ION, de Liviu Rebreanu

"Ion", de Liviu Rebreanu, primul roman obiectiv din literatura română, a apărut în anul
1920, după o lungă perioadă de elaborare, aşa cum însuşi autorul menţionează în finalul operei,
între martie 1913-iulie 1920. Apariţia romanului a stârnit un adevărat entuziasm în epocă, mai
ales că nimic din creaţia nuvelistică de până atunci nu anunţa această evoluţie spectaculoasă:
"Nimic din ce a publicat înainte nu ne putea face să prevedem admirabila dezvoltare a unui
scriitor, care a început şi a continuat vreo zece ani, nu numai fără strălucire dar şi fără indicaţii
de viitor", nota Eugen Lovinescu. Criticul primeşte romanul "Ion" ca pe o izbândă a literaturii
române, iar satisfacţia sa este consemnată în studiul "Creaţia obiectivă. Liviu Rebreanu: Ion".
Pentru iniţiatorul modernismului românesc, al cărui principiu de bază era "sincronismul"
literaturii române cu cea europeană, romanul "Ion" este cel care "rezolvă o problemă şi curmă o
controversă". Această afirmaţie a Iui Lovinescu se referă Ia faptul că apariţia primului roman
obiectiv direcţionează literatura română către valoarea europeană şi stinge polemica pe care
criticul o avea cu sămănătoriştii epocii.
Liviu Rebreanu mărturiseşte că în lunga sa trudă de creaţie, în cei 7 ani în care a lucrat
la roman, un rol important l-a avut, pe de o parte "impresia afectivă” , emoţia, iar pe de altă
parte, acumularea de material documentar. O scenă văzutăde scriitor pe colinele dimprejurul
satului I-a impresionat în mod deosebit şi a constituit punctul de plecare al romanului "Ion".
Aflat Ia vânătoare, Rebreanu a observat "...un ţăran îmbrăcat în haine de sărbătoare", care s-a
aplecat, deodată "şi-a sărutat pământul. L-a sărutat ca pe-o ibovnică. Scena m-a uimit şi mi s-a
întipărit în minte, dar fără vreun scop deosebit, ci numai ca o simplă ciudăţenie". O altă
întâmplare relatată de sora sa, Livia, i-a reţinut atenţia: o fată înstărită, rămasă însărcinată cu un
tânăr sărac, a fost bătută cumplit de tatăl ei pentru că trebuia să se înrudească acum cu un
sărăntoc, "care nu iubea pământul şi nici nu ştia să-1 muncească”. Un eveniment care l-a
marcat în mod deosebit a fost convorbirea pe care Liviu Rebreanu a avut-o cu un tânăr ţăran
vrednic, muncitor, pe nume Ion Boldijar al Glanetaşului, care nu avea pământ şi pronunţa acest
cuvânt cu "atâta sete, cu atâta lăcomie şi pasiune, parc-ar fi fost vorba despre o fiinţă vie şi
adorată..." O altă sursă o constituie amintirile sale de copil ardelean, care a observat în jurul Iui
mentalităţile şi obiceiurile ţăranilor, viaţa lor dificilă şi complexă din cauza ocupaţiei
Imperiului Austro-Ungar.
Prima variantă a romanului "Ion" a fost o schiţă scrisă de Rebreanu în 1908, care purta
titlul "Ruşinea", subiect reluat într-o nuvelă, "Zestrea", în care conturează portretul lui Ion şi
schiţează întâlnirea dintre flăcău şi Ileana (Ana din roman). "Ion" este un roman social şi
realist deoarece prezintă obiceiuri şi tradiţii populare, evenimente importante din viaţa
omului (hora, sfinţirea hramului bisericii, naşterea, nunta, moartea): "«Ion» este opera unui
poet epic, care cântă cu solemnitate condiţiile generale ale vieţii: naşterea, nunta, moartea"
(G.Călinescu), are în centru familia, ca instituţie socială: familia învăţătorului Herdelea, familia
Glanetaşuluî, familia Bulbuc, familia lui Vasile Baciu etc. şi urmăreşte destine umane
individuale: Ion, Ana, George Bulbuc, Titu Herdelea etc; De asemenea, este roman modern şi
obiectiv, prin interferenţa formelor literare tradiţionale cu cele moderne: formula realistă prin
ilustrarea vieţii ţărăneşti din Ardeal, în primele decenii ale secolului al XX-lea, o adevărată
"creaţie de oameni şi de viaţă" (articolul "Cred", 1924); obiectivarea romanului românesc:
"pornind de la acelaşi material ţărănesc, «Ion» reprezintă o revoluţie şi faţă de lirismul
sămănătorist sau de atitudinea poporanistă şi faţă de eticismul ardelean, constituind o dată
istorică în procesul de obiectivare a literaturii noastre epice". ([Link]). "M-am sfiit
totdeauna să scriu pentru tipar la persoana /", mărturisea Liviu Rebreanu, întrucât amestecul
eului în operă ar diminua veridicitatea subiectului.
