III. Radiatia solara.

Procese radiative la suprafata terestra si in atmosfera

1. Soarele ca sursa de radiatii

Prin razele sale, Soarele revarsa in spatiul inconjurator cantitati enorme de energie din
care insa Pamantul nu intercepteaza, din cauza indepartarii sale, decat a 2-a miliarda parte.
Aceasta este totusi suficienta pentru a face din Soare, sursa energetica primara a proceselor
geofizice si biologice de pe planeta noastra. Toate izvoarele de energie de pe Pamant: carbunii,
lemnul, petrolul, caderile de apa,etc, cu exceptia energiei atomice, datoreaza existenta tot
energiei primite de la Soare.

Soarele este o masa sferica de gaze, alcatuita din straturile prezentate pe scurt in cele ce
urmeaza:

- fotosfera este partea cea mai profunda, stralucitoare, vizibila cu ochiul liber, sub forma
discului solar. Din cauza temperaturii sale foarte inalte, substantele constitutive se afla in
stare gazoasa. Fotosfera emite spectrul continuu al Soarelui, fiind astfel principala sursa a
radiatiei solare. S-a stabilit ca la suprafata fotosferei, masa gazoasa are temperatura de
6000 grade K, iar in interiorul sau 20000 grade K.
- Stratul absorbant situat intre fotosfera si cronosfera
- Cromosfera este invelisul suprapus fotosferei, transparent, format din gaze incandescente
- Coroana solara este o prelungire a cromosferei pana la distante foarte mari, sub forma
unui mediu din ce in ce mai rarefiat, vizibil in timpul eclipselor sub forma unei lumini
care inconjoara Soarele.

Fizica moderna, explicand procesele care au loc in stele, deci si in Soare, arata ca energia
solara se produce in cursul reactiilor de fuziune nucleara, prin care hidrogenul se transforma in
heliu. In interiorul Soarelui la temperatura amintita, invelisurile electronice ale atomilor se
despart de nuclee, amestecul acestora cu electronii liberi alcatuind astfel o plasma. Nucleele
atomice dezgolite de electroni si in primul rand cele de hidrogen (care se afla in cantitatea cea
mai mare), datorita temperaturii foarte ridicate se deplaseaza cu viteze uriase. Aceasta inlatura
respingerea electrica dintre nuclee si face posibila fuziunea nucleara si aparitia nucleelor de
heliu. Procesul de fuziune este insotit de pierderi de masa a nucleelor si de degajarea unei
cantitati mare de energie. Prin cunoscuta formula a lui Einstein W= mc2, se poate stabili bilantul
energetic al acestei reactii de fuziune. Astfel, se stie ca masa celor doi protoni si neutroni care
alcatuiesc masa de heliu este de 4,0330 u.a.m., iar nucleul rezultat prin fiuziune are masa 4,0038
u.a.m. Se constata deci o pierdere de masa ponderala egala cu 0,029 u.a.m. ceea ce inseamna o
pierdere de 7,2% din masa ponderala initiala („defectul de masa”). Calculat pt un kg de substanta
initiala, defectul de masa este de 7,2g.
 2. Activitatea solara
Totalitatea proceselor care au loc in diferite invelisuri ale Soarelui poarta denumirea de
activitate solara. Ele sunt puse in evidenta de insusi faptul ca suprafata observabila a Soarelui nu
este omogena. Cea mai importanta manifestare a activitatii solare o constituie formarea petelor
solare. Acestea sunt regiuni intinse ale suprafetei fotosferei care apar mai intunecate decat fondul
fotosferei. Prezenta petelor solare indica existenta unui centru activ in acea regiune a soarelui,
constand din niste vartejuri imense, prin care plasma termica din partile mai profunde este
aruncata spre exteriorul fotosferei, racindu-se adiabatic. Din aceasta cauza, temperatura petelor
este cu aprox 1500 grade K mai mica decat cea a fotosferei. Drept consecinta petele solare
radiaza o energie mai mica decat restul fotosferei si de aceea prin contrast par intunecate. In jurul
petelor se gasesc niste regiuni ceva mai stralucitoare decat fondul fotosferei numite facule.

