2.

Stările electrice şi magnetice ale corpurilor şi

câmpului

Orice sistem fizic este constituit din corpuri (substantă) şi din câmp
electromagnetic care există atât în interiorul corpurilor cât şi în spaţiul dintre
corpuri. Stările electrice şi magnetice ale unui sistem fizic sunt complet
caracterizate prin următoarele mărimi primitive:
ƒ q – sarcina electrică, caracterizează starea de încărcare cu sarcină a
corpurilor electrice [C].
ƒ i – intensitatea curentului electric, caracterizează starea
electrocinetică a corpurilor [A].
ƒ p – momentul electric, caracterizează starea de polarizare a
corpurilor [Cm].
ƒ m – momentul magnetic, caracterizează starea de magnetizare a
corpurilor [Am2].
ƒ E – intensitatea câmpului electric, caracterizează aspectul electric
al câmpului electromagnetic [V/m].
ƒ B – inducţia magnetică, caracterizează aspectul magnetic al
câmpului electromagnetic [T].

Mărimile fizice (cele susceptibile de determinări cantitative) după

modul cum sunt definite sunt de două feluri:
⎧mărimi primitive - se definesc printr-un experiment, în orice teorie numărul
⎪
⎨ lor este fix
⎪mărimi derivate - se definesc printr-o relaţie, plecând de la mărimile
⎩
primitive

Mărimile fizice se mai pot clasifica şi pe alte criterii:

⎧ mărimi de stare - acele mărimi care trebuiesc cunoscute pentru a determina
⎪ univoc starea unui sistem fizic. Numărul lor creşte odată
⎪
⎨
⎪ cu dezvoltarea ştiinţei
⎪⎩mărimi de proces - acele mărimi care definesc interacţiunea dintre un sistem
fizic şi alte sisteme (evoluţia sa în timp şi spaţiu)
22 Bazele electrotehnicii

⎧mărimi extensive - valorile lor se adună la reuniunea a două sisteme fizice

⎪
⎨ (globale) (masă, volum, sarcină electrică);
⎪mărimi intensive - caracterizează local (punct cu punct) un sistem fizic.
⎩
(locale) Nu se adună la reuniunea sistemelor fizice (temperatură,
presiune, densitate de sarcină electrică).

Stările neelectrice ale corpurilor (geometrice, mecanice, termice) au

un caracter intrinsec şi permanent iar stările electrice şi magnetice au un
caracter extrinsec şi trecător (unei sfere metalice îi pot atribui din exterior
stări electrice prin încărcarea sa cu sarcină electrică şi îi pot retrage aceste
proprietăţi prin descărcarea sa).
Definirea stărilor electrice şi magnetice ale corpurilor este mai
dificilă, în astfel de stări corpurile interacţionează cu alt sistem fizic - câmpul
electromagnetic din jurul corpurilor.
Pentru fenomene staţionare (invariabile în timp) sau cvasistaţionare
(lent variabile în timp, frecvenţe mici) forţele ce se exercită între corpurile cu
proprietăţi electrice sau magnetice se transmit instantaneu de la un corp la
altul (ca în mecanica clasică, unde corpurile sunt în contact).
Pentru fenomene nestaţionare (variabile în timp) forţele se transmit
de la un corp la altul cu viteză finită, prin intermediul câmpului electromag-
netic ce le separă, deci au nevoie de un timp de propagare (aici acţiunea nu-i
egală cu reacţiunea, ele nu acţionează simultan).

Observaţie:
Noţiunea de câmp (sistem fizic, formă de existenţă a materiei) a fost introdusă în
fizică de către Faraday în sec XIX prin formularea teoriei de acţiune prin contiguitate (din
aproape în aproape, în spaţiu şi timp şi a reprezentat un progres enorm în înţelegerea
proceselor fizice, deşi mult timp a primit o interpretare mecanicistă (câmpul era privit ca o
stare de deformare a unei substanţe ipotetice numită eter, care s-ar afla pretutindeni atât în
corpuri cât şi în afara lor. Orice manifestare prin câmp era o întindere, comprimare, tăiere a
liniilor de câmp.

Prin “câmp” vom înţelege în primul rând un sistem fizic care are
propietăţi materiale (posedă energie şi impuls) dar în acelaşi timp, în sens
matematic, câmp este mulţimea valorilor unei funcţii (scalare sau vectoriale).
Câmp este şi regiunea din spaţiu care posedă proprietăţi speciale sau chiar
”intensitatea câmpului electric E” este numită sub forma prescurtată
câmpul E .
 2. Stările electrice şi magnetice ale corpurilor şi câmpului 23

