MĂSURĂRI ELECTRICE ŞI ELECTRONICE 1

2.1. ESTIMAREA ERORILOR DE MĂSURARE

2.1.1. Definirea erorii de măsurare. Surse de erori
În orice măsurare, oricât de corect ar fi executată, valoarea măsurată Xm diferă de
valoarea reală (adevărată) X a mărimii de măsurat.
Diferenţa dintre valoarea măsurată şi cea reală: X  X m  X se numeşte eroare
absolută de măsurare. Această eroare este inevitabilă din cauze multiple. Siguranţa rezultatului
obţinut din măsurări este direct proporţional cu numărul de măsurări efectuate asupra aceleaşi
mărimi fizice. Rezultatul măsurării trebuie să fie însoţit de o apreciere a erorii cu care este
creditată măsurarea respectivă. Determinarea erorilor care afectează rezultatul măsurării este,
prin urmare, o etapă importantă a prelucrării rezultatelor şi trebuie să fie fundamentată ştiinţific.
Pentru ca rezultatul măsurării să corespundă ca siguranţă a valorii trebuie ca
experimentatorul să respecte următoarele reguli:
- înainte de începerea măsurării să aleagă metodele, mijloacele şi condiţiile de măsurare
adecvate pentru un preţ minim al procesului de măsurare;
- să poată aprecia, cât mai uşor şi corect posibil, incertitudinea totală, ţinând seama de
principalele surse de erori, confirmând sau infirmând precizia estimată
- exprimarea rezultatelor măsurării să fie adecvată beneficiarului acesteia, care decide dacă
este corespunzător sau nu cerinţelor sale, deci dacă procesul de măsurare în ansamblu a
fost corect sau trebuie reluat.

Fig. [Link] şi procesul de măsurare

Având în vedere interacţiunile din procesul de măsurare (fig. 2.1), distingem

următoarele surse de erori:
 modelul considerat pentru obiectul supus măsurării, datorită simplificărilor şi idealizărilor
unora din proprietăţile sale,
 interacţiunea obiect - MEM datorită acţiunii perturbatoare pe care o exercită mijlocul
electric de măsurare asupra obiectului supus măsurării. O perturbare a obiectului supus
măsurării se produce la orice măsurare. În principiu, la scara macroscopică, orice măsurare
poate fi făcută neperturbatoare, prin creşterea “fineţii” aparatului de măsurat. La scară
microscopică (scara fenomenelor atomice), măsurarea are o limită naturală, impusă de legile
fizicii. Astfel, principiul lui Heiselberg afirmă că poziţia x şi impulsul p al unei particule pot
fi cunoscute cu incertitudini x şi delta p al căror produs este dat de relaţia:
x  p = h; h = 6,6210-34 Js - constanta lui Plank.
 mijlocul electric de măsurare - prin erorile instrumentale dependente de concepţia şi
construcţia aparatului. În condiţii obişnuite de utilizare a aparatului de măsurare, limitele
erorilor instrumentale sunt cunoscute din documentaţia tehnică. De aceea, ele sunt cele ale
căror evaluare este cea mai uşoară pentru utilizator.
 influenţe exterioare - prin erorile de influenţă datorate în principal factorilor de mediu
(temperatură, umiditate, radiaţii, şocuri etc.) dar şi a altor factori: condiţii de alimentare
27
2.1.2. Clasificarea erorilor de măsurare
Repetând măsurarea unei mărimi în condiţii practic identice se constată că nu se obţine
totdeauna acelaşi rezultat.
Repetarea măsurării pune în evidenţă o eroare de măsurare care variază întâmplător,
imprevizibil în ambele sensuri. De asemenea, trebuie admis că apare şi o eroare neschimbată de
la o măsurare la alta, pe care repetarea măsurării nu o pune în evidenţă.
Clasificarea erorilor de măsură se poate face după mai multe criterii: după evoluţia lor în
timp, după sursa generatoare, după modul de manifestare, după legătura cu mărimea fizică.
a) După evoluţia lor în timp erorile sunt:
 dinamice: erori care se produc la măsurarea în regim dinamic a mărimilor variabile în timp
şi depind atât de caracteristicile mijlocului de măsurat, de metodele aplicate cât şi de natura
variaţiei mărimii de măsurat;
 statice: erori care rezultă la măsurarea în regim staţionar, constant al mărimii de măsurat,
b) După legătura cu mărimea fizică eroarea poate fi:
 absolută: diferenţa dintre valoarea măsurată şi valoarea mărimii măsurate definită la
început:
X = X — Xe (2.1)
Eroarea absolută are aceiaşi dimensiune fizică cu mărimea măsurată şi se exprimă în
aceleaşi unităţi de măsură. Eroarea absolută luată cu semn schimbat se numeşte corecţie.
 relativă: este un raportul dintre eroarea absolută şi valoarea adevărată sau cea de referinţă:
X X
r   (2.2)
Xe X
Se exprimă adimensional, ca un număr, în procente sau p.p.m (parts per million).
 raportată: raportul dintre eroarea absolută şi o valoare convenţională, Xc exprimă în acelaşi
mod ca şi eroarea relativă dar semnificaţia este diferită.
X
r  (2.3)
Xc
c) După modul de manifestare eroarea poate fi:
 sistematică: diferenţa dintre valoarea medie a unui număr infinit de măsurări şi valoarea
adevărată a mărimii. Cauzele acestor erori pot fi cunoscute sau necunoscute. Erorile
sistematice determinabile se elimină prin corecţii. Ele se estimează în funcţie de
caracteristicile metrologice ale mijloacelor de măsurat utilizate şi de contribuţia tuturor
factorilor ce intervin în procesul de măsurare. Prin generalizarea tuturor mărimilor ce pot
influenţa rezultatul măsurării ca mărimi de influenţă, atunci erorile sistematice sunt
constante pe toată durata repetării măsurării;
 aleatoare: diferenţa dintre media valorilor măsurate pentru un număr finit de măsurări şi
media valorilor măsurate pentru un număr inifinit (foarte mare) de măsurări. Ea nu poate fi
eliminată prin corecţie ci doar estimată ca limită ce nu poate fi depăşită cu o anumită
probabilitate. Mărimile de influenţă variază în acest caz rapid, luând valori diferite,
nedeterminabile cu precizie, pe durata repetării măsurărilor;
 grosolană (greşeală): apare prin alegerea greşită a metodei şî/sau mijloacelor de măsurat,
neatenţiei în timpul măsurării, calculelor greşite, aparat defect etc. Estimarea erorilor se
poate face numai după ce valorile greşite au fost eliminate din şirul de date.
Dacă se repetă măsurarea atât pentru un număr foarte mare de măsurări (n ) cât şi
pentru un număr mic de măsurări se obţin două şiruri distincte de valori măsurate şi de aceea

28
dacă se reprezintă grafic frecvenţele de apariţie a valorii măsurate în funcţie de valorile
măsurate se obţin (fig. 2.2) două curbe care diferă între ele.
Clasificarea prezentată se bazează pe modul de manifestare al erorilor la repetarea unei
măsurări.

