Cucuteni – 5000 REDIVIVUS

3. TRACII – MARII ANONIMI AI ISTORIEI

Valeriu Dulgheru, [Link].
Valerian Dorogan, [Link].
Vasile Cartofeanu, [Link].
Ilie Manoli, [Link].
Radu Crudu, doctorand
Universitatea Tehnică a Moldovei

Rezumat. Marea problemă a tracilor a fost că au lăsat foarte puţine urme scrise şi conform
istoriei oficiale tracii au jucat din punct de vedere politic un rol destul de modest în istoria
antica. Ţinând însă cont de faptul că nimic nu apare din nimic este indiscutabil că tracii au
apărut pe un veritabil fond genetic local, precursorul civilizaţiilor Cucuteni, Gumelniţa,
Salcuţa, Petreşti, Cernavodă, Karanovo ş.a., care au înflorit în spaţiul bazinului Mării Negre.
Elementele comune (lingvistice, obiceiuri, construcţii etc.) găsite la populaţiile de la inzii din
podişul Iranului până la celţii din Marea Britanie, într-un fel confirmă ipoteza răspândirii spre
vest şi est a supravieţuitorilor din spaţiul bazinului actualei Mări Negre după Marele Potop
[1].

Cine sunt aceşti "Mari anonimi ai istoriei” – tracii, numiţi astfel de câtre Mircea
Eliade în "Istoria credinţelor şi ideilor religioase”, vol. II, ed. Ştiinţifică, Buc. 1991,
p.158) [2], „neamul cel mai numeros după inzi” (Herodot)? Care a fost spaţiul lor de
răspândire? Care din naţiunile contemporane îşi au rădăcinile de la traci? Un răspuns
univoc la aceste întrebări este greu de obţinut din cauza informaţiei limitate, deosebit
de fragmentate, deseori denaturată. Este, în primul rând, greu de precizat momentul, în
care tracii s-au separat şi diferenţiat ca etnos din marea masă a populaţiilor europene.
Părerile sunt foarte diferite. Cei mai mulţi dintre istorici consideră că separarea tracilor
a avut loc încă din epoca bronzului, când ar fi apărut aşa zişii traci timpurii.
Conform istoriei oficiale tracii au jucat din punct de vedere politic un rol destul de
modest în istoria antica. Acest lucru nu se datorează atât faptelor lor, cât mai ales
neputinţei istoricilor de a le scrie istoria corectă şi adevărată, din lipsa unor izvoare
istorice mai consistente (în principal scrise), izvoare, de care alte popoare europene au
beneficiat din belşug (grecii, romanii, etc.) datorită descoperirii unei culturi scrise,
profund ancorată în viaţa socială a respectivelor popoare. Majoritatea mărturiilor
privind viaţa, organizarea, religia, istoria tracilor le-am primit prin filiera grecească
şi/sau latina. Restul se datorează descoperirilor arheologice de pe teritoriile locuite
odinioară de traci. E de datoria specialiştilor să pornească pe acest drum al descoperirii
şi, mai ales, al descifrării istoriei adevărate a strămoşilor noştri, acestor mari anonimi ai
istoriei, să pună într-o anumita ordine izvoarele istorice transmise prin filiera greacă şi
romană, să lege ideile şi informaţiile între ele şi să le pună în legătura cu descoperirile
arheologice, care privesc pe traci. Când Demostene şi Ificrate socoteau ca o cinste
faptul că mamele lor fuseseră trace, când grecii „ne împrumutau” zeii, schimbându-le