 Tehnicile compoziţionale sunt moderne: Rebreanu construieşte două planuri de acţiune
care se întrepătrund: pe de o parte destinul lui Ion, iar pe de altă parte viaţa satului ardelenesc;
Opera este monumentală, "poate mai mare ca natura" ([Link]); "«Ion» este
epopeea, mai degrabă decât romanul, care consacră pe Rebreanu ca poet epic al omului teluric"
(G.Călinescu); Rebreanu este "un mare creator tocmai prin intuiţia ritmului etern al existenţei
satului" ([Link]); Tehnica romanului este circulară, deoarece începe cu descrierea
drumului spre satul Pripas şi cu imaginea satului venit la horă şi se termină cu imaginea satului
adunat la sărbătoarea hramului noii biserici şi descrierea drumului dinspre satul Pripas.
Romanul este structurat riguros, în două părţi cu titluri sugestive ("Glasul pământului" şi
"Glasul iubirii"), capitolele au titluri-sinteză ("Începutul", "Hora", "Nunta", "Naşterea" etc).
Romanul "Ion" răspunde cerinţei modernismului lovinescian, de sincronizare a literaturii
române cu literatura europeană –teoria sincronismului ) prin faptul că are caracter obiectiv,
utilizând sondajul psihologic în construirea personajelor, fiind un roman realist, social, obiectiv
şi modern.
Liviu Rebreanu este, prin excelenţă, un narator omniscient, care povesteşte întâmplările,
evenimentele la persoana a III-a. Modalitatea narativă se remarcă, aşadar, prin absenţa mărcilor
formale ale naratorului, de unde reiese obiectivitatea acestuia faţă de evenimente şi personaje.
Perspectiva temporală este cronologică, bazată pe relatarea evenimentelor în ordinea derulării
lor, iar cea spaţială reflectă un spaţiu real, acela al satului Pripas şi unul imaginar închis, al
trăirilor interioare din sufletul şi conştiinţa personajelor.
Romanul "Ion" este o monografie a realităţilor satului ardelean de la începutul secolului
al XX-lea, ilustrând conflictul generat de lupta aprigă pentru avere, într-o lume în care statutul
social al omului este stabilit în funcţie de pământul pe care-I posedă, fapt ce justifică acţiunile
personajelor. Soluţia lui Rebreanu este aceea că Ion se va căsători cu o fată bogată, Ana, deşi
nu o iubeşte, Florica se va mărita cu George pentru că are pământ, iar Laura, fiica învăţătorului
Herdelea, îl va lua pe Pintea nu din dragoste, ci pentru că nu cere zestre. Personajul central al
cărţii, Ion al Glanetaşului, este reprezentativ pentru colectivitatea umană din care face parte,
prin mentalitatea clasei ţărăneşti şi a vremurilor cu care se identifică.
Incipitul cuprinde descrierea drumului spre satul Pripas, la care se ajunge prin "şoseaua
ce vine de la Cârlibaba, întovărăşind Someşul" până la Cluj, din care se desprinde "un drum alb
mai sus de Armadia [...], apoi coteşte brusc pe sub Râpile Dracului, ca să dea buzna în Pripasul
pitit într-o scrântitură de coline". La intrarea în sat, "te întâmpină [...] o cruce strâmbă pe care e
răstignit un Hristos cu faţa spălată de ploi şi cu o cununiţă de flori veştede agăţată de picioare".
Imaginea este reluată simbolic nu numai în finalul romanului, ci şi în desfăşurarea acţiunii, în
scena licitaţiei la care se vindeau mobilele învăţătorului, sugerând destinul tragic al lui Ion şi al
Anei, precum şi viaţa tensionată şi necazurile celorlalte personaje: Titu, Zaharia Herdelea, loan
Belciug, Vasile Baciu, George Bulbuc.
