Mamiferele (din latinescul mamma – „sân”, „mamelă” + ferre – „a purta”) sunt un

grup de animale vertebrate care constituie clasa Mammalia și se caracterizează prin

prezența: glandelor mamare, care la femele produc lapte pentru hrănirea puilor; a
neocortexului (o regiune a creierului); blănii sau părului și a oscioarelor urechii
medii. Aceste caracteristici le disting de cealaltă grupă de amnioate, reprezentate
de reptile și păsări (sauropside). Mamiferele reprezintă o linie evolutivă proprie,
derivată din sinapsidele apărute în Carbonifer, acum peste 300 de milioane de ani.
În prezent au fost identificate aproximativ 6.400 de specii existente de mamifere.
Cele mai numeroase ordine sunt rozătoarele, liliecii și insectivorele (arici,
talpide, chițcani și altele), următoarele trei fiind primatele (inclusiv oamenii,
maimuțele, lemurienii și alți), paricopitatele (cetacee, hipopotamide) și
carnivorele (pisici, câini, foci și altele).

Cât privește cladistica, care reflectă istoria evoluționistă a grupului, mamiferele

sunt singurii membri vii ai Synapsida. Această cladă, alături Sauropsida (reptile
și păsări), formează un grup taxonomic comun, numită Amniota. Strămoșii primelor
mamifere au fost sinapsidele pelicozauriene din clada Sphenacodontia (grup care
includea specii premamale precum Dimetrodon). La sfârșitul Carboniferului, în urmă
cu aproximativ 300 de milioane de ani, sinapsidele se îndepărtează de linia
filogenetică sauropsidică. Linia care urmează cladei Sphenacodontia s-a împărțit în
mai multe grupuri de sinapside non-mamifere — uneori denumite incorect reptile
asemănătoare mamiferelor — înainte de a da naștere terapsidelor în perioada
Permianului timpuriu. Astfel, mamiferele provin de la cinodonți, un grup avansat de
terapside din timpul Triasicului târziu. Majoritatea ordinelor contemporane ale
mamiferelor au apărut în perioadele Paleogen și Neogen ale erei Cenozoice. După
dispariția dinozaurilor non-aviari reprezintă grupul dominant de vertebrate
terestre de acum 66 de milioane de ani până în prezent.

Corpul tip al mamiferelor este patruped, alcătuit din cap, gât, torace, abdomen și
coadă, majoritatea mamiferelor folosind cele patru extremități pentru locomoția
terestră. La unele mamifere, extremitățile sunt adaptate pentru deplasarea în apă
(cetacee și pinipede), zbor (lilieci), planare (veverițe) sau săpatul subteran
(cârtițe). Mamiferele au o dimensiune cuprinsă între 30-40 mm (liliac) și 30 m
(balena albastră) — cel mai mare animal care a trăit vreodată pe Pământ. Durata de
viață maximă variază de la doi ani pentru soricide la 211 de ani pentru balena de
Groenlanda. Majoritatea mamiferelor contemporane dau naștere la pui vii, cu
excepția a cinci specii de monotreme, care sunt mamifere ovipare (depun ouă). Cel
mai numeros grup de mamifere, numit Placentalia, include forme la care formează un
organ special în timpul gestației, numit placentă, destinat nutriției fătului.

Unele mamifere sunt „inteligente”, posedând un creier bine dezvoltat, conștiință de

sine și capacitatea de a utiliza unelte primitive. Mamiferele pot comunica și
vocaliza sunete în mai multe moduri: producerea de ultrasunete, marcarea
teritoriului prin intermediul anumitor substanțe, semnale de alarmă, cânt și
ecolocație. Mamiferele se pot organiza în societăți de fisiune-fuziune, haremuri și
ierarhii; dar pot fi și solitare sau teritoriale. Majoritatea mamiferelor sunt
poligame, dar unele sunt monogame sau poliandre.

