizice şi sportului, Editura Cartea Şcolii, 2000, Bucureşti;
11. Dragnea, A.; Bota, A. (1999) – Teoria activităţilor motrice, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti;
12. Dragnea, A.; Teodorescu-Mate S. (2002) – Teoria Sportului, FEST, Bucureşti;
13. Drăgan, I. (1989) – Practica medicinii sportive, Editura Medicală, Bucureşti;
14. Epuran, M. (1968) – Psihologia sportului, Editura C.N.E.F.S., Bucureşti;
15. Fântâneanu, E. (2001) – România la Jocurile Olimpice. Atena 1896 – Sydney 2000, Departamentul pentru Comunicare
al Guvernului României, Bucureşti;
16. Georgescu, M. (1977) – Controlul medical şi primul ajutor medical, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti;
17. Georgescu, M.; Drăgan, I.; Stănescu I. (1964) – Probleme medicale ale antrenamentului sportiv, Editura Uniunii de
Cultură Fizică şi Sport, Bucureşti;
18. Hotărârea Guvernului nr. 884/2001, cu aprobarea Regulamentului de punere în aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 69/2000,
Bucureşti;
19. Ifrim, M. (1986) – Antropologie motrică, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti;
20. Kiriţescu, C.N. (1938) – Palestrica;
21. Kiriţescu, C.N. (1964) – Palestrica, Editura UCFS, Bucureşti;
22. Kosemdiak, J., Lasinski, G. (1988) – Bazele sistemice ale programării antrenamentului sportiv. În Sportul de performanţă,
nr. 273, Editura C.N.E.F.S., Bucureşti;
23. Legea Educaţiei Fizice şi Sportului, nr. 69/2000, republicată cu modificările şi completările ulterioare, Bucureşti;
24. Legea Învăţământului, nr. 84/1995 – republicată cu modificările şi completările ulterioare, Bucureşti;
25. MANO, R. (1986) – Aprecierea calităţilor motrice la sportivii juniori. În Sportul la copii şi juniori, vol. LXIII,
Editura C.N.E.F.S., Bucureşti;
26. Platonov, N.V. – L’entraînement sportif. Théorie et méthodologie, éd. ����
II, éditions Révue E.P.S., Paris, 1991;
27. Anghel, V. (2002) – România la Jocurile Olimpice – Editura Regia Autonomă Monitorul Oficial, Bucureşti;
28. Tudor, V. (1999) – Capacităţile condiţionale, coordinative şi intermediare – componente ale capacităţii motrice,
Editura RAI-Coresi, Bucureşti;

103
 29. Tudor, V. (2005) – Măsurare şi evaluare în cultură fizică şi sport, Editura Alpha,
Bucureşti;
30. Weineck, J. (1983) – Manuel d’entraînement sportif, Editions Vigot, Paris;
31. Zisulescu, Ş. (1978) – Aptitudini şi talent, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti;
32. [Link]
33. [Link]
34. [Link]

104
 Cuprins

Cuvânt-înainte............................................................................................................ 3

Cap. 1 Sportul de performanţă contemporan......................................................... 4

1.1 Definiţie. Perspective şi funcţii......................................................................... 4
1.2 Caracteristicile sportului de
performanţă contemporan............................................................................... 5
1.3 Tendinţe în antrenamentul sportiv contemporan................................................. 8

Cap. 2 Comunicare şi informare în sport...............................................................12

2.1. Termeni de specialitate..................................................................................12
2.2 Surse de documentare scrise şi audiovizuale.....................................................14
2.2.1 Concepte şi definiţii.......................................................................................15
2.2.2 Tipologia informaţiei documentare...................................................................15
2.2.3 Clasificarea surselor de documentare...............................................................16
2.2.4 Centrele de documentare şi informare.............................................................16
2.3 Informare şi comunicare pe internet................................................................17
2.3.1 Despre internet ...........................................................................................17
2.3.2 Internetul – mijloc de informare şi
comunicare..................................................................................................17
2.3.3 Adrese WEB şi de e-mail................................................................................19

Cap. 3 Relaţia dintre pregătire, competiţie

şi refacere..................................................................................................22
3.1. Antrenamentul şi competiţia...........................................................................22
3.2. Relaţia antrenament–competiţie–refacere.........................................................24

