Potasiul (sau kaliu, notat cu simbolul K, din latină kalium[1], din limba arabă: ‫ الَق ْل َيه‬al-

qalyah „cenușă de plante”[2]) este elementul chimic cu numărul atomic 19. Are masa atomică de 39,0983 u.a.m.
Acest element chimic a fost izolat prima dată din potasă[2]. Este un metal alcalin de culoare alb-argintie,
maleabil și ductil, care se oxidează ușor în aer[3]. Reacționează violent cu apa, generând
suficientă căldură pentru a aprinde hidrogenul gazos eliberat[3]; poate reacționa și cu gheața până la
temperatura de -100 °C[4].
În natură este întâlnit numai sub formă de sare ionică[5], este prezent în concentrație semnificativă, în stare
dizolvată, în apa de mare, de asemenea este întâlnit, sub forma diverșilor compuși, ca și constituent al
unor minerale. Ionul de potasiu, prezent în țesuturile vegetale și animale, este un oligoelement indispensabil în
metabolismul celulelor vii[6]. Cea mai ridicată concentrație de potasiu o au celulele plantelor, fiind aglomerat în
special în fructul lor[7].
Concentrația mare de potasiu din plante, asociat cu cantitățile foarte scăzute de sodiu din acestea, conduce la
izolarea potasiului din cenușa de plante, fiind din punct de vedere istoric factorul care a condus la numele de
potasă. Agricultura intensă privează solul de potasiu, iar fertilizatorii agricoli consumă 93% din producția
chimică a potasiului la nivel de economie globală modernă.
Potasiul și sodiul sunt metale alcaline, care sunt identice din punct de vedere chimic[8], acesta fiind un motiv
pentru care sărurile acestora nu au fost diferențiate istoric. S-a constatat că sunt elemente chimice diferite doar
în momentul când au fost izolate prin electroliză la începutul secolului 19.
Funcțiile potasiului și ale sodiului în organismele vii sunt diferite. Animalele, în special, folosesc sodiul și
potasiul diferit pentru a genera potențial electric în celulele lor, în special țesutul nervos. Deficitul de potasiu
la animale, inclusiv omul, conduce la numeroase disfuncții neurologice.

Răspândire în natură[modificare | modificare sursă]

Potasiul în feldspat
Potasiul nu este răspândit în stare nativă deoarece reacționează violent cu apa.[9] La fel ca și alți compuși,
potasiul are un procentaj de 1,5% din greutatea scoarței terestre și este al șaptelea element ca răspândire
pe planetă.[9][10][11] Fiind foarte electropozitiv, potasiul metalic este foarte greu de obținut din mineralele sale.
[9]
Potasiul sub formă ionică este prezent și în apa mărilor, cantitatea de potasiu fiind de aproape 1/30 din cea
existentă de sodiu, deoarece potasiul este mai strâns în legătură cu solul sub forma silicaților.[12] Ca rezultat, nu
este eliberat imediat în ocean și este prezent și în biosferă.[12]
Forma stabilă a potasiului este creată în supernove[13], în urma procesului-r.[14]

Descoperire[modificare | modificare sursă]

