Modu lu l 1 – Limba română I

1
MODULUL 1:
FONETICA

Cuprinsul Modulului:
MODULUL 1: FONETICA .........................................................................9
1.1. SUNETE. .............................................................................................11
1.1.1. ProprietăĠile fiziologice úi acustice ale sunetului articulat ....14
1.1.2. Tipuri de sunete articulate specifice limbii române actuale
(vocale, semivocale, consoane); asemănări úi deosebiri...........................18
1.1.3. Clasificarea articulatorie a vocalelor úi a consoanelor...........18
1.2. SUNETELE LIMBII ROMÂNE CA ENTITĂğI FUNCğIONALE
(= foneme). ..................................................................................................23
1.2.1. Trăsături distinctive ..................................................................24
1.2.2. Segmente vocalice complexe. Segmente consonantice
complexe .....................................................................................................25
1.2.3. Silaba í sintagmă fonologică minimală ...................................27
1.3. SUNET í FONEM í LITERĂ ÎN ROMÂNA ACTUALĂ. ............31
Bibliografie generală ..................................................................................33
Bibliografia specială ...................................................................................35

9
Modu lu l 1 – Limba română I

UNITATEA DE ÎNVĈŖARE NR. 1

Limba, din perspectiva actului de comunicare (numit úi act de

limbaj, act lingvistic sau act de vorbire), în situaĠia limbilor naturale,
presupune o situaĠie de comunicare definită prin loc, timp, condiĠii, tip de
comunicare (legat de conĠinut, persoanele cărora se adresează etc.).
Pe de altă parte, actul de vorbire, după J.L. Austin, include în
unitatea lui: actul locuĠionar, actul ilocuĠionar úi actul perlocuĠionar,
fiecare dintre aceste componente marcând o anume etapă corelată practic cu
toate celelalte.
Definită, de la Ferdinand de Saussure (1916), ca un sistem, în care se
recunosc: sistemul fonetico fonologic, sistemul morfologic, sistemul
sintactic, sistemul lexical, limba îúi relevă nu numai nivelele constitutive, ci
úi tipologia unităĠilor raportate, în esenĠă, la cele două planuri definitorii
pentru semnul lingvistic: planul expresiei úi cel al conĠinutului.
În relaĠia emiĠător receptor, transmiterea mesajului alcătuit cuvinte
presupune codarea, canalul úi decodarea (ca repere fundamentale ale
actului de comunicare).
În terminologia lingvistică, din perspectiva statutului lexico
semantic, se pot distinge:
cuvinte (mono sau polisemantice) aparĠinând numai inventarului
lingvistic (de ex. fonem, morfem);
cuvinte din sfera terminologiei de specialitate care prin
polisemantism aparĠin unor inventare útiinĠifice diferite (de ex. propoziĠie
folosit în lingvistică, logică úi matematică);
cuvinte utilizate în vorbirea curentă care au unul sau mai multe
înĠelesuri specifice lingvisticii úi, uneori, altor útiinĠe (de ex. limbă, câmp).
Indiferent de variantele teritoriale (graiuri) úi de alte varietăĠi
stilistico funcĠionale, în spaĠiul românesc se vorbeúte o limbă care permite
comunicarea fără dificultăĠi între toĠi membrii societăĠii. Această variantă

10
Modu lu l 1 – Limba română I

care presupune caracteristicile generale întâlnite în toate actele de vorbire úi

aceleaúi referinĠe de normă (de ordin fonetic, gramatical, lexical) reprezintă
o variantă standard (literară).
Supusă normei („convenĠie prin care se instituie reguli de exprimare
cultivată“) în toate compartimentele, româna contemporană, ca variantă
standard literară, este limba folosită curent în scris sau verbal de un vorbitor
instruit, ca o variantă nespecializată.
Fonetica, ca disciplină lingvistică, studiază unităĠile fonice segmentale (úi
suprasegmentale) ca producere, recepĠie, caracteristici fiziologice, acustice,
modificări produse prin influenĠă în segmentul fonic úi combinaĠiile de
unităĠi fonice. Ca unităĠi materiale, aceste unităĠi fonice sunt componentele
vorbirii, adică ale actului lingvistic, ca o concretizare a elementelor
sistematice specifice limbii române.

1.1. SUNETE

Sunetele, ca elemente fundamentale în constiuirea conceptului de

fonetică, sunt caracterizate din perspective diferite, uneori corelate, în care
se detaúează: producerea, prin actul de vorbire, apartenenĠa la un cod
anume, caracteristicile (de tip fizic, acustic úi fiziologic), tipologia (vocale,
consoane úi semivocale), regimul, în calitate de componente ale unor unităĠi
specifice nivelelor integrante (cuvânt, propoziĠie etc.) úi, nu în ultimul rând,
raportarea la fazele procesului de comunicare (cea articulatorie, acustică úi
neuroceptivă).
ğinând seama de raportul dintre sunete, la nivelul enunĠului se
disting două mari categorii:
- sunete echivalente, care reprezintă variante ale aceleiaúi unităĠi,
numite úi sunete reale;
- sunete neechivalente, care reprezintă variante ale unor unităĠi
fonice diferite, sunete tip.
Sunetul (în general sau sunetul articulat) reprezintă vibraĠia particulelor unui

11
Modu lu l 1 – Limba română I

mediu elastic, care produce o senzaĠie auditivă. VibraĠia se realizează după

un anume mod datorat sursei. Aceasta înseamnă că particularităĠile vibraĠiei
sunt dependente direct de particularităĠile sursei (ex.: mărime, material,
formă).
Sub aspect acustic, în general, se face distincĠie între sunetul muzical,
vibraĠie regulată úi periodică, úi zgomot, ca vibraĠie neregulată úi
neperiodică.
Sub aspect mecanic (fizic), sunetul (= semnalul acustic) se raportează la
oscilaĠiile unui corp (= sursa) úi la alternanĠa zonelor dense úi rarefiate de
aer din jurul sursei care vibrează. Aúadar, din punct de vedere fizic, sunetul
reprezintă o vibraĠie de aer, o undă sonoră rezultată în urma miúcării
progresive a particulelor de aer.
FaĠă de acest tip de sunet, sunetul articulat beneficiază de o sursă particulară
(= organele vorbirii), iar ca sunet vorbit, acesta ia naútere prin vibrarea
coardelor vocale la care se adaugă o anumită presiune în funcĠie de modul în
care organele produc sunetul, forma undei rezultate fiind una complexă.
Unda sonoră a sunetului articulat se prezintă ca o oscilaĠie de formă
sinusoidală, formată din mai multe vibraĠii. Curentul de aer folosit în
articulare, adică în fonaĠiune, se numeúte curent de aer fonator (caf).
FonaĠia este un mijloc al vorbirii úi al cântatului.
*Cântecul (ca succesiune de sunete) se produce prin variaĠiile de
înălĠime ale vocii (umane) având diverse registre (specifice femeilor,
bărbaĠilor úi copiilor), de exemplu: alto (între sopran úi tenor), bas (= vocea
bărbătească cea mai gravă), bariton (între tenor úi bas), soprană (= cea mai
înaltă voce de femeie sau de copil), tenor (= cea mai înaltă voce
bărbătească).
Sunetul articulat beneficiază de caracteristici fiziologice úi
caracteristici acustice (vezi producerea).
FrecvenĠa reprezintă numărul de vibraĠii pe secundă. Un număr
mare de vibraĠii indică o frecvenĠă înaltă, iar un număr redus o frecvenĠă
joasă.

12
Modu lu l 1 – Limba română I

VibraĠia corpului (sursă), în ansamblul lui, indică aúa numita frecvenĠă

fundamentală, ca cea mai de jos frecvenĠă în actul de articulare. Simultan,
prin vibraĠia părĠilor corpului apar aúa numitele armonice, ca frecvenĠe mai
înalte. În distingerea sunetelor vorbirii are importanĠă tocmai deosebirea
dintre frecvenĠa fundamentală (numită úi ton fundamental, supraton) úi
armonice.
Timbrul (vocalic) depinde simultan de felul sursei, de cavitatea
rezonatoare úi de numărul úi intensitatea armonicelor (altfel spus, depinde de
forma vibraĠiei, de forma rezonatorului).
FrecvenĠa unei vibraĠii cu perioada de o secundă se numeúte ciclu de
vibraĠie (hertz). Urechea umană percepe vibraĠii între 16 úi 20000 de hertzi.
FrecvenĠa este mai mare (tonul mai înalt, sunetul mai acut) cu cât
contracĠiile coardelor vocale sunt mai intense.
Amplitudinea vibraĠiei depinde de cantitatea de energie consumată
la producerea sunetului la nivelul laringelui.
Intensitatea sunetului este mai mare cu cât energia articulatorie este
mai mare.
RezonanĠa defineúte capacitatea unui obstacol de a reacĠiona la
vibraĠiile unei surse, altfel spus, de a intra în vibraĠii din cauza undei
propagate de o sursă. Un obstacol poate diminua intensitatea vibraĠiilor, dar
poate să le úi amplifice, preluând unda la care se adaugă vibraĠia proprie. În
situaĠia actului de vorbire (a sunetelor articulate), sursa o reprezintă coardele
vocale, iar efectul de rezonanĠă se produce pe traiect.
VibraĠia de la nivelul laringelui este preluată de faringe ca prim rezonator
după laringe, apoi este preluată de cavitatea bucală. Alături de aceasta din
urmă este úi rezonatorul nazal, imobil, faĠă de cavitatea bucală, care este
mobilă.
În română, cavitatea nazală intervine doar printr o trăsătură de
articulare în cazul a două sonante, [m, n], úi nu aduce valori fonematice
propriu zise. În consecinĠă, timbrul (culoarea sunetului) care permite
diferenĠierea sunetelor în funcĠie de rezonatorul bucal este aúa numitul

13
Modu lu l 1 – Limba română I

timbru oral. Timbrul care permite diferenĠierea în funcĠie de rezonatorul

nazal este timbrul nazal.
Timbrul se referă cu deosebire la vocale, fiind marcat de locul
acestora de articulare. De aici úi tipologia timbrului. De pildă, se distinge un
timbru palatal, velar etc. Durata sunetului este o caracteristică dependentă
direct de timpul de vibraĠie a sursei; în cazul sunetelor articulate, sursa o
reprezintă coardele vocale. Cu cât vibraĠia este mai lungă, cu atât durata
sunetului emis este mai mare. Durata sunetului este indicată úi în ceea ce se
numeúte ritm = periodicitate de producere a sunetului úi care este specific
fiecărei limbi. Sub aspect funcĠional, adică fonologic, durata nu reprezintă o
caracteristică pentru limba română, comparativ cu alte limbi (cf. latina,
engleza), unde vocala scurtă úi vocala lungă sunt foneme diferite.
Aúadar, principalele caracteristici ale sunetelor, cu implicaĠii în actul de
vorbire sunt: înălĠimea, intensitatea, timbrul úi durata. Acestea se raportează
la frecvenĠa sunetului, la periodicitate, la amplitudine úi rezonanĠă.
Astfel, în funcĠie de înălĠime, sunetele pot urma gradual o scară de la acut la
grav (înalt jos). În funcĠie de intensitate, sunetele sunt intense (puternice), cu
amplitudine mare úi nonintense (slabe), cu amplitudine mică.
Intensitatea depinde de amplitudinea vibraĠiilor, care la rândul ei este
influenĠată de cantitatea de energie folosită la producerea sunetului úi de
spaĠiul de rezonanĠă.
Valorile de intensitate apar evidente în cazul vocalelor accentuate.

1.1.1. PROPRIETĂğILE FIZIOLOGICE ùI ACUSTICE

ALE SUNETULUI ARTICULAT

Vorbirea constituie un proces complex, un rezultat al activităĠii de

corelare a unor zone senzoriale úi zone motorii cerebrale corticale,
aparĠinând sistemului nervos central.
Articularea se produce pe traiectul respiraĠiei (ca expiraĠie) de la
plămâni până la ieúire (pe nas, în mod obiúnuit, ca respiraĠie) pe gură (úi,
uneori, parĠial úi pe nas). Mecanismul propriu zis al fonaĠiei se produce doar

14
Modu lu l 1 – Limba română I

în porĠiunea cuprinsă între laringe úi cavitatea bucală, primul ca sursă úi

ultima parte ca loc esenĠial de articulare, prin dirijarea cafului în anumite
puncte (úi zone), ceea ce le conferă anumite trăsături fiziologice care le
individualizează.
Presiunea realizată de muúchii respiratori determină trecerea aerului
expirat din plămâni prin bronhii úi apoi prin trahee, ajungând în partea ei
superioară, laringele.
*Dimensiunile laringelui suferă modificări în funcĠie de vârstă.
Există úi diferenĠe legate de sex.
Faringele este un organ tubular, cu o formă de piramidă
triunghiulară trunchiată úi cu baza mare în partea superioară, fiind o
componentă principală a fonaĠiei.
*Omul nu dispune de un organ unic úi specializat în producerea
sunetelor articulate (precum ochiul pentru văz, nasul pentru miros ú.a.m.d.).
Cavitatea laringelui este alcătuită din trei zone principale: vestibulul
laringelui, glota úi cavitatea infraglotică (porĠiunea inferioară dintre glotă
úi trahee).
Glota, prin formaĠie anatomică, are rol úi în respiraĠie úi în fonaĠie.
Componentele importante sunt plicele vocale sau coardele vocale
(două) úi alte două plice vestibulare, situate deasupra coardelor vocale.
Coardele vocale au marginile mediale orientate unele spre celelalte,
spaĠiul cuprins între cele două coarde vocale fiind aúa numita fantă glotică.
*Coardele sunt mai lungi la bărbat; fanta glotică diferă úi ea în
funcĠie de vârstă úi sex.
În timpul respiraĠiei coardele vocale se depărtează, iar în fonaĠie se
apropie.
Baza mare a laringelui are un orificiu mai mare prin care acesta
comunică cu faringele. Închiderea acestui orificiu în timpul deglutiĠiei se
realizează cu epiglota, care în mod obiúnuit, fiind inertă, coboară sub
greutatea bolului alimentar.
Laringele reprezintă nu numai prima sursă în producerea sunetelor

15
Modu lu l 1 – Limba română I

articulate, ci úi primul rezonator.