Domesticirea unor specii de mamifere de către oameni a jucat un rol major în

revoluția neolitică și a dus la dispariția societății vânătorilor și culegătorilor
ca modalitate de constituire a comunităților umane. Acest lucru a dus la o
restructurare majoră a societăților umane de la modul de viață nomad la unul
sedentar, cu o cooperare mai intensă între grupuri din ce în ce mai numeroase,
favorizând dezvoltarea primelor civilizații.

Mamiferele domesticite sunt exploatate ca animale de tracțiune, surse de produse

alimentare (carne, lactate), blană și piele. De asemenea, unele mamiferele sunt
folosite ca organisme model în știință sau vânate.
Mamiferele sun reprezentate în arta grafică din paleolitic și continuă să fie
prezente în literatură, filme, mitologie și religie. Scăderea numărului și
dispariția multor mamifere este determinată în primul rând de braconaj și de
distrugerea habitatelor de către om (defrișări, dezmlăștinire, desțelenirea
stepelor și a luncilor etc).

Clasificare

Ordinele Rodentia (albastru), Chiroptera (roșu) și Soricidele (galben) formează

împreună peste 70% din speciile de mamifere.
Rodentia

Chiroptera

Soricomorpha

Primates

Carnivora

Artiodactyla

Diprotodontia

Lagomorpha

Didelphimorphia

Cetacea

Dasyuromorphia

Afrosoricida

Erinaceide

Cingulata

Peramelemorphia

Scandentia

Perissodactyla

Macroscelidea

Pilosa

Monotremata

Proboscidea

Clasificarea mamiferelor a suportat mai multe modificări, odată cu definirea

acestui grup taxonomic de Carl Linné în 1758. În prezent, niciun sistem de
clasificare a organismelor vii nu este universal acceptat. McKenna & Bell (1997) și
Wilson & Reader (2005) oferă compendii recente utile în acest sens.[1] Principiile
de clasificare a mamiferelor propusă de George Gaylord Simpson (Buletinul AMNH v.
85, 1945) furnizează o imagine generalistă asupra sistematicii și originii
mamiferelor, concepte predate universal până la sfârșitul secolului al XX-lea.
Clasificarea mamiferelor propusă de Simpson a fost recalibrată în urma
descoperirilor paleontologice recente. Totuși, în ultimii au avut loc mai multe
dezbateri privește cu privire la principiile de clasificare ale organismelor,
inclusiv mamiferele, incluzând rezultatle genetice. Chiar și în astfel de condiții,
clasificarea propusă de Simpson fiind depășită, rămâne a fi cea mai apropiată de
cerințele actuale.[2]

Cele mai multe mamifere, inclusiv cele șase ordine bogate în specii, aparțin
grupului placentar. Cele trei ordine cele mai mari în număr de specii sunt
Rodentia: șoareci, șobolani, porcupine, castori, capibare și alte mamifere
rozătoare; Chiroptera: lilieci; și Soricomorpha: soricidele, țestarii și
solenodonii.

La începutului secolului XXI, studiile moleculare bazate pe analizele de ADN, au

furnizat noi date privind legătura evoluționistă între taxonii mamiferelor.[3]
Sistemele actuale de clasificare bazate pe studii moleculare relevă trei grupuri
majore, sau linii filogenetice, de mamifere placentare - Afrotheria, Xenarthra și
Boreoeutheria - care s-au desprins în perioada Cretacică dintr-un strămoș comun.[4]
Totuși, legăturile dintre cele trei ramuri este controversată, existând mai multe
ipoteze de clasificare a mamiferelor. Principalele grupe care alcătuiesc clasa
mamiferelor sunt: Atlantogenata, Epitheria și Exafroplacentalia. Boreoeutheria
reprezintă două linii evoluționiste - Euarchontoglires și Laurasiatheria.

Estimărea timpul de divergență a celor trei grupe maore de placentare variază între
105 - 120 de milioane de ani în urmă, în funcție de tipul de ADN utilizat în
cercetările moleculare (nuclear sau mitocondrial)[5] și de interpretările oferite
de datele paleogeografice.

