Conf. univ. dr.

Andreea-Teodora Stănescu
Facultatea de Drept, Universitatea din Bucureşti

Dreptul transporturilor
Contracte specifice activităţii de transport

Ediţia a 7-a, revizuită şi adăugită

 Capitolul I
Definiţia şi izvoarele dreptului
transporturilor

§ 1. Definiţia dreptului transporturilor

1. Dreptul transporturilor reprezintă ansamblul normelor juridice care
reglementează transportul şi activităţile conexe, operatorii de transport
şi operatorii activităţilor conexe, precum şi rolul autorităţilor publice în
domeniul transporturilor.

2. Pornind de la definiţia enunţată rezultă că sfera de reglementare a normelor

juridice alcătuind dreptul transporturilor acoperă, în primul rând, transportul.
Noţiunea nu este definită legal.
În accepţiunea obişnuită, oferită de dicţionarul explicativ al limbii române,
transportul presupune „o deplasare în spaţiu a unor bunuri sau persoane,
mai ales cu ajutorul unui mijloc de locomoţie”[1].
La nivel doctrinar[2] a fost conturată o definiţie a transportului, în sens
juridic, pornind de la prevederile O.G. nr. 19/1997[3]. Astfel, transportul
reprezintă activitatea prin care se realizează deplasarea în spaţiu a
persoanelor sau a bunurilor, prin intermediul unui mijloc de transport
(vehicul), folosindu-se infrastructura de transport (calea de transport)
adecvată. Conceptul de mijloc de transport este definit, cu caracter general, în
O.G. nr. 19/1997. Potrivit art. 9 alin. (2) din acest act normativ, „mijloacele de
transport sunt mijloace mobile, cu sau fără propulsie, amenajate pentru transportul
de persoane sau de bunuri, special destinate să se deplaseze pe o cale de
comunicaţie rutieră, feroviară, navală sau aeriană”. O.G. nr. 19/1997 conturează şi
conţinutul noţiunii de infrastructură de transport. Astfel, potrivit art. 9 alin. (1) teza
finală din O.G. nr. 19/1997, „infrastructurile

[1]
[Link]
[2]
GH. PIPEREA, Dreptul transporturilor, ed. a 2-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2005,
p. 2; O. CĂPĂųîNĂ, GH. STANCU, Dreptul transporturilor. Partea generală, Ed.
Lumina Lex, Bucureşti, 2002, p. 10.
[3]
O.G. nr. 19/1997 privind transporturile, publicată în M. Of. nr. 200 din 20 august
1997, republicată în M. Of. nr. 552 din 11 noiembrie 1999, cu ultima modificare adusă
prin Legea nr. 8/2012 (M. Of. nr. 20 din 10 ianuarie 2012).
2 Dreptul transporturilor

destinate desfăşurării activităţilor de transport sunt căile de comunicaţie rutiere,

feroviare, navale[1] şi aeriene”.
Comparând cele două definiţii, rezultă faptul că, din perspectiva definiţiei doctrinei,
transportul presupune, cu necesitate, un mijloc de transport, aşa cum acesta
este definit de lege. Tocmai de aceea, exemple precum: deplasări în spaţiu cu
ajutorul benzilor rulante, cu ajutorul conductelor sau chiar cu ajutorul braţelor nu
constituie un transport (în sensul definiţiei doctrinare). În plus, definiţia obişnuită
nu face nicio referire la calea de comunicaţie. Astfel, din perspectiva definiţiei
obişnuite, deplasări în spaţiu efectuate în afara sistemului căilor de comunicaţie,
precum în incinta unui spaţiu industrial, într-o parcare de reşedinţă sau a unui magazin,
constituie un transport. Din perspectiva definiţiei doctrinare, transportul
presupune cu necesitate ca deplasarea să se realizeze pe o cale de
comunicaţie. Tocmai de aceea orice deplasare în spaţiu făcută în afara căilor de
comunicaţie nu constituie un transport.

3. În al doilea rând, dreptul transporturilor include şi normele juridice

reglementând activităţile conexe. Semnificaţia acestei sintagme rezultă, indirect,
tot din O.G. nr. 19/1997. Astfel, în art. 9 alin. (4) din actul normativ menţionat
sunt definiţi operatorii activităţilor conexe. Pe baza textului de lege indicat poate fi
conturată şi accepţiunea sintagmei „activităţi conexe”, în sensul că acestea sunt
„activităţile ce se desfăşoară în legătură cu/sau în timpul transportului”.
Acte normative speciale, referitoare la o anumită categorie de transport, oferă şi
exemple în privinţa activităţilor conexe. Astfel, prin art. 5 din O.G. nr. 27/2011[2] sunt
calificate drept activităţi conexe activităţi precum: activităţile desfăşurate de autogări şi
activităţile de intermediere în transporturi.