Potasiul elementar nu a fost cunoscut în Roma Antică, iar numele lui nu derivă din latina clasică, ci mai
degrabă din neo-latină. Numele kalium a fost împrumutat de la cuvântul „alkali”, cuvânt de
proveniență arabă, al qalīy = „cenușă calcinată”.[15] Denumirea de potasiu derivă de la cuvântul „potasă”,
[16]
substanță al cărei nume uzual este dat carbonatului de potasiu și care putea fi obținută din resturile vegetale
carbonizate. Prin încălzire, carbonatul eliberează dioxidul de carbon, iar produsul de reacție este potasa
caustică, nume dobândit datorită arsurilor chimice ce pot apărea în cazul contactului cu țesutul uman.
Potasiul metalic a fost descoperit în anul 1807 în Anglia de către Sir Humphry Davy[17], care a obținut potasiu
din potasa caustică, prin electroliza sării topite utilizând nou-descoperita pilă voltaică.[18] Înainte de secolul al
XVII-lea nu se putea face o distincție clară între potasiu și sodiu din cauza proprietăților fizico-chimice foarte
asemănătoare ale acestora. A fost primul metal izolat prin metoda electrolitică.[19] Davy a extras sodiul printr-o
metodă similară, demonstrând astfel diferența dintre elementele chimice.[20]
În anul 1808, chimiștii francezi Louis-Josef Gay-Lussac și Louis-Jacques Thenard au reușit separarea
potasiului dintr-un amestec de hidroxid de potasiu și fier încălzit la temperaturi înalte. Metoda aceasta a fost
ulterior utilizată de către Davy pentru obținerea unei cantități mai mari de metal.[21]

Structura atomică[modificare | modificare sursă]

Atomul de potasiu, reprezentat cu învelișul de electroni.

Structură atomică a potasiului este determinată de numărul nucleonilor din nucleul atomic, astfel că
pentru izotopul său natural, 39K, potasiul are 19 protoni și 20 de neutroni. Raza atomică medie este de 2,77Å,
iar volumul molar al acestuia este de 45,46 cm³/mol.[22] Raza covalentă este de 2,03Å[23].
Configurația electronică a atomului de potasiu este următoarea:

nivelul K: 1s2
nivelul L: 2s2p6
nivelul M: 3s2p6
nivelul N: 4s1

Producție[modificare | modificare sursă]

Producția mondială de potasiu este raportată ca fiind în jur de 200 tone pe an[24], în timp ce zăcămintele de
minereuri de potasiu cunoscute până în prezent, exploatabile în mine, pot asigura o producție totală de 50 de
milioane de tone[25]. Potasiul metalic pur poate fi izolat prin electroliza hidroxidului de potasiu, proces care a fost
puțin îmbunătățit de la Davy încoace.[9] Metodele metalurgice termochimice, folosite de asemenea în producția
de potasiu, utilizează ca materie primă clorura de potasiu pentru elaborarea metalului pur.
Sărurile de potasiu precum carnalitul[25], langbeinitul, polihalitul și silvitul[26] sunt prezente în depozite prețioase
prin concentrație ridicată de potasiu în bazinele lacurilor vechi, făcând astfel ca extracția lor să fie avantajoasă
din punct de vedere economic. Principala sursă de potasiu, potasa, este exploatată în regiuni
precum Saskatchewan[27], California[28], Germania[29], New Mexico[28], Utah[28]. De asemenea este găsit în
abundență în Marea Moartă[30][31][32]. La peste 900 de metri sub suprafața regiunii Saskatchewan sunt depozite
mari de potasă, surse importante de potasiu și săruri ale acestuia, cu câteva mine mari ce sunt operaționale
din perioada anilor '60. Saskatchewan a pionierat tehnica înghețării sărurilor umede (formarea Blairmore)
pentru a le manevra prin puțurile miniere. Principala companie minieră este Corporația de Potasă din
Saskatchewan. Oceanele reprezintă o altă sursă de potasiu, însă cantitatea prezentă într-un volum dat de apa
de mare este relativ scăzut, în comparație cu sodiul.[33][34]
Izotopii potasiului[modificare | modificare sursă]
Potasiul are 24 de izotopi cunoscuți, dintre care trei sunt întâlniți în natură în următoarele proporții: 39K (93,3%)
[35] 40
K (0,0117%)[35] și 41K (6,7%).[35] Izotopul 40K se dezintegrează în izotopul stabil 40Ar (11,2% din dezintegrări)
prin captura electronică sau emisie de pozitroni, sau se descompune în 40Ca (88,8% din dezintegrări)
prin dezintegrare beta;[36][37] 40K are un timp de înjumătățire de 1.250×109 ani.[38]
Dezintegrarea izotopului 40K în 40Ar activează o metodă folosită în datarea rocilor.[39][40] Metoda convențională de
datare prin potasiu și argon presupune că rocile nu conțineau argon la momentul formării și că argonul
radiogenic a fost reținut cantitativ (de exemplu 40Ar).[41] Mineralele sunt datate prin măsurarea concentrației de
potasiu și de 40Ar radiogenic acumulat. Mineralele cele mai potrivite pentru datare includ biotitul,
[42]
, muscovitul[43] hornblenda plutonică/metamorfică de grad înalt[37] și feldspat vulcanic; mostre întregi de roci
din curgerile vulcanice și întruziuni pot fi de asemenea datate dacă sunt nealterate.
O altă aplicație a izotopilor potasiului a fost în studiul meteorologic. Sunt de asemenea folosiți în studiul ciclului
biogeochimic, deoarece potasiul este un macronutriment necesar vieții.
Cantitatea de 40K care este răspândită în potasiul din natură (implicit în unii substituenți comerciali ai sării) este
suficientă pentru a indica faptul că acele pungi cu substituenți sunt surse radioactive în demonstrațiile la clasă.
În animalele și oamenii sănătoși, 40K reprezintă cea mai mare sursă de radioactivitate, mai mare decât cea a
izotopului 14C. Într-un corp uman, cu masa de 70 kg, aproximativ 4,400 de nuclei de 40K sunt dezintegrați în
fiecare secundă.[44]
Activitatea potasiului natural este de 31 Bq/g.[38]