In cromosfera, cele mai importante fenomene sunt protuberantele si eruptiile

cromosferice. Protuberamtele au aspectul unor flacari imense care tasnesc din Soare, ridicandu-
se la inaltimi de sute de mii de km. Ele sunt formate din gaze puternic ionizate. Eruptiile
cromosferice sunt straluciri in jurul faculelor cu durata de o ora, emisii puternice de radiatii
ultraviolete si corpuscule electrizate. Faculele si protuberantele se produc in general impreuna cu
petele solare dar uneori apar si in regiuni ale Soarelui lipsite de pete. Toatea acestea indica mari
perturbatii in Soare, adevarate furtuni solare care cuprind regiuni intinse ale atmosferei solare.
Aceste perturbatii se produc cu o periodicitate de cca 11 ani. In primii 4 ½ ani are loc o crestere
progresiva a nr de pete solare cand se atinge un maxim, apoi o slabire treptata care dureaza 6 ½
ani, cand se inregistreaza un minin. La trei perioade undecenale (33 ani), maximumul de pete
solare este si mai pronuntat iar la cca 100 de ani se produce un maximum mai puternic, secular.
Aceste ciocniri s-au putut constata si i grosimea inelelor anuale ale unor arbori seculari.

3. Principalele legi ale radiatiei termice

a. Marimi caracteristice. Orice corp care are temperatura mai mare de 0 absolut este
capabil sa emita radiatii. Radiatia produsa prin incalzirea corpurilor se numeste radiatie termica.

Soarele este o puternica sursa de radiatii. El emite o mare varietate de radiatii, dar cea
mai mare parte a emisiei sale o constituie radiatia termica.

Pamantul si atmosfera sa emit, de asemenea, radiatii termice.

Cunoasterea proceselor de radiatii si in special a celor privitoare la schimbul de energie

dintre suprafata Pamanatului si atmosfera prezinta o mare importanta in meteorologie.

In studiul radiatiilor se utilizeaza diferite marimi numite marimi radiante. Astfel,

cantitatea de energie radianta de unitatea de suprafata a unui corp in unitatea de timp se numeste
radianta sau putere de emisie. In meteorologie se intrebuinteaza notiunea de intensitatea de
radiatie definita prin cantitatea de energie exprimata in calorii, primita in unitatea de timp, de
unitatea de suprafata dispusa perpendicular pe fasciculul de raze. Notiunea de intensitatea se
poate referi la totalitatea radiatiilor deci la emisia totala sau numai la radiatii de anumite lungimi
de unda.

Daca suprafata unui corp primeste o cantitate de energie radianta de o anumita lungime
de unda Iλ, atunci in general o parte din aceasta energie IλA este absorbita, o alta parte IλR este
reflectata, iar o alta parte IλP trece prin corp.

Un corp care absoarbe toata energia radianta incidenta se numeste corp negru. In cazul
acesta Aλ= 1 si Rλ= Pλ= 0.

Corpul care reflecta integral radiatia incidenta se numeste corp reflectator sau alb iar un
corp care permite trecerea tuturor radiatiilor primite se numeste absolut transparent.

Corpurile din natura nu au asemenea proprietati absolute insa ele se pot incadra, cu o
oarecare aproximatie intr-una din categorile de sus. De exemplu: negrul de fum se apropie foarte
mult de asa numitul corp negru Aλ= 0,95, iar negrul de platina se apropie si mai mult.

b. Legile energiei radiante au o larga aplicabilitate in studierea proceselor si fenomenelor

meteorologice.

Legea lui Kirchhoff se refera la raportul dintre puterea de emisie si puterea de absorbtie a
unui corp, stabilind ca raportul dintre puterea de emisie a unui corp si puterea lui de absorbtie nu
depinde de proprietatile fizice ale corpului, ci numai de temperatura acestuia si de lungimea de
unda a radiatiilor, fiind egal cu puterea de emisie a corpului negru in aceleasi conditii:

Eλ / Aλ = EλN = const

Pentru corpul negru Aλ=1, deci Eλ= EλNgrade.