2.1 Starea de încărcare electrică a corpurilor

Pentru corpuri de dimensiuni mici starea de încărcare este complet

caracterizată prin sarcina electrică q. Obţinerea stării de încărcare, numită şi
electrizarea unui corp, se poate realiza prin mai multe procedee: frecare,
încălzire, întindere, comprimare, contact cu alte corpuri electrizate, iradiere
cu raze ultraviolete sau X. Sarcina q se defineşte pe baza forţei electrice ce
se exercită asupra sa atunci când este introdus corpul
mic într-un câmp electric exterior Ē:
Fe = q E (2.1)
Sarcina q este (+) atunci când Fe şi E sunt omoparaleli
Fig 2.1 şi este (─) cand sunt antiparaleli.
La scară microscopică, sarcina electrică se distribuie pe corp în mod
discontinuu (discret); sarcina electrică ca şi masa de inerţie sunt un atribut al
particulelor elementare. Macroscopic, masa şi sarcina electrică se consideră
mărimi fizice cu repartiţie continuă în corpuri; un volum „ dυ ” care este
infinitezimal macroscopic, conţine un număr foarte mare de particule
elementare, deci sarcina se distribuie continuu în interiorul său.
Sarcina q se poate defini şi printr-un alt experiment, bazat pe forţa
Coulomb ce se exercită între două „sarcini punctiforme” q1 şi q2:

q1q 2 r12
F21 = − F12 = (2.2)
4πε o r123
Fig 2.2
Sensul forţei de tip Coulomb este astfel încât sarcinile de acelaşi
1 ⎡F ⎤
semn se resping iar cele de semne contrare se atrag. ε o =
4π ⋅ 9 ⋅109 ⎣ m ⎦
este permitivitatea vidului (constantă universală).

Expresia (2.2) este valabilă dacă:

ƒ cele două sarcini sunt punctiforme (de fapt corpuri punctiforme
încărcate cu sarcină – dimensiunile corpurilor mult mai mici ca
distanţa r12).
ƒ cele două corpuri să nu se mişte în spaţiu (forţa Coulomb rămâne
doar o tendinţă, nu pune corpurile în mişcare).
ƒ sarcinile q1 şi q2 să nu fie variabile în timp.
24 Bazele electrotehnicii

Unitatea de măsură a sarcinii electrice este coulombul [C], care este

sarcina unui mic corp care exercită o forţă de 9 ⋅109 N (de tipul 2.2) asupra
altui mic corp încărcat cu aceeaşi sarcină şi situat în vid la o distanţă r12=1m.
Sarcina de 1 C este foarte mare, practic se lucrează cu subunităţi: μC, nC etc.

2.1.1 Distribuţii de sarcină electrică

Pentru corpuri mici este suficient a cunoaşte sarcina q totală cu care

este încărcat corpul. Pentru corpuri nepunctiforme (masive) sarcina se
distribuie în volumul sau pe suprafaţa lor în diverse moduri şi trebuie
cunoscută în acest caz distribuţia (densitatea) sarcinii. Pe elementele dυ, ds,
dl, sarcina se admite ca este distribuită uniform.
a) Distribuţie volumetrică de sarcină. Este specifică corpurilor masive
(nepunctiforme) din material dielectric (izolant) şi se defineşte:
dq ⎡ C ⎤
ρv = (2.3)
dv ⎢⎣ m ⎥⎦
3

Dacă ρ v = ct – corpul este încărcat uniform cu sarcină electrică, iar

dacă ρ v = ρ v ( r ) – aceasta este legea de distribuţie a sarcinii pe volumul
corpului:

⎧ρ v =ct
⎪
⎯⎯
→ q=
∫ Vcorp
ρ v dυ = ρ v Vcorp
(2.4)
⎨
⎪ρ =ρ r
⎩ v v( ) ⎯⎯
→ q=
∫ Vcorp
ρ v (r)dυ

b) Distribuţia superficială de sarcină. Este specifică pentru corpuri cu

două dimensiuni (o pânză foarte subţire având forma S în spaţiu) sau în cazul
corpurilor conductoare care se încarcă numai superficial cu sarcină (în acest
caz S este suprafaţa exterioară a conductorului). Densitatea superficială de
sarcină este:
dq ⎡ C ⎤
ρs = (2.5)
ds ⎢⎣ m ⎥⎦
2

⎧ρs =ct - ( distribuţie uniformă )

⎪
Dacă ⎨
⎯⎯
→ q=
∫ ρ ds = ρ S
S
s s

(2.6)
⎪ρ =ρ r - distribuţie neuniformă ⎯⎯
⎩ s s( ) ( ) → q=
∫ ρ ( r ) ds
S
s

c) Distribuţia liniară de sarcină. Este specifică corpurilor cu o singură

dimensiune (este cazul firelor subţiri, curba C este axa firului):
 2. Stările electrice şi magnetice ale corpurilor şi câmpului 25

dq ⎡ C ⎤
ρA = (2.7)
dA ⎢⎣ m ⎥⎦
⎧ρ A =ct - ( distribuţie uniformă )
⎪
Dacă ⎨
⎯⎯
→ q=
∫ ρ dA = ρ A
C
A A C