4. În al treilea rând, dreptul transporturilor include şi normele juridice care

reglementează operatorii de transport. Potrivit art. 9 alin. (3) din
O.G. nr. 19/1997, „operatorii de transport sunt (...) persoanele fizice sau

[1]
O.G. nr. 19/1997 nu foloseşte, pentru transporturile pe apă, nicio diferenţiere
terminologică. În legătură cu transportul pe apă, actul normativ întrebuinţează exclusiv
sintagma „transport naval”. Se impune astfel concluzia că O.G. nr. 19/1997 foloseşte
termenul „transport naval” ca un echivalent al transporturilor pe apă. Astfel, termenul
„transport naval” include transportul maritim, respectiv pe râuri şi lacuri navigabile.
[2]
O.G. nr. 27/2011 privind transporturile rutiere (M. Of. nr. 625 din 2 septembrie
2011), cu ultima modificare adusă prin O.G. nr. 12/2022 pentru modificarea şi
completarea unor acte normative din domeniul transporturilor rutiere (M. Of. nr. 98 din
31 ianuarie 2022).
 I. Definiţia şi izvoarele dreptului transporturilor 3
juridice, autorizate să efectueze transporturi, interne sau internaţionale,
de persoane ori de bunuri, în interes public sau în interes propriu, cu
mijloace de transport deţinute în proprietate sau cu contract de închiriere
ori leasing”.

5. În al patrulea rând, dreptul transporturilor reglementează operatorii

activităţilor conexe. Potrivit definiţiei date prin art. 9 alin. (4) din O.G. nr.
19/1997, operatorii activităţilor conexe transporturilor sunt „persoane fizice sau
juridice care efectuează activităţile ce se desfăşoară în legătură cu/sau
în timpul transportului”.

6. În al cincilea rând, dreptul transporturilor include şi normele juridice

reglementând autorităţile publice având un rol în domeniul transpor-
turilor. Astfel, acestea sunt autorităţile publice având competenţe de
reglementare, coordonare, control, inspecţie şi supraveghere în privinţa
activităţii de transport, a operatorilor de transport şi a mijloacelor de
transport. Autorităţile publice principale, având competenţe în domeniul
transporturilor, sunt: Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii – înfiinţat şi
organizat prin
H.G. nr. 370/2021[1], Autoritatea Feroviară Română (AFER) – înfiinţată prin O.G.
nr. 95/1998[2] şi organizată prin H.G. nr. 626/1998 [3], Autoritatea Rutieră Română
(ARR) – înfiinţată prin O.G. nr. 95/1998[4] şi organizată

[1]
H.G. nr. 370/2021 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Transpor-
turilor şi Infrastructurii (M. Of. nr. 333 din 1 aprilie 2021).
[2]
O.G. nr. 95/1998 privind înfiinţarea unor instituţii publice în subordinea
Ministerului Lucrărilor Publice, Transporturilor şi Locuinţei (M. Of. nr. 320 din 28
august 1998), cu ultima modificare adusă prin Legea nr. 42/2016 (M. Of. nr. 230 din 29
martie 2016).
Potrivit art. 1 alin. (2) din O.G. nr. 95/1998: „Autoritatea Feroviară Română – AFER
este organism tehnic specializat al Ministerului Transporturilor, în domeniul feroviar şi
de transport cu metroul”.
[3]
H.G. nr. 626/1998 privind organizarea şi funcţionarea Autorităţii Feroviare
Române – AFER (M. Of. nr. 373 din 1 octombrie 1998), cu ultima modificare adusă
prin H.G. nr. 606/2015 (M. Of. nr. 587 din 5 august 2015).
[4]
Potrivit art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 95/1998: „Autoritatea Rutieră Română –
ARR este organismul tehnic specializat al Ministerului Transporturilor, desemnat să asigure,
în principal, inspecţia şi controlul, în trafic, al stării tehnice a autovehiculelor rutiere şi
remorcilor, precum şi al îndeplinirii condiţiilor de operare a transporturilor rutiere şi de
protecţie a mediului, licenţierea operatorilor de transport rutier, punerea în aplicare a normelor
tehnice şi reglementările specifice transporturilor rutiere, controlul constituirii Fondului
special al drumurilor publice şi executarea silită a creanţelor la bugetul Fondului special al
drumurilor publice, pe baza împuternicirii date de Ministerul Transporturilor”.
4 Dreptul transporturilor

prin H.G. nr. 625/1998[1], Autoritatea Navală Română (ANR) – înfiinţată şi

organizată prin H.G. nr. 1133/2002[2] şi Autoritatea Aeronautică Civilă Română
(AACR) – înfiinţată şi organizată prin H.G. nr. 405/1993[3].

§ 2. Izvoarele dreptului transporturilor

7. Izvoarele dreptului transporturilor[4] sunt guvernate de art. 1
C. civ. Potrivit acestuia, sunt izvoare ale dreptului (deci şi ale dreptului
transporturilor în măsura în care vizează transportul, activităţile conexe, operatorii
de transport, operatorii activităţilor conexe şi rolul autorităţilor publice în domeniul
transporturilor): legea (actele normative[5]), uzanţele,

