Paralizia cerebrală infantilă este o afecțiune care atrage din ce în ce mai mult interesul cercetătorilor în

ziua de azi. Paralizia cerebrală este „un grup de tulburări permanente ale dezvoltării motricității și
posturii, ce determină limitarea activității, care sunt atribuite unor disfuncții nonprogresive ce apar în
dezvoltarea encefalului fetal sau al copilului mic. Aceste tulburări motorii ale paraliziei cerebrale sunt
adesea acompaniate de tulburări senzoriale, de percepție, cognitive, de comunicare și comportament,
epilepsie și afectări musculoscheletale secundare” 1 Infantilă - „specificarea „infantilă“ reflectă ideea că
aceste tulburări care apar devreme în dezvoltarea biologică umană au un impact diferit asupra
dezvoltării funcțiilor motorii faţă de tulburările care apar tardiv, chiar și de acelea care apar devreme în
copilărie. Nu există o limită superioară de vârstă, deşi primii doi ani sau trei de viață sunt cei mai
importanți în apariția tulburărilor ce determină PC. Tulburările ce determină PC se presupune că
acționează înainte ca funcția afectată să se dezvolte (ex. mers, manipularea obiectelor etc.).

Obiectivele generale ale kinetoterapiei includ:  Reducerea durerii ;  Reducerea spasticităţii ; 

Prevenirea deformărilor osoase ;  Combaterea posturilor anormale ;  Ameliorarea mobilităţii ; 
Menţinerea supleţei musculare și a amplitudinii de mişcare;  Prevenirea hipotoniei şi deteriorării
musculare datorate neutilizării ;  Creşterea amplitudinii de mişcare ;  Reeducarea propriocepţiei și
stimularea senzorială ;  Reducerea pattern-urilor de mişcare anormală ;  Amelioarea funcţională
globală ;  Întârzierea sau prevenirea, prin terapie, a intervenţiilor chirurgicale ;  Ameliorarea
abilităţilor de autoîngrijire a pacientului total dependent. 1.10. Mijloacele kinetice utilizate în
tratamentului kinetic al copilului cu paralizie cerebrală.

Metodele din recuperarea neuro-motorie se bazează pe procesele de inhibiţie şi/sau facilitare pentru a
accelera formarea controlului motor voluntar şi a mişcărilor globale. Toate informaţiile de natură
exteroceptivă, proprioceptivă, labirintică, vestibulară, au scopul educării și formării motricităţii
automate care stau la baza comenzii activ voluntare.

Tratamentul kinetic are o serie de obiective:  Identificarea musculaturii spastice și aplicarea pozițiilor
reflex inhibitorii pentru tratarea hipertonie;  Diminuarea durerii și a spasticității prin terapii
medicamentoase (injectarea cu toxină botulinică);  Îmbunătățirea amplitudinii de mișcare articulare; 
Inhibarea reacţiilor asociate;  Facilitarea activităţii motorii voluntare;  Consolidarea reacțiilor de
redresare, apărare și reechilibrare;  Îmbunătățirea echilibrului static și dinamic;  Îmbunătățirea
coordonării în pozițiile înalte;  Optimizarea conştinetizării schemei corporale și a controlului motor; 
Combaterea reacțiilor compensatorii;  Consolidarea controlului anticipator;  Dobândirea de noi
achiziții motori;  Îmbunătățirea orientării spațiale;  Educarea mersului;  Educarea prehensiunii; 
Creșterea rezistenței la efort
METODA MARGARETH ROOD

Metoda a fost dezvoltată de autoare la Universitatea din Indiana (SUA) în anul 1940.

Metoda concepe modele de postura globale şi mişcări complexe chiar dacă are în

componenţa metode de activare şi inibare a unui singur muşchi; se pune un accent deosebit

pe dezvoltarea funcţiilor vitale şi senzoriale paralel cu dezvoltarea funcţiei motorii. Funcţia

motorie are două componente:

• - mobilizatoare (fazica);

• - stabilizatoare (tonică).

Reeducarea se face în secvenţa dezvoltării ontogenetice senzitivo-motorii:

38

METODOLOGIE ȘI TEHNICI DE KINETOTERAPIE

• Treapta 1 –Mobilitatea. Este reprezentată prin următoarele “modele”:

A) modelul flexiei dorsale în decubit dorsal (modelul suptului), prin care se

stabilizează reflexele tonice cervicale, permiţând eliberarea mişcărilor bilaterale ale

extremităţilor.

B) rostogolirea;

C) extensia totală (postura păpuşii)

• Treapta a II –a Stabilitatea, reprezentată de poziţia “4 labe “şi ortostatismul.