95
 Cucuteni – 5000 REDIVIVUS

doar numele, înfruptându-se din plin din miturile şi credinţele tracilor, cum să nu
ridicăm vocea azi, noi urmaşii acelor anonimi Traci şi să spunem lumii Adevărul. De
ce să tăcem, umiliţi şi furaţi de al nostru trecut glorios din dorinţa „inteligentă” de a nu
ne supăra „vecinii”. “Asupra istoriei primitive a regiunilor, care vor forma Grecia,
grecii înşişi nu ştiu nimic. Până în prezent, solul grec n-a scos la iveală nici o urmă
materială a paleoliticului. Cei mai vechi locuitori din Grecia sunt tracii, aparţinând
timpului neoliticului” ne vorbeşte renumitul elenist A. Jarde, Paris, 1923 [3].
Nefiind specialisti în domeniu ne încumetăm să încercăm să punem într-o anumită
ordine multiplele informaţii fragmentate, să evidenţiem doar legătura dintre ele. Este
mai mult o provocare pentru specialiştii în materie. Ţinând cont de faptul că nimic nu
apare din nimic este indiscutabil că tracii au apărut pe un veritabil fond genetic local,
precursorul civilizaţiilor Cucuteni, Gumelniţa, Salcuţa, Petreşti, Cernavodă, Karanovo
ş.a., care au înflorit în spaţiul bazinului Mării Negre. Elementele comune (lingvistice,
obiceiuri, construcţii etc.) găsite la populaţiile de la inzii din podişul Iranului până la
celţii din Marea Britanie, într-un fel confirmă ipoteza răspândirii spre vest şi est a
supravieţuitorilor din spaţiul bazinului actualei Mări Negre după Marele Potop.
Să încercăm să facem o mică analiză comparativă, un procedeu foarte des utilizat
în domeniul ştiinţelor reale. Cunoaştem din istorie că toate marile civilizaţii au înflorit
pe văile unor mari fluvii şi, în special, la gurile de vărsare ale acestora: cea Egipteană
pe Nil, cea Mesopotamiană între Tigru şi Eufrat, cea Indiana pe Ind şi Gange, cea
Chineză pe Fluviul Galben, iar cea Europeană, cu voia sau fără voia "marilor profesori
de istorie şi arheologie", pe valea (Istrului, Danubiului) Dunării şi, în special, în zona
Deltei acesteia. „Acesta este leagănul adevărat al civilizaţiei Proto-Europene, în
străvechea vatră tracică a Carpaţilor, a Dunării Carpatice. Aici veneau grecii în
antichitate să-şi caute Lâna de Aur şi bogăţiile agricole dunărene. Aici s-a dezvoltat
faimoasa Epocă de Aur, cu Cimitirul Eroilor de la Gurile Dunării şi Lăcaşul Zeilor din
Cetatea Koga-Ion-ului. Uitaţi-vă pe hartă şi veţi vedea ce fantastic arăta acest spaţiu,
unde din trupul munţilor ţâşnesc izvoare ce se prefac în râuri care se desfăşoară ca un
evantai spre Dunăre, străbătând văi calme şi dealuri molcome, prielnice agriculturii şi
păstoritului. De sus, din avion această reţea hidrografică, cu forma de elipsă, seamănă
cu un Ou al Genezei. Munţi de sare, fără de care e greu de conceput viaţa omului şi
creşterea vitelor, reprezenta în antichitate o bogăţie mai mare ca aurul, poate cea mai
de seamă bogăţie pentru oamenii vechimii, bogăţia vieţii. Nimic nu este mai presus
decât "sarea în bucate" spune o veche poveste dacică” ne relatează cunoscutul
tracoromân - luptător pentru adevărul istoric Napoleon Săvescu [4].
„Originea acestui popor, tracic, căruia geografia şi condiţiile climatice i-au
hărăzit culoarea albă a pielii, menţinută cu toate invaziile, încrucişările şi
suprapunerile orientale, se confundă cu cea a Arienilor Carpato-Danubieni, a vechilor
Pelasgi, întemeietori ai Europei moderne de azi. În ultima vreme, tot mai mulţi
cercetători sunt de părere că leagănul vechii Europe este spaţiul Carpato-Dunărean”