[1]
H.G. nr. 625/1998 privind organizarea şi funcţionarea Autorităţii Rutiere
Române – A.R.R. (M. Of. nr. 373 din 1 octombrie 1998), cu ultima modificare adusă
prin H.G. nr. 1289/2011 (M. Of. nr. 25 din 12 ianuarie 2012).
[2]
H.G. nr. 1133/2002 privind organizarea şi funcţionarea Autorităţii Navale
Române (M. Of. nr. 784 din 29 octombrie 2002), cu ultima modificare adusă prin
H.G. nr. 1196/2012 (M. Of. nr. 842 din 13 decembrie 2012).
Potrivit art. 1 alin. (1) şi art. 2 din H.G. nr. 1133/2002: „Autoritatea Navală Română
este autoritatea centrală de specialitate în domeniul siguranţei navigaţiei şi al securităţii navelor,
în subordinea Ministerului Transporturilor şi Infrastructurii” şi
„(...) îşi desfăşoară activitatea în conformitate cu prevederile Ordonanţei Guvernului nr. 42/1997
privind transportul maritim şi pe căile navigabile interioare, republicată, cu modificările şi
completările ulterioare”.
[3]
H.G. nr. 405/1993 privind înfiinţarea Autorităţii Aeronautice Civile Române
(M. Of. nr. 207 din 27 august 1993), cu ultima modificare adusă prin H.G. nr. 1234/2021
privind sistemul de coordonare a misiunilor de căutare şi salvare a victimelor şi
supravieţuitorilor unui accident de aviaţie civilă şi responsabilităţile instituţiilor care desfăşoară aceste
misiuni, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative din domeniul
aviaţiei civile (M. Of. nr. 1134 din 26 noiembrie 2021).
Potrivit art. 2 din H.G. nr. 405/1993: „Autoritatea Aeronautică Civilă Română este
organismul tehnic specializat care are ca obiect de activitate exercitarea, în condiţiile
prevăzute de Codul aerian civil, a funcţiei de supervizare a siguranţei zborului în aviaţia civilă
la nivel naţional şi a competenţelor delegate de Ministerul Transporturilor în domeniul securităţii
aviaţiei civile, potrivit reglementărilor în vigoare”. [4] Cu privire la izvoarele dreptului
transporturilor, a se vedea A.-T. STĂNEscu,
`Romania`. In International Encyclopaedia of Laws: Transport Law, coord. MARC
HuybRECHTs & ERIC VAN HooyDONK, Ed. Kluwer Law International, Alphen aan den
Rijn, 2015, p. 37-41.
[5]
Cu privire la izvoarele dreptului civil, a se vedea L. MIHAI, Izvoarele dreptului
civil în reglementarea Noului Cod civil român, în Reglementări fundamentale în
Noul Cod Civil şi în Noul Cod de procedură civilă, supliment A.U.B.D., 2012, Ed. C.H.
Beck, Bucureşti, p. 250-264; P. PERJU, Comentariu cu privire la art. 1 din Codul
civil, în Fl.-A. BAIAs, E. CHELARU, R. CONsTANTINOVICI, I. MACOVEI
 I. Definiţia şi izvoarele dreptului transporturilor 5
analogia legii (dispoziţiile legale privitoare la situaţii asemănătoare[1]) şi
principiile generale ale dreptului.

8. În ceea ce priveşte actele normative (legea, lato sensu) – ca izvor

al dreptului transporturilor, acestea se clasifică după două criterii principale,
respectiv după nivelul la care au fost adoptate şi după întinderea câmpului de
aplicare.
După nivelul la care sunt adoptate, actele normative alcătuind izvoarele
dreptului transporturilor se clasifică în:
a) reglementări adoptate la nivel internaţional;
b) reglementări adoptate la nivelul U.E.;
c) reglementări adoptate la nivel intern.
La nivel internaţional, scopul reglementărilor este acela de a asigura un
cadru legal pentru transportul caracterizat prin prezenţa unui element de
extraneitate. Cel mai frecvent, acesta este reprezentat de traversarea fron- tierei
unui stat, pe parcursul realizării deplasării mărfurilor sau persoanelor.
Cu caracter de exemplu, pot fi reţinute în categoria izvoarelor interna-
ţionale ale dreptului transporturilor următoarele tratate:
1. Convenţia de la Berna din 1980 privind transporturile internaţionale
feroviare (COTIF)[2];
2. Convenţia de la Geneva din 1956 privind contractul de transport
internaţional de mărfuri pe şosele (CMR)[3];

(coord.), Noul Cod civil. Comentariu pe articole, ed. a 2-a revăzută şi adăugită, Ed. C.H.
Beck, Bucureşti, 2014, p. 2.
[1]
P. PERJU, Comentariu cu privire la art. 1 din Codul civil, în Fl.-A. BAIAs,
E. CHELARU, R. CONsTANTINOVICI, I. MACOVEI (coord.), Noul Cod [Link]
pe articole, ed. a 2-a revăzută şi adăugită, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2014, p. 3.
[2]
Ratificată prin Decretul nr. 100/1983 pentru ratificarea unor tratate
internaţionale (B. Of. nr. 23 din 1 aprilie 1983). Convenţia a fost modificată prin
amendamentele adoptate la cea de-a 12-a sesiune a Adunării Generale a Organizaţiei
Interguvernamentale privind Transporturile Internaţionale Feroviare (OTIF), desfăşurată la
Berna în perioada 29-30 septembrie 2015, la Convenţia privind transporturile internaţionale
feroviare (COTIF) şi anexele D (CUV), F (APTU) şi G (ATMF), semnată la Berna la 9 mai
1980. Amendamentele au fost acceptate de România prin Legea nr. 98/2020 (M. Of. nr.
593 din 7 iulie 2020).
[3]
Ratificată prin Decretul nr. 451/1972 privind aderarea Republicii Socialiste
România la Convenţia referitoare la contractul de transport internaţional de
mărfuri pe şosele (CMR) (B. Of. nr. 145 din 6 decembrie 1972), modificată prin
Protocolul din 1978 la Convenţia referitoare la contractul de transport internaţional de mărfuri
pe şosele (CMR), semnat la Geneva, ratificat prin Decretul nr. 66/1981 (B. Of. nr. 66
6 Dreptul transporturilor