Ca în orice roman, în "Ion" există mai multe planuri de acţiune care se întrepătrund şi
se determină reciproc şi la care participă numeroase personaje, puternic individualizate şi
solid construite .
Acţiunea romanului începe cu fixarea timpului şi a spaţiului în care vor avea loc
evenimentele, într-o zi de duminică, în satul Pripas, când toţi locuitorii se află adunaţi la hora
tradiţională, în curtea Todosiei,văduva lui Maxim Oprea. Nu lipsesc nici fruntaşii satului,
învăţătorul Herdelea cu familia lui, preotul Ioan Belciug şi "bocotanii" care cinstesc cu prezenţa
lor sărbătoarea. Hora este o pagină etnografică memorabilă prin jocul tradiţional, vigoarea
flăcăilor şi candoarea fetelor, prin lăuta ţiganilor care compun imaginea unui ritm impetuos:
"De tropotele jucătorilor se hurducă pământul. Zecile de perechi bat someşana cu atâta pasiune,
că potcoavele flăcăilor scapără scântei, poalele fetelor se bolbocesc, iar colbul de pe jos se
învâltoreşte, se aşază în straturi groase pe feţele brăzdate de sudoare, luminate de oboseală şi de
mulţumire". Lui Ion îi place Florica, dar Ana are pământ, aşa că el îi face curte acesteia, spre
disperarea lui Vasile Baciu, tatăl Anei, care se ceartă cu Ion şi-1 face de râsul satului,
spunându-i "sărăntoc". Alexandru Glanetaşu, tatăl lui Ion, risipise zestrea Zenobiei, care
avusese avere când se măritase cu el, însă acum nu mai aveau decât un petec de ţarină. Vasile
Baciu, om vrednic al satului, se însurase tot pentru avere cu mama Anei, dar fiind harnic
sporise averea şi se gândea să-i asigure fetei o zestre atunci când se va mărita.
Ion, flăcău harnic şi mândru, dar sărac, o necinsteşte pe Ana şi îl obligă astfel pe Vasile Baciu
să i-o dea de nevastă împreună cu o parte din pământuri, dispută patronată de preotul Belciug.
Obţinând avere, Ion dobândeşte situaţie socială, demnitate umană şi satisfacerea propriului
orgoliu. Odată însurat, Ion se poartă violent cu Ana, este indiferent cu fiul său, care înseamnă
pentru el numai garanţia posesiei pământului.
In celălalt plan narativ, familia învăţătorului Herdelea are necazurile sale. Herdelea
îşi zidise casa pe lotul ce aparţinea bisericii, cu învoirea preotului Belciug. Relaţiile
învăţătorului cu preotul se degradează cu timpul, de aceea Herdelea se teme că ar putea pierde
toată agoniseala şi i-ar rămâne familia pe drumuri. Preotul Belciug, rămas văduv încă din
primul an, are o personalitate puternică, este cel mai respectat şi temut om din sat, având o
autoritate totală asupra întregii colectivităţi.
In sat, domină mentalitatea că oamenii sunt respectaţi dacă au oarecare agoniseală, fapt ce face
ca relaţiile sociale să fie tensionate între "sărăntoci" şi "bocotani", între chibzuinţa rosturilor şi
nechibzuinţa patimilor, ceea ce face să se dea în permanenţă o luptă aprigă pentru existenţă.
Destinele personajelor sunt determinate de această mentalitate, de faptul că familiile nu se
întemeiază pe sentimente, ci pe interese economice: "în societatea ţărănească, femeia reprezintă
două braţe de lucru, o zestre şi o producătoare de copii. Odată criza erotică trecută, ea încetează
de a mai însemna ceva pentru feminitate. Soarta Anei e mai rea, dar deosebită cu mult de a
oricărei femei, nu" (G.Călinescu). Bătută de tată şi de soţ, Ana, rămasă fără sprijin moral,
dezorientată şi respinsă de toţi, se spânzură. Florica, părăsită de Ion, se căsătoreşte cu George şi
se bucură de norocul pe care îl are, deşi îl iubea tot pe Ion.
Căsătorit cu Ana şi aşezat la casa Iui, Ion, din cauza firii Iui pătimaşe, nu se poate mulţumi cu
averea pe care o dobândise şi râvneşte la Florica. Sfârşitul lui Ion este năprasnic, fiind omorât
de George Bulbuc, care-l prinde iubindu-se cu nevasta lui. Aşadar, Rebreanu propune pentru
sfârşitul pătimaşului Ion o crimă pasională.