Fig. 2.2. Definirea erorilor de măsurare

Să încercăm să pătrundem puţin în mecanismul producerii acestor erori. Putem

presupune, fără a restrânge generalitatea fenomenelor, că orice eroare de măsurare este generată
de modificarea unei mărimi de influenţă. Acele mărimi de influenţă care fluctuează relativ
rapid, luând în timpul unor mărimi repetate valori întâmplătoare, dau naştere erorilor aleatoare.
Dimpotrivă, mărimile de influenţă care variază relativ lent (sau sunt constante), păstrând în
timpul unor mărimi repetate aceleaşi valori, dau naştere erorilor sistematice. De aici rezultă, în
primul rând, că nu există o deosebire esenţială între cele două categorii de erori; ele pot fi
atribuite deseori unor cauze similare, dar cu viteze de variaţie în timp diferite. În al doilea rând,
departajarea lor depinde de durata totală a măsurărilor repetate; dacă o măsurare se repetă la
intervale de timp mai mari, o eroare sistematică devine eroare aleatoare.
Pentru scopuri practice este util ca erorile aleatoare şi erorile sistematice să fie tratate
distinct.
Eroarea aleatoare poate fi evaluată prin repetarea măsurării, pe când aprecierea erorii
sistematice necesită informaţii suplimentare despre procesul de măsurare concret.
d) După sursa generatoare erorile pot fi:
 de model: sunt datorate fenomenului supus măsurării şi provin din simplificarea sau
idealizarea sistemului fizic asupra căruia se efectuează măsurarea, neglijându-se unele
proprietăţi sau mărimi fizice caracteristice acestuia;
 de influenţă: sunt o consecinţă a acţiunii mediului în care se efectuează măsurările, prin
intermediul factorilor caracteristici sau a câmpurilor electromagnetice perturbatoare asupra
fenomenului investigat, asupra mijloacelor de măsurat şi asupra circuitelor de interfaţă;
 de interacţiune: sunt cauzate de acţiuni diverse ale mijlocului de măsurat asupra
fenomenului supus măsurării şi de experimentator asupra mijlocului de măsurat;
 instrumentale: reprezintă erorile proprii ale mijlocului de măsurat fiind cuprinse, de regulă,
în limite cunoscute în funcţie de modul concret de definire a preciziei fiecărui mijloc de
măsurat în parte şi de erorile suplimentare datorate factorilor de inf1uenţă.

29
2.1.3. Estimarea erorilor aleatoare
Rezultatele individuale ale măsurărilor repetate au valori întâmplătoare, distribuite după
o anumită lege în jurul valorii medii. Oricare ar fi legea de distribuţie, practica arată că se pot
admite următoarele două propoziţii:
a) Media aritmetică a celor n rezultate individuale:
n

X i
X  i 1
(2.4)
n
este cea mai bună aproximare a valorii adevărate x a mărimii.
b) Abaterea standard:
( X 1   ) 2  ( X 2   ) 2  ..  ( X n   ) 2
  lim (2.5)
n n
este o măsură a dispersiei rezultatelor în jurul mediei, adică a erorilor aleatoare.
Aprecieri cantitative se pot face numai dacă se admite o anumită lege de distribuţie a
erorilor.
Distribuţia normală (Gauss) prezintă o deosebită importanţă în ştiinţa măsurării. Se
disting două situaţii în care se poate aplica această distribuţie:
 la efectuarea unor măsurători, riguros în aceleaşi condiţii experimentale, aceleeaşi mărimi
fizice X.
 la efectuarea unor măsurători pentru determinarea unei caracteristici a unei populaţii.
Pentru distribuţia normală (Gauss), densitatea de probabilitate de repartiţie a rezultatelor
unui şir de măsurători este:
( x  ) 2

1 22
Y e (2.6)
 2
unde:
y este densitatea de probabilitate;
x - mărimea măsurată;  - valoarea medie;
 - eroarea medie pătratică

Fig. 2.3. Curba repartiţiei normale Gauss

30
 Legea normală de distribuţie redă proprietatea de simetrie a erorilor aleatoare (erorile
aleatoare de semne diferite se întâlnesc cu aceeaşi probabilitate) şi proprietatea de concentrare
(erorile aleatoare mici în valoare absolută apar mai frecvent decât cele mari).
Probabilitatea ca variabile aleatoare X să se afle într-un interval X1, X2 este:
X2
P(X1  X  X 2 )   YdX (2.7)
X1

unde Y are expresia din relaţia (1.67) iar probabilitatea ca eroarea absolută  X să fie cuprinsă
în intervalul  este :
( X ) 2
1  
P(  X  )  22 d (X )
e (2.8)
 2 

Dacă se face schimbarea de variabilă X=z (z fiind variabila normată), relaţia ia

forma:
2
q  z
P ( q  z  q )   e 2 dz  2 Φ(z) (2.9)
q

unde: (z) este funcţia integrală a lui Laplace.

În tabelul 2.1. se dau câteva valori uzuale ale funcţiei (z). Se poate observa plafonarea
acestei funcţii pentru z  3.

Tabelul 2.1.
q=z 2/3 1 2 3 4
(z) 0,249 0,3413 0,4772 0,4896 0,4999
N(%) 50 68,3 95,5 99,73 99,98

Probabilitatea ca z să ia valori în intervalul  q exprimată în procente (înmulţită cu

100), adică:
N (%)  P(q  z  q)  100  2( z )  100 (2.10)
se numeşte nivel de încredere. Probabilitatea ca eroarea unei măsurări să ia valori în afara
intervalului   3 este foarte mică de numai 0,27%. Deci 99,73% din măsurările repetate vor
da rezultate grupate în intervalul  3 faţă de valoarea medie. De aceea, valoarea 3 poate fi
considerată ca eroare limită.
Probabilitatea ca eroarea de măsurare să fie în limitele 2 este de 95,45%, deci valorile
2 pot fi considerate ca limite rezonabile ale erorilor aleatoare.
Probabilitatea ca erorile individuale să fie în limitele  este de 68,27%. Aplicarea
practică a acestor relaţii necesită un număr foarte mare de măsurători.
În practică, pentru un număr mic de măsurători se utilizează estimatori ai indicatorilor 
şi  .
- media  se aproximează prin media aritmetică:
X 1  X 2  ..  X n
X  (2.11)
n
- eroarea medie practică se aproximează prin eroarea medie pătratică a unei măsurători:
n
2
 (X k  X)
k 1
s (2.12)
n 1