(2.8)
⎪ρ =ρ r - distribuţie neuniformă
⎩ A A( ) ( ) ⎯⎯ ∫
→ q= ρ ( r )dA
C
A

2.2 Starea electrică de polarizare

Starea de polarizare electrică a unui corp este acea stare care

determină apariţia asupra corpului a unor acţiuni ponderomotoare (forţe,
cupluri) atunci când este introdus într-un câmp electric exterior chiar dacă
acel corp nu este încărcat cu sarcină electrică. Apariţia unor cupluri arată că
starea de polarizare are un caracter vectorial (starea de încărcare cu sarcină
avea un caracter scalar). Doar materialele dielectrice se polarizează.
Corpurile polarizate pot fi în acelaşi timp şi încărcate cu sarcină
electrică. Un corp polarizat introdus într-un câmp electric uniform este supus
unor cupluri (este rotit) iar în câmp neuniform este supus la forţe şi cupluri.
⎧ ⎧de deformare
⎪1. temporară ⎨
Polarizarea unui corp poate să fie ⎨ ⎩de orientare
⎪2. permanentă
⎩
1. Polarizarea temporară apare sub influenţa unui câmp electric
exterior şi este specifică tuturor materialelor dielectrice. Intensitatea sa
depinde de intensitatea câmpului electric în care a fost introdus corpul şi
dispare la scoaterea corpului din câmp.
2. Polarizarea permanentă nu este cauzată de un câmp electric, are
alte cauze neelectrice, care dau nume fenomenului:
-piezoelectrică: apare la materiale cu structură cristalină; prin
deformarea unui cristal pe feţele sale apare o tensiune. Fenomenul este
reversibil: aplicând o tensiune de o anumită frecvenţă între două feţe,
cristalul se va deforma cu aceeaşi frecvenţă (generatoare de ultrasunete,
etaloane de frecvenţă, măsurarea timpului).
- piroelectrică: cristalele încălzite se polarizează electric
- electreţii: unele materiale (răşinoase) încălzite până se înmoaie şi
lăsate apoi să se răcească într-un câmp electric exterior, vor rămâne polarizate
pe direcţia acelui câmp (sunt echivalentul electric al magneţilor permanenţi)
- feroelectrică: materiale care se polarizează neliniar (după un ciclu
D(E) de tip histerezis) rămân cu o polarizare remanentă.
26 Bazele electrotehnicii

Polarizarea de deformare este unul dintre mecanismele

microscopice de producere a polarizării temporare şi este specifică
materialelor cu molecule simetrice (diaelectrice). De exemplu, pentru atomul
de hidrogen (fig 2.3), în stare neutră centrul acţiunii (─) a electronului orbital
coincide în spaţiu cu centrul acţiunii (+) a nucleului şi în exteriorul
învelişului, atomul este neutru.
Prin introducerea atomului în
câmpul exterior E , orbita se deformează
şi cele două centre (+) si (─) nu mai
coincid, ele se vor găsi în focarele elipsei
A pe care are loc mişcarea electronului
Fig 2.3 (figura 2.3 – b).
În exteriorul său, atomul se comportă ca un dipol electric având
momentul electric:
p=qA (2.9)
A
Deplasarea celor două centre este foarte mică ( <<), practic
proporţională cu intensitatea câmpului electric exterior E şi momentul p
obţinut este pe direcţia câmpului E . Deformaţii analoage capătă şi atomii
sau moleculele cu o constituţie mai complicată.
Polarizarea de orientare (rotaţie)
este un mecanism microscopic specific
substanţelor cu molecule polare,
nesimetrice (paraelectrice) care posedă
Fig 2.4 momente electrice p şi în lipsa câmpului
exterior E (figura 2.4-a), numai că agitaţia termică determină o aşezare
stohastică (dezordonată) a dipolilor elementari, astfel încât pentru un element
dv din corp momentul electric rezultant este nul.
Sub acţiunea câmpului E dipolii vor fi rotiţi de către câmp, cuplul
exercitat este:
C = p× E (2.10)
şi determină rotirea lor pe direcţia câmpului. Când p ↑↑ E , cuplul va fi zero.
Acestei acţiuni i se opune agitaţia termică: o menţinere a momentelor p pe
direcţia câmpului E se obţine ori în câmpuri electrice infinit de mari, ori
temperatura corpului tinde spre zero absolut, când dispare agitaţia termică.
De obicei, odată cu orientarea în câmp, momentul electric creşte, deci are loc
şi o polarizare de deformare.
 2. Stările electrice şi magnetice ale corpurilor şi câmpului 27

Acţiunea microscopică de deformare a orbitelor şi de orientare a

momentelor electrice microscopice pe direcţia câmpului E este apreciată
macroscopic ca “polarizarea substanţei” corpului pe direcţia câmpului E .
Dacă intensitatea câmpului E depăşeşte o anumită valoare Er
(rigiditatea dielectrică a materialului respectiv), deci E >Er atunci materialul
dielectric a fost străpuns, s-au desprins electronii de pe orbită, au devenit
liberi şi materialul nu mai este dielectric, el a devenit material conductor.
Momentul electric p este mărimea primitivă care caracterizează
macroscopic starea de polarizare a unui corp dielectric mic. Introdus într-un
câmp electric neuniform, asupra sa se exercită un cuplu C (care-l va orienta
pe direcţia câmpului E ) şi o fortă F care-l va deplasa spre regiunea unde
câmpul E este mai intens.
⎧C = p × E
⎪
⎨ ⎛ ↓⎞ ⎛ ∂E ∂E ∂E ⎞ (2.11)
⎪ F=grad ⎜ p E ⎟ = p (
grad E=p ⎜
⎝ ∂x
)i +
∂y
j + k
∂z ⎠
⎟
⎩ ⎝ ⎠
În câmpuri electrice uniforme nu există decât rotaţii ( F = 0).
Un corp masiv polarizat poate fi considerat ca o reuniune de mici
corpuri polarizate, fiecare având momentul său electric p . Starea locală de
polarizare în jurul unui punct din corp este caracterizată prin densitatea
momentelor electrice p în jurul acelui punct:
dp
P= (2.12)
dv
Mărimea P se numeşte polarizaţie electrică şi va avea şi ea (la fel ca
şi p ) o componentă temporară ( Pt ) şi una permanentă ( Pp ) având cauze
neelectrice:
P = Pp + Pt (2.13)
Dacă P = ct – corp uniform polarizat, iar dacă P = P ( r ) – aceasta
este legea de polarizare a corpului.
Cunoscând polarizaţia în orice punct din corp, momentul electric al
corpului masiv pcorp va fi:

pcorp =
∫ Vcorp
P dυ (2.14)

Observaţie:
Nu trebuie confundată polarizarea (fenomenul la care este supusă substanţa dielectrică) cu
polarizaţia P (mărime de stare prin care apreciez punctual intensitatea fenomenului).
28 Bazele electrotehnicii

Un mic corp polarizat de moment electric p poate fi

A echivalat cu un dipol electric de moment pd = q A ca
A în figura 2.5. Ambele produc acelaşi câmp electric în
jurul lor, respectiv introduse într-un câmp Eext vor fi
Fig 2.5
supuse la aceleaşi acţiuni (C,F) dacă p = pd.
Dimensional: [ p ] = [ q ][ A ] = C ⋅ m
dp C⋅m C
→ ⎡⎣ P ⎤⎦ = 3 = 2 ;
P=
dυ m m
Sarcinile ±q situate la extremităţile dipolului echivalent, la distanţa A
se numesc sarcini dipolare.

Pentru un corp masiv polarizat, un

element dυ din corp are momentul electric
dp= P dυ , iar volumul său este dυ =Ads cosα
(figura 2.6).
Sarcina dipolară este:
dp P dυ
dqd = = = P ds cos α = P ds (2.15)
Fig 2.6 A A
Sarcina dipolară rămasă în interiorul suprafeţei închise Σ, arbitrară ca
formă, numită sarcină de polarizaţie va fi:
dq p = − dq d = − P ds
Sarcina totală de polarizaţie din interiorul suprafeţei Σ este:

∫ ∫
___
qp = dq p dυ = − P ds (2.16)
∑ ∑

deci egală cu (─) fluxul polarizaţiei P prin suprafaţa închisă Σ.

Dacă admitem că această sarcină fictivă (sarcina de polarizaţie) se
distribuie în volumul delimitat de Σ cu o densitate volumetrică ρ vp , atunci se
poate scrie:
qp =
∫ V∑
ρ Vp dυ
⎯⎯⎯⎯⎯→ ρ Vp = − divP (2.17)
v =arbitrar
∫ ∫
Σ
qp = − P dυ = − divP dυ
V∑ V∑

Relaţia (2.17) pune în evidenţă faptul că liniile lui P încep pe

sarcinile de polarizaţie (─) şi se termină pe cele (+). Dacă un corp este
uniform polarizat P =ct, div P =0, atunci ρ vp =0.
 2. Stările electrice şi magnetice ale corpurilor şi câmpului 29

Dacă în volumul corpului există suprafeţe S12 de discontinuitate,

acestea se vor încărca cu distribuţii superficiale de sarcină:
ρSp = − divs P= − n12 (P2 − P1 )=Pn 2 − Pn1 (2.18)
unde P1 şi P2 sunt valorile polarizaţiei pe cele două feţe a lui S12 iar n12 este
versorul normal (local) la S12 dinspre faţa 1 spre 2.
Dacă nu există discontinuităţi în corp, atunci cel puţin suprafaţa
exterioară a corpului este o discontinuitate între corp şi mediul exterior şi
aceasta se va încărca cu sarcină de polarizaţie superficială de tipul (2.18).
Observaţie:
Sarcinile de polarizaţie sunt sarcini fictive care echivalează starea reală de
polarizare a substanţei corpului. Elimin substanţa corpului (rămâne vid), deci omogenizez
domeniul şi în locul substanţei pun distribuţiile ρ Vp şi ρSp .

În vid (sau aer uscat, apropiat de vid) un câmp electric este

caracterizat prin intensitatea sa E iar în interiorul unui corp a cărui substanţă
se poate polariza (deci modifică valoarea câmpului) el este caracterizat
printr-o pereche de mărimi de stare ( E şi D ):
E – intensitatea câmpului electric în punctul M
(figura 2.7), este valoarea câmpului în acel punct înainte de a
plasa acolo substanţa corpului (creat de surse exterioare).
D – inducţia electrică în punctul M, este valoarea
câmpului în acel punct după ce substanţa corpului a modificat
câmpul existent iniţial. Fig 2.7
Dacă materialul corpului este izotrop (cu aceleaşi proprietăţi pe toate
direcţiile) atunci cele două mărimi E şi D au aceeaşi direcţie, iar dacă este
anizotrop (au proprietaţi diferite pe diverse direcţii) atunci E şi D au
direcţii diferite (figura 2.7). Între cele două mărimi de stare a aceluiaşi sistem
fizic (câmpul electric din interiorul corpului) există o legatură:
D=ε o E+P (2.19)
numită legea legăturii în câmp electric ( legea legăturii dintre mărimile:
D - inducţia electrică, E - intensitatea câmpului electric şi P - polarizaţia
electrică).