• Treapta a III –a –mobilitatea dezvoltată pe stabilitate: mersul, alergarea,

prehensiunea, alte activităţi complexe care necesită coordonare de postură şi mişcare

în dezvoltarea simţurilor de orientare în spaţiu.

• Treapta a IV –a –Indemanarea.

Mijloace terapeutice

Metodele de tratament au fost preluate azi de la această concepţie şi de altele (cum

sunt Bobath, Vojta). Acestea sunt posturile relaxante şi facilitatoare, stimularea reacţiilor de
redresare şi echilibru, trecerea activa dintr-o postură în alta. Originalitatea metodei este

“aplicarea stimulărilor proprioceptive în tratamentul disfuncţiilor”.

1. Stimularea la nivelul tegumentelor:

• pensularea; Se folosesc pensule moi în zonele cutanate corespondente

muşchiului la care se urmăreşte facilitatea contracţiei, concomitent producând

inhibarea spasmului antagonistului. Stimularea se face 5-15 secunde, efectul

putând avea o latentă de până la 30 min. Tehnica necesita o bună cunoaştere

a dermatoamelor şi a inervaţiei. Ex: pensularea maleolară externă facilitează

contracţia tibialului anterior şi relaxează tricepsul [Link] contraindica

pensulările în genu flexum spastic, la copilul sub 6 ani, pe coaste (se poate

produce contracţia muşchilor respiratori), pe şezut (poate produce tulburări

mictionale)

• stimulări cu gheaţă; acelaşi efect se poate obţine la contactul consistent cu

gheaţă (frecări dure 3-5 sec cu o bucată de gheaţă). Autoarea spune că după

aceste stimulări pacientul este capabil să execute contracţii izometrice;

stimularea pe abdomen întăreşte tonusul cvadricepşilor; pe partea dreaptă a

toracelui (superior) favorizează respiraţia profundă; pe buze şi pe vârful limbii

favorizează înghiţitul şi vorbirea.

39

METODOLOGIE ȘI TEHNICI DE KINETOTERAPIE

Mângâierea uşoară; 3 min pe ceafa în zona C2-C5 produce relaxare prin acţiune

parasimpatica.

- apăsarea articulara are rolul de a stimula proprioceptorii articulari întărind astfel

stabilitatea articulara. Apăsarea se face cu o forţă în lungul axului corpului său

extremităţii. Tehnica poartă numele de stabilizare M. Rood, partea cea mai valoroasă a
metodei şi mai fundamentată ştiinţific. Presiunea stimulează receptorii articulari şi

facilitează contracţiile musculaturii cu funcţii posturale. Astfel, prin apăsarea pe cap

sau purtarea unei greutăţi se facilitează extensia musculaturii coloanei vertebrale.

Compresia pe călcâi favorizează flexia dorsală a piciorului.

Compresia pe şoldul flectat în axul femural stabilizează poziţia “în 4 labe “;

Presiuni în ax pe genunchi în poziţia „cavaler”

Ridicarea în ortostatism cu presiuni pe genunchi

Apăsarea pe umeri, în ortostatism, măreşte stabilitatea în poziţie şi reacţiile de echilibru,

lucru recomandat la atetozici.

- ciocănirea călcâiului sau a altor repere. Scurtul peronier şi extensorul comun al degetelor

sunt stimulaţi prin ciocănirea marginii mediale plantare a calcaneului. Prin ciocănirea

călcâiului în zona plantara se activează toţi flexorii dorsali ai piciorului. Peronierii se activează

prin ciocănirea maleolei externe, supinatorii şi adductorii piciorului prin ciocănirea maleolei

interne. Lucrurile sunt valabile şi la nivelul mâinii.

- Îndoirea rapidă duce la inhibarea muşchilor flexori; îndoirea lentă, menţinută, inhiba

muşchii extensori şi măreşte tonusul flexorilor. Efectul inhibitor al flexiei lente este produs

prin efecte secundare ale fusurilor musculare şi are acţiune numai asupra muşchilor cu

funcţie posturala: solearul, muşchii vaşti, tensorul fasciei lată. Atenţie la spasmele în flexie,

unde muşchii care trec de 2 articulaţii, flexori şi adductori, reacţionează prin creşterea

tonusului muscular.