31
 Valorile X şi s, fiind estimări, bazate pe un număr relativ mic de măsurări, nu se bucură
de proprietăţile enunţate mai sus pentru  şi  şi determinarea intervalelor de încredere cu
ajutorul coeficienţilor q nu mai este posibilă.
Pentru construirea acestor intervale de încredere corespunzătoare nivelelor de încredere
dorite, se foloseşte parametrul t al distribuţiei Student valabilă şi pentru un număr mai mic de
măsurări. Acest t depinde de n iar limitele intervalului de încredere devin  ts. Pentru acelaşi
nivel de încredere t este mai mare decât q din distribuţia Gauss cu cât numărul de măsurări este
mai mic.
În tabelul 2.2 se dau câteva valori ale lui t în funcţie de nivelul de încredere N(%) admis
şi de numărul de măsurători n.

Tabelul 2.2

n 4 5 6 7 8 9 10 20 50 100
N(%)
68,3 1,2 1,14 1,11 1,09 1,08 1,07 1,06 1,03 1,01 1
95.5 3,31 2,87 2,65 2,52 2,38 2,38 2,33 2,20 2,01 2
99,7 9,22 6,62 5,11 4,90 4,53 4,28 4,09 3,64 3,16 3,03

Se observă că pentru un număr mic de măsurători valoarea parametrului t este mai mare,
ceea ce înseamnă că la acelaşi nivel de încredere intervalul de încredere se lărgeşte dacă n
scade. Pentru n > 200 corespondenţa dintre q şi t devine identică cu cea de la distribuţia
normală.
In practică, nivelul de încredere se alege după criteriul importanţei rezultatului. Astfel,
în cazul măsurărilor curente se poate alege un nivel de încredere de 0,9 sau 0,95, iar la
măsurările de mare importanţă se poate lua 0,99.
În concluzie, prelucrarea rezultatelor unui şir de măsurări, pentru determinarea
incertitudinii aleatoare, reclamă un număr relativ mare de măsurări şi calcule laborioase, dacă
se urmăreşte o reducere însemnată a acestei incertitudini. În aparatura electronică modernă se
aplică tot mai frecvent tehnici de prelucrare automată a rezultatelor, repetarea măsurărilor şi
calculele parametrilor prezentaţi mai sus fiind automatizate.
Ca un ultim comentariu la problema incertitudinilor aleatoare, trebuie subliniat că în
multe măsurări uzuale ele se neglijează în comparaţie cu incertitudinea sistematică. Dacă
diferenţa dintre două măsurări este sensibil mai mică decât incertitudinea sistematică estimată,
efectul erorilor aleatoare poate fi ignorat.

2.1.4. Estimarea erorilor sistematice

Erorile sistematice sunt produse de factori perturbatori care au o acţiune permanentă în
timpul măsurării. Ele sunt caracteristice pentru un anumit mijloc de măsurare, pentru o anumită
metodă de măsurare sau pentru anumite condiţii de măsurare şi prin definiţie, sunt neestimabile
prin experimentul în sine. Pentru a evalua erorile sistematice sunt necesare informaţii din afara
experimentului considerat: rezultatele altor măsurători; date suplimentare privind aparatura
folosită, metode, condiţiile măsurării etc.
Exemple de erori sistematice: a)strâmbarea acului indicator - conduce la apariţia unei
erori sistematice constante (pozitivă sau negativă); b) trasarea incorectă a unei scări gradate -
conduce la apariţia unei erori sistematice progresive (crescătoare sau descrescătoare); c) dacă la
un aparat cu scară circulară, pe care acul indicator parcurge mai multe ture în timpul măsurării
(cronometru, tahometru, etc.), cadranul este montat excentric faţă de axul acului indicator, se
produce o eroare sistematică periodică.
Deci este necesar să facem distincţie între erorile sistematice cunoscute, pe care le
putem elimina prin aplicarea imediată a unei corecţii potrivite şi erori sistematice necunoscute,
pe care le putem doar evalua.

32
 O eroare sistematică identificată, determinată şi adăugată cu semn schimbat la rezultatul
măsurării nu mai contribuie la incertitudinea sistematică a acestuia.
Deci discutarea acestor erori sistematice va fi făcută odată cu examinarea metodelor de
măsurare, a mijloacelor de măsurare şi a condiţiilor de etalonare.
În acest capitol prezintă interes erorile sistematice nedeterminate (neidentificate), deci
cele care nu sunt cunoscute ci doar estimate. Singura cale a evaluării este cea analitică, prin
aprecierea incertitudinilor sistematice pe care le poate introduce fiecare sursă posibilă de erori.
Analiza poate fi condusă luând în considerare sursele de erori discutate anterior şi
anume: obiectul supus măsurării, aparatul de măsurat, interacţiunea obiect - aparat, influenţele
exterioare.
Pentru fiecare sursă posibilă, incertitudinea sistematică introdusă trebuie estimată ţinând
cont de condiţiile concrete ale experimentului.
Este necesar să se cunoască toţi parametrii obiectului supus măsurării, care pot influenţa
măsurarea (de exemplu frecvenţa şi forma tensiunii alternative, stabilitatea ei în timp, etc.)
Estimarea incertitudinii sistematice a aparatului de măsurat se face luând ca bază eroarea
tolerată a acestuia, conform documentaţiei sale tehnice. Interacţiunea aparat - obiect se
analizează pe schema concretă a circuitului de măsurare, ai cărui parametri trebuie precis
cunoscuţi. Evaluarea influenţelor exterioare este cea mai dificilă, necesitând consideraţii
teoretice judicios aplicate.
Estimarea tuturor acestor incertitudini reclamă o bună cunoaştere a tehnicilor de
măsurare specifice, o analiză teoretică a fenomenelor care intervin şi o experienţă temeinică a
aparatului.
Atât timp cât eroarea sistematică nedeterminată este doar apreciată, prin estimarea unui
interval probabil în care se situează, ea poate fi privită ca realizare a unui eveniment a cărui
probabilitate este repartizată după o anumită lege. În această situaţie eroarea sistematică poate fi
caracterizată prin indicatori probabilistici, ca şi eroarea aleatoare (cu dificultatea că aceşti
indicatori nu pot fi determinaţi prin repetarea măsurătorii).
Modul uzual de caracterizare a erorilor sistematice este prin estimarea limitelor  a
între care se apreciază că este situată valoarea erori sistematice.
Întrucât în interiorul acestor limite eroarea poate lua orice limite valoare, se poate
considera echiprobabilă între  a (distribuţiei rectangulară a probabilităţii erorii sistematice).
Eroarea medie pătratică, în cazul acestei distribuţii rectangulare este:
a
 (2.13)
3
În cazul mai multor surse de erori sistematice, se estimează contribuţia acestora,
atribuindu-se fiecăreia o eroare medie pătratică i (i = 1,2...m,) m fiind numărul surselor de
erori sistematice luate în considerare. Se pune problema estimării efectului global al acestor
erori componente.
Conform teoriei probabilităţilor, eroarea medie pătratică totală, datorată unor erori
componente independente între ele, se obţine prin însumarea pătratică.
m
2
t    i  2  rij i  j (2.14)
i 1 i , j1
i j