3. Convenţia de la Hamburg din 1978 privind transportul de mărfuri pe mare

(„Regulile de la Hamburg”)[1];
4. Convenţia de la Budapesta din 2001 privind contractul de transport de
mărfuri în navigaţia interioară (CMNI)[2];
5. Convenţia de la Montreal din 1999 privind unificarea anumitor reguli
referitoare la transportul aerian internaţional[3].
La nivelul U.E., scopul actelor normative este acela de a asigura o
reglementare uniformă a activităţii de transport desfăşurată în statele membre,
indiferent dacă aceasta implică sau nu elemente de extraneitate.
Materia dreptului transporturilor este reglementată atât prin tratatele care
stau la baza creării U.E. (dreptul primar), cât şi prin actele normative

din 25 martie 1981), precum şi prin Protocolul adiţional din 20 februarie 2008 privind
scrisoarea electronică de însoţire (trăsură) la Convenţia referitoare la contractul de transport
rutier internaţional de mărfuri pe şosele (CMR), la care România a aderat prin Legea nr.
29/2019 (M. Of. nr. 61 din 23 ianuarie 2019).
[1]
Ratificată prin Decretul nr. 343/1981 privind aderarea Republicii Socialiste
România la unele tratate internaţionale (B. Of. nr. 95 din 28 noiembrie 1981).
[2]
Ratificată prin Legea nr. 494/2003 pentru ratificarea Convenţiei de la Budapesta
privind contractul de transport de mărfuri în navigaţia interioară (CMNI), adoptată
la Conferinţa diplomatică organizată în comun de Comisia Centrală pentru
Navigaţia pe Rin, Comisia Dunării şi Comisia Economică pentru Europa a
Organizaţiei Naţiunilor Unite (CEE/ONU), care s-a desfăşurat la Budapesta în
perioada 25 septembrie – 3 octombrie 2000 (M. Of. nr. 854 din 2 decembrie 2003).
A se vedea şi Decizia nr. 1878 din 8 octombrie 2015 de autorizare a Regatului Belgiei şi
a Republicii Polone să ratifice Convenţia de la Budapesta privind contractul de transport
de mărfuri în navigaţia interioară (CMNI) şi, respectiv, a Republicii Austria să adere la
aceasta (J.O. L nr. 276 din 21 octombrie 2015).
[3]
Ratificată prin O.G. nr. 107/2000 privind ratificarea Convenţiei pentru unificarea
anumitor reguli referitoare la transportul aerian internaţional, adoptată la
Montreal la 28 mai 1999 (M. Of. nr. 437 din 3 septembrie 2000).
A se vedea şi Acordul din 10 iunie 2013 euro-mediteraneean în domeniul aviaţiei între
Uniunea Europeană şi statele sale membre, pe de o parte, şi Guvernul Statului Israel, pe de
altă parte (J.O. L nr. 208 din 2 august 2013), modificat prin Protocolul din 19 februarie 2015
de modificare a Acordului euro-mediteraneean privind serviciile aeriene dintre Uniunea
Europeană şi statele sale membre, pe de o parte, şi guvernul Statului Israel, pe de altă parte,
pentru a se ţine seama de aderarea Republicii Croaţia la Uniunea Europeană (J.O. L nr.
64 din 7 martie 2015). Acordul a intrat în vigoare la data de 2 august 2020, în
conformitate cu art. 30 alin. (2) din acord, întrucât ultima notificare a fost depusă la 2
iulie 2020 (Informare din 26 august 2020, publicată în J.O. L 277 din 26 august 2020).
 I. Definiţia şi izvoarele dreptului transporturilor 7
adoptate de organele de conducere ale U.E. (dreptul secundar). Trebuie avute în
vedere, de asemenea, hotărârile pronunţate de C.J.U.E.[1]
Din categoria tratatelor, principalul izvor de drept în materia dreptului
transporturilor este Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene (TFUE[2]).
În cadrul acestui tratat, dispoziţii referitoare la transporturi se regăsesc, în
principal, în art. 90-100, care alcătuiesc Titlul al VI-lea „Transporturi” din Partea a
III-a „Politicile şi acţiunile interne ale Uniunii”. Obiectul de reglementare al
art. 90-100 este acela de a consacra, pe de o parte, dreptul U.E. de a adopta
reglementări în materia transporturilor (art. 90, art. 91, art. 99 şi art. 100), iar, pe
de altă parte, un set de principii precum:
– principiul aplicării tratamentului naţional transportatorilor din statele
membre (art. 92);
– principiul interzicerii ajutoarelor de stat în domeniul transporturilor (art.
96 coroborat cu art. 93);
– principiul adaptării reglementărilor în domeniul transporturilor la situaţia
economică (art. 94 şi art. 91);
– principiul nediscriminării în materia tarifelor de transport (art. 95);
– principiul rezonabilităţii redevenţelor percepute de transportatori la trecerea
frontierelor (97).
Din categoria actelor normative formând dreptul secundar, cele
mai importante sunt regulamentele. Importanţa acestora derivă din faptul că ele
sunt adoptate la nivelul U.E. şi se aplică în mod direct pe teritoriul României (şi al
tuturor statelor membre), întocmai ca actele normative adoptate la nivel intern.
Cu caracter exemplificativ, în domeniul transporturilor pot fi menţionate
următoarele regulamente:
a) Regulamentul (CE) nr. 1371/2007 al Parlamentului European şi al
Consiliului privind drepturile şi obligaţiile călătorilor din transportul feroviar[3];