96
 Cucuteni – 5000 REDIVIVUS

susţine Marija Gimbutas [4], reputat specialist în domeniu, în timp ce P. Bosch-

Gimpera considera că spaţiul, din care au pornit popoarele europene, este situat pe
teritoriul dintre Valea Dunării, Marea Egee (Marea Tracilor) şi Marea Neagră (Marea
Getică).
Sunt ipoteze, care merită toată atenţia specialiştilor în domeniu. După Mircea
Eliade, numărul ramurilor giganticului arbore uman al Tracilor se ridica la cca. 200
(„Dicţionar al Religiilor”, pag. 265) [5]. Săpăturile arheologice din diferite zone
locuite de traci au scos la iveală multe monumente ale culturii lor materiale (Insula
Banului la Dunăre, la Babadag (în Dobrogea), Cozia (în Muntenia), Saharna-Solonceni
(Republica Moldova), Cernolesc (la est de Nistru), pe teritoriile de astăzi ale Bulgariei,
Greciei, Turciei, Serbiei, Macedoniei etc.), care prezintă un ansamblu de culturi
înrudite ale perioadei tracice timpurii, toate aparţinând lumii tracice. Dar construcţiile
ciclopice stranii - piramide şi citadele ce par incredibile pentru zilele noastre
descoperite de profesorul american Robert Ballard în zona actualei Insule a Şerpilor nu
vorbesc oare de un trecut foarte glorios al stră-strămoşilor noştri.
Să urmărim niţel ce spun izvoarele oficiale ale vremii despre traci. Tracii au fost
atestaţi pentru prima data în izvoare scrise în poemele lui Homer „Iliada” şi
„Odiseea”. Tot aici apare şi denumirea teritoriului locuit de aceştia - Troada (secolul al
XIII î.Chr.). În Iliada Homer spunea despre traci „Armatele lor străluceau de scuturi de
aur şi tezaurele lor erau aşa de preţioase că regele Priam (rege al Troiei-Tracice) a
putut să ia înapoi, de la greci, capul fiului său mort, numai după ce le-a dat acea
faimoasă Cupă Tracică de Aur”. „Asupra
istoriei primitive a regiunilor, care vor forma
Grecia, grecii înşişi nu ştiu nimic. Până în
prezent, solul grec n-a scos la iveală nici o
urmă materială a paleoliticului. Cei mai
vechi locuitori din Grecia sunt tracii –
pelasgii, aparţinând timpului neoliticului”
menţionează cunoscutul specialist francez A.
Jardé [3]. Aheii deveniseră deja traci, în
mileniul III, când au emigrat spre sud, până
în Elada. Cea mai veche, cea mai avansată şi
cea mai paşnică populaţie, ce a atins Elada, şi
cu cele mai multe binefaceri pentru această
ţară, rămân Pelasgii (sau hiperboreii cum îi
numeau grecii). După Pindar, cel mai erudit
poet al antichităţii greceşti, Hiperboreii erau
locuitorii de pe ţărmurile Istrului sau ale
Dunării de jos „Apollo, după ce a ridicat
Fig. 1. Ostaş trac. zidurile Troiei s-a întors în Patria sa de pe

97
 Cucuteni – 5000 REDIVIVUS

Istru”. De altă parte Strabo spune: ”Cei de întâi, care au descris diferitele părţi ale
lumii, ne spun că Hiperboreii locuiau deasupra Pontului Euxin, a Istrului şi a Adriei”.
Istoricul Herodot (484-425 î.Chr.) afirma ca „Neamul tracilor este cel mai numeros
din lume, după cel al inzilor...dacă ar avea un singur conducător sau dacă tracii s-ar
înţelege între ei, neamul lor ar fi de nebiruit şi cu mult mai puternic decât toate
neamurile”. La cumpăna mileniilor II-I î.Chr. tracii înregistrează o maximă extindere
teritoriala, cea menţionată mai sus. Spaţiul imens ocupat de ei a favorizat apariţia
diferenţierii lor lingvistice şi culturale. Conform „Istoriei” lui Herodot, tracii
reprezentau unul dintre cele mai numeroase popoare din antichitate. Civilizaţia tracilor
ocupa spaţiul carpato-balcano-pontic, având drept axă centrală fluviul Dunarea. Ca
urmare, pe parcursul primei jumătăţi a mileniului I î.Chr. tracii timpurii s-au divizat în
cei situaţi la sud de Munţii Balcani (Haemus) - tracii de sud (meridionali) şi cei de la
nord de aceşti munţi - tracii de nord (septentrionali). Tot în sec. al XII-lea î.Chr.
izvoarele asiriene vorbesc pentru prima oară despre o populaţie nouă aşezată în
Anatolia şi numită de aceste izvoare musku. Se pare că este vorba de un neam tracic,
acela al frigienilor. Cele două izvoare ne dau certitudinea că pe la 1200 există deja
traci, deci, este posibil ca ei să fi existat chiar mai devreme de această vreme, dar să fie
ignoraţi. Cunoscutul inginer de profesie dar împătimit al Istoriei Neamului de vocaţie
prof. Lorin Cantemir menţionează „Desprinşi din tribul traco-ilirilor aflaţi la sudul
Dunării, dardanii au trecut strâmtoarea Dardanele stabilizându-se în Anatolia, unde
au întemeiat Regatul Troada în jurul faimoasei Troia”. Legenda spune că după ce au
fost înfrânţi de greci troienii, îndemnaţi de a ajunge printre semenii lor de aceeaşi
sorginte, în frunte cu Raman Eneas „fiul lui Anhises şi al zeiţei Venus, care îl salvează
pe fiul său Iulius Ascanius, pe tatăl său şi pe zeii protectori ai cetăţii” după o lungă
peripeţie mediteraneană se stabileşte în Latium (peninsula Apenină), căsătorindu-se cu
Lavinia, fiica regelui local, contribuind la dezvoltarea neamului latinilor de aceeaşi
seminţie. În acest context Dio Casius a spus „...şi iarăşi să nu uităm că Traian -
Troian a fost trac veritabil. Luptele dintre Traian şi Decebal au fost războaie fraticide,
iar Tracii au fost Daci”.
Un element deosebit de important al oricărui neam sunt limba, tradiţiile,
cultura. Din punct de vedere lingvistic, mulţi cercetători susţin existenta unei Limbi
Ariene, Carpato - Danubiene (Pelasgice), care a stat la originea limbii tracice, cu
diferite variante locale. “Sunt intrigat de prezenţa, pe teritoriul României, a mai multor
toponime cu rezonanţă sanscrită” ne spune cu mirare profesorul italian Fabio Scialpi
[4]. Având în vedere legăturile între Limba Hittită şi Limbile Ariene, se poate afirma
că mişcări de popoare au avut loc de la apus spre răsărit, adică din Europa spre Asia şi
nu invers. Forma veche a cuvintelor hitite constituie o dovadă că aceştia s-au desprins
din trunchiul carpato-danubian, european, pătrunzând în Asia Mică. Sunt suficiente
dovezi de natură arheologică şi antropologică (spune I.C. Drăgan, [6], pag.90) pentru
a îngădui afirmaţia că, încă din Epoca Neolitică, în spaţiul tracic şi într-o arie limitrofă