unde: rij - coeficient de corelaţie dintre variabilele caracterizate prin parametri i, j (rij =  1
 variabilele corelate total între ele).
În practică, o mare parte din erorile sistematice nedeterminate provin din surse între care
nu există practic corelaţie. Exemple de surse de incertitudini parţiale fără corelaţie între ele:
incertitudinea etalonului de referinţă, incertitudinea aparatului de comparaţie, temperatura
ambiantă, alţi factori de mediu, erori de metodă, erori de operator.
În general, se poate scrie, independent de legile de repartiţie ale variabilelor:
33
  t   12   22  ...   m2 (2.15)
Dacă din cele m variabile numai variabilele 1 şi 2 sunt corelate între ele, cu r12 = 1,
celelalte variabile fiind practic necorelate între ele, relaţia devine:

 t  ( 1   2 ) 2   22  ...   m2 (2.16)
În practică, asemenea cazuri apar atunci când aceeaşi mărime de influenţă acţionează
asupra a două surse de erori distincte.
De exemplu, la etalonarea în curent continuu a unui wattmetru, dacă şi tensiunea şi
curentul sunt măsurate cu acelaşi voltmetru digital, cele două erori componente vor fi puternic
corelate între ele.

2.1.5. Erori grosolane

Prin eroare grosolană se înţelege o eroare ce depăşeşte considerabil erorile probabile,
specifice unui proces de măsurare.
Dacă se fac măsurări separate, valoarea afectată de o eroare grosolană se detaşează din
repartiţia statistică a şirului. De exemplu dacă într-un şir de rezultate, caracterizat prin eroarea
medie pătratică , o valoare diferă cu peste 3 de valoarea medie, este vorba - cu o
probabilitate foarte mare - de o eroare grosolană şi valoarea respectivă trebuie exclusă.
În realitate în cazurile practice în care numărul măsurătorilor nu este foarte mare,
valoarea lui  nu este cunoscută (este doar estimată prin s) deci criteriul devine inoperant.
Pentru cazul legii de repartiţie normale, unul din criteriile uzuale de indentificare a
erorilor grosolane este criteriul Grubbs-Smirnov.
Se ordonează şirul de rezultate x1...xn în ordine crescătoare şi se suspectează valoarea
cea mai mare xn. Se calculează raportul :
Xn  X
 (2.17)
s
şi se compară cu valoarea n, din tabelul 2.3 corespunzătoare numărului n de valori ale şirului
şi riscului  ales (de obicei 0.05 sau 0.01).
Dacă   n,, valoarea Xn trebuie exclusă din şirul de rezultate.
Dacă   n,, , ipoteza erorii grosolane nu se confirmă şi valoarea xn trebuie menţinută
în şir.
Dacă se suspectă valoarea X1 - cea mai mică din şir - metoda se aplică identic.
Valorile parametrului n,, sunt date în tabelul 2.3.

Tabelul 2.3.

n 0,01 0,05
3 1,115 1,153
5 1,749 1,672
7 2,097 1,938
9 2,323 2,110
10 2,410 2,176
15 2,705 2,409
20 2,884 2,557
30 3,103 2,745
40 3,240 2,886
50 3,336 2,956
100 3,600 3,207

34
2.1.6. Estimarea erorilor în măsurările electrice directe
La efectuarea unei măsurări cu un mijloc electric de măsurare trebuie să se estimeze
eroarea cu care se va obţine valoarea măsurată.
a) Eroarea limită de măsurare - x l reprezintă valoarea maximă posibilă pentru
eroarea instrumentală, garantându-se că pentru întreg intervalul de măsurare erorile de măsurare
sunt mai mici sau egale cu
Eroarea limită de măsurare se determină ca:
xl  xi  xv
unde:
xi - eroarea intrinsecă (eroarea limită de măsurare în condiţii de referinţă)
xv - eroarea suplimentară provocată de variaţia mărimilor de influenţă în afara
intervalelor de referinţă dar în interiorul intervalului de utilizare.
Ca exemplu, în fig.2.4 sunt prezentate pentru temperatură: valoarea de referinţă,
intervalul de referinţă, intervalul de utilizare, intervalul condiţiilor de transport şi depozitare,
stabilite de standarde in vigoare, pentru aparatele electronice din grupa 1.

Fig. 2.4. Intervalele de temperatura la aparate de măsurare electronice din grupa 1

1) La măsurarea cu aparate analogice.

Pentru estimarea erorii limită de măsurare a aparatelor analogice s-a introdus noţiunea
de clasă de precizie. Clasa de precizie reprezintă ansamblul mijloacelor electrice de măsurare a
căror precizie, calculată cu aceeaşi formulă, este caracterizată prin acelaşi număr (indice de
clasă) precum şi printr-un ansamblu de proprietăţi metrologice specificate prin norme
internaţionale sau standarde de stat.
Indicele de clasă poate lua următoarele valori: 0,0005; 0,001; 0,002; 0,005; 0,01; 0,02;
0,05; 0,1; 0,2; 0,5; 1; 1,5; 2,5.
Indicele clasei de precizie a aparatului este egal cu eroarea raportată tolerată limită
(exprimată în procente):
c   Rt (%) (2.18)
X max
 Rt (%)   100% (2.19)
Xc
Valoarea convenţională Xc poate fi:
35
 a) limita superioară a intervalului de măsurare Xlim la aparatele care au raportul la
extremitatea scării sau în afara ei şi limita superioară a intervalului de măsurare finită.
Exemple: ampermetru, voltmetru, wattmetru
b) valoarea nominală a mărimii de măsurat pentru aparatele destinate să măsoare în
jurul unei valori nominale a mărimii de măsurat.
Exemplu: frecvenţmetrele pentru măsurarea frecvenţei reţelei.
c) Suma modulelor limitelor de măsurare - la aparatele având reperul zero în interiorul
scării.
Observaţii:
1) Pentru aparatele din aceste categorii clasa de precizie este înscrisă pe cadranul lor printr-un
număr
2) Eroarea absolută limită este:
cX lim
( X )max   (2.20)
100
3) Valoarea reală X a mărimii de măsurat este cuprinsă în intervalul:
X m  ( X )max  X  X m  ( X )max (2.21)
- Eroarea relativă cu care se face măsurarea mărimii X1 < Xlim este:
X 1 ( X )max X
r   100  100   c lim (%) (2.22)
X1 X1 X1
În fig. 2.5 sunt prezentate erorile relative limită de măsurare pentru aparatele electrice
analogice de clase 1; 2; 5 considerându-se o creştere proporţională a erorilor relative spre valori
mici, deci o micşorare a preciziei şi de aceea se recomandă utilizarea acestor aparate numai
pentru valori cuprinse în a doua jumătate a intervalului de măsurare, precizia fiind păstrată între
indicele de clasă şi dublul lui.