Finalul romanului surprinde satul adunat la sărbătoarea sfinţirii noii biserici, descrie
drumul care iese din satul Pripas, viaţa urmându-şi cursul firesc: "Pripasul de-abia îşi mai arăta
câteva case. Doar turnul bisericii noi, strălucitor, se înălţa ca un cap biruitor. [...] Apoi şoseaua
coteşte, apoi se îndoaie, apoi se întinde iar dreaptă ca o panglică cenuşie în amurgul răcoros.
[...] Satul a rămas înapoi acelaşi, parcă nimic nu s-ar fi schimbat. Câţiva oameni s-au stins, alţii
le-au luat locul. [...] Drumul trece prin Jidoviţa, pe podul de lemn, acoperit, de peste Someş, şi
pe urmă se pierde în şoseaua cea mare şi fără început...".
Intr-o altă perspectivă, satul este ilustrat în relaţiile cu regimul administrativ şi politic
austro-ungar. Realităţile social-concrete ale raporturilor dintre instituţii şi oameni sunt
prezentate obiectiv de Rebreanu, prin fapte, prin situaţiile în care eroii romanului se găsesc în
conflict cu autorităţile. Cei mai afectaţi sunt intelectualii, deoarece slujbaşii şi autorităţile
înăbuşă cu orice prilej conştiinţa asupririi naţionale care se manifestă cu predilecţie la această
clasă socială. Avocatul Victor Grofşoru militează pentru emanciparea socială şi naţională pe căi
legale; profesorul Spătaru este un extremist, pe când Titu Herdelea, cu aer de poet, este un
entuziast.
Liviu Rebreanu îşi lasă personajele să acţioneze liber, să-şi dezvăluie firea, să izbucnească în
tensiuni dramatice, să-şi manifeste modul de a gândi şi de a se exprima.
Limbajul artistic al Iui Liviu Rebreanu se individualizează prin respectul pentru adevăr,
de unde reiese obiectivarea şi realismul romanului, precum şi prin precizia termenilor,
acurateţea şi concizia exprimării, de unde rezultă sobrietatea stilului.
Stilul este anticalofil (împotriva scrisului frumos), lipsit de imagini artistice, întrucât crezul
prozatorului era că "strălucirile artistice, cel puţin în opere de creaţie, se fac mai totdeauna în
detrimentul preciziei şi al mişcării de viaţă [...], e mult mai uşor a scrie frumos, decât a
exprima exact."
G. Călinescu, afirma că "Ion" este "un poem epic, [...] o capodoperă de măreţie liniştită".

Caracterizarea personajului:

Personajul realist Ion este unul de referinţă în literatura română, concentrând tragica
istorie a ţăranului ardelean din primele decenii ale secolului al XX-lea. După aprecierea lui
Eugen Lovinescu, "Ion este expresia instinctului de stăpânire a pământului, în slujba căruia
pune o inteligenţă ascuţită, o cazuistică strânsă, o viclenie procedurală şi, cu deosebire, o voinţă
imensă", spre deosebire de G. Călinescu - "lăcomia lui de zestre e centrul lumii şi el cere cu
inocenţă sfaturi dovedind o ingratitudine calmă... Nu din inteligenţă a ieşit ideea seducerii, ci
din viclenia instinctuală, caracteristică oricărei fiinţe reduse."
Trăsăturile morale ale personajului reies indirect, din faptele, gândurile şi atitudinile Iui,
precum şi din relaţiilecu celelalte personaje. Încă de la începutul romanului, la hora satului se
evidenţiază între jucători feciorul Iui Alexandru Pop Glanetaşu, Ion, urmărind-o pe Ana cu o
privire stranie, "parcă nedumerire şi un vicleşug neprefăcut", apoi o vede pe Florica "mai
frumoasă ca oricând [...], fata văduvei lui Maxim Oprea." Deşi îi era dragă Florica, Ion e
conştient că "Ana avea locuri şi case şi vite multe."