VibraĠiile coardelor sunt produse de trecerea aerului úi de stimuli
nervoúi care comandă modificarea frecvenĠei vibraĠiilor. Coardele pot fi
întinse sau relaxate, apropiate sau îndepărtate.
VibraĠiile sunt mai ample în plan orizontal decât în plan vertical, iar
aerul este expulzat prin lărgirea orificiului dintre ele, în fluxuri succesive.
Trecerea curentului de aer prin acest pasaj produce o condensare a aerului
care se transmite ascendent. Astfel, în spate se creează un vid care apropie
coardele vocale. Un nou flux de aer produce o nouă îndepărtare a coardelor
úi procesul se repetă.
*La nivelul laringelui nu există încă sunete articulate. Acestea se
disting:
- printr o anumită intensitate, dependentă de presiunea aerului expirat,
adică de forĠa acestuia;
- prin înălĠime, dependentă de gradul de contracĠie a coardelor;
- prin timbru, dependent de rezonatorii laringelui (ceea ce presupune
structura acestuia);
- prin durată, care depinde de timpul de vibraĠie a coardelor vocale.
De la nivelul laringelui, caful ajunge în cavitatea faringiană. Faringele are
forma unei pâlnii fără perete anterior úi cu baza în partea superioară. În acest
punct se întâlneúte calea respiratorie cu cea alimentară.
*În timpul alimentaĠiei, trecerea spre fosele nazale úi spre laringe se
închide.
Faringele are rol de rezonator în articulaĠie úi este legat de cavitatea
bucală prin aúa numitul vestibul faringian (= un coridor musculo
membranos delimitat de baza limbii), partea liberă a palatului moale úi
arcurile palatine de la baza uvulei (= luetă, omuúor).
Uvula este o prelungire de formă conică (10 20 mm lungime), având
baza în continuarea vălului palatin úi vârful îndreptat spre limbă. În stare de
repaus, omuúorul stă culcat pe muúchiul lingual. Vălul palatin (= palatul
moale) formează partea superioară a cavităĠii bucale.

16
Modu lu l 1 – Limba română I

Curentul de aer ajuns în acest punct poate fi dirijat spre cavitatea

nazală prin coborârea vălului pe rădăcina limbii sau, dimpotrivă, poate fi
dirijat spre cavitatea bucală, prin ridicare.
PoziĠia intermediară a vălului imprimă sunetului articulat în cavitatea
bucală un timbru nazal. De asemenea, vălul poate vibra în cazul articulării
unor sunete în zona posterioară a cavităĠii bucale, imprimând sunetului
anumite vibraĠii (de pildă, consoana [r], o apico dentală vibrantă poate fi
articulată úi ca o uvulară vibrantă).
Cavitatea bucală este locul în care se produce articularea propriu
zisă a sunetelor. În acest act, participă, în proporĠii diferite:
- cele două buze (labiile)
- maxilarele (un maxilar superior, fix úi un maxilar inferior, mobil)
- dinĠii
- muúchiul lingual (= limba), mobil doar parĠial, în partea din faĠă,
vârful (= apexul), acesta având un rol important în determinarea
locului de articulare
- bolta palatului (în partea superioară a maxilarului fix); în
articulare sunt definitorii:
ƒ regiunea anterioară (dentală úi alveolară)
ƒ regiunea mediană (palatul propriu zis)
ƒ regiunea posterioară (= velară)
Cavitatea bucală, în ansamblul ei, reprezintă un important rezonator,
mărimea (úi inclusiv constituĠia ei anatomică) fiind determinantă sub aspect
acustic.
Articularea sunetului constă dintr o modelare a curentului de aer, dirijat din
faringe, în cavitatea bucală.Fiecare sunet articulat reprezintă o consecinĠă a
unor miúcări efectuate de organe mobile, numite úi active (labiile, maxilarul
inferior, muúchiul lingual úi uvula) spre anumite puncte din zona cavităĠii
bucale, numite loc de articulare (= punct de articulaĠie).
*În limbă nu sunt epuizate toate posibilităĠile de realizare a locurilor de
articulare.

17
Modu lu l 1 – Limba română I

VibraĠiile sonore emise prin articulare se propagă în aer ca mediu

elastic, ajungând în ureche. Fenomenul audiĠiei presupune receptarea undei
sonore sub forma mesajului. Aúadar audiĠia presupune: receptarea undelor
sonore, transformarea lor în impulsuri nervoase, identificarea úi
recunoaúterea lor în virtutea sistemului care decodează (ceea ce a fost
codat de către emiĠător), sunetele prezentându se ca unităĠi numite vocale,
consoane, semivocale.

1.1.2. TIPURI DE SUNETE ARTICULATE SPECIFICE

LIMBII ROMÂNE ACTUALE (VOCALE, SEMIVOCALE,
CONSOANE); ASEMĂNĂRI ùI DEOSEBIRI.

Termenii de „vocală“ úi „consoană“ apar uneori cu accepĠii diferite,

când sunt folosiĠi úi în fonetică úi în fonologie. Dacă sub aspect fonetic,
accentul se pune pe tipul de ton, sub aspect fonologic, accentul se pune pe
funcĠia lor. Astfel, vocala reprezintă centrul silabic în timp ce consoana nu
poate avea această funcĠie, fiind un satelit. FuncĠia vocalică este realizată în
anumite limbi úi de sonante.
De asemenea, valoarea unor elemente vocalice úi consonantice diferă
úi la nivelul diftongilor (vezi, de pildă, interpretarea semivocalelor ca
semiconsoane sau chiar consoane). În general, în fonetică se utilizează úi
termenii vocoid / contoid, iar în fonologie, vocală / consoană.
ğinând seama de caracteristicile acustice úi fiziologice ale sunetelor
articulate (= sunetele vorbirii), în limba română distingem: vocale,
consoane úi semivocale (numite de unii lingviúti semiconsoane).

1.1.3. CLASIFICAREA ARTICULATORIE A

VOCALELOR ùI A CONSOANELOR

Vocalele:
sunt sunete (= segmente acustice) cu structură regulată, având vibraĠii
periodice (adică sunt tonuri); în emiterea lor nu apare în cale nici un
obstacol; fiecare vocală este o stare;
sunt sunete orale, curentul de aer fonator fiind dirijat spre cavitatea bucală;
18
Modu lu l 1 – Limba română I

dirijarea aerului úi spre fosele nazale le imprimă o nazalitate care în limba

română nu are valoare distinctivă;
*Toate vocalele limbii române pot fi articulate úi nazal fără
modificări distinctive (= cu valoare fonematică).
au rol de centru silabic úi pot primi accent; sunt mai audibile decât
consoanele;
varietatea vocalelor se motivează prin modificările rezonatorului bucal ca
spaĠiu de rezonanĠă final (úi inclusiv ca mărime).
Vocalele limbii române cu valori distinctive sunt caracterizate prin
grad de apertură, loc de articulare úi participare sau nu a labiilor.
Criteriul aperturii distinge trei serii de vocale:
- deschise : [a] – singura vocală úi, ca urmare, cea mai deschisă
- medii (semideschise sau semiînchise): [e, ă, o]
- închise: [i, î, u]; vocala [i] este cea mai închisă, articulându se cu
cel mai mic spaĠiu de eliminare a cafului.
În funcĠie de locul de articulare se disting, de asemenea, trei serii:
- anterioare: [e, i]
- centrale: [a, ă, î]
- posterioare: [o, u]
Participarea sau nu a labiilor distinge două categorii de vocale:
- fără participarea labiilor (acestea fiind majoritare): [e, i, a, ă, î]
- cu participarea labiilor: [o, u]
*Termenul labial, folosit în caracterizarea vocalelor, indică f o r m a
rotunjită pe care o iau cele două buze, în timp ce în caracterizarea
consoanelor, termenul indică f o l o s i r e a buzelor în realizarea
obstacolului.

Consoanele:
sunt sunete (= segmente acustice) în producerea cărora curentul de aer
întâmpină obstacole (diferite), ceea ce produce anumite z g o m o t e ;
fiecare consoană, din cauza obstacolului, reprezintă o schimbare, ceea ce

19
Modu lu l 1 – Limba română I

presupune o realizare în timp;

nu pot primi accent úi, în consecinĠă, nu pot constitui silabe decât alături de
vocale.
O categorie puĠin distinctă o reprezintă cea a sonantelor [l, m, n, r],
consoane care, pe lângă caracteristicile specifice de zgomot au úi tonuri
întâlnite în producerea vocalelor.
În articularea consoanelor se disting trei faze: (a) punerea în poziĠie,
ca implozie, (b) Ġinuta úi (c) eliberarea cafului ca explozie.
ParticularităĠile fiziologice úi acustice individualizează consoanele úi
ca realizări cu valori fonematice, definitorii pentru consoanele sistemului
fonematic românesc fiind:
a) modul de articulare;
b) locul de articulare;
c) gradul de sonoritate.

Modul de articulare indică tipul de obstacol întâmpinat în cale de curentul

de aer fonator:
- cu oclusiune (= închidere completă)
- cu fricĠiune (ca trecere printr un canal îngustat)
- cu ocluzie úi explozie incomplete

Locul de articulare indică punctul de articulaĠie în care se plasează

obstacolul (la buze, la dinĠi, la palat). În funcĠie de felul (úi locul) în care se
produce acest obstacol, pentru consoanele româneúti sunt distinctive
anumite combinaĠii dintre componentele active úi pasive ale articulării, care
dau úi caracteristicile consoanelor din sistemul fonematic:
- bilabiale (cu participarea celor două labii)
- labio dentale (cu participarea labiilor úi a dinĠilor)
- apico alveolare (cu participarea vârfului limbii (= apexul) úi a
zonei alveolare)
- prepalatale (cu ajutorul muúchiului lingual úi zona anterioară a

20
Modu lu l 1 – Limba română I

palatului)
- palatale (propriu zise)
- velare (cu obstacol în zona vălului palatin)
- uvulare (cu obstacol în zona uvulei)

Gradul de sonoritate
În timp ce vocalele sunt sonore prin excelenĠă, ca urmare a
vibraĠiilor regulate produse de coardele vocale, iar sonantele au aceeaúi
caracteristică prin asemănarea cu vocalele, consoanele prezintă o situaĠie
aparte. Astfel, consoane identice ca mod úi loc de articulare pot să difere
numai prin grad de sonoritate (surd/sonor). DistincĠia se datorează prezenĠei,
peste sursa de zgomot, a unei surse suplimentare de formanĠi, ca o
concentrare de energie acustică, în cazul consoanelor sonore.
Nu toate consoanele realizează perechi din acest punct de vedere
(vezi sistemul consonantic fonematic).
În funcĠie de modul de articulare, consoanele limbii române se pot
clasifica în:
A. consoane propriu zise:
o oclusive [b/p, t/d, k'/g', g/k]
o fricative (= spirante, constrictive) [v/f, z/s, /6, h]
o semioclusive (= africate) [Ġ (ts), g- (d=), c- (t6)]
B. sonante:
o nazale [m, n]
o lichide
ƒ laterale [l]
ƒ vibrante [r]

*În unele interpretări fonematice există úi o altă categorie:

C. semiconsoane [w] úi [j]
În funcĠie de locul de articulare, consoanele limbii române se clasifică
astfel:
- bilabiale: [p/b, m] úi [w]
21
Modu lu l 1 – Limba română I

- labio dentale: [v/f]

- apico dentale: [d/t, z/s, Ġ (ts), n, r]
- apico alveolare: [l]
- prepalatale: [=/6, g- /c- ]
- palatale: [k', g'] úi [j]
- velare: [k, g]
- uvulare: [h]