Fig. 2.5. Erorile relative limită de măsurare la aparatele analogice

pentru câteva clase de exactitate

d) o valoare egală cu lungimea scării gradate Xc = L la aparatele cu scară neliniară sau

limita superioară a intervalului de măsurare infinită. Exemplu: fazmetre, ohmmetre.
Dacă raportarea se face la lungimea scării gradate, atunci sub cifra care indică clasa de
precizie există un semn suplimentar( ca în Tab.2.4)

36
 e) La o serie de aparate electrice de măsurare analogice (contoare, transformatoare de
măsură, rezistenţe decadice, etc.) eroarea absolută limită se determină în funcţie de valoarea
măsurată
cX
( X )max  (2.23)
100
În tabelul 2.4 se prezintă exemple de desemnare a clasei de precizie în cazurile
prezentate mai sus.
Tabelul 2.4. Simboluri pentru clase de precizie a aparatelor analogice
Modul de exprimare al erorii Eroare totală Simbolul clasei de exactitate
intriseci
Funcţie de valorarea R = 2%
măsurată
Funcţie de Xc = Xlim R = 0,5% 0,5
Funcţie de lungimea scării R = 1,5%
gradate

2) Măsurări efectuate cu punţi şi compensatoare

Eroarea absolută tolerată limită se calculează cu o sumă dintre eroarea intrinsecă xi şi
cea suplimentară xv
 x l  x i  x v (2.24)
Eroarea intrinsecă (mijlocul de măsurare fiind în condiţii de referinţă ) se calculează cu
c X lim
relaţia: xi   (  Xm ) (2.25)
100 k
unde: c- indicele clasei de preciziei
Xlim - limita intervalului de măsurare
k - constanta indicată de constructor (uzual k=10)
Xm - valoarea măsurată
Valorile de referinţă ale mărimilor de influenţă pentru punţi sunt: (tabel 2.5)
Tabel 2.5. Valori de referinţă ale mărimilor de influenţă la punţi şi compensatoare
Mărimea de Valoarea de Clasa de exactitate Variaţii admisibile ale erorii raportată
influenţă referinţă la Xi
Temperatura 0,001  0,002 0,2C
ambianta 20C 0,005  0,01 0,5C
0,02  10 1C
Umiditatea relativă 40 ... 60% 20%

Eroarea suplimentară X v - apare la variaţia între anumite limite a unui singur factor
de influenţă, ceilalţi menţinându-se la valorile de referinţă.
În normele metrologice se prezintă limitele domeniului nominal de utilizare şi variaţiile
admisibile ale erorii ( X )v pentru punţi.

Tabel 2.6. Valorile erorilor suplimentare la variaţia mărimilor de influenţă

Mărimea Clasa de exactitate Limitele domeniului Variaţii admisibile ale erorii raportată
de influenţă nominal de utilizare la Xi
Temperatura 0,001  0,002 2C
ambianta 0,005  0,01 5C 100%
0,02  10 10C
Umiditatea relativă 0,001  10 25  75 % 20%

37
Exemplu. Cu o punte Wheatstone cu clasa de precizie c = 0,05 având decade cu X lim  104  şi
a 1000
raport  se măsoară rezistenţa unui rezistor obţinându-se Xm = 1540,1  .
b 1000
Temperatura la locul măsurării este 24C. Să se calculeze: eroarea intrinsecă, eroarea
limită şi intervalul de incertitudine pentru rezultatul măsurării.
Din cartea tehnică k = 10 deci:
0,05 104
( X ) i   (  1540,1)  1,27
100 10
Deoarece temperatura de 24C este în afara domeniului de referinţă.
X v  100(%). X i  1,27
şi deci:
X i  2,54
Rezultatul măsurării cu intervalul de incertitudine calculat, va fi:
X  1540,1  2,54

3) Măsurări efectuate cu aparate numerice

În general eroarea absolută tolerată limită, în condiţii de referinţă ale mediului, este de
forma:
(X ) max   a (%) X lim  b(%) X m  1digit (2.26)
unde: a,b - numere pozitive exprimate în procente
Xlim - limita intervalului de măsurare
Xm - valoarea măsurată
 1 digit - incertitudinea cifrei ultimului rang zecimal al afişajului.
Unele firme constructoare utilizează relaţia:
( X )max   b(%) X m  n digiţi (2.27)
unde: b - număr pozitiv exprimat în procente
Xm - valoarea măsurată citită pe afişaj
n - incertitudinea afişajului numeric cumulată cu eroarea constantă independentă de
mărimea de măsurat

2.1.7. Estimarea erorilor totale pentru metodele de măsurare indirectă

Valoarea x a mărimii de măsurat este funcţia de mărimile x1 x2…xn măsurabile direct:
x = f(x1,x2…xn) (2.28)
încât se pune problema modului în care erorile măsurărilor directe asupra lui x1 x2…xn se
propagă asupra rezultatului obţinut prin calcul pentru mărimea x:
Metoda cea mai simplă de calcul este metoda diferenţialei logaritmice.
Se logaritmează relaţia (1.76):
ln x  ln f ( x1 , x 2 ,...x n ) (2.29)
şi se diferenţiază această relaţie:
f f f
dx1  dx 2  ..  dx n
dx df ( x1 , x 2 ,...x n ) x1 x 2 x n
  (2.30)
x f ( x1 , x 2 ,...x n ) f

38
 Înlocuind diferenţialele dx, dx1…dxn cu creşterile finite foarte mici x, x1 , x2 ,
…xn se obţine:
x 1  f f f 
  x1  x 2  ..  x n  (2.31)
x f  x1 x 2 x n 
deci:
f f f
x  x1  x 2  ..  x n (2.32)
x1 x 2 x n
Eroarea absolută maximă probabilă va fi:
n
f
( x )     x k (2.33)
k 1 x k