Potrivit legii lui Kirchhoff:

- puterea de absorbtie a unui corp, la o lungime de unda si temperatura data, este egala cu
puterea sa de emisie, cu alte cuvinte, un corp care absoarbe bine, va radia de asemenea bine;

- la aceeasi temperatura, spectrul de emisie a unui corp este identic cu spectrul sau de
absorbtie, deci corpurile, absorb numai acele radiatii pe care ele insa le pot radia.

Legea lui Stefan- Boltzmann stabileste ca puterea emisiva totala a unui corp negru este
proportionala cu puterea a 4-a a temperaturii absolute a acelui corp.

E = б T4, in care б este o constanta de proportionalitate.

Legea lui Wien, numita si legea deplasarii, se refera la modul cum variaza cu
temperatura, puterea emisiva (intensitatea) pt fiecare radiatie. Produsul dintre lungimea de unda
si temperatura absoluta este un nr constant: λT = constant.
 Cu cat temperatura unui corp este mai ridicata, cu atat radiatiile pe care le emite vor avea
o lungime de unda mai scurta si invers.

Schimbarea temperaturii corpului atrage dupa sine schimbarea energiei maxime din
spectrul sau de emisie, precum si modificarea pozitiei maximului. Astfel, cand temperatura
creste, pozitia acestui maxim se deplaseaza catre lungimile de unda mici si curba devine din ce in
ce mai ascutita. De o parte si de alta a acestei lungimi de unda, puterea de emisie scade, mai lent
spre lungimile de unda mari si mai brusc spre cele mici.

Max Planck, pornind de la ipoteza fundamentala a caracterului cuantic al procesului de

radiatie, a reusit sa lichideze impasul in care se gasea fizica clasica la sfarsitul secolului trecut si
a dat o explicare teoretica legii distributiei spectrale a energie considerata pe buna dreptate ca
revolutionara. Planck a introdus in fizica ideea de discontinuitate, extinzand aceasta idee si
asupra notiunii de energie. Premisa de baza de la care porneste Planck este aceea ca atat emisia,
cat si absorbtia de energie radianta poate avea loc numai sub forma de cuante. Energia radianta
emisa sau absorbita de un corp este formata totdeauna dintr-un nr intreg de cuante de energie.
Cuanta elementara a radiatiei rosii nu este egala cu cuanta elementara a celei violete. Marimea
cuantei elementare de energie (ε) pentru o radiatie omogena de o anumita lungime de unda (λ)
este data de formula:

ε = hc / λ, h-constanta lui Planck, c- viteza luminii in vid.

Formula lui Planck permite regasirea formulelor stabilite anterior de Wien si Stefan-
Boltzmann si explicarea distributiei energiei in spectrul solar.

4. Compozitia spectrala a radiatiei solare la limita superioara a

atmosferei
Soarele emite asa cum s-a mai aratat o mare varietate de radiatii. Pe langa radiatia
termica, de natura electromagnetica, Soarele emite si radiatii corpusculare. Radiatia corpusculara
este formata din ioni, protoni, electroni si neutroni de mari energii. In perioada eruptiilor solare
puternice, Soarele emite si radiatii de foarte mari energii, numite radiatii cosmice, exploziile
solare fiind capabile sa accelereze particulele incarcate pana la energii caracteristice radiatiilor
cosmice primare, despre care se credea, pana nu de mult, ca vin in totalitate din cosmos.
Radiatiile corpusculare si cosmice solare, fiind insa in cantitati foarte reduse, transporta
comparativ cu radiatia termica, o cantitate mica de energie si prezinta deci mai putina
importanta.

Spectrul solar extraterestru este alcatuit dintr-o diversitate de radiatii cu lungimi de unda
diferite de la radiatiile γ cu lungimi de unda de ordinul miimilor de A (cu cerc deasupra) sau si
mai scurte si pana la unde de cativa cm, de natura celor hertiene. Multitudinea acestor radiatii se
grupeaza, in functie de lungimea lor de unda si de alte proprietati fundamentale, in diferite
domenii, care poarta denumiri caracteristice.
 Radiatiile corpusculare sunt retinute, in cea mai mare parte in atmosfera, la inaltimi de
peste 100 km, indeplinind un rol esential in producerea unor fenomene caracteristice atmosferei
superioare.