În funcĠie de gradul de sonoritate, consoanele limbii române, cu excepĠia

sonantelor úi a consoanelor [Ġ] úi [h], alcătuiesc perechi omorganice de tip
surd/sonor: [p/b, f/v, t/d, s/z, 6/=, c- /g- , k'/g', k/g].
Acustic, sunetul articulat este determinat direct de volumul, mărimea
spaĠiului de rezonanĠă, de felul în care este articulat úi, nu în ultimă instanĠă,
de felul în care este perceput auditiv. Trăsăturile acustice nu pot fi izolate de
trăsăturile articulatorii (dat fiind faptul că articularea se produce chiar în
cavitatea bucală ca spaĠiu de rezonanĠă úi înălĠimea, de pildă, care este dată
de frecvenĠa oscilaĠiilor în timp de o secundă, este dependentă úi de mărimea
rezonatorului; amplificarea sunetului este direct proporĠională cu volumul
rezonatorului).
Un rezonator cu volum mic produce sunete acute, iar un rezonator cu volum
mare produce sunete grave.
Pe de altă parte, în funcĠie de gradul de concentrare úi de gradul de
difuziune a formanĠilor sunetului, se distinge caracterul compact úi cel
difuz. Sunt calităĠi acustice determinate de mărimea rezonatorului úi care
diferă în articularea diferitelor consoane úi vocale (în funcĠie de specificul
aperturii úi al locului de articulare la vocale úi de modul úi locul de articulare
la consoane).
Pe coordonata acut – grav se orientează vocalele de la anterioare (e, i) spre
posterioare (o, u) úi consoanele articulate în zona propriu zisă a cavităĠii
bucale (s, z, d, t, 6, =, n, c- , g- , k', g'), iar consoanele articulate în cele două
zone extreme ale cavităĠii bucale (adică labialele úi velarele) au o notă gravă

22
Modu lu l 1 – Limba română I

(p, b, v, f, m, k, g, h).
Pe coordonata compact – difuz se orientează vocalele de la deschise (a) la
închise (i, î, u) úi consoanele care au distincĠia întrerupt / continuu, adică
oclusivele (p, b, m, t, d, k', g', k, g) care au blocaj în calea cafului úi
consoanele fricative (f, v, s, z, 6, =, h) care se pronunĠă prin curgerea
continuă a cafului, adică prin fricĠiune.
*Datorită acestui fapt, o consoană fricativă poate fi prelungită (asemenea
vocalelor) până la eliminarea totală a aerului expirat.
Consoanele, în articularea cărora apare zgomotul produs de închiderea
obstacolului, dar úi fricĠiune, sunt stridente (Ġ, c- , g- ).

1.2. SUNETELE LIMBII ROMÂNE CA ENTITĂğI

FUNCğIONALE (= FONEME).

În timp ce fonetica urmăreúte descrierea sunetelor articulate Ġinând seama

de caracteristicile lor fiziologice úi acustice dobândite prin articulare (ca
asemănări úi deosebiri plecând de la sunetul izolat), fonologia, preluând
aceste caracteristici, studiază comportamentul sunetelor din perspectiva
rolului lor în comunicare. Aceasta presupune o reconsiderare a sunetelor, în
calitatea lor de componente ale cuvintelor úi ale enunĠului întâlnit în mesaj.
Criteriul nou înseamnă o raportare a sunetului articulat la funcĠia lingvistică,
ceea ce implică o evaluare a lui ca unitate funcĠională.
Astfel, unitatea sonoră, ca unitate de expresie se judecă faĠă de planul
conĠinutului (ca relevanĠă distinctivă úi distribuĠie contrastivă).
Spus altfel, prin distribuĠie úi comutare se urmăresc sunetele cu valori
funcĠionale, adică situaĠia în care o modificare în planul expresiei (la nivelul
segmentului fonic al cuvântului) duce sau nu la o schimbare în planul
conĠinutului, diferenĠiindu se cuvintele între ele úi/sau forme gramaticale ale
aceluiaúi cuvânt.
Cu acest obiectiv al fonologiei, determinarea structurii fonologice specifice

23
Modu lu l 1 – Limba română I

limbii române înseamnă inventarierea tipurilor de combinaĠii posibile, iar

definirea sistemului fonologic reprezintă un rezultat al unei r e d u c Ġ i i a
variantelor sub care se prezintă sunetele în vorbire, delimitându se
ansamblul de unităĠi ca invariante.
În fonologie se distinge: fonematica (= studiul elementelor funcĠionale
segmentale) úi prosodia (= studiul unităĠilor funcĠionale suprasegmentale).
Asemenea foneticii, fonologia poate avea un aspect sincronic, altul
diacronic, unul contrastiv, altul general etc.

1.2.1. TRĂSĂTURI DISTINCTIVE

Fonemul reprezintă unitatea specifică fonologiei, în timp ce sunetul este

unitatea de referinĠă a foneticii.
Fonemul (vocalic sau consonantic) nu reprezintă un sunet, ci o clasă de
sunete, realizându se concret prin două sau mai multe varietăĠi în vorbire,
respectiv variante, în funcĠie de contextul fonic în care se situează. Fonemul
este astfel invariantul în variaĠii. Există, pe de o parte, variaĠii de rostire în
graiul (= idiolectul) aceluiaúi vorbitor în momente diferite ale actelor de
comunicare úi realizări cu anumite modificări (mai evidente sau nu)
raportate la poziĠia lui în segmentul fonic (marcată de tipologia
vecinătăĠilor); acestea reprezintă variantele combinatorii (= contextuale)
aflate în distribuĠie complementară.
*În timp varietăĠile de pronunĠare pot fi nenumărate, variantele sunt limitate,
în funcĠie de numărul posibilelor combinaĠii segmentale identificabile în
cuvintele româneúti.
Totalitatea variantelor úi varietăĠilor unui fonem alcătuiesc alofonele
acestuia.
*Luându se în considerare doar variantele poziĠionale (= condiĠionate
contextual), acestea putând fi inventariate pe un corpus de cuvinte, în mod
obiúnuit, alofonele se identifică numai cu acestea; alofon úi variantă sunt
sinonime.
Varietatea contextelor fonice din cuvintele româneúti úi pronunĠia legată a

24
Modu lu l 1 – Limba română I

sunetelor (prin coarticulare) motivează, în bună măsură, interpretări diferite,

din unele puncte de vedere, ale inventarului de foneme vocalice úi
consonantice.
Coarticularea defineúte o realitate a pronunĠării sunetelor, din cuvinte úi,
adesea, în enunĠ, a unui sunet final cu cel iniĠial al cuvântului următor (=
fonetică sintactică). Este vorba de faptul că un sunet începe să fie articulat
înainte ca pronunĠia celui dinainte să se încheie (vezi úi modificări
fonetice).

1.2.2. SEGMENTE VOCALICE COMPLEXE. SEGMENTE

CONSONANTICE COMPLEXE

UnităĠile lexicale, în calitatea lor de segmente fonice, sunt, în marea

lor majoritate, formate din două sau mai multe segmente simple (de ex. da,
la, carte, pământ ú.a.m.d.). În cadrul acestora, Ġinând seama de cele două
categorii mari de sunete, vocale úi consoane, se pot identifica segmente
vocalice simple úi complexe, precum úi segmente consonantice simple úi
complexe.
Înregistrările lexicografice, bazate pe ordinea alfabetică a cuvintelor,
demonstrează că în limba română toate vocalele úi toate consoanele pot să
apară, ca segmente simple, în poziĠie iniĠială de cuvânt.
În timp ce un segment vocalic simplu poate constitui singur o silabă (de ex.
a kum), segmentul consonantic simplu, neprimind accent, nu poate exista
decât împreună cu o vocală (de ex. te ri bil).

Grupurile vocalice pot fi alcătuite de două, trei, patru úi cinci

segmente simple, ultimele două tipuri fiind mai rare.
Succesiunile de două sau trei segmente vocalice sunt cele mai
frecvente, în variantele:
- grup vocalic bimembru:
ƒ V + V (re al)
ƒ V + SV sau SV + V (ex. ei, iar)

25
Modu lu l 1 – Limba română I

- grup vocalic trimembru:

ƒ V + V + SV (ex. luai, soĠiei)
ƒ V + SV + V (ex. poiană, lokuia)
ƒ SV + SV + V (ex. lăcrămioară)
- grup vocalic alcătuit din patru segmente simple:
ƒ SV + V + SV + V (ex. cafeneaua)
ƒ V + SV + SV + V (ex. râioasă)
ƒ V + SV +V + SV (ex. voiai)
- grup vocalic alcătuit dintr o succesiune de cinci elemente simple:
ƒ V + SV + V + SV + V (ex. vioaie)
În cadrul segmentelor vocalice duble se disting cele care au corelative
(ae/ea, ai/ia, oa/ao, ei/ie, io/oi etc.) úi grupurile binare formate din secvenĠe
vocalice identice (de ex. ee, ii, oo, uu, cel mai des întâlnit fiind grupul ii).
Grupurile asimetrice sunt: ăi úi îi.
În funcĠie de natura silabică úi asilabică a componentelor, în limba română
există diftongi úi triftongi*.
*În română nu există o corespondenĠă perfectă între pronunĠia úi grafia
acestora. Mai mult, posibilităĠile variate de caracterizare a diftongilor úi
triftongilor úi diferenĠele în interpretarea fonetico fonologică a
componentelor fac dificilă o descriere completă úi unitară a lor; în principiu,
deosebirile se leagă (în bună măsură) de statutul elementului asilabic úi de
pronunĠia acestor segmente (de ex. oa sau ua, eo sau io ú.a.).
Semivocalele [o] úi [e] se află întotdeauna înaintea vocalei, de ex.
[oaie], [rea] úi în tinp ce semivocala [e] poate fi urmată de [a] sau [o],
semivocala [o] poate apărea numai înainte de vocala [a].
ğinând seama de tipologia vocabularului românesc actual sub aspect
etimologic, se constată că în cuvintele aparĠinând fondului tradiĠional
predomină segmentele alcătuite din element asilabic úi silabic, în timp ce în
neologisme (ca împrumuturi moderne) se întâlnesc segmentele formate
numai din elemente silabice (de ex. reostat, realism, neologism ú.a.).
Grupurile vocalice care conĠin o singură vocală silabică úi două asilabice
26
Modu lu l 1 – Limba română I

sunt triftongi. În configuraĠia lor, cele două asilabice pot marca vocala (SV
+ V + SV), de ex. [iau] sau pot să o preceadă (SV + SV + V), de ex.
[lăkrămioară].

Asemenea segmentelor vocalice complexe, segmentele consonantice

pot fi constituite din două, trei úi, mai rar, din patru úi cinci segmente
simple, de ex. trai, străin, constrângere, optsprezece ú.a.
CombinaĠiile de două úi trei consoane sunt cele mai frecvente, cu
poziĠii diferite faĠă de elementul vocalic úi în segmentul cuvânt (ca iniĠiale,
finale úi poziĠie interioară).
FaĠă de segmentul consonantic simplu, întâlnit în cele mai variate
poziĠii posibile într un cuvânt, combinaĠiile consonantice cunosc o serie de
restricĠii, de pildă:
- nu toate grupările consonantice pot să apară în poziĠie iniĠială, de
exemplu nu sunt cuvinte care să înceapă cu rd , fps sau prd ;
- consoanele /l, r/ ocupă numai primul loc într un grup final de două
consoane, dar consoana /l/ poate sta pe locul al doilea dacă urmează
după /r/, de exemplu: azvârl faĠă de cald, gard, înalt ú.a.

1.2.3. SILABA í SINTAGMĂ FONOLOGICĂ MINIMALĂ

Segmentul fonic definit ca silabă a fost este controversat în ceea ce

priveúte posibilitatea definirii lui sub aspect fonetic úi fonologic.
Indiferent de opinii, silaba este considerată ca o tranúă fonică minimă
caracterizată printr un singur accent, prezent totdeauna în acelaúi loc.
ExistenĠa fiziologică a silabei poate fi evidenĠiată doar în cuvinte
monosilabice, de tipul: da, nu, eu, iau ú.a.m.d.
DificultăĠile de izolare a silabei numai strict fonetic se explică prin
continuitatea miúcărilor organelor care participă la articulare.
ğinând seama de această realitate nu se poate susĠine o opinie,
menĠinută úi în manualele úcolare, conform căreia o silabă coincide cu un

27
Modu lu l 1 – Limba română I

singur aer expirator. Cercetările au demonstrat, dimpotrivă, că în timpul

unui aer expirator pot fi emise mai multe silabe.
Criteriile avute în vedere în definirea silabei se referă, în principal,
la: natura articulatorie, graniĠa dintre tensiunea descrescătoare úi cea
crescătoare, distincĠia dintre vocale úi consoane în structura segmentului ú.a.
Silaba ca secvenĠă fonică minimală reprezintă úi structura fonologică de
bază în limba română, ca sintagmă fonologică minimală, existând un raport
de dependenĠă dintre ea úi unităĠile suprasegmentale (accentul úi intonaĠia).
În componenĠa ei, silaba dispune de un nucleu, ca element central úi
unităĠi marginale, de tip consonantic (consoane propriu zise úi aúa numitele
semiconsoane sau semivocale).
Prin structura lor, silabele relevă posibilităĠile combinatorii dintre
vocale úi consoane existente în fiecare limbă. În funcĠie de poziĠia acestora,
se disting silabe deschise, terminate în vocală (de ex. ca re) úi silabe
închise, terminate în consoană sau în semivocală (de ex. car te, stai, ard,
par tea ú.a.).
Silaba este, aúadar, o combinaĠie minimală de foneme al cărei nucleu
este o vocală, precedată sau urmată de o consoană sau de o combinaĠie de
consoane. FrecvenĠa folosirii combinaĠiilor de consoane la începutul sau la
finala silabelor permite fixarea locului de diviziune silabică, atunci când
aceasta nu este vizibilă imediat.“
Analiza silabei desprinde, ca o unitate ireductibilă, nucleul silabei úi
marginile sale. Vocala ocupă centrul, consoanele fiind marginile silabei.
În realizarea oricărei comunicări se disting unităĠile segmentale, ca sunete
propriu zise (vocale, consoane, semivocale) úi unităĠi prezente constant în
lanĠul vorbirii, dar nesesizate în segmentul sonor. Sunt unităĠi care
marchează atât cuvântul luat în sine, ca o componentă a enunĠului úi,
implicit, a mesajului, cât úi îmbinările de cuvinte în limitele propoziĠiilor úi
ale frazelor.
Având în vedere ierarhia unităĠilor sintagmatice care pot contracta
relaĠii cu unităĠile suprasegmentale, prima treaptă este reprezentată de