Exemple:
a) Eroarea maximă probabilă la măsurarea puterii electrice în c.c. cu ampermetru şi voltmetru
după relaţia: P = UI
rezultă (caz 3)
(P) mp  ( I U  U  I )
P U I
( ) mp  (  )
P U I
b) Eroarea maximă probabilă la măsurarea puterii electrice după relaţia:
P  RI 2
considerând:
R  100  0,1
I  2 A  0,01A
rezultă (caz 4):
R I
(P) mp   RI 2 ( 2 )
R I
P R I 0,2 0,01
( ) mp  (  2 )  ( 2 )100  1,2%
P R I 100 2

2.1.8. Noţiuni de prelucrare a rezultatelor experimentale

Rezultatele obţinute din măsurători constituie o mulţime dezordonată de valori. Pentru
interpretare , se preferă reprezentarea grafică sub formă de histogramă şi de poligon de
frecvenţe .
Indiferent de modalitatea de reprezentare grafică, domeniul de variaţie a rezultatelor se
împarte în intervale elementare de aceeaşi lungime denumite intervale de grupare.
Dacă într-un şir de măsurători se obţin valorile limită xmax şi xmin , lungimea intervalului
de grupare se determină cu relaţia:
x max  x min
d (2.34)
1  3,22 log n
Uzual, lungimea intervalului d se rotunjeşte la numărul întreg cel mai apropriat.

39
 Pentru reprezentarea grafică a rezultatelor experimentale se procedează astfel:
1. Se întocmeşte tabelul cu datele rezultate din măsurători.
2. Se ordonează crescător datele din tabel şi pe baza relaţiei se stabilesc intervalele de grupare.
3. Se determină numărul de date ni corespunzător fiecărui interval (frecvenţa absolută) şi se
calculează frecvenţa relativă
ni
fi  (2.35)
n
unde : n - numărul total de măsurători
4. Se construieşte histograma - diagramă formată din dreptunghiuri având baza egală cu
intervalul de grupare şi înălţimea proporţională cu frecvenţa absolută (sau relativă).

Fig. 2.6. Histograma şi poligonul frecvenţelor

2.2. INSTRUMENTE ELECTRICE DE MĂSURAT ANALOGICE

2.2.1. Introducere
Pentru percepţie cu organele sale de simţ (văz, auz) a mărimilor ce caracterizează
fenomenele electrice, omul a imaginat şi construit instrumente de măsurat mai simple sau mai
sofisticate bazate pe diverse principii de funcţionare în funcţie de fenomenele fizice utilizate şi
de mărimea măsurată.
Instrumentele de măsurat analogice convertesc mărimea electrică x într-o deplasare
liniară sau mai ales unghiulară a unui index pe o scară gradată, astfel ca operatorul să poată
aprecia amplitudinea mărimii electrice măsurate în unităţi adecvate. Ele au în componentă un
dispozitiv mobil asupra căreia mărimea electrică exercită un cuplu de forţe dependent de
amplitudinea acesteia. Pentru a stabili o corespondenţă între mărimea electrică x şi unghiul de
deviaţie  , instrumentele au şi un dispozitiv care generează un cuplu rezistent de natură
mecanică (resoarte) sau electrică.
Astfel cele două cupluri se echilibrează la o anumită valoare a unghiului  dependentă
de mărimea electrică de măsurat x.
Cuplul de forţe dat de mărimea de măsurat numit cuplu activ, este produs în diferite
moduri în funcţie de fenomenul fizic utilizat.
După principiul de funcţionare se cunosc următoarele tipuri de instrumente electrice
analogice:
- magnetoelectrice - feromagnetice - electrodinamice
- ferodinamice - de inducţie - electrostatice
- cu rezonanţă mecanică (cu lame vibrante) - termice.
Pentru utilizarea corectă a instrumentelor, pe cadranul lor sunt date codificat indicaţii
operatorului sub forma unor simboluri, cifre şi semne.

40
 Criterii de clasificare a aparatelor electrice de măsurat
 După modul indicaţiei:
- aparate cu citire directă care au dispozitive de citire cu scală gradată
- aparate integratoare care au mecanism de însumare a valorilor mărimii de măsurat
într-un anumit timp
- aparate înregistratoare prevăzute cu mecanism care trasează diagramele de variaţie
în timp a mărimii [Link] măsurat.
 După principiul de funcţionare.
- aparate magnetoelectrice
- aparate magnetoelectrice cu dispozitiv de redresare
- aparate feromagnetice
- aparate electrodinamice
- aparate termice
- aparate de inducţie
- aparate electrostatice
- aparate electrochimice
- aparate de rezonanţă cu vibraţii
 După felul curentului:
- aparate de curent continu
- aparate de curent alternativ
- aparate de curent continuu şi curent alternativ
 După modul de întrebuinţare:
- fixe
- mobile
 După felul mărimii de măsurat:
- ampermetre
- voltmetre
- ohmetre
- wattmetre
- frecvenţmetre
 După modul de prezentare:
- aparate de măsurat analogice
- aparate de măsurat numerice

Principalele părţi componente ale aparatelor electrice de măsurat:

- partea fixă
- partea mobilă.
Ele au următoarele piese comune:
- acul indicator şi scala
- dispozitiv de amortizare
- axele
- lagărele
- dispozitive pentru crearea cuplului rezistent
- dispozitive de corecţie
- dispozitive de blocare şi altele.
 Scala – suprafaţa pe care sunt trasate diviziunile;
 Acul indicator- trebuie să fie rezistent şi uşor. La aparatele de mare sensibilitate acul
indicator se înlocuieşte cu un dispozitiv de citire cu spot luminos;
 Dispozitiv de amortizare – micşorează sau anulează oscilaţiile acului indicator în jurul
poziţiei de echilibru. Pot fi pneumatice, magnetice, hidraulice;
 Dispozitiv de producere a cuplului – poate fi cu resort spiral, cu fire de suspensie, cu bobine
sau cu magnet permanent, între polii căruia se poate roti o plăcuţă metalică;
41
 Axul – susţine solidar între ele diferite piese ale echipajului mobil: acul indicator, paleta
dispozitivului de amortizare, un capăt al resortului spiral şi contragreutăţile de echilibru a
echipajului mobil.

2.2.2. Simboluri utilizate pe cadranele aparatelor analogice

[Link]. Simboluri pentru clasa de exactitate
0,5 Eroarea maximă exprimată în procente

Eroarea maximă exprimată în procente din lungimea scării gradate sau deschiderea
unghiulară

Eroarea maximă exprimată în procente din valoarea măsurată.

