GENUL DRAMATIC.
COMEDIA
Genul dramatic cuprinde totalitatea operelor în versuri sau în proză, create special
pentru a fi reprezentate pe scenă.
Trăsături:
prezintă o structură specifică a textului: replici, scene, acte;
replicile sunt precedate de numele personajului care le rostește;
singura intervenție a autorului se face prin indicații scenice;
modul de expunere predominant este dialogul sau monologul.
Speciile literare ale genului dramatic sunt: comedia, tragedia, drama, tragicomedia,
vodevilul, melodrama.
Comedia
Definiție:
Comedia este o specie a genului dramatic, concepută în versuri sau proză, care satirizează
aspecte ale societății, slăbiciuni umane sau prezintă situații hazlii. Aceasta are acțiune veselă și
deznodământ fericit. Comicul este principalul element ce deosebește comedia de alte specii
literare ce aparțin genului dramatic. Acesta reprezintă o categorie estetică fundamentală, care
desemnează una dintre atitudinile esențiale în fața vieții.
Comicul poate fi: de situație, de limbaj, de nume, de moravuri, de caracter.
Trăsături:
modalitate comică în prezentarea personajelor, întâmplărilor și a moravurilor, deseori
satirizate;
prezența unui conflict central relevant;
deznodământ vesel.
Tipuri de comedii:
de situații;
de moravuri;
de caracter;
de intrigă;
de salon;
vodevilul;
comedia eroică.
Exemple:
Ion Luca Caragiale — „O scrisoare pierdută”, „O noapte furtunoasă”, „D-ale
carnavalului”, „Conu` Leonida față cu reacțiunea”;
Vasile Alecsandri - „Chirița în provinție”;
Tudor Mușatescu - „Titanic vals”;
Mihail Sebastian - „Steaua fără nume”.
Tragedia este specia genului dramatic caracterizată prin acțiune gravă și
deznodământ tragic.
Drama este o specie a genului dramatic în proză, plasată între comedie și
tragedie, având conflicte puternice între personaje, concepții și acțiuni cu deznodământ grav.
Tragicomedia este o specie a genului dramatic în care conflictul este
preponderent tragic, însă se îmbină cu elemente comice, rezultând un deznodământ fericit.
Vodevilul e o comedie ușoară, a cărei intrigă, bogată în răsturnări, se bazează
în general pe qui pro quo-uri ("unul luat drept altul" = confuzie). O caracteristică a vodevilului
este aceea că are întotdeauna un final fericit.
Melodrama este o operă literară sau dramatică în care intriga, care este de
obicei senzaționalistă și imaginată pentru a face apel la emoții puternice, are prioritate față de
caracterizarea detaliată (adesea, personajele sunt abia schițate și stereotipe).
Indicaţiile scenice (didascaliile)
Termenul didascalie provine din grecescul didaskalia, care desemna „caietele cu
consemnări date actorilor înaintea reprezentaţiei”.
Într-un dicţionar dedicat teatrului,în 1980, Patrice Pavis defineşte didascaliile drept: „Des
instructions données par l’auteur à ses acteurs (...) pour interpréter le texte dramatique. Par
extension, dans l’usage commun: des indications scéniques.” (Instrucţiuni date de autor actorilor
săi pentru a interpreta textul dramatic. Prin extensie, în uzaj comun: indicaţii scenice.)
Didascaliile (indicaţiile scenice) oferă îndrumări esenţiale pentru transpunerea textului
în spectacol, sprijinind jocul actorilor. Ele conferă informaţii preţioase nu doar în reprezentarea
scenică, ci şi în lectura propriu-zisă, ajutând cititorul să-şi reprezinte mental evenimentele şi
personajele. Aici, în didascalii, sunt notate succint detalii privind mimica, gesturile,
comportamentul, limbajul personajelor ori detalii ale acţiunii (spaţiul, timpul etc.).
Indicaţiile scenice se grupează în două categorii: externe şi interne.
Indicaţiile externe sunt:
indicaţii paratextuale (titlurile) - cele dintâi elemente care vin în faţa lectorului sau pe
afişul stagiunii, ca purtătoare de sens şi ducând la o reprezentare imaginară a subiectului;
indicaţii generice - se referă la specia dramatică în care se încadrează piesa: comedie,
tragedie, dramă, farsă etc. Aceste indicaţii coordonează receptorul, fixându-i cadrul de
interpretare şi spaţiul de manevră a imaginarului;
indicaţii referitoare la personajul dramatic - listele de nume, tradiţional aşezate la
începutul fiecărui text dramatic, ne pot oferi sugestii importante asupra personajelor,
creându-le o identitate sau făcându-le o caracterizare succintă;
bornele teatrale - diverse tipuri de indicaţii care încadrează textul în diferite locuri. Putem
vorbi despre borne extreme, adică folosite la începutul sau la finalul unei piese, ale unui
act sau ale unei scene, şi borne intermediare, care vor delimita două spaţii diferite, două
acţiuni în schimbare, modificarea temporală.
Indicaţiile interne sunt parte integrantă a acţiunilor scenice. Ele se plasează înaintea unei
replici (imediat după identificarea personajului), în cadrul replicilor sau la finalul lor. Sunt de
mai multe feluri:
indicaţii comportamentale (cuprind elemente de gestică, intonaţie, atitudine, joc de scenă,
deplasare în spaţiul scenic, ritm al vorbirii, direcţie a adresării);
indicaţii referitoare la mimică;
indicaţii de redare a mişcărilor sufleteşti ascunse, dar relevante pentru jocul actorilor;
indicaţii care redau punctul de vedere al autorului, inclusiv cand exprimă ironia,
aprecierea sau deprecierea.