- Mişcările lente, ritmice, legănarea extremităţilor au efect relaxant;

Mijloace ajutătoare:

• se recomanda exerciţii cu inele de cauciuc, folosite ca extensoare. Astfel, la

hemiplegicii adulţi se cere întinderea membrelor toracice anterior contra

40

METODOLOGIE ȘI TEHNICI DE KINETOTERAPIE

rezistenţei inelelor, astfel întărind rolul stabilizator al abductorilor umerilor; în

decubit dorsal, cu genunchii flectaţi, inelul trece de nivelul genunchilor, se cere

depărtarea coapselor pentru întărirea musculaturii cu rol de abducţie. Grosimea şi

mărimea inelelor sunt alese în funcţie de vârstă, forţa etc.

• - vibraţia stimulează fibrele şi măreşte tonusul [Link] aplică pe masă

abdominală şi pe tendoane timp de 10-20 secunde.

• - prehensiunea este reeducata cu ajutorul mingiilor mici, a pompelor de cauciuc,

pistoalelor cu apă, [Link] execută din poziţii diferite pentru facilitarea

stabilităţii în timpul exerciţiilor. Pentru scăderea spasticitatii, autoarea recomanda

flexia totală (postura fetală), rostogolirea, legănarea.

Concepţia originală a metodei este în ceea ce priveşte dezvoltarea funcţiilor “vitale”

căreia îi descrie 7 etape.

- 1 etapa respiratorie

- 2 ţipat, strănut, tuse, care duc la stabilirea ritmului respirator;

- 3 suptul

- 4 înghiţitul, funcţii corelate de respiraţie

- 5 fonaţia, ea devenind posibilă când apare modelul de extensie şi poate

fi indusă terapeutic. Nu se poate face trecerea la acest stadiu dacă nu s-au

consolidat etapele anterioare, în special suptul;

- 6 masticaţia. După autoare, este prima mişcare antigravitaţională, fiind

strâns legată de mişcările limbii. Pentru copii care nu au ajuns la această

etapă, se produc exerciţii speciale: suptul prin păi, prinderea cu gura anumitor
obiecte, întinderea cu dintii a inelului de cauciuc.

- 7 vorbirea articulată; se recomanda stimulări ca frecarea peribucala cu

gheaţă, exerciţii cu respiraţie (stinsul lumânării, spirometru, gimnastica limbii)

METODA KENNY

Metodă s-a făcut cunoscută la începutul celui de-al cincilea deceniu al secolului 20,

prin sora Eleanor Kenny, domeniul de aplicare fiind tratamentul paraliziei infantile. Metodă

este revoluţionară nu numai prin originalitate, ci şi prin rezultatele sale deosebite, ceea ce a

făcut răspândirea destul de rapidă în toată lumea.

Concepţia metodei se poate rezuma astfel:

1-muschii afectaţi de boala sunt dureroşi, hiperiritabili şi în spasm;

2-muschii flasci, care par paralizaţi, sunt deseori normali. Lipsa posibilităţilor lor de

contracţie este datorată disocierii controlului pe care sistemul nervos îl exercita asupra

funcţiei lor;

3-Contractia voluntară a muşchilor absenţi funcţional poate să revină numai după

cedarea spasmului antagoniştilor, când, cu încetul, se restabileşte continuitatea fiziologică a

conducerii nervoase înapoi către muşchi;

4-Paralizia datorată morţii celulei nervoase din coarnele anterioare este posibilă, dar

nu este o condiţie obişnuită. Această presupusă slăbiciune este datorată spasmului şi

nefuncţionării muşchilor antagonişti disociaţi;

5-In cazurile netratate apare incoordonarea musculară;

6-Diformitatile nu trebuie să apară. Acestea rezulta din folosirea vechilor metode,

care neglijează spasmul muscular;

Inovaţia autoarei este faptul că în paralizia infantilă tulburarea funcţiei fiziologice a

sistemului nervos este mult mai importantă decât leziunea arhitecturală.

Caracteristicile sindromului clinic

Conform acestei concepţii, sindromul clinic al paraliziei infantile se caracterizează prin:

1. Spasmul muscular. Acesta este cel mai precoce semn al bolii. Muşchiul interesat

(antagonistul celui lezat) este dureros, hipertoni, hiperiritabil, spasmul fiind o tendinţă

involuntară a muşchiului de a se contracta sau scurtă. Spasmul poate interesa orice muşchi

striat al organismului (interesează în principal muşchii posteriori: cefei, şanţurilor vertebrale,

ischiogambieri şi gemenii dar şi pe cei anteriori -pectoralii, bicepsul abdominalii şi

cvadricepsul).