98
 Cucuteni – 5000 REDIVIVUS

acestuia, exista o populaţie autohtonă, din care îşi trag rădăcinile Popoarele Istorice
Europene, iar această populaţie poate fi considerată din punct de vedere lingvistic ca
preariană. Limba acestui popor antic este una demult dispărută, iar cultura lor a fost
puternic influenţată şi dizolvată de invaziile barbare repetate: prin Balcani au trecut
celţii, hunii, goţii şi sarmaţii, mai târziu slavii aducând cu ei elenizarea, romanizarea şi
mai târziu slavizarea. Deosebit de important în acest sens este studiul efectuat de Paul
Lazăr Tonciulescu asupra convieţuirii bascilor cu strămoşii noştri, ilustrată prin
comunitatea lexicală basco-sumeriano-română, cu atestări documentare din limba
sumeriană, vorbitorii acesteia fiind plecaţi de la Tărtăria pe Mureş în mileniul V
î.e.n.[7]. Drept exemple putem cita câteva cuvinte similare în limbile
bască/sumeriană/română: ama/ama/mama; aita/ata/tata; agor/uguru/ogor;
amarra/marru/amar – verb şi Amara – oraş; iskin/kin/chin; mami/mami/mami;
pa/ba/pa; zahar/sahar/zahăr, a se zăhărisi ş.m.a. Mai pot fi adaugate aici şi toponimele:
Simeria în România şi Sumeria în Asia. Cuvântul „valah” se traduce din limba
albaneză modernă „frate”, într-un fel subliniind rădăcinile de rudenie dintre albanezii-
urmaşii tracilor iliri şi românii-urmaşi ai diferitor triburi tracice.
În Biblie găsim nume precum Peleg (vârful Peleaga din munţii Retezat), Tiras (râul
Nistru şi tribul tirageţilor), Pison sau Fison (denumirea veche a Dunării); pentru Asia –
Eufrat, acest EU Frate al Tigru(lui), tot un termen indoeuropean, ca şi numele unor regi
parţi (Fraate I-V, care au domnit din [Link] îHr.) sau Moise (asemănător cu moş, moşie,
moaşe, dar şi sanscritului moksha cu sens de
origine, şi de eliberare - proces la care
participă şi moaşa).
Pentru vechii indoeuropeni iubitori şi
închinători ai luminii Belenus era zeul
luminii, iar de la el purtătorii de lumină au
fost Baal, Bălai, Blanc (în franceză). Erele
Fig. 2. Istria – ruinele primului oraş din glaciare, potopurile au măturat totul,
lume. izgonind vieţuitoarele; poate nu întâmplător
Balayer în franceză înseamnă a mătura, a izgoni. Forţa bala din sanscrită a îmbrăcat
formă distructivă în franceză, dar şi de curăţire. La noi prin bălai, Bălaşa a însemnat
ceea ce în Biblie apare ca un chip luminos, caracteristică după care este ales David ca
rege al neamului său: „... Şi el era cu păr bălai, cu ochi frumoşi şi faţa frumoasă.”
(Samuel I 16.12). Avem exemple şi în mitologia greacă: Pelagos, Pelasge – eroi
legendari. De la urmele de dinozauri, adevăraţi balauri de acum şaptezeci de milioane
de ani, când insula Haţeg era înconjurată de mare (în greacă azi mării i se spune
pelagos, în amintirea vechilor pelasgi) şi până la înălţarea din mare a munţilor Carpaţi
(acum cincizeci de milioane de ani) timpul parcă a stat în loc.
Tracii erau un popor cu o cultura deosebita. Din timpurile străvechi ei erau slăviţi
drept oameni iubitori de poezie, cântec, dans, a diferitor ştiinţe etc. Influenta traca