Mammalia

Monotremata Ornithorhynchus anatinus

Theria

Marsupialia Macropodidæ

Placentalia
Atlantogenata

Afrotheria Elephas maximus Trichechus

Xenarthra Dasypus novemcinctus Myrmecophaga tridactyla

Boreoeutheria
Euarchontoglires

Euarchonta Cebus olivaceus Homo sapiens

Glires Rattus Lepus

Laurasiatheria

Eulipotyphla Talpidae

Scrotifera

Chiroptera Desmodontinae

Euungulata

Cetartiodactyla Capra walie Eubalaena glacialis

Perissodactyla Equus quagga Diceros bicornis

Ferae

Pholidota Manidae

Carnivora Acinonyx jubatus Zalophus californianus

Morfologie externă
Marea majoritate a mamiferelor au corpul acoperit de păr/blană, (în afară de
cetacee, care însă pot avea urme de pilozitate).

Blana mamiferelor are mai multe funcții vitale. Împiedică răspândirea căldurii
corpului în mediul înconjurător. Mamiferele, având o temperatură internă de 36 -
39° Celsius, adică o temperatură mai mare decât cea a mediului extern, cedează
căldură, în special în sezonul rece, când temperatura mediului extern devine mult
mai mică decât cea a corpului. Când însă în mediul exterior temperatura devine
aproape la fel de mare ca cea a corpului, la unele mamifere se manifestă fenomenul
invers, de năpârlire, atunci când cade părul, ca cedarea temperaturii să se
accelereze; oferă protecție mamiferului contra unor factori externi, precum
radiațiile solare, suprafețe dure, plante sau animale ce pot afecta tegumentul
mamiferului; părul/blana poate asigura o adaptare mai bună a mamiferului la
condițiile externe.

Morfologie internă
Structura internă la toate mamiferele este cam aceeași. Cavitatea toracică este la
fel, conținând inima și plămânii, iar cea abdominală conține stomacul, intestinele,
ficatul, rinichii, splina etc.
Tegumentul

Secțiune prin tegument

Tegumentul mamiferelor (pielea), este un strat exterior protector, care este de
cele mai multe ori acoperit de pilozitate, (cazuri excepționale sunt cetaceele,
care din cauza mediului marin și-au pierdut pilozitatea). Are o structură complexă,
constituită din epidermă, dermă și țesutul subcutanat (hipoderma).

Glande tegumentare
Spre deosibire de celelalte vertebrate terestre (sauropside), pielea mamiferelor se
caracterizează prin abundența glandelor tegumentare, care se formează din epidermă.
Glandele tegumentare se formează prin extinderea în dermă a celulelor stratului
bazal. Structura și funcția acestor glande este diversă: tubuloase (glandele
sudoripare) sau acinoase (glandele sebacee, glandele mamare). Prezența sau lipsa
acestor categorii de glande diferă în fiecare grup taxonomic, prezentând adaptări
la modul de viață al animalelor. Glande mamare sunt prezente la absolut toate
mamiferele, inclusiv la ambele sexe.

Glande sudoripare
Articol principal: Glandă sudoripară.
Glandele sudoripare sunt tubulare care se dezvoltă în profunzime în dermă. Partea
secretoare are formă de ghem de la care pleacă un canal ce se deschide la suprafață
pielii sau în bursa părului, printr-un por excretor. Lichidul secretat de aceste
glande este compus în principal din apă, în care sunt dizolvate săruri, lipide,
proteine, pigmenți, ureea. Glandele sudoripare servesc la termoreglare, răcirea
corpului pe calea evaporării apei eliminate la suprafața corpului, și de excreție,
prin eliminarea unor metaboliți.