[Link] Simboluri pentru tipul constructiv al instrumentului

- magnetoelectric simplu şi logometric - feromagnetic sau electromagnetic

- electrodinamic simplu şi logometric - ferodinamic simplu şi logometric

- de inducţie - cu rezonanţă mecanică (lame

vibrante)
- electrostatic - termic cu fir şi bimetal

- magnetoelectric cu redresoar - termoelectric

[Link]. Simboluri pentru poziţie normală de funcţionare.

cadran vertical cadran orizontal
60 0
 cadran înclinat cu 60 faţă de orizontală

[Link]. Simboluri pentru felul curentului măsurat

-- curent continuu; ~ curent alternativ;
curent continuu şi alternativ; curent alternativ trifazat.

[Link]. Simboluri pentru tensiune de încercare a izolaţiei

- fără încercare a izolaţiei - 500V - 2kV

[Link]. Simboluri diverse

- ecranare electrostatică; - ecranare magnetică
- atenţie la instrucţiunile de utilizare
A, V, mV, mA - unităţi de măsură

42
2.2.3. Elemente componente ale instrumentelor electrice de măsurat.
Un instrument electric de măsurat este un mecanism electromecanic compus din
elemente componente specifice care generează cuplul activ asupra părţii mobile şi elemente cu
funcţii auxiliare, comune mai multor tipuri de instrumente.
Deoarece elementele componente care generează cuplul activ vor fi descrise la fiecare
tip de instrument în parte, vor fi prezentate mai întâi elementele componente comune din care
fac parte mecanismul de suspensie, mecanismul de producere a cuplului antagonist,
mecanismul de amortizare de citire a mărimii măsurate.

[Link] Mecanismul de suspensie

Rolul său la un instrument electric de măsurat este acela de a asigura mişcarea cu frecări
minime a părţii mobile a instrumentului.
Se cunosc două tipuri de astfel de mecanisme: cu pivoţi de oţel şi lagăre de pietre
semipreţioase (safire, rubine sintetice) şi cu benzi sau fire tensionate (fig. 2.7).

Fig. 2.7. Sisteme de suspensie.

a) cu pivot şi crapidină, b) cu bandă tensionată

În cazul suspensiei cu pivoţi de oţel dur şi lagăre din materiale semipreţioase dure: safir
sau rubin sintetice, suprafeţele de sprijin sunt foarte bine şlefuite pentru micşorarea frecărilor
iar jocurile între pivot şi lagăr foarte bine dimensionate, pentru a permite dilatarea. Pentru
amortizarea şocurilor mecanice, unul din lagăre este prevăzut cu resort axial.
În cazul suspensiei pe benzi sau fire tensionate utilizată în cazul instrumentelor foarte
sensibile, frecarea este neglijabilă. Pentru a micşora amplitudinile vibraţiilor este prevăzut un
ghidaj mecanic în jurul firului de suspensie.
Aceste fire sau benzi se fac din bronz fosforos, sau bronz cu beriliu, materiale cu mare
elasticitate şi bună conductivitate electrică deoarece acestea au rolul şi de căi de curent pentru
alimentarea bobinei mobile la unele instrumente.
Benzile sunt tensionate de lame elastice care au rol şi de amortizare a şocurilor.
Aceste suspensii cu benzi sau fire tensionate au avantajul eliminării frecărilor, scăderii
consumului instrumentului, creşterea sensibilităţii dar prezintă dezavantajul unei mai mari
fragilităţi la şocuri sau vibraţii.

43
[Link]. Mecanismul de producere a cuplului antagonist.

Fig. 2.8. Resoartele spirale pentru producerea cuplului antagonist

La instrumentele cu benzi sau fire tensionate, acestea au şi rolul de a produce cuplul

antagonist. La cele cu pivoţi şi lagăre, cuplul ce se opune rotaţiei îl produc resoartele spirale
plasate de o parte sau de ambele părţi ale organului mobil. Ele sunt realizate din materiale
similare ca şi benzile tensionate, sunt montate în sens opus pentru o poziţionare mai precisă la
zero a organului mobil, iar unul din ele are capătul solidar cu corectorul de zero din care poate
fi tensionat mai mult sau mai puţin pentru poziţionarea la reperul zero a indexului
instrumentului (fig. 2.8).

[Link]. Mecanismul de amortizare a oscilaţiilor.

Datorită inerţiei, dispozitivul mobil are tendinţa de a oscila fie la stabilirea unei deviaţii,
fie la revenirea la zero, datorită amortizării foarte mici realizate prin frecare cu aerul. De aceea
se prevăd mecanisme de amortizare a oscilaţiilor pentru obţinerea unui timp de răspuns cât mai
scurt.
Cele mai frecvente sunt mecanismele de amortizare pneumatice, electromagnetice şi
mai rar hidraulice (la oscilograful cu bucle).
a) Mecanismul pneumatic se compune dintr-o paletă uşoară, fixată pe ax, care se mişcă într-o
cameră închisă ca un piston. Trecerea cu frecări mari a aerului dintr-o parte în alta a paletei,
prin spaţiul îngust dintre paletă şi pereţii camerei, produce amortizarea oscilaţiilor (fig. 2.9.a).
b) Dispozitivul de amortizare electromagnetic se bazează pe forţa rezistentă, care apare între
curenţii induşi în piese conductoare, care se mişcă în câmpul unor magneţi permanenţi (fig.
2.9.b şi c). La instrumentele magnetoelectrice care au magneţi permanenţi şi câmp magnetic în
care se mişcă bobina, dispozitivul de amortizare este format din cadrul bobinei, care fiind din
aluminiu, acţionează ca o spiră în scurtcircuit. În ea se induc curenţi, prin mişcarea în câmpul
magnetic, care se opun mişcării şi o frânează. La celelalte instrumente se prevăd pe ax sectoare
sau palete din aluminiu care se mişcă în întrefierul unui magnet permanent.
Curenţii induşi prin mişcare în aceste piese conductoare se opun mişcării, obţinându-se
amortizarea.