Teste analitice[modificare | modificare sursă]

La testul în flacără, potasiul și compușii săi emit o culoare pală de violet, care poate fi mascată într-
un galben puternic de către sodiul conținut, dacă acesta este prezent[45]. Sticla de cobalt poate fi folosită pentru
a filtra culoarea galbena provocată de sodiu.[46] Concentrația de potasiu în soluție este determinată prin
fotometria cu flamă, spectrofotometria cu absorbție atomică sau prin electrozi ion-selectivi.

Proprietăți fizice[modificare | modificare sursă]

Culoarea la testul flăcării pentru potasiu

Potasiul este cel de-al doilea metal care are o densitate redusă (0.856 g/cm3)[47]; doar litiul este mai puțin dens
(0.53 g/cm3)[47]. Este un metal moale,[48] cu un punct de topire scăzut, fiind ușor de tăiat cu un cuțit[49]. În tăietura
proaspătă, este un metal argintiu[50], însă în aer începe imediat să capete o culoare cenușie.[9][51]. Punctul de
topire al potasiului este de 63 °C[51], iar punctul de fierbere este de 770 °C[51].
Reactivitate chimică[modificare | modificare sursă]
Potasiul trebuie să fie protejat de aer atunci când este stocat pentru a preveni coroziunea metalului provocată
de oxidul și hidroxidul acestuia. De obicei, mostrele sunt păstrate într-un mediu de hidrocarbură, unde nu
reacționează cu metalele alcaline, precum uleiul mineral[52] sau kerosenul[53]. Reacția potasiului cu oxigenul
generează superoxidul de potasiu, KO2.
La fel ca și alte metale alcaline, potasiul reacționează violent cu apa[52], producând hidrogen. Reacția este mult
mai violentă decât cea a litiului sau a sodiului cu apa și este suficient de exotermă pentru a cauza
aprinderea hidrogenului rezultat[51].
2K(s) + 2H2O(l) → H2(g) + 2KOH(aq)[54]
Deoarece potasiul reacționează rapid chiar și cu urme de apă[55], și produșii săi de reacție sunt nonvolatili,
este folosit uneori singur sau cu NaK (un aliaj cu sodiul care este lichid la temperatura camerei[53]) pentru a
usca solvenții, metodă alternativă distilării. În acest rol, servește ca un desicant puternic.
2K(s) + 2H2O → 2KOH(aq) + H2(g)
Potasiul reacționează de asemenea cu halogenii, formând fluorura, clorura, bromura și, respectiv, iodura
de potasiu: KF, KCl, KBr, KI.
2K(s) + F2(g) → 2KF(s)
2K(s) + Cl2(g) → 2KCl(s)[54]
2K(s) + Br2(g) → 2KBr(s)
2K(s) + I2(g) → 2KI(s)
Potasiul se dizolvă în acid sulfuric diluat, formând soluții ce conțin ionul K+, împreună cu hidrogenul gazos.
2K(s) + H2SO4(aq) → 2K+(aq) + SO42-(aq) + H2(g)
Potasiul se aprinde la rece în atmosferă de dioxid de azot.
Hidroxidul de potasiu reacționează puternic cu dioxidul de carbon producând carbonat de potasiu, fiind
folosit la îndepărtarea urmelor de CO2 din aer[56][57].
2KOH(aq) + CO2 → K2CO3 + H2O(g) [58]
Compușii potasiului în general sunt foarte solubili în apă[59], datorită energiei mari de hidratare a ionului K+.
Ionul de potasiu este incolor în apă[60].
Metodele de separare a potasiului prin precipitare, uneori pentru analiza gravimetrică, includ metode
precum utilizarea tetrafenilboratului de sodiu[61], acidului hexacloroplatinic[62] și cobaltinitritului de sodiu[63].