Cele mai importante domenii ale spectrului solar sunt:

- radiatiile ultraviolete, invizibile, care au o actiune chimica pronuntata;

- radiatiile vizibile care cuprind cele 7 culori si in amestec dau lumina alba;

- radiatiile infrarosii, invizibile, care se remarca printr-un efect caloric pronuntat. Data
fiind importanta acestor domenii ale spectrului solar asupra proceselor geofizice si biologice, in
mod obisnuit, notiunea de radiatie solara se refera numai la aceste feluri de radiatii.

Din punct de vedere energetic, diferitele radiatii care alcatuiesc spectrul solar se
deosebesc intre ele. Fiecare componenta a spectrului transporta cu sine o anumita cantitate de
energie. In spectrul solar extraterestru, maximul de energie revine radiatiei cu lungimea de unda
de 4700 A(cu cerc deasupra) respectiv razelor albastre.

Din intreaga cantitate de energie a radiatiei solare, jumatate se propaga prin domeniul
vizibil, 43% prin infrarosu si 7% prin ultraviolet. Iata deci, ca, desi asa cum s-a aratat, energia
cuantei elementare a radiatiilor ultraviolete este mai mare, cantitatea totala de energie transmisa
prin aceste radiatii este totusi foarte mica deoarece nr de cuante emise in unitatea de timp este
mai mic decat cel corespunzator domeniului vizibil si infrarosu.

In ceea ce priveste intensitatea radiatiei solare, la limita superioara a atmosferei, se

considera ca ea ramane neschimbata in toate punctele. Din acest motiv valoare sa exprimata in
calorii a primit denumirea de constanta solara. Conform definitie generale a intensitatii radiatiei
formulata mai inainte prin constanta solara se intelege cantitatea de energie exprimata in calorii
de la Soare in timp de 1 min, pe o suprafata de 1 cm patrat asezata perpendicular pe directia
razelor, la limita superioara a atmosferei. Prin masuratori s-a stabilit ca pt distanta medie dintre
Pamant si Soare constanta solara area valoarea:

I = 1,98 cal/cm [Link]

Din cauza „activitatii” solare si a variatiei distantei Pamant- Soare in timpul anului,
valoarea constantei solare sufera unele oscilatii insa acestea sunt neinsemnate.

5. Radiatia solara in atmosfera si la sol. Influenta atmosferei asupra

radiatiei solare. Radiatia solara directa
In drumul ei prin atmosfera, radiatia solara sufera modificari importante, care afecteaza
atat compozitia spectrala, cat si intensitatea sa. Aceste modificari sunt provocata de absorbtia si
dufuziunea energiei radiante solare de catre aerul atmosferic.
 Absorbtia este produsa in special de gazele cu un continut variabil si mai putin abundent:
ozonul, vaporii de apa si bioxidul de carbon. Ozonul poseda o considerabila capacitate de
absorbtie in cateva domenii ale spectrului, insa principalele benzi de absorbtie sunt situate in
ultraviolet si vizibil. Impreuna cu oxigenul din atmosfera superioara, ozonul produce – prin
absorbtia exercitata – limitarea spectrului solar la suprafata Pamantului, la lungimea de unde de
0,29 μ si contribuie la incalzirea straturilor de aer respective. Bioxidul de carbon produce o
absorbtie puternica in domeniul infrarosu.

Difuziunea radiatiei solare in atmosfera este un fenomen de o deosebita importanta. Aerul

atmosferic reprezinta un mediu optic neomogen(tulbure) si de aceea este capabil sa difuzeze
radiatia solara. Difuziunea radiatiei solare este produsa atat in moleculele de aer, cat si de catre
particulele mai mari (picaturi de apa, cristale de gheata, praf,etc) insa in mod cu totul diferit.