[1]
Cu privire la dreptul primar, dreptul secundar/derivat şi jurisprudenţa C.J.U.E., ca
izvor de drept, a se vedea I.N. MILITARU, Dreptul Uniunii Europene, ed. a 3-a, Ed.
Universul Juridic, Bucureşti, 2017, p. 119-126, 127-150, 166-167.
[2]
Publicat în J.O. C nr. 202 din 7 iunie 2016 (versiune consolidată).
[3]
Publicat în J.O. L nr. 315 din 3 decembrie 2007.
8 Dreptul transporturilor

b) Regulamentul (CE) nr. 392/2009 al Parlamentului European şi al

Consiliului privind răspunderea în caz de accident a transportatorilor de
persoane pe mare[1];
c) Regulamentul (CE) nr. 2027/97 al Consiliului privind răspunderea
operatorilor de transport aerian privind transportul aerian al pasagerilor şi al
bagajelor acestora[2];
d) Regulamentul (CE) nr. 261/2004 al Parlamentului European şi al
Consiliului de stabilire a unor norme comune în materie de compensare şi de
asistenţă a pasagerilor în eventualitatea refuzului la îmbarcare şi anulării
[1]
Publicat în J.O. L nr. 131 din 28 mai 2009, modificat prin Regulamentul (UE)
2019/1243 al Parlamentului European şi al Consiliului din 20 iunie 2019 (J.O. L nr. 198
din 25 iulie 2019).
Regulamentul prevede norme armonizate privind răspunderea și asigurarea companiilor
de navigație care transportă pasageri pe mare. Acesta introduce în legislația europeană
prevederile Convenției de la Atena din 1974 privind transportul pe mare al pasagerilor și al
bagajelor lor, precum și orientările formulate de Organizația Maritimă Internațională.
Ca aspecte importante, s-a reţinut că:
– actul legislativ se aplică tuturor navelor care arborează drapelul unei țări a Uniunii
Europene (UE), călătoresc spre sau dinspre un port european sau în temeiul unui contract
european de transport (adică un contract între transportator și pasageri care definește
drepturile, obligațiile și răspunderea);
– răspunderea operatorilor acoperă pasagerii, bagajele și vehiculele acestora, precum și
echipamentele de mobilitate ale persoanelor cu mobilitate redusă;
– pentru orice vătămare sau daună provocată de un incident maritim (adică naufragiu,
răsturnare, coliziune sau eșuare a navei, explozii sau incendii la bord sau defectarea acesteia),
victimele nu sunt obligate să dovedească vina transportatorului pentru a beneficia de
compensație;
– operatorii de transport trebuie să plătească un avans care să acopere necesitățile
economice imediate în caz de deces sau vătămare corporală a unui pasager într-un incident
maritim. Efectuarea acestei plăți nu înseamnă că societatea de navigație își recunoaște
răspunderea;
– avansul minim în caz de deces al unui pasager este de 21.000 EUR;
– companiile de navigație trebuie să le pună la dispoziție pasagerilor informații inteligibile
cu privire la drepturile care le revin;
– aceste informații trebuie să fie disponibile în toate punctele de vânzare, inclusiv în
cazul vânzării telefonice și pe internet; de asemenea, ele trebuie furnizate înaintea sau
cel târziu în momentul plecării – a se vedea Răspunderea deținătorilor de nave în caz
de accident, [Link] RO/LSU/?uri=CELEX:32009R0392
(accesat la data de 18 februarie 2022).
[2]
Publicat în J.O. L nr. 285 din 17 octombrie 1997, modificat prin Regu-
lamentul (CE) nr. 889/2002 al Parlamentului European şi al Consiliului (J.O. L nr. 140
din 30 mai 2002).
 I. Definiţia şi izvoarele dreptului transporturilor 9
sau întârzierii prelungite a zborurilor şi de abrogare a Regulamentului (CEE)
nr. 295/91[1].
La nivel intern, în domeniul transporturilor au fost adoptate acte
normative atât la nivel central, cât şi local.
Cu caracter exemplificativ, pot fi reţinute următoarele acte normative:
a) Codul civil[2] (art. 1955-2008 „contractul de transport”, respectiv art.
2064-2071 „contractul de expediţie”);
b) Codul comercial[3] (art. 490-694 despre comerţul maritim şi despre
navigaţie);
c) O.G. nr. 19/1997 privind transporturile;
d) H.G. nr. 370/2021 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului
Transporturilor şi Infrastructurii;
e) O.U.G. nr. 12/1998 privind transportul pe căile ferate şi reorganizarea
SNCFR[4];
f) O.G. nr. 7/2005 pentru aprobarea Regulamentului privind transportul pe
căile ferate din România[5];