Potasiul în organismul uman[modificare | modificare sursă]

Funcție biochimică[modificare | modificare sursă]
Cationii de potasiu sunt importanți în funcționarea neuronilor[64] (creier și nervi) și influențarea echilibrului
osmotic dintre celule [65] și lichidul interstițial, cu o distribuție imediată în toate animalele (însă nu în toate
plantele, de exemplu algele[66]) de către așa-numita pompa de Na+/K+-ATP.[67]
Potasiul poate fi detectat gustativ deoarece provoacă trei dintre cele cinci senzații gustative, în funcție de
concentrație. Soluțiile diluate ale ionului de potasiu au un gust dulce[68] (permițând concentrații moderate în
lapte și sucuri), în timp ce concentrațiile mai mari devin acre[68], și la final conferă un gust sărat[68].
Combinația dintre amar și sărat de către suplimentarea prin ingestie a lichidelor cu conținut ridicat de
potasiu reprezintă o provocare palatabilă.[69]
Polarizarea membranei[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Potențial de acțiune.
Potasiul este important în prevenirea contracțiilor musculare și trimiterea tuturor semnalelor nervoase în
organismele animale prin potențialul de acțiune. Prin natura lor electrostatică și prin proprietățile lor
chimice, ionii de K+ sunt mai mari decât ionii de Na+, iar canalele și pompele ionice din celulele
membranelor pot să deosebească cele două tipuri de ioni, pompând activ sau permițând trecerea pasivă a
unuia din ei, în timp ce al doilea ion este blocat.[70]
Un deficit de potasiu în fluidele corpului conduce la o stare patologică numită hipokalemie[71] care poate fi
fatală, situație care survine în urma unor manifestări precum diaree, diureză ridicată și vărsături. Printre
simptomele hipokalemiei se numără slăbiciunile musculare[72], reflexe încete[72], ileusul paralitic, anomaliile
ECG[73] și, în cazurile severe, paralizia respiratorie, alcaloza și aritmia cardiacă[74].
Filtrarea și excreția[modificare | modificare sursă]
Potasiul este un micronutrient mineral esențial în nutriția umană; este cationul major din interiorul
organismelor animale, fiind important în menținerea echilibrului fluidelor și electroliților din corp[75]. Cationii
de sodiu sunt prezenți în plasma sanguină în cantitatea de 145 miliechivalenți per litru (3345 miligrame)
[76]
și potasiul în fluidele celulelor în cantitatea de 150 miliechivalenți per litru (4800 miligrame)[77]. Plasma
este filtrată prin glomerulii rinichilor în cantități mari, ce pot atinge nivelul de 180 litri pe zi.[78] Prin aceasta,
602 grame de sodiu și 33 grame de potasiu sunt filtrate zilnic.
Cantitatea de element care trebuie reabsorbită din dietă este preferabil a se situa la nivelul de 1-10 grame
de sodiu și 1-4 miligrame de potasiu. Sodiul trebuie reabsorbit în așa manieră încât volumul sanguin să fie
constant, la fel și presiunea osmotică; potasiul trebuie absorbit încât să mențină concentrația serului la 4.8
miliechivalente (aproximativ 190 miligrame) per litru.[79] Pompa de sodiu din rinichi trebuie să opereze
mereu pentru a conserva sodiul; potasiul trebuie de asemenea conservat, însă pe măsură ce cantitatea de
potasiu din plasma sanguină este foarte mică și cantitatea de potasiu din celule este de treizeci de ori mai
mare, acest lucru nu reprezintă o problemă pentru organism. Din moment ce potasiul este pompat pasiv[80]
[81]
comparativ cu sodiul, ca răspuns la un aparent echilibru Donnan,[82] urina nu poate scădea nivelul de
potasiu din ser, exceptând situațiile când excretă apă în mod activ la sfârșitul procesării. Potasiul este
secretat de două ori și reabsorbit de trei ori înainte ca urina să ajungă la tuburile colectoare.[83] La acel
punct, de obicei, concentrația de potasiu este aceeași cu cea din plasmă. Dacă este eliminat din dietă,
există o excreție minimă obligatorie de potasiu de către rinichi, de aproximativ 200 mg pe zi, când serul
ajunge la nivelul de 3.0-3.5 miliechivalențe per litru în aproape o săptămână,[84] și nu poate fi eliminat total.
Deoarece nu poate fi stopat complet, decesul intervine atunci când toată cantitatea de potasiu a corpului
scade către jumătate. La sfârșitul procesării, potasiul este secretat încă o dată, dacă nivelurile serului sunt
prea mari.[necesită citare]