Intensitatea difuziunii depinde de marimea particulelor care difuzeaza si de lungimea de

unda a radiatiilor difuzate. Atunci cand marimea particuleleor nu depaseste lungimea de unde a
radiatiilor (cazul moleculelor de aer) intensitatea difuziunii este conform legii lui Rayleigh,
invers proportionala cu lungimea de unda la puterea a patra.

In temeiul legii lui Rayleigh, radiatiile cu lungimea de unda mai scurta din domeniul
vizibil al spectrului sunt difuzate in atmosfera mult mai intens decat radiatiile cu lungime de
unda lunga. Aceasta explica culoarea cerului senin: in aerul destul de curat, in care predomina
difuzia produsa de moleculele de aer, razele albastru si violet sunt difuzate mai puternic decat
cele rosii si de aceea cerul apare colorat in albastru. Cand atmosfera este mai bogata in
impuritati, cu dimensiuni mai mari decat lungimea de unda a radiatiilor solare, paralel cu difuzia
moleculara, prin difractie, se produce si difuzia de catre aceste particule. In cazul particulelor
mari, fenomenul nu mai urmeaza legea lui Rayleigh, radiatiile fiind difuzate aproape in aceeasi
masura, indiferent de lungimea de unda. Prin suprapunerea radiatiilor difuzate, cerul va aparea de
culoarea albicioasa. Asa se explica si culoarea alba a norilor. Tot din aceasta cauza, in timpul
zilei cerul pare mai albastru la zenit decat la orizont. In schimb, culoarea portocalie-rosie a
cerului la apusul si rasaritul Soarelui este un fenomen mai complicat. Ea se datoreaza atat
fenomenului de difuziune cat si celui de absorbtie a radiatiilor solare de catre atmosfera.
Dimineata si seara, radiatiile solare strabat un drum mai lung prin atmosfera, pe parcursul caruia,
majoritatea undelor scurte sunt absorbite, iar undele lungi ajung sa fie difuzate de particulele cu
diametrul mai mare din atmosfera joasa, imprimand cerului culoarea caracteristica pentru aceste
perioade ale zilei. Asadar culoarea cerului poate oferi indicatii importante privitoare la natura,
dimensiunile si nr particulelor din aer si chiar asupra evolutiei viitoare a vremii.

Daca nu ar fi atmosfera, deci lipsind fenomenul difuziunii, cerul ar aparea negru iar
Soarele ca un glob incandescent cu contur clar.
 Importanta fenomenului de difuziune consta insa si in aceea ca el contribuie, alaturi de
fenomenul absorbtie la extinctia radiatiei solare. In urma difuziei moleculare, radiatia solara
sufera o slabire de 9% din valoarea ei la limita superioara a atmosferei.

Din cele analizate rezulta ca radiatia solara, trecand prin atmosfera, este numai partial
absorbita si difuzata, astfel incat cea mai mare parte ajunge direct la sol purtand numele de
radiatie solara directa.

Radiatia solara directa constituie sursa energetica principala pt suprafata terestra. In

compozitia sa spectrala intra desigur toate acele radiatii din spectrul solar care nu au fost retinute
in atmosfera sau in spatiul cosmic.

In consideratiile facute pana acum cu privire la actiunea factorilor care determina

intensitatea radiatiei solare pe suprafata terestra, exprimarile cantitative s-au referit la cantitatea
acestei radiatii pe unitatea de suprafata dispusa normal pe directia razelor solare. Incidenta
normala a radiatiei solare se realizeaza insa numai in unele cazuri pe suprafata Pamantului. De
aceea, unghiul de incidenta, sub care cad razele de suprafata terestra are un rol important in
modificarea intensitatii radiatiei solare.

Acelasi fascicul de raze incalzeste mai puternic o suprafata atunci cand razele cad
perpendicular decat atunci cand ele cad oblic. In pozitia normala, fasciculul incalzeste o
suprafata egala cu sectiunea sa. Pe masura cresterii oblicitatii, fasciculul se risipeste pe o
suprafata care depaseste din ce in ce mai mult sectiunea sa si de aceea incalzirea este din ce in ce
mai slaba.

Cunoscand intensitatea radiatiei solare directe pe o suprafata asezata perpendicula pe

directia razelor I, se poate stabili o relatie intre aceasta si intensitatea radiatiei pe o suprafata
orizontala I’.