Spasmul poate să apară într-un singur muşchi, dar de cele mai multe ori afectează un

grup muscjular, caracteristic unei mişcări articulare sau unei activităţi a corpului. Pentru

ameliorarea durerii şi reducerii tensiunii musculare, pacientul îşi ia diferite poziţii care au ca

efect scurtarea muşchiului aflat în spasm, ce pot sta la originea diformităţilor care se

instalează în paralizia infantilă. Spasmul din paralizia infantilă nu cedează sub anestezie

42

METODOLOGIE ȘI TEHNICI DE KINETOTERAPIE

generală. Dacă nu este tratat el poate să distrugă ţesutul muscular, ducând la scleroza

muşchiului.

Virusul poliomielitic a fost găsit în miocard şi în muşchi, iar cercetările histologice au

arătat că plăcile motorii terminale pot fi interesate şi primitiv, nu numai secundar.În perioadă

iniţială sindromul muscular dureros poate fi prezent. Contractura fazei de convalescenţă

reprezintă rezultatul final al spasmului netratat şi indică faptul că muşchiul este scurtat

permanent, [Link] asemenea muşchiul este atrofiat, pierzând un număr variabil, în

funcţie de gravitate, din elementele contractile. Scurtarea muşchiului diminuează

posibilităţile sale funcţionale prin faptul că nu se mai poate contractă din poziţia lui de

lungime maximă sau măcar din poziţia lui funcţională.

2 –Disocierea neuro-musculara. Aceasta tulburare apare în antagonistul muşchiului

în spasm, care este considerat paralizat. Prin nefuncţionare muşchiul “se şterge din conştiinţa

pacientului “devine “înstrăinat de centrul său cortical motor “(mental alienation). Sora Kenny

nu considera paralizia propriu –zisa - prin lezarea celulelor nervoase din coarnele anterioare

ale măduvei spinării – ca imposibilă dar arată ca în aceste cazuri paralizia este generalizată

(se întinde şi la antagonişti), ireversibilă şi este mai rar întâlnită.

Explicarea autoarei cu privire la neuro-disociere:

A) Inhibarea funcţiei musculare prin reflex dureros: percepţia dureroasă se afla în

muşchiul scurtat, aflat în spasm;

B) Întinderea muşchiului disociat: muşchii normali se contracta dintr-un minim de

lungime. Elongaţia permanentă a muşchiului dincolo de lungimea sa normală, datorită

spasmului antagonistului se interferează cu abilitatea muşchiului de a răspunde stimulilor şi

astfel de muşchi pot eventual abandonaţi de către centrii motori.

C)-efectul mecanic ce face ca muşchiul în spasm să fie afectat;

D)-inervatia reciprocă a muşchilor. Conform legii lui Sherington, antagonistul

muşchiului aflat în spasm nu primeşte impulsuri de contracţie ci, dimpotrivă, de relaxare;

disocierea neuromusculară este un proces activ bazat pe întreruperea continuităţii caii

motorii intre centru şi efector; calea motorie (afectată) poate fi refăcută şi paralizia

reabilitată dacă se intervine din timp.

3.- Incoordonarea. Este al treilea motiv al dezorganizării sistemului neuro-muscular.

Ea se manifestă cu inversarea direcţiei impulsurilor nervoase în aşa fel încât muşchii se

contracta fără utilitate şi fără comanda voluntară.De exemplu, ischio-gambierii se contracta

involuntar la extensia genunchiului, făcând mişcarea imposibil de efectuat pe amplitudine

normală. Incoordonarea se poate stabili din cauza durerii şi spasmului, trebuind considerată

ca o tulburare a sistemului nervos a arcului reflex senzitivo-nervos de partea afectată)

43

METODOLOGIE ȘI TEHNICI DE KINETOTERAPIE

Există o diferenţă între incoordonare şi substituţie musculară. Substituţia presupune

acţiunea voluntară a subiectului prin care se încearcă înlocuirea funcţiei muşchiului paralizat

prin acţiunea altui muşchi cu acţiune similară. Cvadricepsul poate fi înlocuit cu tensorul

fasciei lată, subiectul merge cu cu membrul pelvin în rotaţie internă, cu genunchiul blocat de

în timpul sprijinului unipodal. Trapezul şi supraspinosul suplinesc rolul deltoidului paralizat, în

timp ce pectoralul mare fixa capul humeral prin contracţia sa în cavitatea glenoidă.

Contracţiile dezordonate sau chiar intervenţia involuntară a antagonistului sunt generate de

leziunea medulară, cum este cazul poliomielitei se denumeşte dischinezie atunci când

proiecţia medulară este lezată parţial. Conform autoarei, incoordonarea poate fi prevenită cu

un tratament instituit precoce.

Paralizia musculară. Este cauzată de lezarea cornului anterior al măduvei spinării.

