Luceafărul

de Mihai Eminescu

Surse de inspiraţie
„Luceafărul” a fost conceput încă din timpul studenţiei poetului, la Berlin, păstrat în
manuscris (până în 1880) şi reluat în cinci variante succesive (între 1880-1883)
Publicare: I la Viena, în aprilie 1883 în „Almanahul Societăţii Academice Social-Literare
«România Jună»”
II la Iaşi, în august 1883 în revista „Convorbiri literare”
III la Bucureşti, în decembrie 1883 în prima şi unica ediţie a poeziilor antume
eminesciene („Poesii”) (în volum)
Richard Kunisch, un german, călătoreşte în 1861 în Ţările Române (mai exact în Muntenia)
şi culege două basme româneşti pe care le publică (transformându-le) la Berlin: „Fata în grădina de
aur” şi „Fecioara/ Frumoasa fără corp”. Eminescu le versifică pe amândouă. Astfel apar poemele
„Miron şi frumoasa fără corp” şi „Fata în grădina de aur”
Concluzie: Sursa „Luceafărului” este basmul „Fata în gradina de aur”, deci este una
folclorică.
Versificând acest basm, Eminescu a schimbat iniţial finalul, deoarece i se părea prea crud.
O fată de împărat era închisă de tatăl ei într-o grădină minunată pentru a nu fi văzută de nici
un muritor. Vestea despre frumuseţea ei ajunge până la feciorul de împărat Florin care pleacă în
căutarea ei. Între timp, un zmeu o zăreşte din zbor şi se îndrăgosteşte de ea. Prefăcut succesiv în stea, în
„tânăr luminos”, demonic, în ploaie şi tânăr angelic, el pătrunde de două ori la fată, care îi cere, în
schimbul iubirii ei, să devină muritor. Zmeul zboară la Dumnezeu cerându-i să-l dezlege de nemurire.
Creatorul universului îi respinge rugămintea, îndreptându-l spre pământ ca sa vadă nestatornicia
oamenilor. Zărind-o pe fata de împărat alături de Florin, ajuns la ea după multe peripeţii, zmeul îşi
stăpâneşte durerea, adresându-le o urare ce conţine în ea un blestem, anume ca îndrăgostiţii să nu
moară în acelaşi timp, unuia dintre ei fiindu-i hărăzit chinul de a supravieţui celuilalt:
„Fiţi fericiţi – cu glasu-i stins a spus –
Atât de fericiţi cât viaţa toată
Un chin s-aveţi: de-a nu muri de-odată”
În basmul lui Kunisch, zmeul se răzbună pe frumoasa pământeancă prăvălind asupra ei o
stâncă.
Aceasta a fost prima variantă (etapă) a versificării basmului produsă în jurul anului 1874.
A doua etapă (de prin 1880-1882) – Eminescu a transformat povestea folclorică într-o
meditaţie filozofică.
Ceea ce l-a atras de la început pe Eminescu la acest basm a fost marea tensiune ontologică
(= de cunoaştere) degajată.
TEMELE POEMULUI „LUCEAFĂRUL”
I . Condiţia omului de geniu în lumea comună (= tema geniului)
II. Neîmplinirea sentimentului de dragoste între două fiinţe aparţinând unor lumi
ireconciliabile.
IZVOARELE „LUCEAFĂRULUI”:
I. Izvoare folclorice:
a) Basmul românesc (din Muntenia) „Fata în grădina de aur”, prelucrat între 1870-
1872-1874.
b) Motivul „Zburătorului” în prima parte a poemului (visul erotic al fetei de împărat).
II. Izvoare filozofice:
a) Ideile lui Schopenhauer despre antiteza între omul comun şi omul de geniu
Pagina 1
 Luceafărul ~comentariu literar~

Izvorul tuturor relelor oamenilor este egoismul, voinţa oarbă de a trăi. Geniul nu e egoist,
dar nu poate fi fericit din cauza deosebitei sale lucidităţi.

