Arghezi – Testament

1. Opera literară Testament de Tudor Arghezi este o artă poetică modernă pentru că
poetul devine, în concepţia lui Arghezi, un născocitor, iar poezia presupune meşteşugul, truda
creatorului.( Ca să schimbăm, acum, intâia oară/Sapa-n condei şi brazda-n calimară/Bătrânii au
adunat, printre plavani/Sudoarea muncii sutelor de ani/.Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite/Eu
am ivit cuvinte potrivite/Şi leagane urmaşilor stăpâni).

Pe de altă parte, creaţia artistică este atât produsul inspiraţiei divine, cât şi al tehnicii poetice.
( (.Slovă de foc şi slovă faurită/Împarechiate-n carte se mărită,/Ca fierul cald îmbrăţişat în
cleşte.).

Un alt argument în favoarea modernităţii poeziei este faptul că Arghezi introduce în literatura
română, prin această creaţie literară, estetica urâtului, arta devenind un mijloc de reflectare a
complexităţii aspectelor existenţei şi o modalitate de amendare a răului. (Şi, frământate mii de
săptămâni/Le-am prefecut în versuri şi-n icoane,/Făcui din zdrenţe muguri şi coroane./Veninul
strâns l-am preschimbat în miere,/Lăsând întreaga dulcea lui putere ).

Valorificarea diferitelor straturi lexicale în asocieri surprinzătoare,

strofele inegale ca număr de versuri,

cu metrica şi ritmul variabile, sunt tot atâtea argumente în favoarea modernităţii poeziei.

2. Tema poeziei o reprezintă creaţia literară în ipostaza de meşteşug, creaţie lăsată ca

moştenire unui fiu spiritual. Textul poetic este conceput ca un monolog adresat de tată unui fiu
spiritual căruia îi este lăsată drept unică moştenire „cartea", metonimie care desemnează opera
literară.

O prima secventa in care este evidentiata tema face referire la ipostaza artistului care isi
asuma constient rolul unui deschizator de drumuri spre [Link] doua metafore-sapa si
brazda se refera la munca fizica si metaforele condei si calimara devin sugestii pentru munca
[Link] arghezian isi identifica poezia cu truda taranilor, poezia nu inseamna
numai inspiratie, talent, dar si truda, efort.

O alta secventa surprinde conditia artistului care si asuma constient rolul mesianic, el este o
voce menita a da glas, in propria creatie, suferintei de veacuri a strabunilor:A robilor cu saricile
pline/De osemintele varsate in mine. Condiţia poetului este redată în versul „Robul a scris-o,
Domnul o citeşte"; artistul este un „rob", un truditor al condeiului şi se află în slujba cititorului,
„Domnul.

.3. Concepte

Discursul liric, având un caracter adresat, lirismul subiectiv se realizează prin atitudinea poetică
transmisă în mod direct şi, la nivelul expresiei, prin mărcile subiectivităţii: pronumele personale,
adjectivele posesive, verbele la persoana I şi a Ii-a singular, alternând spre diferenţiere cu
persoana a IlI-a, topica afectivă (inversiuni şi dislocări sintactice),. în poezie, eul liric apare în
mai multe ipostaze: eu/ noi, eu/ tatăl -fiul (în dialogul imaginar iniţial), „de la străbunii mei până
la tine" (în relaţia „străbunii" - eu - tu), Robul - Domnul (în finalul poeziei).

Titlul poeziei are o dublă accepţie: una denotativă şi alta conotativă. In sens propriu
(denotativ), cuvântul-titlu desemnează un act juridic întocmit de o persoană prin care aceasta îşi
exprimă dorinţele ce urmează a-i fi îndeplinite după moarte, mai cu seamă în legătură cu
transmiterea averii sale.. Astfel ,creaţia argheziană devine o moştenire spirituală adresată
urmaşilor-cititori sau viitorilor truditori ai condeiului.

Textul poetic este structurat în şase strofe cu număr inegal de versuri, încălcarea regulilor
prozodice fiind o particularitate a modernismului.

Discursul liric este organizat sub forma unui monolog adresat/ dialog imaginar între tată şi fiu,
între străbuni şi urmaşi, între rob şi Domn, tot atâtea ipostaze ale eului liric. Metafora „carte" are
un loc central în această artă poetică, fiind un element de recurenţă.