Deși glandele sudoripare se întâlnesc la majoritatea mamiferelor, totuși, nivelul

dezvoltării lor este foarte diferit. Aceste glande sunt absente la cârtițe, iepuri,
pangolini, elefanți și la alte mamifere, în special marine. Distribuția lor poate
fi generalizată pe tot corpul, sau pot fi concentrate în anumite regiuni. La
majoritatea rozătoarelor glandele sudoripare se află numai în talpa picioarelor,
pernuțele degetelor, în regiunea bazinului și pe buze. La lilieci, aceste glande se
întâlnesc pe față, la unii chițcani – pe partea ventrală a corpului. Glandele
sudoripare sunt numeroase în pielea copitatelor.

Există două tipuri de glande sudoripare:

Glande sudoripare apocrine - secretă un lichid vâscos, îmbogățit cu proteine și

lipide, inodore la început, dar prin activitatea bacteriană obține un miros
specific cu rol semnalizator. La om, răspândirea glandele apocrine este limitate la
canalele auditive, pleoape, areole mamare, axile și zona genito-anală. Sunt
singurele glande implicate în termoreglare la ungulate (cămile, cai, vite) și
marsupiale, secreția glandelor apocrine este apoasă participând la termoreglare.
Glande sudoripare ecrine - secretă un lichid alcătuit din apă și săruri. Sunt cele
mai numeroase glande sudoripare la om, responsabile de răcire, în timp ce la
majoritatea mamiferelor ele sunt apocrine
Glande sebacee
Articol principal: Glandă sebacee.

Glandă sebacee: desen (stânga), vedere la microscop (dreapta)

Glandele sebacee sunt glande acinoase compuse, asemănând-se cu niște ciorchine,
asociate de obicei cu foliculii piloși. Ele se deschid, de regulă, în pâlnia bursei
piloase. Secreția lor grasă, numită sebumul, eliminată în folicul lubrifiază păr și
pielea din jur, protejându-le de uzare și asigurându-le impermeabilitate.

Sunt bine dezvoltate la mamiferele semiacvatice și prezintă variabilitate sporită

în cadrul formelor terestre. Lipsesc la unele mamifere marine, precum cetaceele.

Glande odorante
Glandele odorante reprezintă glande sudoripare sau sebacee modificate, iar uneori
ele sunt o combinare a două grupe de glande. Substanțele odorante au o importanță
deosebită în comportamentul mamiferelor, care pot servi la marcarea teritoriului,
la atragerea partenerilor de sex opus sau în scop defensiv. Părinții marchează cu
secretul glandei odorante puii în cuib și locul de aflare a puilor. Anume datorită
semnalizării chimice șoarecii, focile, samurii, vulpile, jderii, cerbii și alte
mamifere își găsesc puii. Printre glande odorante de inclus și:

Glandele anale, ce se întâlnesc la reprezentanții familiei mustelide, fiind foarte

dezvoltate la sconcși. Secretul glandelor sconcșilor are un miros foarte
pătrunzător, cu rol defensiv, care poate provoca iritație și chiar orbire
temporară.
Glandele de moce se întâlnesc la cerbul-pitic-moscat, castor, desman, bizam – rolul
acestor glande nu se cunoaște cu exactitate, dar, luând în considerație faptul că
ele sunt active, în deosebi, în perioada de împerechere se presupune că emanațiile
lor stimulează excitarea sexuală.
Secrețiile glandulare care determină o anumită reacție din partea indivizilor
conspecifici de sex opus poartă numele de feromoni. Secreția glandelor tegumentare,
alături de alte eliminări odorante (urina, excrementele, excreții genitale),
formează baza mecanismului de semnalizare chimică a mamiferelor. Deoarece
mamiferele au apărut în perioada dominației reptilelor, ele erau nevoite să ducă un
mod de viață crepuscular sau nocturn. Astfel simțul olfactiv și semnalizarea
chimică sunt hotărâtoare, în orientare și interacțiunea dintre mamifere.

Glande mamare
Articol principal: Glandă mamară.