28
Modu lu l 1 – Limba română I

silabă, ca cea mai mică tranúă fonică care poate primi accent.
În emisia vorbită, receptorul percepe auditiv nu numai sunete ca
atare (ca sunete articulate din alcătuirea cuvintelor), ci úi anumite modelări
ale vocii, timbrului etc. Practic, constituirea sensului transmis prin lanĠul
vorbit presupune o îmbinare între sunete (ca unităĠi din segment) úi unităĠi
suprasegmentale. Acestea pot fi unităĠi intensive (= accente), caracterizând
silabe (úi cuvintele din care fac parte acestea) úi unităĠi extensive (=
intonaĠie) care presupun mai multe silabe (cuvinte úi ansambluri de
cuvinte).
Accentul în limba română este liber, adică mobil (ceea ce produce în
bună măsură nerespectări ale normelor literare, inexistând o regulă unică de
aplicat în pronunĠie).
PoziĠiile pe care le poate avea în cuprinsul cuvintelor determină úi
tipologia accentului în limba română:
- oxiton (apare pe ultima silabă, de ex. noród, aragáz, perdeá);
- paroxiton (apare pe penultima silabă, de ex. mâncáre, fereástră,
hărnicíe);
- proparoxiton (apare pe antepenultima silabă, de ex. lucráseră,
cărĠile, márgine);
- apare mai rar, în cuvinte mai lungi, pe a patra sau chiar a cincea
silabă (numărată de la sfârúitul cuvântului spre început), de ex.
óptsprezece.
*Mobilitatea accentului este evidentă chiar úi în formele flexionare ale
aceluiaúi cuvânt sau în cadrul familiilor lexicale (de ex. másă / măsúĠă /
măsúĠele; cáld / căldúĠ / căldicél).
În funcĠie de nivelul la care funcĠionează cu valoare distinctivă, accentul
este:
- fonic (în segment)
- grafic (deosebind omonimele)
- prozodic (= metric)
De asemenea, se poate distinge un accent lexical úi un accent sintactic, iar

29
Modu lu l 1 – Limba română I

dacă, avem în vedere natura acestuia, se pot evidenĠia:

- accentul de intensitate (= dinamic), ca accent
principal/secundar;
- accentul tonic (= muzical), determinat de numărul vibraĠiilor în
timp de o secundă;
- accentul cantitativ, definit prin durata emisiei sunetului,
criteriul fiind unul temporal.
O altă distincĠie, în limba română, fără valoare funcĠională în sine
(neasociată cu elemente paraverbale úi nonlingvistice) este:
- accent ascuĠit (urcarea tonului)
- accent grav (coborârea tonului)
- accent circumflex (urcă úi apoi coboară)

IntonaĠia reprezintă o unitate extensivă (acoperind o comunicare care se

poate reduce la un cuvânt, ex. da ?), dar, în mod obiúnuit, vizează un úir de
silabe (prin cuvinte, propoziĠii etc.).
Realitatea actelor lingvistice demonstrează că varietatea semantică a
enunĠurilor nu numai că este susĠinută substanĠial de posibilităĠile oferite de
intonaĠie, cu ipostaze foarte diverse în care se recunosc úi alte mijloace (de
pildă, nonverbale), dar există úi o diferenĠă (aproape substanĠială) între
aspectul oral úi cel grafic. Acesta din urmă acoperă doar parĠial (úi nu deplin
nici unde există semne suficiente) ceea ce poate să transmită un mesaj vorbit
(prin valorificarea posibilităĠilor paraverbale úi nonlingvistice, în variante
practic imposibil de inventariat, Ġinând seama nu numai de multitudinea
combinaĠiilor, ci úi de faptul că nici o persoană nu poate să „reproducă“
identic în două situaĠii de comunicare, aceleaúi componente (durată, tempo,
inflexiuni ale vocii, privire, gestică ú.a.m.d.).
Numită úi „melodia vorbirii“, intonaĠia în limba română are acum o
adevărată monografie, chiar dacă „este o componentă a rostirii pe cât de
uúor de realizat (atunci când vorbim) úi de perceput (atunci când îi ascultăm
pe alĠii), pe atât de greu de analizat útiinĠific úi, mai ales, de sugerat în scris“.

30
Modu lu l 1 – Limba română I

IntonaĠia este o componentă fundamentală a comunicării, fiind legată nu

numai de unităĠile sonore luate în sine, ci úi de structurile sintactice (simple
sau complexe). Astfel, se úi explică o interpretare, conform căreia intonaĠia
este o consecinĠă a variaĠiilor de înălĠime a vocii úi, o alta, care are în vedere
diversitatea factorilor care concură, în final, la constituirea informaĠiei dorite
(durată, pauze, debit, gesturi etc.).

1.3. SUNET – FONEM – LITERĂ ÎN ROMÂNA

ACTUALĂ

După 1982, prin introducerea unor litere prezente în dicĠionare úi

înainte de acest an (în grafia unor neologisme), alfabetul limbii române este
alcătuit din 31 de litere corespunzătoare celor 7 vocale, 22 de consoane úi 4
semivocale care reprezintă sistemul fonematic actual.
CorespondenĠa dintre sunete úi litere indică faptul că, în momentul
de faĠă, există:
- sunete redate printr o singură literă (a, ă, b, d, e, f, g, h, j, l, m, n,
o, p, r, s, ú, t, Ġ, u, z);
- sunete redate prin litere diferite (â/î, i/y, c/k/q, v/w);
- litere care redau un singur sunet (a, ă, b, c*, d, f, g*, h, j, l, m, n,
p, r, s, ú, t, Ġ, v, z)
*literele „c“ úi „g“ singure redau un singur sunet, dar alături de alte
litere redau sunete diferite;
- litere care redau sunete diferite:
„e“ redă:
o vocala [e]
o semivocala [e]
o semivocala [i]
o diftongul [ie]

„i“ redă:
31
Modu lu l 1 – Limba română I

o vocala [i]
o semivocala [i]
o asilabicul final [i]
„o“ redă:
o vocala [o]
o semivocala [o]
o semivocala [u]
„u“ redă:
o vocala [u]
o semivocala [u]
- sunete redate prin grupuri de litere (literele „e”, „i” úi „h”
având aici valoare diacritică):
[þ] – „ce“ / „ci“
[g ] – „ge“ / „gi“
[k'] – „che / chi“
[g'] – „ghe / ghi“
- litere care redau grupuri de sunete:
„x“ redă:
o grupul de consoane [ks]
o grupul de consoane [gz]

32
Modu lu l 1 – Limba română I

Bibliografie generală

***DicĠionarul ortografic, ortoepic úi morfologic al limbii române,

Bucureúti, Editura Academiei, 1982 (DOOM).
***Tratat de lingvistică generală, Bucureúti, Editura Academiei, 1971
(TLG).
1. ACADEMIA ROMÂNĂ, INSTITUTUL DE LINGVISTICĂ „IORGU
IORDAN“, Îndreptar ortografic, ortoepic úi de punctuaĠie, ediĠia a V a,
Bucureúti, Univers Enciclopedic, 1995.
2. BIDU VRĂNCEANU, ANGELA, CĂLĂRAùU, CRISTINA,
IONESCU RUXĂNDOIU, LILIANA, MANCAù, MIHAELA, PANĂ
DINDELEGAN, GABRIELA, DicĠionar general de útiinĠe. ùtiinĠe ale
limbii, Bucureúti, Eù, 1997 (DùL).
3. BREBAN, VASILE, Limba română corectă. Probleme de ortografie,
gramatică, lexic, Bucureúti, Eù, 1973 (LRC).
4. COSERIU, EUGENIO, Introducere în lingvistică, Cluj, Editura
Echinox, 1995 (CL).
5. COTEANU, ION (coord.), Limba română contemporană, Fonetica,
Fonologia, Morfologia, Bucureúti, EDP, 1985 (CR).
6. COTEANU, ION, Structura úi evoluĠia limbii române. De la origini
până la 1860, Bucureúti, Editura Academiei, 1981 (CS).
7. GRAUR, AL. (coord.), Introducere în lingvistică, ed. a III a, Bucureúti,
Eù, 1972 (IL).
8. HRISTEA, THEODOR (coord.), Sinteze de limba română, ediĠia a III a
revăzută úi din nou îmbogăĠită, Bucureúti, Editura Albatros, 1984 (HS).
9. IORDAN, IORGU, ROBU, VLADIMIR, Limba română
contemporană, Bucureúti, EDP, 1978 (IVL).
10. PETROVICI, EMIL, Sistemul fonematic al limbii române, în SCL XII,
1956, p.1 18.

33
Modu lu l 1 – Limba română I

11. PUùCARIU, SEXTIL, Limba română II. Rostirea, EdiĠie îngrijită de

Magdalena Vulpe, Bucureúti, Editura Academiei Române, 1994 (PR).
12. ROSETTI, AL., LĂZĂROIU, AURELIAN, Introducere în fonetică,
Bucureúti, EùE, 1982, (RF).
13. SLAMA CAZACU, TATIANA, Psiholingvistica, Polirom, 1999 (TL).
14. ùUTEU, FLORA, DificultăĠile ortografiei limbii române, Bucureúti,
EùE, 1986.
15. TOMA, ION, Limba română contemporană, Fonetică fonologie,
lexicologie, Bucureúti, Editura FundaĠiei "România de Mâine", 2000,
(TL).
16. TURCULEğ, A., Trăsăturile distinctive ale fonemelor limbii române
standard, în LR XXXI, 1982, nr.6, p.496 504.
17. VASILIU, EMANUEL, Fonologia limbii române, Bucureúti, Eù,1965
(VF).
18. VASILIU, EMANUEL, Scrierea limbii române în raport cu fonetica úi
fonologia, Editura UniversităĠii din Bucureúti, 1999.

34
Modu lu l 1 – Limba română I

Bibliografie specială

1. AVRAM, A., Asupra alternanĠelor fonologice accentuale, în SCL

XXXVI, 1985, nr.3, p.183 187.
2. DASCĂLU JINGA, LAURENğA, Melodia vorbirii în limba
română, Bucureúti, Univers Enciclopedic, 2001.
3. DINU, MIHAI, Comunicarea, Bucureúti, Eù, 1997 (DC).
4. IONESCU, EMIL, Manual de lingvistică generală, Bucureúti,
Editura ALL, 1992 (IM).
5. MANOLIU MANEA, MARIA, Structuralismul lingvistic (lecturi
critice), Bucureúti, EDP, [1973] (MS).
6. PUùCARIU, SEXTIL, Limba română I. Privire generală, Bucureúti,
Editura Minerva, 1976 (PL).
7. TĂTARU, ANA, Limba română. Specificul pronunĠării în contrast
cu germana úi engleza, Cluj Napoca, Editura Dacia, 1997.
8. VASILIU, EMANUEL, Introducere în teoria limbii, Bucureúti,
Editura Academiei Române, 1992 (VI).

35
Modu lu l 2 – Limba română I

2
MODULUL 2:
LEXICOLOGIE

Cuprinsul Modulului:
MODULUL 2: LEXICOLOGIA ...............................................................37
2.1. CUVÂNTUL í UNITATE LEXICALĂ. ..........................................38
2.1.1. Structura cuvântului ...............................................................38
2.1.2. Cuvânt úi unitate frazeologică. ...............................................40
2.2. VOCABULARUL (structura úi organizarea vocabularului). .........41
2.3. RELAğII LEXICO SEMANTICE. SINONIMIE. ANTONIMIE.
OMONIMIE. PARONIMIE ......................................................................57
2.3.1. Familia lexicală. .......................................................................60
Bibliografie generală ..................................................................................64

37
Modu lu l 2 – Limba română I

UNITATEA DE ÎNVĈŖARE NR. 2

Totalitatea cuvintelor care există úi care au existat, cândva, într o limbă

oarecare formează lexicul sau vocabularul acesteia, iar disciplina care
studiază componenta lexicală a unei limbi poartă numele de lexicologie.

2.1. CUVÂNTUL í UNITATE LEXICALĂ

Unitatea de bază a lexicului este CUVÂNTUL. Conform celei mai

cunoscute dintre numeroasele definiĠii care s au dat acestui concept, el
reprezintă asocierea unuia sau mai multor sensuri cu un complex sau înveliú
sonor susceptibil de o întrebuinĠare gramaticală în procesul comunicării.