Omul de geniu Omul comun

1. Inteligenţă 1. Mediocritate
2. Putere de obiectivitate 2. Subiectivitate în analiza realităţii
3. Sete de cunoaştere 3. Dezinteres faţă de cunoaştere
4. Capacitate de a-şi depăşi condiţia 4. Incapacitatea de a-şi depăşi sfera îngustă de
acţiune
5. Forţa de sacrificiu pentru îndeplinirea 5. Egoism, dorinţa oarbă de a trăi, de a fi fericit
idealurilor sale. în sensul împlinirii omeneşti
6. Singurătate socială 6. Sociabilitate în exces
b) - Motive mitologice preluate din filozofia greacă (Platon, Aristotel): motivul
daimonului, motivul lui Orfeu şi Euridice
- Motive preluate din gândirea indiană : motivul apariţiei lumii (din „Rig-Veda”),
motivul zeilor şi oamenilor.
- Motive preluate din mitologia creştină: motivul „păcatului originar”, al
cosmogoniei creştine, al viziunii apocaliptice
III. Izvoare biografice:
Elementele biografiei eminesciene sunt generalizate şi ridicate la valoare de simbol.
Biografia e sublimată într-un act creator.
Observaţie „Luceafărul” a fost conceput şi şlefuit într-o perioadă de aproximativ 13 ani
(1870-1883), Eminescu fiind obsedat de perfecţiunea operei sale.
INTERPRETĂRILE „LUCEAFĂRULUI”:
I Cea mai veche interpretare îi aparţine lui Eminescu, fiind notată pe o filă de manuscris:
„În descrierea unui voiaj în ţările române, germanul Kunisch povesteşte legenda «Luceafărului».
Aceasta este povestea […], iar înţelesul alegoric ce i-am dat este că, dacă geniul nu cunoaşte nici
moarte şi numele lui scapă de noaptea uitării, pe de altă parte, aici pe pământ, nu e nici capabil de a
ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc.”  „Luceafărul”=
o alegorie pe tema romantică a locului şi a rostului geniului în lume. Geniul devine nemuritor prin
renumele lui, dar plăteşte prin nefericire şi izolare de semeni.
II Tudor Vianu consideră că toate persoanele poemului sunt „măştile lirice” ale poetului
însuşi. Eminescu s-a imaginat pe sine sub chipul lui Hyperion (=omul de geniu), sub chipul lui Cătălin
(=omul obişnuit îndrăgostit), sub cel al Demiurgului (=forţa universală, care impersonală)  omul de
excepţie este deopotrivă slab şi puternic, muritor şi etern, om şi zeu.
Eminescu înţelege drama omul de fiinţă duală, sfâşiată între faptă şi conştiinţă, pasiune şi
renunţare, soartă şi nemurire, viaţă şi moarte.
GENUL LITERAR:
În poem există elemente aparţinând tuturor celor trei genuri:
1. genul epic – acţiune şi personajele
2. genul liric – considerat predominant
– ideile despre geniu, omul comun, viaţă, moarte, dragoste.
3. genul dramatic – dialogul între Hyperion şi Demiurg. Judecăţile formulate aici dau
şi un caracter gnomic poemului (=cuprinde reflecţii morale, sentinţe).
STRUCTURA POEMULUI:
- 98 de catrene (= strofe cu 4 versuri)
- 4 tablouri ample, structurate pe două planuri:

Pagina 2
 Luceafărul ~comentariu literar~

UNIVERSAL-COSMIC

III  construcţie clasică,

I IV circulară (în final elementele
sunt reaşezate la locul lor).
II
UMAN-TERESTRU

PARTEA I (TABLOUL I): STROFELE 1-43 (43 DE STROFE)