Intensitatea radiatie solare pe o suprafata orizontala este proportionala cu cosinusul

unghiului de incidenta al razelor solare (Legea lui Lambert)

Mersul diurn. Intr-o zi senina sau in care norii nu acopera discul solar, intensitatea
radiatiei solare prezinta un mers caracterizat printr-o oscilatie simpla. Ea incepe cu rasaritul
Soarelui, creste odata cu ridicarea aparenta a acestuia deasupra orizontului, atinge o valoare
maxima la amiaza si scade apoi pana la apus, cand se anuleaza total. Valoarea maximului de la
amiaza, potrivit legii lui Bouguer, este mai mare vara decat iarna si descreste cu latitudinea,
deoarece in timpul verii si la latitudinile mici, in masa atmosferica strabatuta de raze este mai
mica.

Cresterea continutului de impuritati atmosferice, reducand transparenta atmosferei,

determina scaderea intensitatii radiatiei solare directe. Din cauza aceasta chiar in zilele senine,
curba de variatie a intensitatii variatiei solare directe prezinta uneori vara, in timpul amiezei,
cand turbulenta este maxima, o stagnare sau chiar o scadere, iar in zilele cu cerul partial acoperit
de nori, un mers cu totul neregulat.

Cresterea rapida a intensitatii radiatiei solare directe pe o suprafata dispusa normal pe

raze, la inaltimi mici ale Soarelui este determinata, de particularitatile variatiei masei atmosferice
cu inaltimea Soarelui. In cazul suprafetei orizontale, insa aceasta crestere este mai inceata,
deoarece in primele ore dupa rasaritul Soarelui factorul sin h are o valoare mica.

Mersul anual al intensitatii radiatiei directe se studiaza prin intermediul valorilor maxime
de la amiaza. El este determinat de variatiile periodice ale inaltimii Soarelui, precum si de
transparenta atmosferei. Drept urmare, mersul anual prezinta un maximum in ultimele luni ale
primaverii sau in primele luni ale verii si nu in plina cara, cand transparenta este micsorata din
cauza impuritatilor, si un minimum in decembrie cand Soarele are cea mai mica inaltimea
deasupra orizontului.

Aplitudinea variatiei anuale a radiatiei directe este considerabil mai mare pe suprafetele
orizontale si in regiunile cu latitudini mai mari.

Un alt factor care influenteaza radiatia solara directa este nebulozitatea. Norii inferiori cei
mai grosi si compacti anuleaza integral fluxul radiatiei directe. Norii mai inalti si mai putini
densi sunt partial transparenti pt radiatia directa – la inaltimi mari ale Soarelui – insa devin opaci
la inaltimi mai mici ale acestuia. Nebulozitatea nu influenteaza insa numai intensitatea, ci si
durata insolatiei numita obisnuit durata de stralucire a Soarelui. Sub influenta norilor si a cetii,
durata de stralucire reprezinta o mare variabilitate de la o zi la alta si de la un an la altul.
Intensitatea radiatiei solare directe variaza si cu altitudinea; ea creste cu altitudinea deoarece,
paralele cu aceasta scade masa atmosferica si creste transparenta aerului. Cresterea intensitatii
radiatiei directe cu inaltimea este mai inceata in straturile superioare decat in cele inferioare ale
atmosferei inca care este concentrata cea mai mare parte a impuritatilor aerului.

In climatologie, ca si in alte domenii de activitate, intereseaza pe langa intensitatea

radiatiei la un moment dat, si cantitatea totala de energie furnizata de aceasta.

6. Radiatia difuza
In afara de radiatia solara directa, suprafata Pamantului primeste in cursul zilei inca o
cantitate de energie radianta in urma procesului de difuziune a radiatiei solare de catre atmosfera.
Aceasta se numeste radiatie difuza.

Distributia energie in spectrul radiatie difuze se deosebeste de cea a radiatiei solare

directe. Radiatia difuzata de cerul senin este bogata in radiatii cu unda scurta si maximul de
energie se situeaza in domeniul undelor mai scurte decat in spectrul radiatiei directe.