Conflictul interior care va marca destinul flăcăului este vizibil încă de la începutul
romanului. "Iute şi harnic ca mă-sa", chipeş, voinic, dar sărac, Ion simte dureros prăpastia
dintre el şi "bocotanii" satului asemenea lui Vasile Baciu. Când acesta îi zice "fleandură,
sărăntoc, hoţ şi tâlhar", Ion, se simte biciuit, nu suportă ocara şi reacţionează violent. De la
început, Ion este sfâşiat de două forţe, glasul pământului şi glasul iubirii, căzând victimă
acestor două patimi.
Patima pentru pământ îl macină pentru că "pământul îi era drag ca ochii din cap". Fiind
dominat de dorinţa de a fi respectat în sat, stăpânit de o voinţă impetuoasă, un temperament
controlat de instincte primare, hotărât şi perseverent în atingerea scopului, dar şi viclean, Ion îşi
urzeşte cu meticulozitate şi pricepere planul seducerii Anei. Aşadar, setea pentru pământ este
trăsătura dominantă a personalităţii sale, făcând din el un personaj memorabil prin aceea că
întreaga sa energie este canalizată spre atingerea scopului de a avea pământ: "glasul pământului
pătrundea năvalnic în sufletul flăcăului ca o chemare, copleşindu-1." Altă dată, Ion exclamă
împătimit: "cât pământ, Doamne!."
După ce planul îi reuşeşte datorită "inteligenţei ascuţite, vicleniei procedurale şi mai
ales voinţei imense"(Lovinescu), Ion, într-un gest de adorare, săruta pământul, iar faţa "îi
zâmbea cu o plăcere nesfârşită". Este a doua ipostază a lui Ion, când se vede "mare şi puternic
ca un uriaş din basme care a biruit în lupte grele o ceată de balauri îngrozitori".
Pământul înseamnă pentru Ion demnitate, simbol al posesiunii, cu care se află într-o
relație ontologică, asupra căruia îşi exercită energia, vigoarea, hărnicia şi priceperea. După ce o
lasă însărcinată pe Ana, atitudinea lui Ion e rece, distantă, cinică, refuză să discute cu ea şi-i
spune că va vorbi numai cu taică-său. Când tratează problema zestrei cu Vasile Baciu, Ion este
"semeţ şi cu nasul în vânt", sfidător, conştient că deţine controlul absolut asupra situaţiei şi că-l
poate sili să-i dea pământul la care atâta râvnise. Când a luat-o pe Ana, Ion s-a însurat, de fapt,
cu pământurile ei, nevasta devenind o povară jalnică şi incomodă. Capitolul "Nunta" îl
surprinde pe Ion între cele două glasuri, devenite voci interioare, mai întâi "ce-ar fi oare dacă
aş lua pe Florica şi am fugi amândoi în lume să scap de urâţenia asta", ca apoi, în clipa imediat
următoare, să gândească în sine cu dispreţ "şi să rămân tot calic, pentru o muiere...".
 Trăirile lui Ion în lupta dusă pentru a intra în stăpânirea pământurilor lui Vasile Baciu
sunt cele mai diverse: de la brutalitate, violenţă, la prefăcătorie şi încântare. Călinescu afirma că
"în planul creaţiei Ion este o brută. A batjocorit o fată, i-a luat averea, a împins-o la
spânzurătoare şi a rămas în cele din urmă cu pământ", ceea ce sugerează faptul că Ion este
vinovat de propriul lui destin. Vinovată este şi societatea care determină o opoziţie între săraci
şi bogaţi prin natura relaţiilor dintre oameni. Însuşindu-şi pământul pe căi necinstite, Ion nu
putea să supravieţuiască, sfârşitul Iui fiind perfect motivat moral şi estetic.
Odată satisfăcută patima pentru pământ, celălalt glas ce mistuie sufletul lui Ion, iubirea
pătimaşă pentru Florica, duce fără dubiu la destinul tragic al eroului. Ion este omorât de
George, care îi prinde pe cei doi în flagrant, fiind apoi arestat, iar Florica rămâne singură şi de
ruşinea satului. Astfel, personajul este drastic pedepsit de autor, întrucât el se face vinovat de
dezintegrare morală, răspunzător de viaţa Anei şi a copilului lor, tulburând liniştea unui cămin,
liniştea unei întregi colectivităţi. După dramele consumate, viaţa satului îşi reia cursul normal,
finalul romanului ilustrând sărbătoarea sfinţirii noii biserici, la care este adunat tot satul, iar
drumul dinspre Pripas, constituent al imaginarului, închide universul romanesc, izolând o lume,
sugerând faptul că totul reintră în obişnuit.