Poemul începe cu o formula de basm [ element romantic (=folclorul)] în ritm legănător al
iambului şi în versuri scurte, de măsura celor folclorice:
A fost / o- da- / tă ca-n / po-veşti / Măsura = 8 silabe
–  / –  / –  / –  /  ritmul iambic = repetarea unui picior metric bisilabic,
în care prima silabă e neaccentuată, iar a doua accentuată.
 încântătoare simplitate, naturaleţe, dar obţinute cu trudă.
Exemplu: pentru a ajunge la formula simplă, dar expresivă „o prea frumoasă fată”
(adjectivul este la superlativ absolut expresiv), Eminescu a încercat foarte multe sintagme: „un ghiocel
de fată”, „o mult frumoasă fată”, „un vlăstărel de fată”, „un gangure de fată”, un soi frumos de fată”, „o
pasere de fată”, „un giuvaer de fată”, „un cănăruş de fată”, „o dalie de fată”.
- Decorul romantic al unui castel
- Frumoasa fată de împărat e unică şi are calităţi fizice, dar şi morale.
- Ea rămâne anonimă în prima parte a poemului, ca şi Luceafărul.
- Motivul contemplaţiei – fata priveşte noaptea, marea şi zăreşte Luceafărul
- Atmosfera de vrajă = alt element romantic.
- Dragostea dintre fiinţe aparţinând unor lumi diferite, adică iubirea care nu are şanse
de împlinire = tot un element romantic.
- Antiteza (alt element romantic) este figura de stil predominantă, alături de
personificarea Luceafărului.
Ex: la început – antiteza între negrul corăbiilor şi castelului şi strălucirea Luceafărului.
- Motivul oniric (al visului) şi specular (al oglinzii, latinescul „specus” = oglindă) –
elemente romantice. Luceafărul nu se poate apropia de o muritoare şi comunica decât cu
ajutorul unui element intermediar (nu direct, precum muritorii): VISUL sau OGLINDA.
PRIMA METAMORFOZĂ A LUCEAFĂRULUI:
- Descântecul fetei de împărat (care întregeşte cadrul magic), rugămintea ei, are efect:
Luceafărul se metamorfozează (se transformă) cu greu şi i se înfăţişează fetei în vis, sub
forma unui crai blond, fiu al mării şi al cerului (IPOSTAZA ANGELICĂ, IPOSTAZA
NEPTUNICĂ = seamănă cu Neptun, zeul mării).
Luceafărul se poate metamorfoza în orice dar nu poate simula viaţa. Lipsa vieţii lui e
trădată de aspectul lui cadaveric şi de ochii lui care lucesc mult mai tare decât ai unui om (rămâne o
stea): „Un mort frumos cu ochii vii”.
El îi propune să îşi părăsească lumea şi să îl urmeze pentru a deveni mireasa lui şi crăiasa
mării. Ea îl refuză nu doar din cauza fricii de necunoscut, dar mai ales din cauză că nu poate să renunţe
la condiţia ei umană (înţelege că pentru a devenii nemuritoare, ea trebuie să renunţe la viaţă, adică să
moară).
Fiind refuzat, Luceafărul nu mai apare timp de trei zile (cifră fatidică), dar, nerezistând
tentaţiei, se ridică din nou pe cer, fata îl vede, iar dragostea lor îi subjugă din nou.

Pagina 3
 Luceafărul ~comentariu literar~

A DOUA METAMORFOZĂ A LUCEAFĂRULUI

El se sacrifică din nou, metamorfozându-se a doua oară într-un voievod brunet, fiu al nopţii
şi al soarelui (IPOSTAZA DEMONICĂ, IPOSTAZA URANICĂ = seamănă cu Uranus, zeul cerului la
greci).
Obs: Eminescu face legătura între oniric şi macabru, cum apare şi în mitul Zburătorului.
Luceafărul este refuzat a doua oară, dar acum el acceptă să îşi schimbe condiţia, să devină
muritor pentru a-şi trăi (împlini) povestea de iubire. El se desprinde de la locul lui din cer pentru a
cunoaşte fericirea umană.
CONCLUZII:
1. Dragostea fetei se explică prin aspiraţia lui spre lumea concretă şi prin dorinţa unei
forme cosmice eterne de a îmbrăca şi o altă condiţie decât veşnicia încremenită în sine.
2. Dragostea fetei se explică prin aspiraţia ei spre ideal şi prin dorinţa unei muritoare de
a îmbrăca şi o altă condiţie, adică nemurirea.
3. Iubirea celor doi se explică şi prin atracţia irezistibilă a contrariilor.
4. Metamorfozele Luceafărului eşuează, deoarece el nu poate să dea impresia de
însuşiri umane, provocându-i fetei senzaţia de îngheţ şi de ardere, iar lumina lui fiind
ucigătoare, orbitoare.
PARTEA A II-A (TABLOUL AL II-LEA): strofele 44-64 (21 de strofe)
Dezvoltă liric un alt moment de dragoste, sub forma unei idile între doi pământeni. Cei doi
comunică direct într-un cadru terestru şi într-o atmosfera intimă.
Criticii au exagerat punând în antiteză geniul şi oamenii comuni: oamenii sunt inferiori
geniului, nu îl înţeleg şi refuză să se ridice la nivelul lui. Adevărul este că muritorii nu sunt vinovaţi de
condiţia lor, aceasta fiindu-le dată de Creator.
Ideea Poemului: cele două lumi, a geniului şi a umanităţii comune, sunt iremediabil
separate.
Cătălina aspiră spre înalt, dar limitele propriei sale condiţii o împiedică să îl accepte pe
Hyperion altfel decât muritor. Şi totuşi, condiţia umană nu este lipsită de nobleţe. Dacă geniul îşi
asumă deplin destinul de nemuritor prin puterea lui de înţelegere care îl face să dobândească
ATARAXIA (= eliberarea de afecte, suprema seninătate). Oamenii se apropie de nemurire prin
IUBIRE.
Asemănarea dintre numele celor doi, CĂTĂLIN şi CĂTĂLINA, nu este întâmplătoare, ea
sugerând similitudinea fiinţelor în planul uman, jucării, putând fi schimbate una cu alta, ale voinţei de a
trăi.
Obs: Cătălin nu este rodul unei intenţii satirice, caricaturale. E adevărat că acest copil de
casă este „viclean”, „îndrăzneţ cu ochii”, că „se furişează pânditor” şi este „guraliv şi de nimic”, dar
acestea nu sunt trăsăturile unui personaj, ci notele definitorii ale unui simbol (simbolul instinctului
viclean care guvernează lumea oamenilor, după Arthur Schopenhauer). Cătălin seamănă cu zeul
dragostei, Cupidon.
Înfăţişarea jocului erotic drept o vânătoare dominată de şiretenie şi un balet în care
mişcările partenerilor se completează şi se atrag una pe alta se încadrează acestei ademenitoare chemări
instinctuale. „Lumea-ntinde lucii mreje”, spunea versul „Glossei”.
ATENŢIE !!! Tabloul al II-lea şi tabloul al III-lea se petrec simultan („În vremea asta…”).
Esenţa lui Cătălin (şi a lui Cupidon) este IRONIA, despicarea simplă a nodului gardian al
iubirii, dispreţul fată de trăirile sofisticate, ştiind mai bine, din partea lui, ceea ce „inima cere”. Pe de
altă parte, el întruchipează amorul sănătos, de esenţă populară, senzualitatea frustă.
ATENŢIE !!! „Jocul” cu Cătălin e diurn, iar aventura cu Luceafărul se petrecuse în spaţiul
nocturn.