Cap. 4 Forma sportivă şi periodizarea

antrenamentului........................................................................................27
4.1 Forma sportivă ............................................................................................27
4.2 Periodizarea antrenamentului ........................................................................29
4.2.1 Conţinutul, durata şi structura perioadei
pregătitoare.................................................................................................29
4.2.2 Conţinutul, durata şi structura perioadei
competiţionale..............................................................................................31
4.2.3 Conţinutul, durata şi structura perioadei
de tranziţie..................................................................................................32

Cap. 5 Structura antrenamentului sportiv.............................................................34

5.1 Generalităţi..................................................................................................34
5.2 Stabilirea unităţilor structurale........................................................................34
5.3 Macrociclul în antrenamentul sportiv . .............................................................35
5.4 Mezociclurile în antrenamentul sportiv.............................................................37
5.5 Microciclurile în antrenamentul sportiv.............................................................38
5.6 Lecţia de antrenament...................................................................................41
5.6.1 Structura generală a lecţiei ...........................................................................42
5.6.2 Tipuri şi variante de lecţii...............................................................................42

105
Cap. 6 Planificarea antrenamentului sportiv.........................................................45
6.1 Planul anual de antrenament..........................................................................45
6.2 Planul de pregătire pe mezociclu ....................................................................51
6.3 Planul de pregătire pe microciclu.....................................................................53
6.4. Planul de lecţie ............................................................................................55

Cap. 7 Forme de pregătire centralizată organizate

în condiţii naturale speciale.......................................................................57
7.1 Forme de pregătire centralizată......................................................................57
7.2 Antrenamentul la altitudine...........................................................................58
7.3 Antrenamentul în condiţii variate
de temperatură............................................................................................58

Cap. 8 Metode şi tehnici de dezvoltare

a capacităţilor coordinative........................................................................61
8.1 Generalităţi..................................................................................................61
8.2 Capacităţile coordinative: definiţii şi
forme de manifestare....................................................................................61
8.3 Componentele capacităţii coordinative.............................................................63
8.4 Factori care condiţionează capacităţile
coordinative.................................................................................................64
8.5 Metodologia dezvoltării capacităţilor
coordinative ................................................................................................65
8.6 Procedee metodice pentru
dezvoltarea capacităţilor coordinative..............................................................66
8.7 Instrumente şi teste utilizate în
evaluarea capacităţilor coordinative.................................................................68

Cap. 9 Mobilitatea şi supleţea – calităţi ale

aparatului articular şi musculo-ligamentar.................................................72
9.1 Definiţii şi forme...........................................................................................72
9.2 Factori care influenţează mobilitatea şi supleţea................................................73
9.3 Metodica dezvoltării mobilităţii şi a supleţei......................................................73
9.4 Evaluarea mobilităţii şi a supleţei....................................................................75

Cap. 10 Criterii de evaluare – probe de control.......................................................77

10.1 Pregătirea sportivă practică în planul cadru
de învăţământ..............................................................................................77
10.2 Evaluarea în pregătirea sportivă practică..........................................................78
10.3 Evaluarea şi aprecierea într-o disciplină sportivă...............................................79
10.4 Evaluarea şi examinarea elevilor
din învăţământul sportiv................................................................................80
10.4.1 Probele pentru evaluarea performanţelor
în pregătirea tehnică a atleţilor.......................................................................80
10.4.2 Atletism – selecţia pentru constituirea clasei a V-a.............................................82

Cap. 11 Conducerea lecţiei de antrenament sportiv

şi organizarea exersării.............................................................................85
11.1 Forme de comunicare în cadrul lecţiei..............................................................85
11.1.1 Comunicarea verbală.....................................................................................85
11.1.2 Comunicarea nonverbală................................................................................86
11.2 Conducerea lecţiei.........................................................................................87

106
Cap. 12 Sistemul competiţional şi
programarea concursurilor........................................................................90
12.1 Sistemul competiţional. Clasificarea competiţiilor...............................................90
12.2 Programarea concursurilor ............................................................................92

Cap. 13 Regulamentul de concurs/competiţie.........................................................95

Cap. 14 Comisiile de organizare

a competiţiilor sportive..............................................................................97
14.1. Etape în organizarea competiţiilor sportive.......................................................97
14.2 Componenţa şi atribuţiile comisiilor de organizare.............................................98

Bibliografie..............................................................................................103

107