Secțiune prin mamelă (Primates: H. sapiens) 1 - perete toracic; 2 - mușchi

pectoral; 3 - lob mamar; 4 - mamelon; 5 - areolă mamară; 6 - canal galactofor; 7 -
țesut adipos; 8 - tegument
Glandele mamare reprezintă glande tubulare simple tubulo-alveolare compuse,
specializate pentru secreția de lapte, cu rol în hrănirea puilor. Prezența
glandelor mamare este una dintre trăsăturile fundamentale ale mamiferelor. La
mamiferele placentare glandele mamare se asociază în organe numite mamele, sâni sau
uger.

Cele mai simple se întâlnesc la monotremele australiene, ale căror glande mamare au
structură tubulară. Fiecare glandă se deschide individual la suprafața pielii.
Glande mamare sunt distribuite pe un anumit sector mic în regiunea abdominală, care
poartă denumirea de câmp lactic. La ornitorinc glandele mamare sunt în număr de
150-200 și se deschid la baza unui fir de păr. La echidnă câmpul glandular se află
pe laturile unei cută tegumentară abdominale, similar unui marsupiu. La monotreme
mamelonul lipsește fiecare glandă deschizând-se separat.

La marsupiale glandele au o structură asemănătoare cu ciorchinele, acestea fiind de

tip tubulo-alveolar. Mameloanele sunt înzestrate cu sfinctere musculare și sunt
amplasate în bursa pieloasă, numită marsupiu. Mamelele sunt dispuse pe peretele
abdominal al marsupiului în 2 sau 4 rânduri. Fiecare mamelă conține un număr
variabil de glande mamare și fiecare glandă secretă laptele printr-un duct excretor
care se deschid în vârful mamelonului.

Asemenea marsupialelor, la mamiferele placentare glandele mamare sunt de tip

tubulo-alveolar compus, de forma ciorchinelor. Ele sunt formate din numeroase
alveole secretoare reunite în lobuli și lobi galactofori. Lobii se unesc într-un
canal galactofor care comunică direct cu exteriorul, sau într-o cameră comună
numită cisternă, deschisă prin mamelon la exterior. Mamelele pot fi alcătuite
dintr-o singură glandă mamară sau mai multe. Fiecare glandă mamară își păstrează
individualitatea în cadrul acestui complex. Numărul canalelor corespunde numărului
de glande din interiorul mamelei. Mamelele cu o singură glandă sunt prezente la
muride și ruminante, cele cu mai multe glande - la majoritatea placentarelor.

Glandele mamare au o poziție diferită de-a lungul liniei lactice și se extind de la

regiunea pectorală până la regiunea inghinală. Localizarea mamelelor este în
concordanță cu obiceiurile animalelor pentru a permite alăptarea puilor, cât mai
eficient. Astfel, la maimuțe și la lilieci, puii cărora atârnă de corpul mamei, se
întâlnește doar o pereche de glande situate pectorală. La ungulate care aleargă
repede, glandele mamare sunt situate posterior, în regiunea inghinală. La
insectivore și la răpitoare mamelele se extind două rânduri de-a lungul
abdomenului.

Mameloanele placentarelor au diverse forme: conice, emisferice, cilindrice. Numărul

lor se află în dependență directă de fertilitatea speciei. La speciile care, de
regulă, nasc un singur pui (oi, capre, lilieci, cai, balene, elefanți) sunt
prezente 2 mameloane. Mamiferele care nasc mai mulți pui posedă mai multe
mameloane. Cel mai mare număr de mameloane (10-24) este caracteristic rozătoarelor
mici, mamiferelor insectivore și unor marsupiale.

Laptele conține peste o sută de componenți: apă, proteine, glucide, grăsimi,

substanțe minerale, vitamine, fermenți, hormoni, corpi imuni etc. Secreția laptelui
este reglată de un hormon al lobului anterior epifizar – prolactina și are loc în
perioada de alăptare după naștere. După terminarea perioadei de alăptare, alveole
terminale se resorb, iar glanda revine la structura simplă.