Pagina 4
 Luceafărul ~comentariu literar~

Fata trăieşte la început o nostalgie nelămurită, dar apoi se va lăsa cucerită şi iniţiată în
tainele iubirii pământeşti. Urmează strofe care cuprind una din cele mai frumoase descrieri ale iubirii
pământeşti. Acest ritual semnifică supunerea umană în faţa unei legi implacabile care este aceea a
existenţei senzuale şi a continuării speţei.
Fata va pendula o vreme între cele două tipuri de iubire, dar Cătălin îi propune să fugă
împreună să se piardă în anonimatul condiţiei umane comune (care implică o fericire netulburată).
PARTEA A III-A (TABLOUL AL III-LEA): strofele 65-85 (21 de strofe)
- prezintă călătoria Luceafărului în spaţiul intergalactic şi dialogul său cu tatăl ceresc.
- Hyperion şi Demiurgul vorbesc despre nemurire, cunoaştere şi sensul vieţii
omeneşti.
- Demiurgul = Absolutul, materia universală, esenţa imuabilă (care nu se modifică)
- Hyperion = un fragment de materie eternă, „Hyper” + „Ion” (limba greacă) = „Cel
care merge pe deasupra” „Cel care este peste fire”.
- Călătoria Luceafărului îi prilejul autorului să prezinte repetate cosmogonii,
prezentate cu o impresionantă artă a concretizării abstracţiunilor
- Zborul Luceafărului poate fi comparat doar cu cosmogonia din „Scrisoarea I”. Aici
sunt surprinse abolirea timpului şi a spaţiului, relativitatea timpului la viteza deplasării astrale ( 
antiteza „mii de ani” şi „clipe”). Eminescu are aici intuiţia anilor – lumină din astronomie (unitatea de
măsurare a distanţelor cosmice).
- Ca şi în „Scrisoarea I”, perplexitatea minţii în faţa ideii de infinit este sugerată prin
paradoxuri, prin alăturarea de negaţii şi afirmaţii cărora li se asociază o comparaţie rară ce exprimă
concretul prin abstract :
„Nu e nimic şi totuşi e
O sete care-l soarbe,
E un adânc asemene
Uitării celei oarbe.”
- Luceafărul este de acord ca să plătească orice „preţ” pentru „o oră de iubire”
(metaforă şi hiperbolă care sugerează viaţa omenească) . Demiurgul nu acceptă să-i acorde condiţia
muritoare pentru că aceasta ar însemna să modifice legile firii impuse de el la creaţie adică să se nege
pe sine. În schimb, Demiurgul îi oferă orice altceva:
1. Înţelepciunea cosmică (posibilitatea de a descifra toate tainele lumii”)
2. Geniul artistic (aluzie la mitul orfic)
3. Puterea universală, dreptatea şi tăria (pentru a stăpâni tot pământul)
- Hyperion le refuză pe toate.
- Demiurgul defineşte oamenii ca fiind nişte jucării ale destinului. Condiţia umană
este precară, ei sunt muritori, viaţa e succesiune mişcare, ei sunt condiţionaţi de timp şi spaţiu. Aştrii au
caracteristici opuse oamenilor (antiteză)
- În celebrul dialog „Banchetul” („Symposion”) de Platon se vorbeşte despre
concepţia grecilor despre dragoste. Ei îl considerau pe Eros, zeul dragostei, un daimon, adică o fiinţă
nemuritoare care făcea legătura dintre zei şi oameni. El nu era zeu, deoarece îi lipseau frumuseţea şi
bunătatea (pe care le căuta prin iubire), iar zeilor nu le lipseşte nimic. Şi Hyperion (al cărui nume îl
cunoaşte doar Demiurgul) este tot un daimon deoarece el tânjeşte după dragoste şi comunică atât cu
astrele, cât şi cu oamenii. Rolul daimonilor este acela de a întregi lumea de a o transforma într-un mare
Tot, prin comunicare ei făcând legătura între planul uman şi cel divin.