[1]
Publicat în J.O. L nr. 46 din 17 februarie 2004, rectificat în J.O. L nr. 94 din 8
aprilie 2016.
[2]
Codul civil din 2009, republicat în M. Of. nr. 505 din 15 iulie 2011, cu ultima
modificare adusă prin O.U.G. nr. 1/2016 pentru modificarea Legii nr. 134/2010 privind
Codul de procedură civilă, precum şi a unor acte normative conexe (M. Of. nr. 85 din 4
februarie 2016), aprobată, cu modificări, prin Legea nr. 17/2017 (M. Of. nr. 196 din 21
martie 2017).
[3]
Codicele de comerţ din 1887, publicat în M. Of. nr. 31 din 10 mai 1887, abro-
gat la data intrării în vigoare a noului Cod civil, cu excepţia dispoziţiilor art. 46-55, art. 57, art.
58 şi art. 907-935, aplicabile în continuare în raporturile dintre profe- sionişti, care s-au
abrogat la data intrării în vigoare a noului Cod de procedură civilă, a cărţii a II-a „Despre
comerţul maritim şi despre navigaţie”, precum şi a dispoziţiilor art. 948, art. 953, art. 954 alin.
(1) şi art. 955, care se abrogă la data intrării în vigoare a Codului maritim.
[4]
O.U.G. nr. 12/1998 privind transportul pe căile ferate române şi reorganizarea
Societăţii Naţionale a Căilor Ferate Române, publicată în M. Of. nr. 254 din 8 iulie 1998,
republicată în M. Of. nr. 834 din 9 septembrie 2004, cu ultima modificare adusă prin Legea
nr. 144/2021 privind aprobarea O.U.G. nr. 55/2019 pentru modificarea şi completarea
art. 29 din O.U.G. nr. 12/1998 privind transportul pe căile ferate române şi reorganizarea
Societăţii Naţionale a Căilor Ferate Române (M. Of. nr. 511 din 17 mai 2021).
[5]
O.G. nr. 7/2005 pentru aprobarea Regulamentului privind transportul pe căile
ferate din România, publicată în M. Of. nr. 101 din 31 ianuarie 2005, republicată în M.
Of. nr. 838 din 11 octombrie 2006, cu ultima modificare adusă prin O.G.
10 Dreptul transporturilor

g) O.G. nr. 27/2011 privind transporturile rutiere;

h) Legea nr. 38/2003 privind transportul în regim de taxi şi în regim de
închiriere[1];
i) O.G. nr. 42/1997 privind transportul maritim şi pe căile navigabile
interioare[2];
j) Legea nr. 21/2020 privind Codul aerian[3].
După întinderea câmpului de aplicare, actele normative alcătuind
izvoarele dreptului transporturilor se clasifică în:
a) reglementări generale;
b) reglementări speciale.
Sunt reglementări generale Codul civil şi O.G. nr. 19/1997 privind
transporturile. În privinţa Codului civil, caracterul de reglementare generală rezultă
din art. 1958, care prevede expres faptul că dispoziţiile referitoare la contractul de
transport se aplică tuturor modurilor de transport. În privinţa
O.G. nr. 19/1997, caracterul de reglementare generală este afirmat în mod expres
de art. 1 al acesteia: „prezenta ordonanţă stabileşte normele generale aplicabile
modurilor de transport rutier, feroviar, naval şi aerian (…)”.
Sunt reglementări speciale convenţiile internaţionale/tratatele având ca
obiect de reglementare aspecte ţinând de materia dreptului transporturilor sau
care cuprind reglementări în materia transporturilor, regulamentele adoptate
la nivelul U.E., actele normative adoptate la nivel intern, care vizează un
anumit mod de transport.

9. În ceea ce priveşte uzanţele, potrivit art. 1 alin. (1) şi (4) C. civ., au

calitatea de izvor de drept uzanţele conforme ordinii publice şi bunelor
moravuri.