Intensitatea radiatiei difuze se exprima in calorii pe cm patrat/min, iar mersul sau diurn si
anual depinde de o serie de factori ca: inaltimea Soarelui, transparenta aerului, altitudinea,etc.
Astfel pe timp senin, dupa rasaritul Soarelui, cresterea intensitatii radiatiei directe, favorizand o
difuziune din ce in ce mai intensa provoaca o crestere corespunzatoarea radiatiei difuze si
inregistrarea unei valori maxime la amiaza. La inaltimi mici ale Soarelui, in functie de
transparenta atmosferei, radiatia difuza are valori comparabile cu cele ale radiatiei directe, apoi
pe masura ridicarii Soarelui, cresterea radiatiei difuze ramane in urma cresterii intensitatii
radiatiei directe. Maximumul de la amiaza al intensitatii radiatiei difuze, poate reprezenta vara,
pe timp senin, la latitudinile mijlocii, pana la 25% din valoarea maxima corespunzatoare a
intensitatii radiatiei directe.

Nebulozitatea exercita o mare influenta asupra radiatiei difuze.

Transparenta aerului atmosferic influenteaza intensitatea radiatiei difuze in sensul ca,

odata cu cresterea transparentei, intensitatea radiatiei difuze scade. Aceasta scade de asemenea
cu altitudinea deoarece se micsoreaza grosimea stratului care difuzeaza, iar transparenta aerului
creste. In prezenta norilo insa, in stratul superior de sub nori, intensitatea radiatiei difuze creste
cu inaltimea.

Regimul radiatiei difuze prezinta si variatii latitudinale.

Daca notam cu S radiatia solara directa, cu D radiatia difuza si cu Z unghiul de incidenta

al razelor Soarelui, atunci unitatea de suprafata orizontala va primi, prin cele doua fluxuri de
radiatii, o cantitate de energie:

Ig = S cos Z + D , I- radiatia totala sau globala;

Conform celor cunoscute, radiatia totala va descreste de la ecuator spre poli, insa aceasta
variatie este puternic influentata de nebulozitate, in special in timpul verii, cand se reduc foarte
mult diferentele dintre regiunile ecuatoriale si cele polare.

7. Reflexia radiatiei. Albedoul

Radiatia directa si difuza, ajunsa la suprafata Pamantului, este numai partial absorbita, o
parte fiind reflectata.

Raportul procentual dintre radiatia reflectata si cea totala, incidenta se numeste Albedo.

Capacitatea de reflexie a diferitelor suprafete naturale depinde de proprietatile fizice si de

culoarea acestora, de inaltimea Soarelui deasupra orizontului se de alti factori.

In ceea ce priveste albedoul solurilor, se observa ca el variaza intre limite relativ inguste
si depinde in deosebi de culoarea si umiditatea solului. Solurile de culoare mai deschisa reflecta
mai mult decat cele de culoare mai inchisa. Tot asa solurile mai umede, fiind si mai inchise la
culoare, reflecta mai putin decat cele mai uscate.
 Albedoul covorului vegetal depinde de speciile componente si de anotimp, respectiv de
culoarea si starea frunzisului.

Albedoul suprafetelor acvatice este in general mai mic decat al solurilor, avand valori
cuprinse intre 6 si 7% vara si intre 12-15% iarna. El creste insa foarte mult la pozitiile joase ale
Soarelui. Apa tulbure are albedoul mai mare decat apa curata.

Albedoul atat de diferit al unor suprafete naturale evidentiaza importanta acestora ca

element al bilantului radiatie, precum si rolul activ al suprafetei subiacente ca factor climatogen.
Acest rol este pus puternic in evidenta in formarea climei unei regiuni cum sunt, cele polare:
albedoul mare al zapezii asigura mentinerea calotei polare de gheata, desi suma radiatiei solare
incidente este suficienta.

In dependenta directa de inaltimea Soarelui, desupra orizontului si de ceilalti factori

examinati, albedoul are un mers diurn si anual destul de bine exprimat. Cele mai mici valori ale
albedoului se inregistreaza la amiaza iar minimul anual vara. In general odata cu miscorarea
inaltimii Soarelui albedoul se mareste.