2.3 Starea electrocinetică a corpurilor

Regimul electrocinetic defineşte starea de conducţie a liniilor de

curent de către materialele conductoare. Un câmp electric existent într-o
piesă conductoare determină apariţia unui curent electric de conducţie
30 Bazele electrotehnicii

(determinând o mişcare ordonată a sarcinilor electrice libere din conductor).

Un conductor parcurs de curent este însoţit de efecte speciale:
- efecte mecanice - interacţionează mecanic cu alte conductoare
parcurse de curent sau cu un câmp magnetic extern.
- efecte magnetice - interacţiunea cu alte conductoare parcurse de
curent, cu un magnet permanent sau cu Bext se datorează
câmpului magnetic care s-a produs în jurul conductorului parcurs
de curent.
- efecte chimice - trecerea curentului printr-un mediu conductor
poate fi însoţit sau nu de reacţii chimice. La conductoare de speţa
I-a (metale, cele cu conducţie electronică) nu apar reacţii chimice
dar la conductoare de speţa II-a (soluţii, cele cu conducţie ionică)
fenomenul de conducţie este însoţit de reacţii chimice
(electroliză).
- efecte calorice - conductoarele parcurse de curent se încălzesc
(efect Joule).
- efecte luminoase - apar fie ca urmare a celor termice care duc la
incandescenţă, fie ca urmare a descărcărilor în gaze (tuburi
luminoase).
- efecte electrice - un conductor încărcat cu sarcină ca în figura 2.8-
a, are suprafaţa sa echipotenţială şi E este perpendicular pe
conductor. Când este parcurs de curent, potenţialul conductorului
scade în lungul liniilor de curent şi E iese înclinat din suprafaţa
conductorului , iar liniile echipotenţiale sunt ca în (figura 2.8-b).
Microscopic, starea electro-
cinetică este dată de mişcarea
ordonată a sarcinilor libere faţă
de structura corpului conductor.
Starea electrocinetică este
caracterizată macroscopic printr-
Fig 2.8 o singură mărime primitivă
i – intensitatea curentului electric de conducţie. Această mărime poate fi
pusă în evidenţă prin diverse experimente.
a) Asupra unui element dA dintr-un conductor
dA parcurs de curent şi plasat în câmpul exterior având
inducţia magnetică B se exercită o forţă magnetică (de tip
Laplace).
Fig 2.9 dF = i(dA × B) (2.20)
 2. Stările electrice şi magnetice ale corpurilor şi câmpului 31

Elementul dA este orientat în sensul curentului i. Dacă o sarcină q se

miscă cu viteza v în câmpul B , asupra sa se exercită o forţă de tip Lorentz:
F=q (v × B) . Comparând această expresie a forţei cu (2.20) se constată că
„ i ⋅ dA ” şi „ q ⋅ v ” au aceeaşi dimensiune şi semnificaţie (o sarcină q în
mişcare cu viteza v înseamnă un curent electric). Dimensional se obţine:
m
C
[ ][ ] = s = C =A (Ampere)
q v
[i ] = (2.21)
[dl] m s
Sensul curentului (sensul lui dA ) corespunde sensului de mişcare a
unei particule q încărcată (+) cu viteza v . Cum la metale particulele libere
sunt electronii liberi (deci sarcini (─)), sensul de referintă al curentului este
invers cu sensul de mişcare a electronilor liberi.
Unitatea de măsură (Amperul) s-a definit pe baza forţei
electrodinamice (de tip Ampère) ce se exercită între două conductoare
filiforme paralele, parcurse de curenţii i1 şi i2 (figura 2.10):
μ o i1i 2
dF21 = dA = B1i 2 dA (2.22)
dA
2πd
fiind forţă de atracţie când curenţii i1 şi i2 au acelaşi sens
şi de respingere în caz contrar. Dacă i1=i2=1A şi
μ o = 4 ⋅ π ⋅10−7 H este permeabilitatea vidului, atunci
m
Fig 2.10 asupra unui segment de lungime 1m din conductorul 2 se
exercită o forţă de 2 ⋅10 −7 N/m. Cum amperul absolut este bazat pe efecte
mecanice (mai greu de controlat), amperul internaţional se bazează pe
efectul chimic al curentului electric: dacă un curent de 1A trece printr-o
soluţie de azotat de argint, depune la catod într-o secundă 1,118 mg Ag.

a) Curentul de conducţie:
Intensitatea curentului de conducţie printr-o secţiune a conductorului
reprezintă sarcina ce traversează secţiunea respectivă într-o secundă.
dq ⎡ C ⎤
i= ⎢ =A ⎥ (2.23)
dt ⎣ s ⎦
Curentul i se distribuie pe secţiunea conductorului cu
densitatea J (figura 2.11):