nr. 26/2014 pentru modificarea alin. (3) al art. 26 din Regulamentul privind transportul pe
căile ferate din România, aprobat prin O.G. nr. 7/2005 (M. Of. nr. 632 din 29 august
2014), aprobată prin Legea nr. 158/2015 (M. Of. nr. 449 din 23 iunie 2015). [1] Legea nr.
38/2003 privind transportul în regim de taxi şi în regim de închiriere, publicată în M.
Of. nr. 45 din 28 ianuarie 2003, cu ultima modificare adusă prin O.U.G. nr. 21/2019 pentru
modificarea şi completarea Legii nr. 38/2003 privind transportul
în regim de taxi şi în regim de închiriere (M. Of. nr. 289 din 16 aprilie 2019).
[2]
O.G. nr. 42/1997 privind transportul maritim şi pe căile navigabile interioare,
publicată în M. Of. nr. 221 din 29 august 1997, republicată în M. Of. nr. 210 din 10 martie
2004, cu ultima modificare adusă prin Legea nr. 110/2019 pentru modifica- rea lit. a) a
alin. (2) al art. 45 din O.G. nr. 42/1997 privind transportul maritim şi pe căile navigabile
interioare (M. Of. nr. 419 din 29 mai 2019).
[3]
Legea nr. 21/2020 privind Codul aerian (M. Of. nr. 222 din 19 martie 2020).
 I. Definiţia şi izvoarele dreptului transporturilor 1
10. Uzanţele nu beneficiază de o definiţie legală propriu-zisă. Astfel,
potrivit art. 1 alin. (6) C. civ., prin uzanţe se înţelege obiceiul (cutuma) şi
uzurile profesionale. O astfel de definiţie nu este însă de natură să lămurească
semnificaţia juridică a termenului cutumă.
La nivel doctrinar[1] au fost stabilite trăsăturile definitorii/esenţiale ale
unei uzanţe. Astfel, pentru a fi în prezenţa unei uzanţe trebuie să fie îndeplinite
următoarele condiţii:
a) să existe o practică generalizată (să caracterizeze un număr nedefinit de
subiecte de drept), îndelungată, repetată şi constantă (să se caracterizeze prin
stabilitate/uniformitate). Acesta a fost denumit de doctrină „elementul obiectiv
al uzanţei”; şi
b) să existe o anumită raportare psihologică a subiectelor de drept cu
privire la practica generalizată (să fie considerată a avea natura unei norme
juridice). Acesta a fost denumit de doctrină „elementul subiectiv al
uzanţei”.

[Link] uzanţelor este guvernată de două reguli rezultând din art. 1

C. civ. Potrivit art. 1 alin. (2) şi (3) C. civ., trebuie operată o distincţie între
aplicarea uzanţelor în materiile reglementate de lege, respectiv aplicarea uzanţelor
în cazurile neprevăzute de lege.
În cazurile reglementate de lege, uzanţele se aplică numai în măsura în
care legea trimite la acestea. Uzanţele se aplică deci în temeiul articolului de
trimitere[2]. Exemplificativ, în materia contractului de transport, art. 1958
C. civ. face trimitere directă la uzanţe. În temeiul textului de lege menţionat,
uzanţele au precădere faţă de dispoziţiile art. 1958 C. civ. Astfel, potrivit art. 1958 alin.
(1) C. civ., „dispoziţiile prezentului capitol se aplică tuturor modurilor de
transport, în măsura în care nu se dispune altfel prin legi speciale sau nu sunt
aplicabile practici statornicite între părţi ori uzanţe”.

[1]
Cu privire la uzanţe, a se vedea L. MIHAI, Izvoarele dreptului civil în regle-
mentarea Noului Cod civil român, în Reglementări fundamentale în Noul Cod Civil şi
în Noul Cod de procedură civilă, supliment A.U.B.D., 2012, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, p.
259-263.
[2]
Art. 1186 alin. (2) C. civ.: De asemenea, contractul se consideră încheiat în
momentul în care destinatarul ofertei săvârşeşte un act sau un fapt concludent, fără a-l înştiinţa pe
ofertant, dacă, în temeiul ofertei, al practicilor statornicite între părţi, al uzanţelor sau potrivit
naturii afacerii, acceptarea se poate face în acest mod.
Art. 1189 alin. (2) teza întâi C. civ.: Cu toate acestea, propunerea valorează ofertă
dacă aceasta rezultă astfel din lege, din uzanţe ori, în mod neîndoielnic, din împrejurări.
12 Dreptul transporturilor

În cazurile neprevăzute de lege, uzanţele se aplică direct în temeiul art. 1 alin.

(2) C. civ. Cu privire la art. 1 alin. (2) C. civ. se ridică însă problema
semnificaţiei sintagmei „în cazurile neprevăzute de lege”. Având în
vedere faptul că textul art. 1 alin. (2) C. civ. nu distinge între legile generale şi legile
speciale, rezultă că uzanţele au calitatea de izvor de drept doar în situaţia în care
problema nu poate fi rezolvată nici pe baza actelor normative speciale,
nici pe baza celor generale, existând un vid legislativ în materie.