La masculii mamiferelor glandele mamare rămân rudimentare, mamelonul este mic și

înconjurat de o zonă pigmentară.

Originea glandele mamare este legată de evoluția glandele sudoripare, deoarece și

ele au un strat extern de celule mioepiteliale. Deși după morfologie, se aseamănă
cu glandele sebacee, având formă de ciorchine, totuși cele mai primitive mamifere -
monotremele au glande mamare de tip tubular.

Scheletul
Toate mamiferele au un endoschelet dur. Au o cutie craniană dezvoltată. Dantura
este mai puternică și dinții sunt diferențiați în canini, molari și incisivi.

Regiunea cervicală a coloanei vertebrale este la toate mamiferele alcătuită din 7

vertebre. Coloana vertebrală este mai mobilă decât la celelalte viețuitoare. Cu
regiunea toracală a coloanei vertebrale (12-15 vertebre) sunt unite coastele,
alcătuind împreună cutia toracică.

Fiind animale terestre, mamiferele dispun de patru membre bine dezvoltate, având
fiecare câte cinci degete. La unele specii membrele au suferit pe parcursul
evoluției un șir de modificări esențiale care le-au permis să se deplaseze cu
ușurință în cele mai diverse medii de viață-subteran, terestru, aerian și acvatic.

Musculatura
Mamiferele au o musculatură bine dezvoltată. Mușchii sunt foarte dezvoltați, în
special mușchii membrelor fiind dezvoltați. Mușchii scheletici ai vertebratelor
participă la termoreglare, la comunicare și la locomoție. Ei se leagă de oase prin
tendoane și sunt acționați voluntar de către creier.

Sistemul nervos
Sistemul nervos îndeplinește mai multe funcții și anume: asigură integrarea
sistemelor de organe în cadrul organismului, asigură integrarea organismului în
mediu. Aceste funcții se realizează prin primirea, prelucrarea, elaborarea și
transmiterea de mesaje, mesaje care au ca scop păstrarea integrității organismului
și integrarea sa în mediu său de viață.

Sistemul nervos al organismelor ce se încadrează în clasa Mammalia (mamifere) are

același plan de organizare cu al organismelor încadrate în clasele: Cyclostomata
(ciclostomi), Pisces (pești), Amphibia (amfibieni), Reptilia (reptile), Aves
(păsări) și poate fi reprezentat schematic ca în tabelul de mai jos.

La majoritatea speciilor, creierul are multe circumvoluții cerebrale. Cu cât mai

multe circumvoluții, cu atât este mai complex comportamentul. Astfel, iepurele are
o suprafață aproape netedă, fără prea multe circumvoluții, iar pisica, câinele și
maimuța, fiind mai dezvoltate, au creierul „brăzdat” de cute.

Organele de simț
Organele de simț ale mamiferelor sunt:

ochii, pentru vederea și localizarea spațială

urechile, pentru receptarea semnalelor sonore
nasul, pentru perceperea diferitelor mirosuri
limba, pentru perceperea gusturilor
pielea, pentru pipăit
Aparatul digestiv
Aparatul digestiv, la mamifere, este adesea specializat pe tipul de hrană consumat
de animal (vegetal sau animal) și procesează treptat mâncarea în următorii pași:

În gură, hrana este mestecată de dinți, umezită și amestecată, până când ajunge
destul de omogenă pentru a putea fi înghițită și a ajunge în stomac după ce
parcurge esofagul. În stomac, mâncarea este dizolvată până la cele mai simple
substanțe, prin intermediul acidului gastric. Din stomac, mâncarea trece în
intestinul subțire, unde sunt amestecate cu lichidul biliar și unde sunt extrase
substanțele nutritive și transferate în sânge. Resturile nedigerate, împreună cu
celule moarte și ajung în intestinul gros, înainte de a fi eliminate prin anus.

Unele mamifere erbivore, ca iepurele, alimentele trec și prin cecum, unde

vegetalele sunt digerate de către niște bacterii,