- Daimonii latura divină (sunt nemuritori)

latura umană (sunt stăpâniţi de dorinţă, imperfecţi, nu
preafericiţi,
Pagina ca5 zeii)
 Luceafărul ~comentariu literar~

Obs: Grecii credeau că daimonii transmit zeilor dorinţele, rugăminţile oamenilor (care le
aduseseră în prealabil jertfe) şi aduc muritorilor răspunsul şi alte porunci de sus.

Comunicare

ZEII planul universal-cosmic

DAIMONII: Eros,
Hyperion

OAMENII planul uman-terestru

- Demiurgul ştie că timpul lucrează în favoarea sa şi că fata fiind o fiinţă muritoare nu

l-a putut aştepta la nesfârşit pe Luceafăr ci a acceptat dragostea altuia pentru a cunoaşte fericirea şi a-şi
perpetua specia (grecii credeau ca oamenii simt gustul nemuririi prin copii lor, simt că rămân în viaţă
prin ei, că mai trăiesc o dată astfel). Hyperion nu înţelesese că pentru fată a trecut mult timp şi e şocat
de infidelitatea sa de care ea nu este de fapt vinovată. Nedeţinând toate secretele universului Hyperion
nu îi înţelege în final pe oameni.
PARTEA A IV-A (TABLOUL AL IV-LEA): strofele 86-98 (13 de strofe)
- Prezintă fericirea cuplului omenesc fiindcă iubirea s-a împlinit sub semnul
„norocului” (IDILA PĂMÂNTEASCĂ)
- Retragerea Luceafărului în lumea căreia îi aparţine (DRAMĂ DIN PUNCT DE
VEDERE AL CUNOAŞTERII ŞI DIN PUNCT DE VEDERE AFECTIV)
- Deşi importantă, influenţa lui Schopenhauer asupra lui Eminescu nu este însă totală.
Pentru poet, prin iubire oamenii îşi pot depăşi condiţia, tinzând spre absolut
- Cătălin apare transformat, cu adevărat îndrăgostit vibrează afectiv
- Versurile finale reprezintă răspunsul Luceafărului la chemarea Cătălinei, care
răsunase din nou incantatoriu, aparent identică primei, dar în fond profund deosebită:
„Cobori în jos luceafăr blând,
Alunecând pe-o rază,
Pătrunde-n codru şi în gând,
Norocu-mi luminează.”
- Astrul nu mai este chemat „în casă” locul singurătăţii, al izolării şi al tânjirii, ci „în
codru”, spaţiul omeneştii împliniri erotice. El nu mai este evocat să lumineze „viaţa”, dând un sens

Pagina 6
 Luceafărul ~comentariu literar~

existenţei Cătălinei, ci „norocul”, fericirea dăruită ei de altul. Hyperion înţelege că identitatea acestui
altul este nesemnificativă pentru pământeancă ea tinzând nu spre o fiinţă anume, ci spre împlinirea
chemării speciei. Cuvintele lui Hyperion din ultima strofă cad lapidar, sentenţios, din înălţimea
seninătăţii dobândite cu preţul fericirii pământeşti:
„Trăind în cercul vostru strâmt
Norocul vă petrece,
Ci eu în lumea nea mă simt
Nemuritor şi rece.”
- Viziunea superioară a geniului încheie acest poem mitic şi folcloric, filozofic şi
erotic a cărui adâncime de gând şi perfecţiune a expresiei ce ia forma sublimei simplităţi fac din
„Luceafărul” capodopera literaturii române demnă de sta alături de marile creaţii ale literaturii
mondiale.

Pagina 7