Vindecarea spontană depinde starea muşchilor, de vindecarea spasmului, de modul cum

muşchii reacţionează fluxului nervos odată restabilit. Impulsul nervos nu va putea să producă

contracţie dacă muşchii sunt în stare de disociere.În stadiul acut muşchii paralizaţi nu se pot

detecta fiindcă este imposibil de făcut diferenţa între adevărata paralizie şi muşchii disociaţi.

Este remarcabilă ideea novatoare de acordare a unei importane muşchilor antagonişti aflaţi

în spasm, posibil lezat în mod direct de către virus.

Mijloace terapeutice:

• - posturare

• - mobilizare

• - termoterapie
• - lumina

• - zgomot

Tratamentul postural

Se începe imediat ce se reduce spasmul muscular după 2-3 zile, fiind în atenţie

menţinerea posturii corecte a segmentelor corpului, în poziţii fiziologice. (ca şi cum pacientul

ar sta în picioare, cu extremităţile şi capul în poziti naturală faţă de corp).Se urmăreşte

simetria segmentelor, palmele sunt cu orientarea spre cearceaf, membrele pelvine extinse,

apropiate, picioarele în unghi de 90 de grade faţă de gambe. Se realizează prin sprijinirea

plantelor pe un plan tare, (scândura) de dimensiune suficientă să depăşească degetele,

presiunea exercitată de scândură având rol şi de stimulare a receptorilor plantari (pregătirea

ulterioară pentru interpretatrea informaţiilor în ortostatism –contactul solului ci picioarele

produce contracţii normale ale tuturor muşchilor cu rol în menţinerea ortostatismului şi ajuta

la restaurarea rolului muşchilor.)

44

METODOLOGIE ȘI TEHNICI DE KINETOTERAPIE

Conform autoarei, folosirea ortezelor este mai puţin recomandată (respinge ideea)

deoarece acestea produc tulburări vasculare, circulatorii comprimând inutil muşchii şi

menţinând spasmul (. Excepţie fac plantele).

Tratamentul spasmului se face prin aplicarea de împachetări calde (pungi cu gel) care

măresc temperatura locală, stimulează circulaţia şi reduc tensiunile musculare.

Stimularea musculară se începe prin înlăturarea situaţiei de lipsa de control muscular

a muşchiului [Link] poate executa de obicei din a 4-a sau a 5- a săptămână pentru

pacienţii care au beneficiat de tratamestent corect structurat. Calea aferenta senzitivă

rămâne neschimbată în paralizia infantilă şi este cea care furnizează posibilitatea de a ne

apropia de subconştient şi conştient pentru refacerea legăturii voluntare intre efector şi

comanda. Reeducarea presupune stimularea proprioceptorilor din muşchi şi articulaţii,

tendoane, executându-se concomitent cu cu aplicaţiile calde, deci de 6-8 ori pe zi.

Exerciţiile constau în mişcări ce se fac în sensul acţiunii normale a muşchiului afectat. Ea

se face sacadat, în 3-4 secunde urmată de pauză, după care se [Link] poate creşte frecvenţa

pe măsură ce spasmul scade şi apar [Link] recomanda următoarele precauţii:

- Se evita stimularea antagonistului în spasm, să nu se producă tensiune în muşchi;

- Să se ţină cont de lungimea muşchiului stimulat în timpul mişcărilor pasive;

- Menţinerea segmentelor în postura fiziologică;

- Se mobilizează numai articulaţia asociată cu tendonul muşchiului afectat;

- Pacientu trebuie să fie relaxat din punct de vedere psihic;

Clasificarea muşchilor după autoare

După lungimea de funcţionare sub care muşchiul se contracta normal, muşchii striaţi se

împart în două grupe:

• muşchii care se contracta normal sub lungimea lor de repaus: fesierul, flexorii

degetelor, tricepsul sural, tensorul fasciei lat, ischiogambierii, trapezul, romboizii,

abdominalii, ilio-costalii, bicepsul, brahialul anterior, radialiil, pronatorii, fesierii, iliopsoasul, tensorul
fasciei lată, gracillisul, deltoidul, subscapularul lombricalii, tibialul,

peronierul;

• muşchii care trebuie aduşi la lungimea lor de repaus pentru a putea să se contracte la

capacitate maximă: Platisma, pectoralul mare, marele dorsal, muşchii şanţurilor

vertebrale, tricepsul brahial, supinatorii antebraţului, extensorii pumnului, rotatorii

externi ai coapsei, gambierul posterior, cvadricepsul, scurtul peronier, extensorii

degetelor

Tipuri muscular

45

METODOLOGIE ȘI TEHNICI DE KINETOTERAPIE

• Tipul A –include muşchii cu o singură inserţie, o singură origine, o singură inserţie şi

una sau două acţiuni Reeducarea acestor muşchi nu pune probleme deosebite decât

cel mult cunoaşterea acţiunii lor secundare care nu trebuie să fie confundată cu

mişcarea de substituţ[Link] exemplu, adductorii fac adductia coapsei dar şi rotaţia

externă a acesteia.