Termenul „carte" are rol în organizarea materialului poetic şi semnifică, pe rând, în succesiunea
secvenţelor poetice: realizarea ideii poetice a acumulărilor spirituale; poezia este rezultatul
trudei, „treaptă", punct de legătură între predecesori şi urmaşi, valoare spirituală, rezultat al
sublimării experienţei înaintaşilor - „hrisovul cel dintâi; „cuvinte potrivite"; „Slova de foc şi
slova făurită/ împerecheate-n carte se mărită" (definiţie metaforică a poeziei, în egală măsură har
şi meşteşug); „Robul a scris-o, Domnul o citeşte" (relaţia autor- cititor).

Condiţia poetului este concentrată în versul: „decăt un nume adunat pe-o carte", iar poezia
apare ca bun spiritual şi peren: „Nu-ţi voi lăsa drept bunuri după moarte...". Metafora „seara
răzvrătită" face trimitere la trecutul zbuciumat al strămoşilor, care se leagă de ge- neraţiile
viitoare, prin „carte", creaţia poetică, treaptăa prezentului: „In seara răzvrătită care vine/ De la
străbunii mei până la tine"..

De asemenea, poetul se înfăţişează ca o verigă în lanţul temporal al generaţiilor, cărora,

începând cu fiul evocat în poem, le transmite moştenirea, opera literară. Cartea este „o treaptă" în
desăvârşirea cunoaşterii.

Ideea centrală din cea de-a treia strofa este transformarea poeziei într-o lume obiectuală.
Astfel „sapa", unealtă folosită pentru a lucra pământul, devine „condei, unealtă de scris, iar
„brazda" devine „călimară", munca poetului fiind numai ca material întrebuinţat altfel decât a
înaintaşilor lui ţărani

Strofa a patra debutează cu o confesiune lirică: „Am. luat ocara şi torcând uşure/ Am pus-o
când să-mbie, când să-njure". Poetul poate face ca versurile lui să exprime imagini sensibile, dar
şi să stigmatizeze răul din jur („să înjure"), arta având funcţie cathartică şi, în acelaşi timp,
moralizatoare

In strofa a cincea apare ideea transfigurării socialului în estetic prin faptul că durerea, revolta
socială sunt concentrate în poezie, simbolizată prin „vioară", instrument mult mai reprezentativ
pentru universul ţărănesc decât clasica lira.

Ultima strofa evidenţiază faptul că muza, arta contemplativă, „Domniţa", „pierde" în favoarea
meşteşugului poetic: „întinsă leneşă pe canapea,/ Domniţa suferă în cartea mea". Poezia este atât
rezultatul inspiraţiei, al harului divin „slova de foc, cât şi rezultatul meşteşugului, al trudei
poetice „slova făurită": „Slova de foc şi slova făurită/ împărechiate-n carte se mărită/ Ca fierul
cald îmbrăţişat în cleşte".

Nivelul lexico-semantic - acumularea de cuvinte nepoetice, care dobândesc valenţe

estetice (de exemplu: „bube, mucegaiuri şi noroi, „ciorchin de negf); - valorificarea diferitelor
straturi lexicale în asocieri surprinzătoare: arhaisme (hrisov), regionalisme (grămădii), cuvinte şi
expresii populare (gropi, răpi, pe brânci, plăvani, vite, zdrenţe), termeni religioşi (cu credinţă,
icoane, Dumnezeu, izbăveşte), neologisme ( obscur) .

Nivelul stilistic - materialitatea imaginilor artistice, conferind forţa de sugestie a ideii, se

realizează prin fantezia metaforică, asocierile semantice inedite; - înnoirea metaforei, comparaţia
inedită („împerecheate-n carte se mărită/ Ca fierul cald îmbrăţişat în cleşte"), epitetul rar („seara
răzvrătită", „dulcea lui putere", „torcând uşure", „Dumnezeu de piatră", „durerea... surdă şi
amară"), oximoronul („Veninul strâns l-am preschimbat în miere,/ Lăsând întreagă dulcea lui
putere"); - enumeraţia ca figură de stil (de exemplu: „bube, mucegaiuri şi noroi) şi principiul
enumerativ ca modalitate de juxtapunere a succesivelor definiţii poetice ale actului de creaţie sau
al surselor de inspiraţie.

Nivelul prozodic - sonorităţi dure ale unui lexic colţuros, sugerând asprimea existenţei şi
truda căutării; - versificaţia (între tradiţie şi modernitate): strofe inegale ca număr de versuri, cu
metrica şi ritmul variabile, în funcţie de intensitatea sentimentelor şi de ideile exprimate, dar se
conservă rima împerecheată.