12. În privinţa uzanţelor nu operează principiul conform căruia judecă- torul

cunoaşte legea, fiind suficientă invocarea acesteia. Astfel, în privinţa uzanţelor, acestea
trebuie dovedite. Codul civil reglementează persoanele care trebuie să facă proba
uzanţelor, obiectul probei şi aspecte privind mijloacele de probă.
Cu privire la persoanele care trebuie să facă proba uzanţelor, Codul civil
instituie obligaţia de a face proba uzanţei în sarcina persoanei interesate în
aplicarea acestora.
Cu privire la obiectul probei în materie de uzanţe, trebuie operată o distincţie
între proba existenţei uzanţei şi proba conţinutului acesteia. Astfel, nu este
suficient să se dovedească elementul obiectiv al uzanţei (care ar corespunde
conţinutului acesteia), ci trebuie să se dovedească şi elementul subiectiv.
Cu privire la mijloacele de probă, Codul civil reglementează un mijloc de
probă ce poate fi folosit de către partea interesată pentru a dovedi existenţa unei
uzanţe. Mijlocul de probă este prezumţia. Astfel, potrivit art. 1 alin. (5) C. civ., „uzanţele
publicate în culegeri elaborate de către entităţile sau organismele autorizate[1] în
domeniu se prezumă că există, până la proba contrară”. Prezumţia poate fi răsturnată
de către cel împotriva căruia se invocă. În privinţa altor mijloace de probă trebuie urmate
dispoziţiile din Codul de procedură civilă[2].

[1]
O astfel de entitate este UNIDROIT (Institutul Internaţional pentru Unificarea
Dreptului Privat), Camera de Comerţ Internaţională Paris. În acest sens, a se vedea D.-Al.
SITARU, Dreptul comerţului internaţional. Tratat. Partea generală, Ed. Universul
Juridic, Bucureşti, 2008, p. 147.
[2]
Codul de procedură civilă din 2010, republicat în M. Of. nr. 247 din 10 aprilie
2015, cu ultima modificare adusă prin Legea nr. 310/2018 pentru modificarea şi
completarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum şi pentru
modificarea şi completarea altor acte normative (M. Of. nr. 1074 din 18 decembrie
2018).
A se vedea art. 265 C. proc. civ. (cu privire la înscrisuri) şi art. 309 C. proc. civ. (cu
privire la martori).
 I. Definiţia şi izvoarele dreptului transporturilor 1
13. În ceea ce priveşte analogia legii, aceasta nu este menţionată printre
izvoarele dreptului în textul Codului civil care enumeră aceste izvoare [art. 1 alin.
(1) C. civ.].
În privinţa analogiei sunt incidente două texte de lege principale, respectiv
art. 1 alin. (2) şi art. 10 C. civ.
Potrivit art. 1 alin. (2) C. civ., în cazurile neprevăzute de lege se aplică
uzanţele, iar în lipsa acestora, dispoziţiile legale privitoare la situaţii asemănătoare.
Aplicarea dispoziţiilor legale privitoare la situaţii asemănătoare a fost denumită, la
nivel doctrinar, prin sintagma „analogia legii[1]”. Din acest text de lege rezultă că,
pentru a se aplica analogia legii, trebuie îndeplinite următoarele două condiţii:
a) să nu existe acte normative aplicabile într-o anumită materie;
b) să nu existe uzanţe în materia nereglementată prin acte normative[2].
Potrivit art. 10 C. civ., analogia legii speciale este interzisă. Textul de lege
nu distinge ceea ce ar conduce spre ideea interzicerii totale a analogiei legii
speciale. Totuşi, art. 10 trebuie să fie coroborat cu art. 1 alin. (2), impunându-se
astfel concluzia că analogia legii speciale este interzisă doar atunci când
există un act normativ aplicabil. Prin ipoteză acest act normativ nu poate fi
decât unul general. Astfel, tocmai absenţa unui act normativ special ridică
problema aplicării analogiei.

14. În ceea ce priveşte principiile generale ale dreptului, acestea sunt

menţionate printre izvoarele dreptului în textul Codului civil care enumeră
aceste izvoare [art. 1 alin. (1) C. civ.]. Aplicarea acestora este însă condiţionată
de îndeplinirea mai multor condiţii, rezultând din art. 1 alin. (2) C. civ., respectiv:
a) să nu existe o lege specială sau o lege generală aplicabilă;
b) să nu existe uzanţe aplicabile;
c) să nu existe posibilitatea de a aplica prin analogie o lege.
Raţiunea existenţei principiilor generale ale dreptului printre izvoarele dreptului
comercial este dată de art. 5 alin. (2) C. proc. civ. Potrivit acestui

[1]
TR. IONAşCU ş.a., Tratat de drept civil. Vol. I. Partea generală, Ed. Academiei,
Bucureşti, 1967, p. 149.
[2]
Cu privire la contractele nenumite, art. 1 trebuie coroborat şi cu art. 1168
C. civ. Potrivit acestui text, contractelor nereglementate de lege li se aplică preve- derile
prezentului capitol, iar dacă acestea nu sunt îndestulătoare, regulile speciale privitoare la
contractul cu care se aseamănă cel mai mult.
14 Dreptul transporturilor

articol, niciun judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede,

este neclară sau incompletă.
Nu există un act normativ care să enumere principiile generale ale dreptului.
Acestea ar trebui să fie o reflectare a ideilor fundamentale pe baza cărora este
construit sistemul de drept[1].

Cu privire la principiile generale ale dreptului, a se vedea L. MIHAI, Izvoarele

[1]

dreptului civil în reglementarea Noului Cod civil român, în Reglementări fundamentale în

Noul Cod Civil şi în Noul Cod de procedură civilă, supliment A.U.B.D., 2012, Ed. C.H.
Beck, Bucureşti, p. 263-264.