∫
___
i= J ds (2.24)
Fig 2.11 Scond
32 Bazele electrotehnicii

J – densitatea curentului de conducţie [A/m²] caracterizează local (în

fiecare punct) starea electrocinetică. Fluxul său (relaţia 2.24) printr-o
secţiune este chiar intensitatea curentului electric de conducţie i.
Liniile vectorului J se numesc linii de curent, sensul său corespunde
cu sensul curentului.
• dacă J este ⊥ pe suprafaţa S şi uniform ( J = ct) atunci:

∫
___
i= J ds = J S=J S şi conductorul se numeşte filiform.
Scond

• Dimensional: [ J ] =
[i ] = ⎡ A ⎤
[S] ⎢⎣ m 2 ⎥⎦
• dacă J nu se distribuie uniform pe secţiunea transversală a
conductorului, acesta este nefiliform (sau masiv). Aceasta depinde şi de
grosimea conductorului dar în primul rând de frecvenţa curentului.
O bară groasă, în joasă frecvenţă (sau curent continuu) este filiformă,
iar un fir subţire în înaltă frecvenţă este masiv (efecte peliculare).

Fig 2.12
În general, dacă printr-o suprafaţă deschisă SΓ, mărginită de curba Γ
(figura 2.13) trece un curent electric, atunci prin elementul de suprafaţă
orientat ds va trece curentul:
di=J ds (2.25)
iar prin toată suprafaţa SΓ va trece:

∫
___
iS = J ds (2.26)
Γ
SΓ
Dacă prin SΓ trec mai multe conductoare parcurse de
Fig 2.13 curent (filiforme sau nu) în diferite sensuri, atunci iSΓ este
un curent de conducţie generalizat numit solenaţia prin suprafaţa SΓ.

b) Curentul de convecţie (transport)

Mişcarea ordonată a particulelor libere ( −q' ) cu
viteza relativă vr determină un curent de conducţie
(icond) prin piesa conductoare (figura 2.14).
Dacă conductorul este mobil în spaţiu cu viteza
Fig 2.14
 2. Stările electrice şi magnetice ale corpurilor şi câmpului 33

de transport vt , această mişcare a sarcinii ( −q' ) determină un curent de

convecţie (transport).
Practic, un curent de convecţie apare prin mişcarea cu viteza v a
unui corp încărcat în exces de sarcină (+) sau (─).

Considerăm un element de volum d(Δυ ) dintr-

un corp încărcat cu densitatea de sarcină ρ v , care se
mişcă cu viteza v şi traversează suprafaţa S (figura
2.15). Dorim să evaluăm curentul de convecţie prin
suprafaţa S.
Elementul de volum având expresia:
Fig 2.15 d ( Δυ ) = Δ A ds = ds v Δt (2.27)
încărcat uniform cu densitatea ρ v , trece prin S în timpul ∆t. Curentul de
convecţie prin elementul ds, odată cu trecerea lui d(Δυ ) se poate scrie
succesiv sub forma:
d ( Δq ) ρ V ⋅ d ( Δυ ) ρ V ds v Δt
di C = = = = ρ V ds v=J c ds (2.28)
Δt Δt Δt
Densitatea curentului de convecţie este:
C m A
JC =ρ v v ; ⎡⎣ JC ⎤⎦ = [ρ v ][ v ] = 3 = (2.29)
m s m2
Ea depinde de densitatea sarcinii din corpul mobil ( ρ V ) dar şi de
viteza cu care acesta se mişcă.
Curentul de convecţie ( transport) prin toată suprafaţa S este:

∫ ∫ ρ v ds
___
i C =i T = JC ds = v (2.30)
S S
Dacă are loc mişcarea unei distribuţii superficiale de sarcina ρS cu
viteza v , se va defini o distribuţie superficială de curent (pânza de curent) cu
densitatea:
⎡A⎤
J S =ρS v ⎢ ⎥ (2.31)
⎣m⎦

La fel cum şi pentru curentul de conducţie există “pânză de curent”

atunci când liniile de curent sunt conţinute pe o suprafaţa subţire (la
suprafaţa conductorului sau pe o discontinuitate interioară ).
34 Bazele electrotehnicii

c) Curentul de deplasare

La variaţia în timp a câmpului E , variază şi

polarizaţia P , care va antrena o mişcare a particulelor
elementare infinitezimale şi orice mişcare de sarcini
înseamnă curent electric. Dar în dielectrici sarcinile nu
sunt libere, ele pot numai să se deplaseze limitat, acest
curent numindu-se curent de deplasare.
O particulă (cea haşurată) aşezată pe suprafaţa S
Fig 2.16 din dielectric (figura 2.16) este neutră. Ca urmare a
polarizării substanţei ea se transformă într-un dipol electric, sarcina dipolară
dq d s-a deplasat prin suprafaţa ds. Conform cu (2.15) sarcina dipolară cu
expresia dq d = P ds determină curentul:
dq d d ⎛ ___ ⎞ dP ___ / ___
di d = = ⎜ P ds ⎟ = ds =Jd ds (2.32)
dt dt ⎝ ⎠ dt
dP
Mărimea Jd/ = este densitatea curentului de deplasare în substanţă.
dt
Din legea legăturii în câmp electric (2.19): D=ε o E+P ,dacă o derivăm
în raport cu timpul, vom obţine:
∂D ∂E ∂P
= εo + (2.33)
∂t ∂t ∂t
Fiecare termen din (2.33) are dimensiunea unei densităţi de curent:
⎧ ∂E ∂Do
⎪⎪ Jdo = εo ∂t = ∂t - este densitatea curentului de deplasare în vid
⎨
⎪ J = ∂D - este densitatea curentului (total) de deplasare
⎪⎩ d ∂t
Componenta Jd , în stadiul actual al ştiinţei, nu are o interpretare
o
foarte explicită; acest curent de deplasare în vid nu are multe dintre atributele
unui curent (fiind în vid el nu este însoţit de nici o mişcare de sarcini
electrice sau de corpuri încărcate, nu produce căldură – vidul nu are o astfel
de caracteristică) dar are caracteristica fundamentală a oricărui curent –
aceea de a produce câmp magnetic în jurul său. De altfel, prin acest curent se
∂E
propagă unda electromagnetică prin vid, câmpul electric variabil εo
∂t
produce câmp magnetic în jurul său.
 2. Stările electrice şi magnetice ale corpurilor şi câmpului 35