2.1.1. STRUCTURA CUVÂNTULUI

Componentele structurii morfologice a oricarui cuvant sunt: "radacina",

"prefixele", "sufixele" si "desinenta" (ultimele trei fiind numite cu un termen
generic afixe).
Radacina este elementul neanalizabil din punct de vedere morfologic,
comun mai multor cuvinte inrudite ca sens prin acest element. Ea are
valoare exclusiv lexicala, nu poate fi inlocuita, dar, uneori, in cursul
declinarii sau al conjugarii sufera modificari de forma.
Prefixul este afixul care se adauga inaintea radacinii si are, de obicei,
valoare lexicala.
Sufixul este afixul care se adauga dupa radacina cuvantulni sau chiar dupa
un alt sufix existent in cuvant. Sufixele sunt lexicale — cele cu ajutorul
carora se formeaza cuvinte noi — si gramaticale (sau flexionare) — cele
care ajuta la crearea unor forme ale aceluiasi cuvant, de exemplu, modurile
si timpurile verbelor. Calitatea de a forma cuvinte noi nu o au decat sufixele
lexicale, prin aceasta deosebindu se de sufixele gramaticale si de desinente.
Desinenta este afixul care se adauga dupa radacina sau dupa tema pentru a

38
Modu lu l 2 – Limba română I

exprima numarul si cazul la substantive, numarul, genul si cazul la pronume

sau numarul si persoana la verbe. Desinenta, care are valoare exclusiv
gramaticala, nu poate fi decat una singura.
Tema este o grupare de elemente din structura aceluiasi cuvant, fiind
alcatuita din radacina plus sufixe sau/si prefixe, fara desinenta. La verbe se
disting: o tema lexicala, comuna tuturor formelor flexionare ale acelui
cuvant, si mai multe teme flexionare specifice unor timpuri sau moduri din
conjugarea verbului respectiv. De exemplu, verbul "a calatori" are tema
lexicala calator (formata din radacina "cal" + sufixul "ator") si diverse
teme flexionare : la imperfect tema "calatorea" , la mai mult ca perfect tema
"calatorise ".
Sa retinem ca deosebirea dintre radacina si tema este urmatoarea: radacina,
este neanalizabila si constituie elementul comun pentru mai multe cuvinte
(inrudite), pe cand tema este analizabila si constituie elementul comun
pentru diverse forme ale unuia si aceluiasi cuvant. Radacina poate constitui
singura un cuvant, indeosebi la partile de vorbire neflexibile (vezi "dar",
"iar"). Exista cuvinte neflexibile formate din radacina si afixe lexicale (vezi
adv. "neandoielnic").
Structura cuvintelor compuse este lexico sintactica, adica legatura
cuvintelor care le alcatuiesc se face atat prin alaturarea acestora (sau prin
unirea cu cratima), cat si prin elemente relationale — "prepozitii",
"conjunctii", articole la unele, iar la altele prin flexiune (ca in compusul
"traista ciobanului"). De altfel, vom vedea mai departe ca exista compuse la
care elementele alcatuitoare sunt in raport de coordonare sau de
subordonare. Vom vedea, de asemenea, ca in cazul cuvintelor compuse si al
derivatelor de la ele avem a face cu doua sau mai multe radacini. De
exemplu: "dreptunghiular" are doua radacini: "drept" si "unghi".
Cunoasterea structurii cuvintelor are importanta nu numai pentru formarea
cuvintelor prin diverse procedee, ci si pentru intelegerea sensului cuvintelor.
Daca sensul de baza al unui cuvant este continut in radacina lui, trebuie sa
dam atentie si prefixelor si sufixelor (iar la cuvintele compuse acelor asa

39
Modu lu l 2 – Limba română I

numite "elemente de compunere" ca "aero" , "hidro" ) care contribuie la

precizarea sensului sau la schimbarea lui (de exemplu, in "reciti", derivat de
la "citi", prefixul "re" ne indica faptul ca actiunea verbului se repeta).
Cuvantul de la care se formeaza cuvinte noi prin derivare cu prefixe sau cu
sufixe se numeste cuvant baza, iar cel nou obtinut se numeste "derivat". De
exemplu: de la cuvantul baza "frunza" se formeaza derivatele "infrunzi",
"desfrunzi", "frunzis", "frunzulita" etc. Elementul comun, adica radacina,
este "frunz" , la care s au adaugat prefixul "in" , sufixul gramatical "i"
(pentru infinitiv), prefixul "des" si sufixele lexicale "is", "ulita".

2.1.2. CUVÂNT ùI UNITATE FRAZEOLOGICĂ.

UnităĠile frazeologice sunt combinaĠii de două sau mai multe cuvinte

cu sens unitar úi referent unic. Ele se caracterizează prin polilexicalitate,
caracterul fix, stabil al poziĠiei elementelor componente, precum úi prin
caracterul figurat, expresiv. De exemplu: a duce cu cobza „a înúela”, a
umbla creanga „a vagabonda”, a i lipsi o doagă „a nu fi întreg la minte”.
UnităĠile frazeologice dau expresivitate deosebită limbii scrise úi orale. În
terminologia útiinĠifică úi tehnică sunt preponderente grupurile de cuvinte.
Ele au o funcĠie denominativă, fiind lipsite de încărcătură expresivă. De
exemplu: acid sulfuric, carbonat de calciu, ecuaĠie diferenĠială, secĠiune
transversală.
LocuĠiunile sunt grupuri de cuvinte cu o construcĠie gramaticală fixă úi
cu înĠeles unitar. De exemplu: băgare de seamă, datul de a rostogolul, ieúire
la pensie, luare la ochi, tragere la Ġintă (locuĠiuni substantivale); de
căpetenie, de frunte, de nădejde, de treabă (locuĠiuni adjectivale); Domnia
Sa, Domniile Voastre, ExcelenĠa Sa, PreasfinĠia Sa (locuĠiuni pronominale
de politeĠe); cine útie cine, cine útie ce, nu se útie cine, nu se útie care
(locuĠiuni pronominale nehotărâte); a da de gol, a da năvală, a duce cu
preúul, a pune paie pe foc (locuĠiuni verbale); în faĠă, în spate, pe furiú, pe
neútiute (locuĠiuni adverbiale); din cauza, din pricina, în jurul, în spatele
(locuĠiuni prepoziĠionale); cu toate că, în caz că, ori de câte ori, pentru că

40
Modu lu l 2 – Limba română I

(locuĠiuni conjuncĠionale); ce Dumnezeu, ce naiba, păcatele mele, slavă

Domnului (locuĠiuni interjecĠionale).
Expresiile sunt îmbinări relativ concise de cuvinte care exprimă, de
obicei figurat, o idee, un sentiment. De exemplu: a fi cu borúul pe foc úi cu
peútele în iaz „a promite ceea ce nu i este la îndemână, a se lăuda cu o
izbândă înainte de obĠinerea ei”, a plăti oalele sparte „a suferi pentru faptele
cuiva”, a pune cu botul pe labe (pe cineva) „a reduce la tăcere (pe cineva)”,
a vinde gogoúi „a spune minciuni”.

2.2. VOCABULARUL (STRUCTURA ùI

ORGANIZAREA VOCABULARULUI).

Vocabularul este alcatuit din:

I. Vocabularul fundamental (fondul principal lexical) cuprinde
aproximativ 1.500 de cuvinte cunoscute úi utilizate de toĠi vorbitorii de
limbă română úi este format din:
a) cuvinte foarte vechi (moútenite sau împrumutate din alte limbi);
b) cuvinte folosite frecvent în vorbire;
c) cuvinte cu mai multe sensuri (polisemantice);
d) cuvinte care intră în componenĠa unor locuĠiuni sau expresii specifice
limbii române.

Cuvintele care compun vocabularul fundamental al limbii

române denumesc:
părĠi ale corpului omenesc: cap, ochi, gură, picior,braĠ etc;
alimente: apă, lapte, pâine, brânză, carne etc;
obiecte de strictă necesitate úi acĠiuni frecvente:casă, masă, a mânca, a
merge, a face, a respira, a sta, a locui etc.
păsări úi animale (în special domestice): pui, găină,câine, pisică, porc,
vacă, oaie, cal etc;
arbori úi fructe: castan, plop, stejar, măr, păr pere,nuc nucă, cais – caisă;

41
Modu lu l 2 – Limba română I

grade de rudenie: mamă, tată, fiu, fiică, bunic etc;

zilele săptămânii: luni, joi, duminică etc;
momente ale zilei, anotimpuri, luni: dimineaĠa,iarna, iunie etc;
culori folosite des: alb, negru, roúu, verde etc;
conjuncĠii, prepoziĠii, numerale: dar, úi, peste, trei,mie etc.
Ii. Masa vocabularului cuprinde restul cuvintelor (aproximativ 90% din
totalul cuvintelor) úi este compusă din:
arhaisme;
regionalisme;
elemente de jargon úi de argou;
neologisme;
termeni tehnici úi útiinĠifici.

1. Arhaismele sunt cuvinte, expresii, fonetisme, forme gramaticale úi

construcĠii sintactice care au dispărut din limba comună úi sunt de mai multe
feluri:

• arhaisme lexicale cuvinte vechi, ieúite din uz fie din cauză că obiectul
sau profesia nu mai există, fie că au fost înlocuite de alte cuvinte: ienicer,
caimacam, paharnic, logofăt, bejanie, opaiĠ, colibă etc.
• arhaisme fonetice cuvinte cu forme vechi de pronunĠare, ieúite din uzul
actual: pre, a îmbla, mezul etc;
• arhaisme gramaticale forme gramaticale vechi úi structuri sintactice
învechite:
* morfologice: aripe, inime, iernei, palaturi etc.;
* sintactice: Gazeta de Transilvania;
2. Regionalismele sunt cuvintele úi formele de limbă specifice vorbirii dintr
o anumită regiune: barabulă (cartof), curechi (varză), dadă (soră mai mare),
sămădău (porcar), sabău (croitor), cucuruz (porumb);

• regionalisme fonetice forme cu circulaĠie restrânsă a unor cuvinte de uz

42
Modu lu l 2 – Limba română I

general: bărbat (bărbat), deúte (degete), gios (jos), frace (frate) etc;

3. Elementele de jargon sunt cuvinte sau expresii din alte limbi,

întrebuinĠate de anumite persoane cu intenĠia de a impresiona úi a úi
evidenĠia o pretinsă superioritate culturală: bonjour, madam', O.K., week
end, look.
Elementele de jargon au fost adesea satirizate de Alecsandri úi Caragiale
pentru ilustrarea snobismului personajelor.

4. Elementele de argou sunt cuvinte sau expresii, folosite de vorbitorii unor

grupuri sociale restrânse, cu scopul de a nu fi înĠeleúi: biútari (bani), curcan
(poliĠist), a ciordi (a fura), pârnaie, mititica (închisoare), miúto (frumos sau
batjocură), naúpa (urat) etc.

5. Neologismele sunt cuvinte împrumutate recent din alte limbi:

• limba latină savantă: colocviu, biblic, literă, fabulă, pictură etc;
• din limba franceză: monument, poezie, recamier etc;
• din limba italiană: capodoperă, spaghete, pizza etc;
• din limba germană: sortiment, útachetă, tact etc;
• din limba engleză: star, derbi, penalii etc
Împrumuturile neologice au prilejuit formarea unor dublete sinonimice:
cutremur seism; amănunt detaliu; ceresc celest; (a) bănui (a) suspecta;
moarte deces; prăpastie abis etc

6. Limbajul tehnic cuprinde cuvinte úi expresii specifice unui domeniu al

tehnicii: bielă, bară de direcĠie, cheie franceză;
7. Limbajul útiinĠific cuprinde cuvinte úi expresii folosite în diferite
domenii ale útiinĠei: bisturiu, catgut, adjectiv, fotosinteză, electron, polinom
etc.