• Tipul B –muschii cu origini separate, inserţie comună şi acţiuni multiple (SCM,

deltoidul, tricepsul)

• Tipul C muşchi cu origini separate, inserţii duble şi acţiuni multiple (cvadricepsul)

• Tipul D –muschi sau grupuri care stabilizează o poziţie normală prin activitatea altor

grupuri musculare. Aceştia se contracta sub lungimea lor normală de repaus: marele

fesier stabilizează bazinul, pătratul lombelor coloana lombară, marele dorsal

stabilizează unghiul inferior al scapulei în momentul abducţiei umărului.

Reeducarea neuro-motorie.

Pacientul este transportat la masa de gimnastică după 3-4 săptămâni de la debutul

bolii, contagiozitatea acestuia fiind apreciată la 30-35 de zile de la debutul bolii. Înlăturarea

spasmului se face prin comprese calde umede şi după stimulări. Perioada de contagiozitate

se trebuie petrecută în prealabil într-o secţie de boli inecto-contagioase, izolat.În acest timp

se evita orice efort muscular pentru a nu genera sau exagera spasmul muscular, evitându-se

chiar testarea forţei musculare. După trecerea perioadei de contagiozitate nu mai exista

contractura, dacă este spasm acesta nu mai este dureros.

1 –Restabilirea “conştiinţei mintale “a muşchilor deburează cu conştientizarea muşchilor,

topografia acestora (origini –insertii), acţiune. Pacientul nu trebuie să depună efort activ

atâta timp cât el nu şi-a restabilit imaginea kinestezica şi nu observa acţiunea conjugată a

fibrelor musculare. Condiţia prealabilă este starea iniţială de relaxare completă, atenţie clară

şi concentrată (nedistribuita). Când apar semne de oboseală, e recomandată întreruperea

şedinţei. În acest timp, terapeutul face mişcarea pasivă în mod exact, de câteva ori, pasiv.

Inserţia muşchiului poate fi marcată cu degetul, pentru ajutarea stabilirii conştientei.

2 –Restabilirea coordonării sau mai bine zis combaterea incoordonării se face

concomitent. Coordonarea se evidenţiază astfel:

• - contracţia muşchiului se face de la inserţie la origine;

• - mişcarea să nu fie compensata de alt muşchi;

• - să nu existe contracţie pe musculatura antagonistă;

Redobândirea funcţiei musculare.

46

METODOLOGIE ȘI TEHNICI DE KINETOTERAPIE

Atunci când tratamentul bine efectuat da rezultate, unul din semne poate fi apariţia

de contracţii involuntare în timpul mişcărilor pasive sau stimulărilor (reprezintă un semn al

reluării controlului voluntar al contracţiei). Este momentul când pacientului I se permite

mişcarea activa: după 2 mişcări pasive se efectuează o mişcare activă, apoi două după una

pasivă şi trei active (doar effort activ).În situaţia în care apar semne de incoordonare (expuse

mai sus) se întrerupe programul şi se trece la mişcarea din nou la mişcare pasivă şi stimulări).

Obiectivul final al recuperării este mişcarea ctiva, controlată impecabil, pe toată durata

efortului.

Contraindicaţiile metodei:

• - atele gipsate sau ortopedice;

• - masajul (nu se îngăduie nici o manevră pe nici o parte a corpului, în tot tratamentul)

• - înotul şi reeducarea sub apă;

• - folosirea cârjelor la mers într-o fază mai târzie, mersul pe bicicletă;

Ortostatismul şi mersul.

Pacientul este ridicat în orto atunci când dispare spasmul muscular şi incoordonarea.
Este învăţat să meargă chiar înainte ca muşchii membrelor pelvine să-fi fi revenit în totalitate,

cu condiţia ca să se menţină alinierea activă a părţilor corpului. Reeducarea poate dura 30

minute, putându-se creşte până la 2 ore, treptat, conform gradului de antrenament.

Terapeutul urmăreşte coordonarea, ritmicitatea şi lipsa substituţiilor musculare.

Indicaţii metodice

Exerciţii pentru muşchii gâtului:

Pentru grupul anterior (SCM). Aceştia aparţin grupului I şi tipului B: muşchi cu o

singură origine, inserţie dublă şi acţiuni multiple. Pacientul este aezat în decubit dorsal,

umerii având contact cu masa de gimnastică, cu capul susţinut de mâinile terapeutului, cu

policele susţinând mastoidele bilateral.