∂D
Densitatea curentului de deplasare Jd = nu are direcţia
∂t
câmpului D , ci are direcţia variaţiei lui D , respectiv ( dD ) ca în figura 2.17.

Fig 2.17
Observaţie:
În afară de curenţii electrici de conducţie, convecţie şi deplasare, mai există
curentul electric de tip Röntgen (vezi relaţia 3.34), creat prin mişcarea cu viteza v a
corpurilor polarizate, el este creat de sarcinile fictive de polarizaţie în mişcarea lor odată cu
corpul. Densitatea acestui curent este :
(
JR = rot D × v ) (2.34)
1 C m A
Dimensional: ⎡⎣ JR ⎤⎦ = [ rot ][ D ][ v ] = = (2.35)
m m2 s m2

2.4 Starea de magnetizare a corpurilor

Starea de magnetizare a unui corp de dimensiuni mici este

caracterizată printr-o mărime primitivă vectorială: m - momentul magnetic.
Direcţia lui m e direcţia de magnetizare a corpului.
Corpul magnetizat de moment m introdus într-un câmp exterior de
inducţie B va fi supus unor acţiuni ponderomotoare (forţe, cupluri) de către
acesta:
⎧C= m x B
⎪
⎨ ↓ (2.36)
⎪⎩ F=grad(m B)
analog cu acţiunile unui câmp electric E asupra unui corp polarizat (2.11)
Sub acţiunea cuplului C corpul magnetizat va fi rotit pe direcţia
câmpului B , această orientare la nivel micro este interpretată la nivel macro
prin magnetizarea corpului pe direcţia câmpului B . La fel ca momentul
elecric p şi momentul magnetic m , poate avea o componentă temporară şi
una permanentă: m = m t + m p .
36 Bazele electrotehnicii

Un mic corp magnetizat de moment m poate fi

echivalat cu o buclă de curent (figura 2.18) dacă au
acelaşi moment magnetic: m=m b . Momentul unei
bucle de curent este:
Fig 2.18 m b =i A (2.37)
unde i este curentul din buclă iar A este aria orientată a buclei (în raport cu
sensul curentului din buclă).
⎧[ m ] = [ m b ] = [i ] [ A ] =A m 2
⎪
Dimensional: ⎨
[m]=
[C] = N m =A m 2 (2.38)
⎪
⎩ [ B] N A m
Starea de magnetizare a unui corp masiv (privit ca o reuniune de mici
corpuri, fiecare având momentul m ) într-un punct P din volumul său este
caracterizată prin densitatea momentelor magnetice din jurul punctului P:
dm
M= (2.39)
dυ
Mărimea aceasta M se numeşte magnetizaţia corpului şi ea
caracterizează local starea de magnetizare din orice punct interior P.
[ dm] = A m2 = A
Dimensional: [M] = (2.40)
[dυ ] m3 m
Dacă M = ct, avem un corp uniform magnetizat, iar dacă se cunoaşte
M în orice punct din corp, atunci momentul magnetic al corpului va fi:
m corp =
∫ Vcorp
M dυ (2.41)

Curentul i care parcurge bucla echivalentă poartă numele de curent

de magnetizare sau curent amperian.
Momentul magnetic al unui mic corp cilindric
de înălţime h este:
⎧m = M υ =M A h (2.42)
⎨
m =i
⎩ b m A - momentul buclei echivalente
Fig 2.19 Deci curentul amperian are valoarea: i m = M h .

Pentru un corp masiv, un element infinitezimal

cu înălţimea dh va avea echivalent curentul amperian
dA (figura 2.20):
di m = M dh=M d A (2.43)
Fig 2.20
 2. Stările electrice şi magnetice ale corpurilor şi câmpului 37

Curentul amperian, prin suprafaţa curbei Γ (figura 2.20) este dat de

toate buclele elementare tăiate de curba Γ:
i mΓ =
v∫ M dA
Γ
(2.44)

Pentru corpuri magnetizate neuniform, valoarea locală a densităţii

curentului amperian este:

∫ v∫
___ ___
Jm ds = M dA ↔ Jm = rot M (2.45)
SΓ Γ

imΓ

Pe suprafaţa corpului magnetizat (care este o discontinuitate pentru M )

se poate defini o repartiţie superficială de curent (pânză de curent):
J mS = rot s M=n12 x(M 2 − M1 ) = M t − M t (2.46)
2 1
care apare ca o bobină cu spire foarte subţiri aşezate
pe suprafaţa corpului (figura 2.21). Dacă în exterior
M t = 0 atunci intensitatea pânzei de curent este:
2

Fig 2.21 JmS = M t .