Vocabularul limbii române are, din punct de vedere etimologic, urmatoarea

structură:

43
Modu lu l 2 – Limba română I

a) Cuvinte moútenite din latină

autohtone
b) Cuvinte împrumutate din: slavă (vechi úi moderne)
maghiară
greacă
turcă
germană (vechi úi moderne)
limbi latino romanice
engleză úi engleză americană
alte limbi
c)Cuvinte formate pe teren românesc
Mijloace: principale derivare proprie cu prefixe
cu sufixe
derivare improprie (= derivare regresivă)
compunere
conversiune
*secundare contaminare
reduplicare
trunchiere
*mixte parasintetice
*calc lingvistic (îmbină elemente externe cu elemente interne)
d) Cuvinte cu etimologie necunoscută
e) Cuvinte străine în limba română (neadaptate sistemului lingvistic
românesc)
Cuvintele latineúti reprezintă aproximativ 20% din ansamblul vocabularului,
constituind fondul de bază al limbii române, cu o largă curculaĠie (inclusiv
prin locuĠiuni úi expresii), cu multe derivate úi compuse, cu structuri
semantice variate úi bogate. Sunt cuvinte care se referă la realităĠi din cele
mai diverse domenii de activitate, care definesc viaĠa socio economică úi
spirituală a românilor (omul, viaĠa materială, afectivă úi de familie,
agricultura, creúterea vitelor etc.). Ex.: arde, auzi, avea, barbă, bea, bate,

44
Modu lu l 2 – Limba română I

carne, cap, creier, cot, cânta, cunoaúte, crede, dinte, deget, dormi, deschide,
duce, ficat, fată, faĠă, face, fi, fugi, fierbe, frige, gură, gusta, genunchi,
geană, inimă, intra, ieúi, ierta, închina, întreba, însura, înghiĠi, înĠelege,
învăĠa, limbă, lucra, lăuda, lăsa, lua, măsea, mână, mustaĠă, mamă, mărita,
minte, muúchi, merge, muri, mânca, nas, naúte, nuntă, os, ochi, picior, piele,
palmă, piept, plămâni, pumn, păr, plânge, râde, roade, rupe, răsări, sânge,
sări, scrie, sparge, spune, sta, suflet, somn, úti, úedea, tăcea, tăia, umbla,
uita, vedea, vrea, zice ú.a.; bătrân, bun, deútept, orb, mut, surd, flămând,
sătul, tânăr, trist; bărbat, femeie, fată, fecior, fiică, fiu, frate, soră, mamă,
tată, noră, nepot, socru, soĠ, unchi, văr etc.; ac, aĠă, caú, cârnat, ceapă,
casă, cheie, cui, curte, cuĠit, făină, friptură, fereastră, fântână, lingură,
lână, legumă, masă, miere, oală, ou, piper, pâine, plăcintă, prânz, sare,
sapă, scaun, untură, vin, vas, zeamă etc.; aer, apă, albină, arúiĠă, brumă,
berbec, bou, căldură, cald, ceaĠă, cer, capră, căĠel, câine, cireú, foc, frig,
fulger, fum, furnică, floare, ger, gheĠă, găină, grâu, iepure, iarbă, întuneric,
lemn, lumină, lac, lup, munte, măr, nea, negură, nor, pământ, piatră, ploaie,
pădure, pasăre, peúte, porc, pui, purice, pom, rază, râu, rândunică, secetă,
soare, stea, úarpe, úoarece, tuna, taur, urs, vânt, vacă, vierme, viperă, viĠel,
varză etc.; an, lună, săptămână, azi, ieri, dimineaĠă, seară, luni, marĠi,
miercuri, joi, vineri, sâmbătă, duminică, zi, noapte, primăvară, vară,
toamnă, iarnă etc.

Cuvintele autohtone nu au un numărul stabilit cu precizie în

timp de către lingviúti. Ultimele cercetări de amploare aparĠin prof. Gr.
Brâncuú (vezi, Vocabularul autohton al limbii române, Bucureúti, 1983). Se
disting două categorii:
a) cuvinte autohtone existente úi în albaneză (cca 70), de ex.: abur,
baci, balaur, barză, bucura, bunget, buză, baltă, brâu, brad, copac, copil,
dărâma, groapă, grumaz, guúă, măgură, mal, mătură, mazăre, mânz, moú,
pârâu, sâmbure, úopârlă, Ġarc, Ġap, viezure, vatră, zgâria;
b) cuvinte autohtone inexistente în albaneză, de ex.: aprig, băiat,

45
Modu lu l 2 – Limba română I

bordei, burtă, genune, gheară, măceú, melc, miúca, niĠel etc. Este o
categorie de cuvinte cu interpretări etimologice diferite. Pentru unii
lingviúti, o parte din aceste cuvinte sunt considerate cu etimologie
necunoscută sau sunt asociate cu posibile etimoane latineúti neatestate.
Autohtone sunt considerate úi o serie de toponime, antroponime úi
hidronime (de ex. Ampoi, Argeú, Jiu, Lotru, Bucur, Moú, Brad etc.).
Dintre cuvintele împrumutate cele mai importante sunt:
InfluenĠa slavă s a manifestat diferit úi în perioade distincte, fiind
evidentă din secolul al IX lea, în cele mai variate domenii: natură, faună,
floră, corpul uman, familie, locuinĠă, hrană, agricultură, religie, armată,
timp, toponime, antroponime etc. InfluenĠele din bulgară, ucraineană,
polonă sau sârbo croată sunt mai evidente la nivelul graiurilor (fapt
explicabil geografic). Exemple: deal, iaz, izvor, luncă, mlaútină, nisip, omăt,
peúteră, cocoú, raĠă, gâscă, rac, útiucă, vrabie, hrean, morcov, gât, gleznă,
obraz, stomac, trup, glas, vreme, veac, ceas, babă, nene, maică, nevastă,
blid, ciocan, cleúte, coasă, coú, lopată, topor, zid, cojoc, rufă, colac, hrană,
icre, ulei, oĠet, brazdă, plug, ogor, război sabie, suliĠă, sfânt, pomană,
groapă, lene, milă, necaz, noroc, poftă, basm, diavol, zmeu; citi, clădi, grăi,
hrăni, iubi, munci, odihni, omorî, sfârúi, topi, trăi, trebui; bogat, drag,
lacom, mândru, prost, sărac, scump, slab, vesel, vinovat ú.a.
InfluenĠa maghiară se manifestă începând cu secolul al X lea úi
vizează viaĠa orăúenească, de curte, comerĠul, industria etc. Majoritatea
cuvintelor împrumutate din maghiară circulă în zone locuite úi de populaĠia
maghiară. În limba literară s au păstrat mai puĠine, de ex.: dijmă, hotar,
oraú, tâlhar, viteaz, ban, cheltui, meúter, lacăt, bănui, chibzui ú.a.

InfluenĠa greacă s a manifestat în perioade diferite, direct sau prin

intermediul latinei dunărene (carte, creútin, farmec etc.) úi a slavei (busuioc,
hârtie, cămilă, corabie, dascăl, catastif, trandafir, zahăr etc.). Din epoca
fanariotă au rămas termeni de cancelarie, de afaceri, administraĠie etc., de
ex.: economisi, lefter, magazie, plictisi, cangrenă, silabisi, teatru ú.a.

46
Modu lu l 2 – Limba română I

InfluenĠa turcă aparĠine unor straturi distincte în timp úi ca

importanĠă (din perioada protootomană, apoi din secolul al XV lea úi, cu
intermitenĠe, până în secolul al XIX lea). Cuvintele acoperă o arie foarte
diversă (viaĠă materială, faună, floră, comerĠ, toponime etc.), de ex.: acaret,
ciorap, cearúeaf, chibrit, chirie, divan, odaie, tavan, cafea, caúcaval,
ciulama, ciorbă, chiftea, ghiveci, iahnie, iaurt, sarma, telemea, tutun,
basma, maramă, úalvari, dovleac, pătlăgea, zambilă, fildeú, sidef, băcan,
cântar, chilipir, ciubuc, bucluc, huzur, maidan ú.a.
InfluenĠa germană se manifestă cu evidenĠă mai ales prin dialectul
săsesc, prin cel sârbesc úi pe cale livrescă (tehnică, sport etc.), de ex.: stofă,
cartof, chiflă, parizer, úniĠel, úuncă, úut1 ú.a.
Împrumuturi latino romanice. Primele atestări din secolul al XV lea
úi al XVI lea sunt sporadice úi se leagă doar de anumite texte (documente de
cancelarie, traduceri de cărĠi bisericeúti etc.). Există împrumuturi directe úi
indirecte (prin limbi europene din care s au efectuat traduceri: germană,
neogreacă, maghiară, rusă ú.a.). Cronicari úi alĠi oameni de cultură din
secolul al XVII lea úi al XVIII lea au contribuit substanĠial prin lucrările lor
la introducerea úi răspândirea unor termeni latino romanici din cele mai
variate sfere tematice (útiinĠe, religie, armată, viaĠă economică úi spirituală
etc.), de pildă: epistolă, democraĠie, orator, autoritate, cauză, fabulă,
proprietate, bibliotecă, ocazie, situaĠie, formaĠie, maistru, colonel, poútă,
flotă ú.a.
Împrumutul latino romanic devine mai numeros după secolul al
XVIII lea, un loc aparte revenind împrumutului lexical din franceză. La
început (a doua jumătate a secolului al XVIII lea), influenĠa franceză este
indirectă (prin germană, rusă, poloneză), iar cea directă se manifestă
puternic mai ales începând cu secolul al XIX lea (pe lângă traduceri, un rol
însemnat revenind relaĠiilor socio economice úi culturale cu FranĠa) úi este
evidentă practic în toate domeniile, dar în proporĠii diferite (de pildă, sunt
multe neologisme de origine franceză – sau úi franceză – în sfera útiinĠelor, a
noĠiunilor abstracte etc.).

47
Modu lu l 2 – Limba română I

Aceleaúi cuvinte, împrumutate simultan sau în timp din limbi

diferite (înrudite sau nu), au determinat o creútere simĠitoare a
împrumuturilor motivate multiplu, ceea ce justifică úi conceptul de
etimologie multiplă (în cazul de faĠă de etimologie multiplă externă), alături
de etimologia simplă (= unică). Câteva exemple: abces (< fr., lat.), abis (<
fr., lat., gr.), accident (< fr., it., lat.), campanie (< fr., rus.), carafă (< ngr.,
fr., it.), compensa (< fr., lat.), disponibil (< fr., lat.) ú.a.m.d.
În general, exceptând etimologiile unice, din franceză (de ex.:
dispozitiv, disproporĠie, embargo ú.a.), o bună parte din împrumuturi se
motivează, pe lângă franceză, din latină úi apoi din italiană, engleză etc., de
ex. acomoda (< fr., lat.), antirezonanĠă (< fr., engl.), completamente (< fr.,
it.), emisiune (< fr., lat.), escadron (< rus., fr.) ú.a.
Împrumuturi din engleză úi americană. Acestea sunt împrumuturi
directe úi prin alte limbi de cultură (cu precădere limba franceză, germana
sau rusa), aparĠinând útiinĠei, tehnicii, vieĠii economico financiare, sportului
etc.
O bună parte din aceste împrumuturi au o circulaĠie
inetrnaĠională (fiind recunoscute úi în alte limbi, cu forme identice sau
adaptate sistemului lingvistic respectiv). De pildă: boiler, buldozer,
smoching, bridge, outsider, ring, blugi, boss, campus, week end, marketing,
hamburger, supermarket ú.a.

Cuvinte formate pe teren românesc sunt de mai multe tipuri:

¾ Principale
x Derivarea progresivă (= ~ proprie)
Componente: cuvânt bază
formant (= formativ, lexiform)
* afix – formativ; are úi un sens mai larg, incluzând morfemele
auxiliare
Criterii generale de caracterizare pentru bază úi formative: etimologie,
parte de vorbire (bază úi rezultat), caracteristici lexico semantice, repartiĠii
funcĠionale úi teritoriale.

48
Modu lu l 2 – Limba română I

9 Derivarea cu prefixe (úi prefixoide)

a) Prefixe – afixe* (= particule) adăugate înaintea unui cuvânt (simplu,
derivat sau compus) existent în limbă, înaintea rădăcinii unui asemenea
cuvânt sau înaintea unor teme inexistente în calitate de cuvinte
independente, pentru a forma un nou cuvânt.
b) Structură morfematică: simple (peste 80)
complexe (ex. pres < pre + (ră)s)
* Există úi prefixe în variante fonetice sau grafice
Ex. anti (ant , an , andi ), răs (răz , res )
c) Valori semantice:
În bună parte sunt polisemantice (ex.: în , des , pre , ne , răs , extra
ú.a.)
Se marchează, de pildă:
„superioritatea“ (extrafin), supra , arhi , hiper
„inferioritatea“ (subintitula), de , hipo , infra
„interioritatea“ (înnopta), intra
„exterioritatea“ (expatria), extra , dis
„anterioritatea“ (antebraĠ), re , retro
„posterioritatea“ (postdata), supra , en , trans
„opoziĠia“ (antisimetrie), contra , o(b)
„intensificarea“ (răsciti), re
„absenĠa unor caracteristici“ (anormal), des , úi var. dez , de
„transformarea în sens negativ“ (neadevăr), in (im , i )
„trecerea de la o stare la alta“ (încărunĠi)
„dobândirea unei însuúiri“ (îmbujora)
„asemănarea cu obiectul denumit“ (învăpăia) ú.a.
Exemplele de mai sus indică úi existenĠa unor serii sinonimice úi
antonimice, serii care pot fi recunoscute úi la nivelul sufixelor.
d) Principale tipuri:
negative (ne , in )

49
Modu lu l 2 – Limba română I

privative (des , de ) „absenĠa“

iterative (răs , re ) „repetarea“
* delocutive în (îm ), in (im ), an (am )
* Provin din locuĠiuni, de ex.: a pune în fapt = a înfăptui.
e) Originea prefixelor (principalele surse)
moútenite din latină (mai puĠine, cca 12) (ex. a , cu , de , des , în
etc.);
împrumutate:
din slavă (ex. iz , ne , răs ú.a.)
din greacă (prin slavă sau latino romanice) (ex. anti , arhi ,
hiper , hipo )
latino romanice (cele mai multe) (ex. ab , ante , contra , ex ,
extra , retro , super ú.a.)
apărute pe teren românesc (din alte prefixe sau din
prepoziĠii prin calcuri úi semicalcuri) (de ex. sco fală).
Cu origine comună, există dublete, triplete úi chiar cvadruplete: (stră
úi extra ), (super , spre , sur ), (tră , trans , tra , tre ). Unul este
moútenit, iar celelalte sunt împrumuturi latino romanice.
* Cel scris cu aldine este moútenit.
f) RepartiĠie pe părĠi de vorbire:
Derivatele cu prefixe sunt la toate părĠile de vorbire, cu excepĠia
articolului úi a prepoziĠiei. Cele mai multe apar, în acelaúi timp, la
verbe substantive úi adjective.
g) Productivitate (în funcĠie de numărul formaĠiilor, ca f o r Ġ ă p r o d u c t
i v ă úi f r e c v e n Ġ ă de întrebuinĠare).
Cele mai productive, din cele tradiĠionale: în , ne , des , răs , re úi
mai multe din cele latino romanice, adică neologice (ex. a , anti , con
, contra , de , ex , super , supra ú.a.)
h) Supraprefixare: defineúte prezenĠa simultană a două sau mai multe
prefixe la aceeaúi bază, de ex.
străstrănepot (acelaúi prefix) ; supraîncălzi (prefixe diferite)

50
Modu lu l 2 – Limba română I

* Prefixoide (= false prefixe)

Sunt interpretate diferit: ca prefixe, fiindcă funcĠional se
comportă ca acestea úi ca elemente de compunere, fiindcă la
origine sunt cuvinte. Provin mai ales din greacă, intrate prin
neologisme úi au caracter internaĠional (ex. aero , auto , bio ,
hidro , micro , mini , orto , pseudo ú.a.).