A) “Imaginea şi realizarea mintală a mişcării “.Se fac mobilizări pasive în timp ce

pacientului I se cere să relaxeze muşchii anteriori ai gâtului, mişcările fiind de flexie şi rotaţie

bilaterală. Orice încercare de sugestie a pacientului de a duce bărbia în piept activ trebuie

înlăturată. Dacă este posibil, mişcarea activa se permite în ultimă instanţă dar doar după 2

mişcări pasive.

B) “Comanda mişcării”. Mişcarea activa se va observa atent de către terapeut, să se

facă egal, de la punctul de inserţie până la origine şi să nu fie substituită de alţi

muşchi. Contracţia simultană a ambilor SCM produce o presiune care se transmite în

mod egal mâinilor terapeutului. Dacă acest lucru nu se întâmplă, se simte o contracţie

47

METODOLOGIE ȘI TEHNICI DE KINETOTERAPIE

mai slabă a unuia, se cere contrentrare suplimentară pe acesta. Antagoniştii

muşchiului pot fi un factor frenator prin prin producerea spasmului, situaţie în care se

tratează [Link] vor observa comisurile buzelor, care dacă coboară reprezintă un

semn că intră în acţiune muşchiul pielosul gâ[Link] revine la mişcări pasive în acest
caz.

C) “Funcţia musculară” Se cere pacientului să facă mişcarea activă, lentă, costientizata

pe toată cursa mişcării –respectiv flexia capului după 2 mişcări pasive. Rotaţia capului

se execută după aceleaşi moduri, atenţie sporită acordându-se inegalităţii tonusului

ce poate duce la un torticolis.

Grupul posterior se reeduca în poziţia decubit ventral, având în vedere următoarele:

• - capul să fie în afara mesei de gimnastică, fiin ţinut de terapeut la fel ca la

grupul anterior.

• - dacă există o afectare a muşchilor romboizi se pun perniţe sub umeri pentru

prevenirea prăbuşirii acestora şi menţinerii muşchilor în lungime fiziologică;

• - picioare să depăşească planul mesei astfel încât poziţia acestora să fie

normală;

Conform metodei, reeducarea musculaturii gâtului reprezintă un punct important în

reeducare, mişcarea de flexie a capului fiind primul gest în cadrul ridicării în şezând sau

ortostatism. Autoarea susţine că aceste acţiuni sunt imposibile când flexia gâtului nu se

poate face. Concluzia ce se impune de aici este ca spasmul muşchilor din regiunea

posterioară a gâtului să fie tratat cu seriozitate. Când SCM –ul este elongat, contracţia

acestuia este imposibilă.

Exerciţii pentru muşchii umărului.

• Trapezul se reeduca din decubit dorsal, contribuţia muşchiului ridicător al

omoplatului fiind considerată de autoare normală.

• Deltoidul se vareduca cu cotul flectat pentru evitarea spasmului bicepsului brahial şi

coraco-brahialului ce se vor opune abducţiei umărului.

• Rotatorii umă[Link] acorda atenţie extero- şi proprioceptorilor din regiunea

cotului. Rotaţia umărului nu se poate face fără stabilizarea articulaţiei [Link]

impune contrarea asupra zonei interne sau externe a cotului pentru rotarea internă

sau externă. Subscapularul, fiind principalul rotator intern al umărului, este

• Un muşchi ce nu se contracta dincolo de lungimea lui de repaus, deci, din rotaţia

externă până până în poziţia intermediară, rotaţia se face de către muşchiul pectoral,

asupra căruia trebuie să se concentreze bolnavul în perioada mişcării.

48

METODOLOGIE ȘI TEHNICI DE KINETOTERAPIE

• Marele şi micul romboid. Reeducarea acestora este de obicei dificilă din cauza

posibilei intervenţii a pectoraluluisau trapezului. Poziţia de lucru este în decubit

ventral, recomandând pacientului să exercite presiune cu pieptul în masă şi nu cu

umerii. Metodă este în dezacord cu imobilizarea umărului în abducţie. Deltoidul şi

trapezul se scurtează, dezorganizând funcţia adductorilor, şi zisociin romboidul.

• Exerciţii pentru muşchii braţului, antebraţului şi mâinii. Bicepsul şi tricepsul se

reeduca simultan, aceştia având mişcări sincronizate. Poziţia de lucru este decubit

dorsal. Flexia se execută dincolo de unghiul drept al cotului ţinând cot de faptul că

peste această limită bicepsul se relaxează şi nu se mai contractă. Într-o altă mişcare,

pacientul se concentrează pe inserţia brahio-radiala, antebraţul se afla în

semipronatie, mişcarea constând în ducerea mâinii spre gură.