1
Observaţie:
1. Analogia unui mic corp magnetizat cu o buclă de curent (introdusă de Ampere.)
este adevarată şi azi, la nivel micro. Un electron descrie o orbită (o buclă orbitală cu
momentul orbital m o ) dar şi o mişcare de spin în jurul orbitei (care determină un moment
magnetic de spin m s . Suma vectorială a acestora ne dă momentul magnetic al unui atom.
2. Materialele diamagnetice (cupru, bronz, etc) n-au moment magnetic iniţial.
Câmpul Bext le induce un moment magnetic (de sens opus cu Bext ). Ele slăbesc câmpul Bext .
Materialele paramagnetice (Al) au momente spontane m pe care câmpul B ext le
orientează pe direcţia sa. Aceste materiale întăresc câmpul exterior B ext.

2.5 Stările câmpului electric şi magnetic

Explorarea unui câmp electric se face cu un mic corp de probă

conductor încărcat cu sarcina q. Corpul de probă trebuie să fie mic pentru a
explora câmpul electric punctual (altfel fac media pe o regiune în jurul
punctului) iar q să fie mic pentru ca prin câmpul său propriu, corpul de probă
să nu modifice valoarea câmpului de explorat:
Fe = q E (2.47)
Sarcina q are unitatea de măsură stabilită experimental prin alte metode
[q]= C, iar din relaţia (2.47) rezultă:
38 Bazele electrotehnicii

[ F] = N  V
[E] = (2.48)
[q ] C m
În orice punct dintr-un domeniu, câmpul electric E defineşte local
starea câmpului electric din acel punct.
Explorarea unui câmp magnetic se poate face cu un corp de probă care
poate fi o sarcină q în mişcare cu viteza v .
Dacă în regiune există şi câmp electric, acesta va
exercita o forţă electrică Fe = q E , iar câmpul magnetic
B va acţiona cu o forţă magnetică tip Lorentz:
Fm =q ( v x B ) (2.49)
Fig 2.22
În repaus măsurăm forţa electrică Fe , iar în mişcare măsurăm:
Ft =q E+q ( v × B ) (2.50)
Forţa suplimentară, forţa magnetică Fm , este cea care apare la mişcarea
sarcinii pe curba C cu viteza v (figura 2.22)
Mărimea explorată B definită printr-un produs vectorial (2.49) îi
atribuie lui B caracterul de vector axial, spre deosebire de E care are
caracter de vector polar. Explorarea mărimii B se poate face şi pe baza altor
experimente:
(
dF = i dA × B )
sau C= m b × B (2.51)
Toate aceste moduri de definire pentru B sunt echivalente între ele.
Dimensional pentru inducţia magnetică rezultă unitatea de măsură din
relaţia sa de definiţie:
⎧ [dF] = N = T(Tesla)
(
⎪dF=i dA × B ⎯⎯ )
→ [ B] =
[i][dA ] A m
⎪
⎨ (2.52)
⎪C= m × B ⎯⎯ → [ B] =
[ C] N m
=
1Wb
= T= 2
⎪
⎩ [ m] A m2 m

Observaţie:
Ca orice formă de materie, câmpul electromagnetic are energie şi impuls pe care le
poate transmite corpurilor cu care este în contact. Deosebirea faţă de substanţa corpurilor
constă în faptul că pentru câmp nu este proprie starea de mişcare mecanică.

În vid un câmp magnetic este univoc determinat prin inducţia sa

magnetică B în orice punct. În interiorul corpurilor materiale, sub influenţa
câmpului magnetic exterior substanţa corpului se magnetizează şi va
 2. Stările electrice şi magnetice ale corpurilor şi câmpului 39

modifica valoarea câmpului. Într-un punct din substanţă câmpul magnetic

este caracterizat printr-o pereche de mărimi B şi H :
B - inducţia magnetică în punctul P este valoarea câmpului
ce exista în punctul P înainte de a plasa corpul, având o
substanţă de permeabilitate μ şi este creat de surse externe
corpului.
H - intensitatea câmpului magnetic în punctul P şi este o
caracteristică a câmpului ce ţine seama de modificarea pe Fig 2.23
care substanţa corpului a adus-o câmpului iniţial.
Dacă materialul corpului este izotrop, cei doi vectori sunt coliniari iar
dacă este anizotrop (figura 2.23) atunci B şi H , în orice punct P, fac un
unghi între ei.
Între cele două mărimi de stare ale câmpului magnetic din interiorul
corpurilor există o legătură:
B=μ o ( H+M ) (2.53)
numită legea legăturii în câmp magnetic (sau legea legăturii dintre mărimile
B -inducţia magnetică, H -intensitatea câmpului magnetic şi M -
magnetizaţia corpului).