Referințe pentru testele de sânge, arătând cantitatea de potasiu din sânge (3.6 spre 5.2 moli/l)
în albastru, în partea dreaptă a spectrului.
Potasiul este pompat pasiv prin peretele celular. Când ionii se mișcă prin pompe, acestea au anumite
spații pe fiecare parte a peretelui celular și doar un singur spațiu poate fi deschis. Ca rezultat, sunt forțați
să intre 100 de ioni pe secundă. Porii au doar un singur spațiu, iar acest tip de ioni pot trece de la un
număr de 10 milioane la 100 de milioane de ioni pe secundă.[85] Porii au nevoie de calciu pentru a se putea
deschide[86] deși se crede că acesta acționează în mod revers, blocând cel puțin unul din pori.[87] Grupările
carbonil din interiorul porilor aminoacizilor mimetizează hidratarea apei ce are loc în soluțiile apoase[88] prin
natura încărcărilor electrostatice a celor patru grupări carbonil din interiorul porilor.[89]
Potasiul în dietă și ca supliment alimentar[modificare | modificare sursă]
Aportul adecvat[modificare | modificare sursă]
[90]
Un aport adecvat de potasiu pentru a susține viața este garantat prin consumarea unor alimente variate,
în special legume. Cazurile clare de deficiență de potasiu sunt rare la indivizii care au o dietă echilibrată.
Alimentele cu un conținut ridicat de potasiu includ sucul
de portocale[91], cartofii[92], bananele[93], roșiile[94], broccoli[95], soia[96], orezul brun[97], usturoiul[98], caisele[99] și
avocado[100], potasiul fiind des întâlnit în majoritatea fructelor, legumelor și cărnurilor.[101]