9 Derivarea cu sufixe (úi sufixoide)

Sufixe = afixe (= particule) adăugate la o temă, formând cu aceasta un nou
cuvânt.
* Există sufixe lexicale úi sufixe gramaticale, valori care se
suprapun în sufixele moĠionale (ex. vulpe / vulpoi, iepure /
iepuroaică).

Criterii de descriere:
clasa lexico gramaticală:
a cuvintelor bază;
a formaĠiei (substantive, verbe, adjective etc.);
structura morfematică:
simple (ex. ar, tor);
dezvoltate (sufix + interfix), ex. uleĠ;
compuse (din două sufixe), ex. ăreasă < ar + easă;
* Interfix: parte din derivat care nu aparĠine nici
temei nici sufixului propriu zis (ex. ul )
În lingvistica românească, interfixul este considerat
adesea parte din sufix. Deci, într un exemplu precum
cornuleĠ, uleĠ este un sufix dezvoltat.
structura semantică:
Valoarea semantică a derivatului rezultă din raportarea la
bază, iar valoarea semantică a sufixului depinde de semantica
derivatului.
tipuri semantice:

51
Modu lu l 2 – Limba română I

sufixe de agent (ex. ar, aú, easă, tor, giu, ist);

sufixe augmentative (ex. an, andru, ean, oi, oaică, ăraie);
sufixe diminutivale (ex. aú, el, ic, iĠă, uú, uĠ, uc, eĠ);
sufixe pentru denumirea însuúirii din obiecte (ex. ist, al, bil, esc,
at);
sufixe pentru denumirea instrumentelor (ex. ar, niĠă, tor, toare);
* toare este úi alt sufix (ex. răzătoare) decât tor, toare;
sufixe pentru denumiri abstracte (ex. re ( are, ere, ire), t, eală, ime,
ism);
sufixe pentru indicarea colectivităĠii (ex. ărie, et, ime, iú, iúte,
ăraie);
sufixe pentru indicarea ideii de loc (ex. ărie, ean, ar);
sufixe pentru indicarea acĠiunii (verbe) (ex. a, i, iza, ifica, uí);
sufixe pentru indicarea modalităĠii (ex. iú, mente);
sufixe pentru denumirea persoanelor, animalelor, păsărilor úi plantelor (ex.
ar, el, ică, ean, ior, tor, iĠă, uĠă, uú, os, ariĠă);
Există úi sufixe polisemantice. De pildă, sufixul aú poate indica agentul,
nuanĠa diminutivală în cazul substantivelor (de ex. poútaú, copilaú) úi poate
forma noi adjective (de ex. codaú, pătimaú);
originea sufixelor
moútenite (mai ales latineúti) (ex. ar, tor, el, ic(ă), ime, ătate
ú.a.);
considerate autohtone ( esc, andru);
împrumutate:
din slavă ( nic, iĠă, iúte, eală, ean ú.a.);
din turcă ( giu, lâc);
latino romanice ( (i)er, ism, al, ant, bil, ist, iza, ifica);
repartiĠia pe părĠi de vorbire: derivatele cu sufixe sunt la
substantive, adjective, verbe, adverbe úi mai puĠin la pronume,
numerale úi interjecĠii (ex. mătăluĠă, treime, aolică, ofuleĠ)
productivitatea:

52
Modu lu l 2 – Limba română I

Azi sunt productive mai ales cele moútenite din latină úi, în special, cele
întărite prin împrumuturi neologice (latino romanice).
Mai puĠin sau deloc productive sunt mai ales: oaie, ache, ament, ciune,
ăreĠ, icesc, ard.
Neologice în creútere, ca productivitate: ism, ist, iza, iv, bil, itate etc.

Suprasufixarea este mai puĠin evidentă ca la prefixe (prin

transformările suferite de primul sufix legat de temă), de ex. bădicuĠă.
* Sufixoide (= false sufixe)
Este aceeaúi interpretare ca la prefixe úi au, prin excelenĠă,
origine greacă, pătrunse prin neologisme.
Ex. fil „iubitor“, fob „care nu suportă“, for „care poartă“,
fug „care elimină“, gramă „schemă“, log „specialist“ ú.a.

x Compunerea
Procedeu de formare a cuvintelor noi din două (sau mai multe)
cuvinte existente úi independent în limbă. Apar la toate părĠile de vorbire, cu
excepĠia articolului.
* În afara cuvintelor, pot fi folosite abrevieri ale unor
cuvinte sau/úi, conform unor interpretări, elemente de
compunere (numite de unii lingviúti prefixoide/sufixoide).
FaĠă de un grup sintactic (ex. zori de zi) compusele se raportează la:
unitate morfologică, unitate semantică úi comportament sintactic.
Compusele pot fi clasificate din mai multe puncte de vedere, legate mai ales
de procedeul formării úi originea lor.
Principalele criterii úi tipuri:
Sintactic:
parataxă (= juxtapunere) (ex. decret lege, literar muzical);
hipotaxă (= subordonare):
subordonare atributivă:
atributul este adjectiv (ex. coate goale, vorbă lungă,

53
Modu lu l 2 – Limba română I

bună credinĠă, bunăstare);

atributul este substantiv în genitiv (ex. floarea
soarelui, ochiul boului);
atributul este substantiv în acuzativ cu prepoziĠie
(ex. floare de colĠ, cal de mare);
compusul conĠine un complement (ex. fluieră vânt, papă
lapte, zgârie brânză etc.);
Originea compuselor:
moútenite (puĠine), de ex. luceafăr, trifoi ú.a.
împrumutate, de ex. binecuvântat ú.a.
formate pe teren românesc, de ex. limba soacrei, coate goale ú.a.

x Conversiunea (= conversie, schimbarea valorii gramaticale,

transpoziĠie gramaticală)
Este un procedeu specific gramatical úi constă din trecerea unui
cuvânt de la o parte de vorbire la alta.
Procedeul constă din: determinare úi distribuĠie.
Cele mai frecvente conversiuni:
de la adjectiv la substantiv (ex. bunul, răul);
de la adverb la substantiv (ex. binele);
de la numeral la substantiv (ex. un zece);
de la interjecĠie la substantiv (ex. un of);
de la substantiv la adjectiv (ex. vremi copile);
de la adverb la adjectiv (ex. fuge repede);
de la adjectiv la adverb (ex. scrie frumos);
de la substantiv la adverb (ex. doarme buútean).
O categorie aparte: trecerea de la nume proprii la substantive comune úi
invers (ex. damasc, olandă, amper, úampanie).
* Sunt frecvent întâlnite adjective provenite de la
participii úi gerunzii (ex. construit, ă, suferind, ă).

54
Modu lu l 2 – Limba română I

x Derivarea regresivă (= ~ improprie)

* Procedeul nu are o interpretare unitară, din cauza faptului că există două
situaĠii:
eliminarea de afixe (ex. aniversa de la aniversa/re)
eliminarea de afixe urmată de adăugarea unui morfem
lexico gramatical (ex. úof/er > úof+a > úofa).
Principalele tipuri:
derivare regresivă postsubstantivală:
Ex. pisic de la pisic/ă
mâĠ de la mâĠ/ă
alun de la alun/ă *multe denumiri de
arbori de la fruct
cais de la cais/ă
viúin de la viúină
ortoped de la ortopedie * profesie de la
útiinĠă
geolog de la geologie
derivare regresivă postverbală (este o derivare de substantive):
Ex. auz, cânt, greú de la a auzi, cânta, greúi.
Un caz aparte: la radical se adaugă desinenĠa de feminin:
bârf/i > bârf+ă > bârfă.
derivare regresivă postadjectivală (un procedeu mai puĠin
productiv. Se obĠin verbe úi substantive.)
Ex. catifela de la catifelat
bălĠa de la bălĠat

¾ Procedee secundare

Trunchierea (= scurtarea) cuvintelor, rămânând partea iniĠială sau finală.

Ex. proful, profa, diriga;

55
Modu lu l 2 – Limba română I

atelier foto(grafic); (Corne)lia;

trafic aero(nautic); Teo(dor)
Contaminarea (= aglutinarea)
Îmbinarea a două cuvinte din care provine unul nou; în general,
există o înrudire semantică între cele două cuvinte.
Ex. impuls + bold > imbold
cocor + stârc > cocostârc
Abrevierea (provenită din iniĠiale citite ca noi cuvinte)
Ex. C.F.R. > cefere
T.V.R. > tevere

Reduplicarea
Repetarea aceleiaúi silabe (cu valoare onomatopeică sau componentă
a unui cuvânt, de obicei nume propriu); de ex.: cu cu, Gigi, Lili, Titi ú.a.

¾ Procedee mixte
Se folosesc cel puĠin două mijloace diferite de formare a cuvintelor.
Pentru părĠile alcătuite simultan prin două procedee (fără să existe úi
un cuvânt în care se recunoaúte unul din procedee) există úi termenul de
parasintetic; prin generalizare, se foloseúte, uneori, pentru orice cuvânt
mixt.
Ex. îmbuna (nu există îmbun úi nici buna)
Calc lingvistic
Termen împrumutat din arta grafică, având sensul de „copie“,
„imitaĠie“; lingvistic, defineúte o îmbinare a mijloacelor interne cu cele
externe úi se referă la cuvinte úi unităĠi frazeologice.
Tipuri:
calc lexical
semantic (ex. rom. lume din lat. lumen „lumină“, după sl. sveată care
înseamnă úi „lumină“ úi „univers“, a luat úi sensul de „univers“);
de structură (se împrumută forma internă, ex. rom. supraveghea după fr.

56
Modu lu l 2 – Limba română I

surveiller);
calc gramatical (morfologic úi sintactic);
calc frazeologic (pentru îmbinări frazeologice sau libere), ex. a face
naveta, cf. fr. faire la navette;
calc lexico frazeologic (ex. a face anticameră după fr. faire
antichambre).

2.3. RELAğII LEXICO SEMANTICE. SINONIMIE.

ANTONIMIE. OMONIMIE. PARONIMIE

Sinonimia
Sinonimele sunt cuvinte diferite ca formă dar apropiate sau identice ca
înĠeles; în sincronie úi în acelaúi sistem al limbii, cel puĠin cu un sens,
exprimă aceeaúi noĠiune sau aspecte identice ale ei; condiĠia propriu zisă de
sinonimie presupune: referent identic, aceeaúi variantă funcĠională úi
aceleaúi clase de distribuĠie contextuală.