Determinarea albedoului permite evaluarea cantitativa a radiatiei absorbite de suprafata

terestra. Radiatia absorbita poate fi evaluata ca fiind diferenta dintre radiatia totala si radiatia
reflectata.

9. Bilantul radiativ
Cunoscandu-se principalele procese radiative care au loc intre Soare, Pamant si
atmosfera, se poate stabili bilantul radiativ al suprafetei terestre, al atmosferei, precum si al
sistemului Pamant- atmosfera.

Bilantul radiativ al suprafetei terestre este diferenta dintre radiatia primita si cea cedata de
suprafata terestra, intr-un interval de timp.

Radiatia primita de suprafata terestra este compusa din radiatia solara directa (S), radiatia
difuza (D) si radiatia atmosferei (Ea), iar partea cedata este alcatuita din radiatia reflectata de
suprafata Pamantului (R) si cea radiata de aceasta suprafata (Et). Asadar, bilantul radiativ (Bt) va
fi dat de urmatoarea ecuatie:

Bt = (S + D + Ea) – (R + Et)

In afara de inaltimea Soarelui deasupra orizontului, de care depinde marimea radiatiei

directe si a celei difuze, valoarea bilantului radiativ este influentata in special de natura si starea
suprafetei terestre, de durata noptii, de opacitatea atmosferei, umezeala aerului,etc. In functie de
acesti factori, bilantul radiativ poate avea valori pozitive sau negative. De obicei el este pozitiv
ziua si negativ noaptea. Bilantul radiativ se anuleaza inainte de apusul Soarelui si devine pozitiv
dimineata dupa rasaritul Soarelui.
 Aparitia norilor provoaca intotdeauna micsorarea valorii absolute a bilantului radiativ.
Bilantul radiativ al stratului de zapada variaza mai putin in cursul unei zile si de obicei, pe timp
senin este negativ, datorita marii capacitati de reflexie si de emisie a zapezii.

Irigatia, miscorand albedoul si temperatura suprafetei subiacente, poate mari considerabil

bilantul radiativ.

Mersul anual al bilantului radiativ este caracterizat prin valori pozitive vara si valori
negative iarna.

Bilantul radiativ al atmosferei este diferenta dintre radiatia primita si cea cedata de
coloana verticala de aer cu sectiunea de 1 cm patrat si cu inaltimea de la suprafata terestra, pana
la limita superioara a atmosferei. Radiatia primita provine din absorbtia radiatiei directe si difuze
(q) si a radiatiei terestre (Un), iar cea cedata reprezinta radiatia atmosferei spre suprafata terestra
(Ea) si a spatiului cosmic (U). Astfel:

Ba = Un + q –Ea – U

Bilantul radiativ al sistemului Pamant- atmosfera (B) va rezulta din insumarea bilantului
radiativ al suprafetei terestre (Bt) si a bilantului atmosferei (Ba)

B = B t + Ba

Pentru intreg globul pamantesc se presupune ca bilantul radiativ al sistemului Pamant-

atmosfera este nul, deoarece in perioadele de cand se fac observatii meteorologice, nu s-au
constatat abateri sistematice ale regimului termic al solului si atmosferei. Cunoscandu-se ca
bilantul radiativ al suprafetei terestre este de 68 kcal/cm patrat pe an rezulta ca bilantul radiativ al
atmosferei are aceeasi valoare, insa negativa.

Dupa calculele efectuate de M.I. Budiko pentru emisfera nordica, unitatea de suprafata
situata la limita superioara a atmosferei, primeste de la Soare, intr-un an, cantitatea de energie de
250 kcal. Din aceasta cantitate:

- 14% (35kcal/cm patrat an) sunt absorbite in atmosfera;

- 44% (110 kcal/cm patrat an) sunt absorbite de suprafata terestra.

Sistemul Pamant- atmosfera absoarbe deci 58% (145 kcal/cm patrat an) din radiatia
solara primita la limita superioara a atmosferei.