99
 Cucuteni – 5000 REDIVIVUS

asupra civilizaţiei greceşti este consemnata de mitologia antica, care îi consideră drept
întemeietori ai poeziei greceşti pe Musaios, Orfeu, Linos si Tamiris, toti de origine
traca. Din studiul istoricilor antici se observa ca aceştia intuiseră destul de
devreme originilalitatea şi forţa religiozitatii tracilor. Strabon şi Plutarh susţineau
originea tracă a lui Orfeu, lucru reluat peste veacuri de istoricii moderni, care au studiat
fenomenul orfismului (O. Kern - Orphicorum fragmenta (Berlin, 1922) [8]; W. K. C.
Guthrie - Orpheus and the Greek Religion (London, 1935) [9] si G. Arrighetti -
Fragmenti Orfici (Torino, 1959) [10]). De asemenea, originea mişcării dyonisiace, a
fost localizată în Tracia sau Frigia (Universitatea din Chicago în dec. 1972 - Marc
McGinty). Ne oprim aici cu înşiruirea argumentelor. Un lucru este cert că „marii
anonimi” ai istoriei – tracii, stră-strămoşii noştri merită un loc de frunte în istoria cel
puţin a civilizaţiilor europene.
Azi, globalizarea tinde să recreeze lumea începuturilor, atunci când, firesc, era un
singur limbaj - fie al semnelor, fie al vorbirii. Trăim într-o lume, în care se pune din ce
în ce mai mult accentul pe realizările materiale, pe reducerea sentimentului sau
interesului pentru valorile spirituale, mai ales cele legate de tradiţii şi respectul faţă de
strămoşi. Cred că trebuie să trăim cu demnitate şi să luăm atitudine fermă faţă de cei
care ne denigrează neamul, avertizându-i că ceea ce seamănă aceea vor culege. Acum
ca nici o dată este important să ne cunoaştem Istoria Neamului.

Bibliografie

1. V. Dulgheru. Din istoria Neamului. Ed. Universităţii Tehnice a Moldovei,

Cjişinău, 2010, 114p.
2. M. Eliade. Istoria credinţelor şi ideilor religioase. vol. II, Ed. ştiinţifică, Bucureşti,
1991, p.158.
3. [Link]
4. N. Săvescu. Noi nu suntem urmaşii Romei. Ed. Intact, Bucureşti, România. 2002.
5. M. Eliade. Dicţionar al Religiilor. pag. 265.
6. I. C. Drăgan. Noi, tracii şi istoria noastră multimilenară. Nagard, Milano, 1976.
7. E. Delcea, P. L. Tonciulescu. Secretele Terrei - Istoria începe în Carpaţi (Vol.I)
Editura: Obiectiv, 1998, 195 p.
8. O. Kern. Orphicorum fragmenta. Berlin, 1922.
9. W. K. C. Guthrie. Orpheus and the Greek Religion. London, 1935.
10. G. Arrighetti. Fragmenti Orfici. Torino, 1959.

100