• Pronatorii şi supinatorii. Dacă se face cu antebraţul în flexie, se cere pacientului să se

concentreze asupra inserţiei rotundului pronator şi bicepsului brahial. Dacă cotul este

în extensie, se cere atenţie pa pătratul pronator şi lungul supinator.

• Flexorii şi extensorii degetelor. Reeducarea se face separat pe fiecare [Link]

începe cu extensia după care se face flexia, cerând pacientului să se concentreze pe

inserţia flexorilor de pe fata volara a degetelor.

• Exerciţii pentru muşchii trunchiului. Poziţia de plecare este decubit ventral. Acţiunea
ilio-costalilor este de menţinere a trunchiului în extensie când se contracta pe toată

lungimea lor.În cazul pacienţilor adulţi este necesară prezenţa a 2 terapeuţi –unul să

menţină pieptul şi celălalt să ridice membrele pelvine. Pătratul lombelor este

considerat adevăratul stabilizator al bazinului (nu fesierul mijlociu). Semnul

Trendelemburg? Incoordonarea presupune coborârea umărului prin contracţia

marelui dorsal.

• Exerciţii pentru muşchii membrelor pelvine. Pentru ilio-psoas se face din decubit

dorsal.În situaţia în care muşchiul este complet disociat, muşchiul se stimulează

astfel: se sprijină membrul pelvin flectat la 90 grade, şi se imprima o flexie

accentuată, în timp ce pacientul flectează capul, dirijând astfel impulsul spre originea

fibrelor musculare ale psoasului.În acest timp, terapeutul abduce uşor piciorul din

articulaţia tibio-tarsiana şi apasa pe partea internă a genunchiului, în scopul evitării

contracţiei croitorului sau adductorilor. Când se restabileşte coordonarea, contracţia

acestuia se poate însoţi de acţiunea oblicului mare, care stabilizează inconştient

bazinul şi trunchiul.În timpul mersului, pasul se face prin ridicarea coapsei de către

psoas iar obliculstabilizeaza bazinul.

• Extensorii [Link] face prin reeducarea bicepsului femural. Reeducarea cuprinde

o parte care se execută în decubit dorsal, şi în care mişcarea se face alternativ cu

mişcarea de flexie a coapsei. O a doua parte se execută în decubit ventral, membrul

pelvin fiind la marginea mesei, cu şoldul flectat la 45 [Link] execută flexia coapsei,

49

METODOLOGIE ȘI TEHNICI DE KINETOTERAPIE

cerând pacientului să se concentreze pe inserţia bicepsului femural, apoi se cere să se

concentreze pe marele fesier, cu extensie exagerată. Incoordonarea presupine

participarea fesierului pe toată mişcarea, în acest caz coapsa este rotata extern, şi
foloseşte fesierii mijlociu şi mic (fără marele fesier). Mersul este în acest caz cu coapsă

în rotaţie externă.

• Cvadricepsul. Este un muşchi din grupul al 2-lea care se contractă în mod

satisfăcător, dincolo de lungimea sa de repaus. Contracţia cu genunchiul în extensie

trebuie combătuta în tratamentul paraliziilor infantile. Acest lucru poate produce

genu recurvatum şi şi disociere musculară. Pacientul este astfel greşit conştient pe

punctul de inserţie rotulian, în timp ce inserţia muşchiului se termină apofiza tibială

anterioară. Autoarea considera ca pacienţii sunt capabili să mişte rotula dar nu pot să

extindă complet genunchiul flectat.

• Rotatorii [Link] fixează punctele de inserţie trohanterul mare şi respectiv spina

pubisului (pentru marele adductor) sau fetele internă şi externă ale genunchiului.

Spasmul fesierilor poate împiedica rotaţia internă.

• Muşchii gambei. Tricepsul sural se reeduca di decubit dorsal, cu genunchiul flectat,

membrul este susţinut de terapeut. Palma acestuia se aşează pe plantă piciorlui, cu

indexul şi mediusul de o parte şi de alta a calcaiuluipentru prevenirea pronaţiei şi

supinaţ[Link] dirijează atenţia către inserţia solearului. Apoi se reeduca cu genunchiul

în extensie pentru acţiunea întregului grup muscular.

Metoda se poate aplica cu rezultate remarcabile nu numai în poliomielita (frecvenţa în

scădere a bolii) dar şi afectări ale neuronului motor periferic şi ale nervilor periferici.