Criterii de caracterizare úi tipuri:

Lingvistice:
etimologia:
din aceeaúi limbă (ex. absurd / ilogic, din fr., călduĠ /
căldicel ca derivate româneúti);
din limbi diferite: ex. absenta (din fr.) / lipsi (din ngr.);
categoria gramaticală (sunt mai ales substantive, adjective, verbe,
adverbe);
există úi serii de sinonimie la nivelul familiei lexicale, ex. abroga /
anula, abrogare / anulare, abrogat / anulat.
structura:
radicali diferiĠi (ex. repede / iute);
derivate (ex. ireal / nereal, răcoros / răcoritor);
lexico frazeologice (ex. capitală / cetate de scaun);
sensul

57
Modu lu l 2 – Limba română I

sinonime absolute (= totale) (mai ales în terminologii úi între variante

stilistico funcĠionale; ex. porumb / cucuruz, abdomen / burtă);
sinonime relative (= parĠiale) – sunt cele mai numeroase;
sinonime contextuale (sau metaforice) ex. inel = cătuúă de aur (T.
Arghezi).
Extralingvistice
sfera tematică (ex. însuúiri, obiecte ú.a.)
diferenĠe teritoriale (ex. pâine îngheĠată / pâine tare)

Antonimia (antonimele reprezintă perechi de cuvinte cu corpuri

fonetice diferite sau parĠial diferite, aparĠinând aceleiaúi părĠi de vorbire úi
având sensuri opuse).
Criterii de caracterizare úi tipuri:
Lingvistice (principale criterii):
etimologia:
antonime din aceeaúi limbă (ex. bun / rău (lat.));
antonime din limbi diferite (ex. (a) urî (lat.) / (a) iubi (sl.));
categoria gramaticală (sunt mai ales substantive, adjective, verbe,
adverbe);
există serii de antonime úi la nivelul familiei lexicale (ex. aprinde /
stinge, aprindere / stingere, aprins / stins).
structura:
cu radicali diferiĠi (ex. bun / rău);
cu acelaúi radical;
cu afixul explicit la amândoi termenii (ex. antebelic / postbelic);
cu afixul explicit la unul din termeni (ex. legal / ilegal, util / inutil);
sensul (pe baza opoziĠiilor semantice):
de contrarietate (= antonime graduale), ex. mare / mic, ieftin /
scump;
de contradicĠie (= antonime complementare), ex. absent /
prezent, adevărat / fals;

58
Modu lu l 2 – Limba română I

de tip vectorial, ex. a ieúi / a intra, a începe / a termina;

de tip conversiv, ex. a vinde / a cumpăra (ceva), a da / a primi;
semantico stilistice, ex. aprinde / stinge („Anii aprind în
inimile oamenilor dragostea úi tot anii o topesc úi o sting.“
Zaharia Stancu, ùatra).
Extralingvistice:
sfera tematică (antonime privitoare la însuúiri, fenomene, acĠiuni
etc., de ex. căldură / frig, iarnă / vară, bun / rău)
diferenĠe teritoriale (ex. de tipul regional / popular, regional /
literar).

Omonimia (omonimele sunt cuvinte cu forme sonore identice, dar diferite

ca sens); există omografe, care se scriu la fel úi omofone, care se pronunĠă la
fel; unele pot fi simultan omofone úi omografe, de ex. lac „întindere de apă“
/ lac „substanĠă“ (omofone úi omografe), altoi / altoi (omografe), nea / nea
(omofone).
Tipuri:
omonime lexicale (pentru aceeaúi parte de vorbire):
omonime totale (coincid la toate formele) ex. lac (lat.) – lac
(germ.);
omonime parĠiale (numite úi false) ex. el cântă – ei cântă;
omonime lexico gramaticale:
morfologice
sintactice
(coincid forme ale unor părĠi de vorbire diferite), ex. cer (subst.) /
cer (verb), ardei (subst.) / arde i (verb úi pronume), coincide pronunĠia –
prin fonetică sintactică.
Paronimie úi etimologie populară
Paronimele sunt cuvinte care se aseamănă formal, au sensuri diferite,
etimologii diferite (chiar dacă uneori fac parte, în sens larg, din aceeaúi
familie) úi aparĠin, în general, aceleiaúi părĠi de vorbire.

59
Modu lu l 2 – Limba română I

Ex. cânt (s.n.) / când (adv.), adopta / adapta, bară / pară, familial /
familiar, literar / literal, temporar / temporal
Etimologia populară reprezintă o apropiere de formă, de sens, sau de
ambele, având la bază analogia úi contaminarea; apare din tendinĠa
persoanelor (mai puĠin cultivate) de a úi explica anumite cuvinte (vechi sau
noi) necunoscute; ex. nervologie – pentru neurologie, boliclinică – pentru
policlinică.
* Există úi unele etimologii populare preluate de limba literară, de
ex. carte poútală pentru cartă poútală (< fr. carte postale)

2.3.1. FAMILIA LEXICALĂ

O definitie generala a familiei lexicale este: multimea cuvintelor

derivate, cu un radical comun si inrudite semantic.
Partea a doua a definitiei este foarte importanta pentru ca elevii au
tendinta sa grupeze cuvintele in familii lexicale, doar dupa segmentul
comun (radicalul sau radacina). Din cauza aceasta, apar impreuna cuvinte
ca: alb, albastru, albanez..., ignorandu se faptul ca familia lexicala cuprinde
cuvinte inrudite ca sens.
O familie lexicala contine cuvinte diferite ca valoare gramaticala,
care pornesc de la un cuvant de baza.
Cuvantul de baza se poate mentine sau nu cu forma intreaga, in
paradigma familiei, adica se poate identifica intotdeauna cu radicalul/ cu
radacina.
Referitor la familia lexicală apare ideea de asociere, în formulări variate, de
felul: grupare lexicală, grup de cuvinte, serie de cuvinte;
- liantul asocierii, marcat explicit sau nu, ca înrudire semantică úi
formală;
- mijloacele de obĠinere a grupării lexicale, fiind menĠionate mai
ales: derivarea, derivarea úi compunerea sau derivarea, compunerea úi
schimbarea valorii gramaticale;
- raportarea asocierii la un cuvânt bază (sau la acelaúi cuvânt) ca
referinĠă úi motivare pentru toate formele lexicale care alcătuiesc familia. Se
menĠionează, de asemenea, mai rar, acelaúi radical, primitiv, sau element
comun pentru întreaga familie úi chiar tulpină. DiferenĠele nu sunt doar
de ordin terminologic, ele având repercusiuni asupra delimitării propriu zise

60
Modu lu l 2 – Limba română I

a familiei. La acestea se adaugă úi ambiguităĠile legate de polisemia sau de

interpretarea semantică neuniformă a unor elemente de metalimbaj precum:
bază, rădăcină, radical, temă.
În timp ce cuvântul bază este folosit, în general, pentru motivarea unei
familii simple (de exemplu: acoperământ, acoperire, acoperiú, acoperit de
la cuvântul bază acoperi), termenul bază este folosit, în funcĠie de context,
ca sinonim pentru cuvânt bază, dar úi pentru rădăcină, ceea ce trimite la o
familie dezvoltată, în care se recunosc mai multe cuvinte bază, respectiv,
pe lângă o singură rădăcină existând una sau mai multe teme (de exemplu în
seria bade, bădică, bădicuĠă, bădiĠă, bădiĠel, bădiĠică se disting rădăcina
bad (băd ) úi temele bădic úi bădiĠ ). Pe de altă parte, există interpretări în
care rădăcina este identificată cu radicalul (fapt motivat úi etimologic,
rom. radical < fr. radical < lat. radicalis de la radix „rădăcină“). În virtutea
altor păreri, radicalul este o parte divizibilă care rămâne constantă în toate
formele flexionare ale unui cuvânt, ceea ce se numeúte, obiúnuit, temă
(lexicală).
Unitatea funcĠională a familiei lexicale, reflectată úi de aceste aspecte, nu
exclude posibilitatea unor particularizări privind baze úi / sau formaĠiile
corespunzătoare. Astfel, o familie lexicală poate fi monomembră, bimembră
sau cu formaĠii multiple în funcĠie de numărul cuvintelor motivate de la o
bază. Pe de altă parte, numărul bazelor distinge o familie simplă (cu o
singură bază) de una dezvoltată (cu două sau mai multe baze). ùi sub
aspectul părĠii de vorbire pe care o reprezintă baza pot exista diferenĠe. Cele
mai frecvente sunt bazele reprezentate de substantiv, de adjectiv, de verb úi,
mai puĠin, de adverb.
Există familii dezvoltate în care cuvintele bază îúi menĠin aceeaúi parte de
vorbire, în timp ce altele sunt părĠi de vorbire diferite. De pildă, în familia
bade, amintită anterior, bazele sunt toate substantive, în timp ce formaĠiile
care alcătuiesc familia lui dor (doruĠ, doruleĠ, dori, dorit, ă, nedorit, ă,
doritor , toare etc.) se motivează de la substantiv (dor), verb (dori) úi de la
adjectiv (dorit).

61
Modu lu l 2 – Limba română I

În funcĠie de origine se pot distinge: familii alcătuite din formaĠii moútenite,

familii alcătuite din formaĠii interne, familii bazate pe împrumuturi
(analizabile de către vorbitori), familii în care aceste tipuri de formaĠii se
combină.
Prin evoluĠie istorică, în româna actuală există úi situaĠii mai aparte legate de
familia lexicală úi originea cuvintelor. Se útie că din acelaúi etimon (latin,
mai ales) se motivează în română două (sau chiar trei) cuvinte. Unul este
moútenit, iar celălalt apare în limbă ca împrumut (din latina savantă, din
franceză etc.). Deosebite ca formă úi sens actual, acestea sunt numite de
către lingviúti dublete etimologice. Vorbitorul neavizat nu face însă nici o
asociere etimologică între acestea (de pildă, între mormânt úi monument,
ambele reprezentând lat. monumentum sau între mărunt úi minut care trimit
la lat. minutus. Familiile lexicale provenite de la astfel de cuvinte pot fi
considerate familii de dublete etimologice. Mai deosebită este situaĠia în
care familii lexicale, distincte în română, se motivează de la aceeaúi familie
(cu deosebire din latină), dar nu de la acelaúi cuvânt. De pildă, de la
cuvântul moútenit ferice (< lat. felix, icis) au apărut pe teren românesc
cuvintele ferici, fericire, fericit, ă, fericitor, fericitoare, iar de la cuvântul
împrumutat felicita (din fr. féliciter < lat. felicitare) există în română
felicitare (úi felicitat, ă). În astfel de situaĠii, s ar putea vorbi de dublete
familiale, adică de familii lexicale, care prin originea cuvântului de bază, se
justifică de la cuvinte diferite, aparĠinând aceleiaúi familii (în cazul de faĠă,
lat. felix, icis úi lat. felicitare).
Sub aspectul structurii, în limba română se pot distinge familii de cuvinte
simple úi altele dezvoltate, dar particularităĠile etimologice ale bazelor úi ale
formaĠiilor aferente creează azi tipuri mai variate, determinate diacronic.
Astfel, se detaúează prin frecvenĠă:
- familii lexicale moútenite din latină cu dezvoltări ulterioare în
română;
- familii lexicale moútenite din latină (cu sau fără formaĠii în
română) asociate apoi cu împrumuturi latino romanice, având aceeaúi

62
Modu lu l 2 – Limba română I

rădăcină úi identitate semantică, prin care se mediază sentimentul etimologic

al apartenenĠei la aceeaúi familie;
- familii lexicale constituite din împrumuturi cu sau fără alte
informaĠii interne;
- familii lexicale (simple sau dezvoltate) realizate pe teren
românesc de la baze singulare de origini diferite sau chiar de la baze doar
virtual posibile.
Indiferent de variantele etimologice, tipurile de familii existente azi reflectă
o constantă a stadiului actual de evoluĠie a vocabularului românesc, ca
valorificare internă accentuată a fondului lexical disponibil.
Amplificarea productivităĠii interne de dezvoltare lexicală relevă nu numai
un inventar cuprinzător úi variat de capacităĠi formative proprii, ci úi un
potenĠial intern al limbii ca forĠă de autodezvoltare úi ca virtualitate, chiar
dacă între ritmul adesea alert de producere úi gradul de stabilitate a noilor
formaĠii nu există un echilibru.

63
Modu lu l 2 – Limba română I

Bibliografie generală

1. BIDU VRĂNCEANU, ANGELA, Structura vocabularului limbii

române contemporane, Bucureúti, Editura ùtiinĠifică, 1986.
2. BIDU VRĂNCEANU, ANGELA, Lexic comun, lexic specializat,
Bucureúti, Editura UniversităĠii din Bucureúti, 1986.
3. BIDU VRĂNCEANU, ANGELA, FORĂSCU, NARCISA, Modele de
structurare semantică, Timiúoara, Editura Facla, 1984.
4. BRÂNCUù, GR., Vocabularul autohton al limbii române, Editura
ùtiinĠifică, 1983.
5. BUCĂ, M., EVSEEV, I., Probleme de semasiologie, Timiúoara, Editura
Facla, 1976.
6. COTEANU, I. (coord.), Limba română contemporană, Bucureúti,
Editura Didactică úi Pedagogică, 1985.
7. COTEANU, ION, SALA, MARIUS, Etimologia úi limba română,
Bucureúti, Editura Academiei, 1987.
8. HRISTEA, TH. (coord.), Sinteze de limba română, ed. a 3 a, Editura
Albatros, 1984.
9. STOICHIğOIU ICHIM, ADRIANA, Vocabularul limbii române
actuale. Dinamică, influenĠe, creativitate, ALL Educational, 2001.
10. ùERBAN, V., EVSEEV, I., Vocabularul românesc contemporan,
Timiúoara, Editura Facla, 1978.
11. *** DicĠionarul limbii române (DLR), Bucureúti, Editura Academiei,
1965 úi urm.
12. *** DicĠionarul explicativ al limbii române (DEX), ed. a II a,
Bucureúti, Editura Univers Enciclopedic, 1996.
13. ***DicĠionarul ortografic, ortoepic úi morfologic al limbii române
(DOOM), Bucureúti, Editura Academiei, 1982.
14. ***Formarea cuvintelor în limba română, vol. I III, Bucureúti,
Editura Academiei, 1970 1989.

64