44
 Fig. 2.9. Dispozitive de amortizare a oscilaţiilor.
a) pneumatic, b) şi c) electromagnetice

[Link]. Mecanismul de indicare a deviaţiei

Poate fi de două feluri: cu ac indicator şi scară gradată sau cu sistem optic: sursă de
lumină şi index luminos, proiectat pe un cadran gradat. În ambele cazuri, scara gradată, ca şi
cadranul, au trasate repere principale marcate cu cifre şi diviziuni intermediare.
La mecanismele cu ac indicator, cadranul are decupată o fereastră circulară prin care se
vede o oglindă necesară eliminării erorii de paralaxă (la instrumentele de precizie).
Mecanismul de indicare cu spot luminos, deşi mai complicat, are avantaje importante:
uşurează organul mobil, reduce momentul de inerţie, micşorează timpul de răspuns, măreşte
factorul de calitate,
măreşte sensibilitatea, permite utilizarea suspensiei pe benzi, scade consumul propriu, elimină
eroarea de paralaxă.
Ele necesită şi sursă de energie pentru sursa de lumină, de aceea sunt evitate la aparatele
portabile.

[Link]. Mecanisme de echilibrare.

Ele permit echilibrarea organului mobil, astfel ca indicaţia să nu fie afectată de poziţia
de aşezare a instrumentului.
Este format din 2+3 contragreutăţi, aşezate la 600,900,1200, care se pot deplasa şi apoi
fixa pe tije prinse de ax.
Poziţia lor este aleasă în funcţie de dispunerea maselor excentrice pe ax (acul indicator,
paleta amortizorului etc.) pentru a le contrabalansa, astfel ca organul mobil să aibă un echilibru
indiferent de poziţia de funcţionare a aparatului.
Operaţia de echilibrare, migăloasă şi delicată, este foarte necesară pentru obţinerea unor
instrumente de calitate.

2.2.4. Ecuaţia de mişcare a unui instrument analogic

[Link]. Cuplul activ
Cuplul activ apare ca urmare a fenomenelor de interacţiune a câmpurilor
electromagnetice şi el determină mişcarea organului mobil.
Ca urmare a deplasării organului mobil, instrumentul absoarbe energia de la circuitul de
măsurat pe care o utilizează, jumătate la efectuarea lucrului mecanic de deplasare unghiulară,
care se înmagazinează sub formă de energie potenţială în resoarte (exceptând energia
consumată prin frecare) iar cealaltă jumătate este utilizată la creşterea energiei câmpului
electromagnetic, datorită schimbării poziţiei în câmp a dispozitivului mobil. Din legea
conservării energiei se poate scrie:
45
 dL  (dW ) I, U  Ma  d (2.36)
De aici se poate calcula cuplul activ:
dW
Ma  ( ) I, U ct (2.37)
d
Cuplul activ este deci egal cu variaţia energiei câmpului electromagnetic în raport cu
variaţia deviaţiei la tensiune sau curent constante aplicate instrumentului.
Unei anumite valori a mărimii de măsurat x îi corespunde biunivoc o poziţie a organului
mobil:
Ma  f a ( x, ) (2.38)
Funcţia depinde de variabila x, liniar sau neliniar după principiul de funcţionare al
instrumentului, cea mai convenabilă fiind dependenţa liniară.

[Link]. Cuplul rezistent

Cuplul rezistent, la aparatele prevăzute cu resort sau benzi tensionate este de natură
mecanică şi el are expresia:
Mr  D   (2.39)
unde: D - cuplul rezistent specific în Nm/rad.
La aparatele de tip logometric, cuplul rezistent este tot un cuplu activ de natură electrică
de sens contrar primului, generat prin fenomene similare de către o mărime de aceeaşi natură cu
cea măsurată. Funcţia de dependenţă faţă de deviaţia  este inversă ca sens de variaţie astfel că
cele două cupluri se echilibrează la o anume deviaţie pentru o valoare x a mărimii de măsurat:
Mr  f r ( x , ) (2.40)

[Link]. Cuplul de frecări

Cuplul de frecări în lagăre, la instrumentele având acest tip de suspensie, are totdeauna
sens contrar sensului de mişcare, astfel că instrumentul poate acuza erori diferite ca semn după
sensul de deplasare spre reper.
De aceea se iau măsuri de diminuare la maximum a acestui cuplu prin utilizarea
pivoţilor din oţel dur şi pietre semipreţioase bine lustruite sau utilizarea benzilor sau firelor
tensionate.
Acest cuplu depinde direct şi de greutatea organului mobil, de aceea se caută prin
proiectare micşorarea acestuia şi mărirea cuplului activ. Se defineşte în acest sens şi un factor
de calitate:
M a max
A (2.41)
103 G 2
în care : Ma - cuplul activ maxim la cap de scară; G - greutatea echipajului mobil.

[Link]. Cuplul de inerţie

Cuplul de inerţie intervine numai în regim dinamic tranzitoriu şi el produce întârziere în
stabilirea deviaţiei finale, de aceea este nedorit la majoritatea instrumentelor şi se iau măsuri
pentru reducerea lui:
d 2
M i  J  (2.42)
dt 2
în care: J - momentul de inerţie al organului mobil în raport cu axe de rotaţie iar

46
 d 2
- acceleraţie unghiulară.
dt 2

[Link]. Cuplul de amortizare

Cuplul de amortizare apare de asemenea numai în regim dinamic, are sens contrar
d
mişcării şi este proporţional cu viteza unghiulară :
dt
d
M am  A  (2.43)
dt
în care: A - cuplul de amortizare specific.
Acest cuplu, ajustat corespunzător, este favorabil, micşorând timpul de răspuns al
instrumentului.
El are două componente: una fixă, de valoare redusă, este datorită frecărilor organului
mobil cu aerul, iar cealaltă ajustabilă prin proiectare sau utilizarea instrumentului în schemă,
este dată de dispozitivul de amortizare.

2.3. TIPURI DE APARATE ELECTRICE DE MĂSURAT

1) Aparate feromagnetice
a) Aparate feromagnetice cu repulsie
Aparatele de acest tip sunt prevăzute cu dispozitive de corecţie şi amortizare. Cuplul
rezistent este dat de un resort spiral iar cuplul activ este produs prin respingerea celor două
plăcuţe de fier ( una fixă, una solidară cu axul echipajului mobil ) care se magnetizează în
acelaşi fel cînd prin bobină circulă curent electric.
b) Aparate feromagnetice cu atracţie
Sunt de asemenea prevăzute cu dispozitiv de corecţie şi amortizare. Cuplul rezistent este
produs tot de un resort spiral. Prin atragerea plăcuţei de fier în interiorul bobinei plate, cînd
prin aceasta circulă curentul de măsurat ce produce Ma care roteşte echipajul mobil.

La aparatele feromagnetice, cuplul activ se determină cu relaţia

dW
Ma 
d
1 2 dL
Ma  * I *
2 d
M r  K 1 *

W – energia sistemului
1
W  * L* I 2
2
L – inductivitatea sistemului
I – crt. de măsurat
 - deviaţia echipajului mobil
1 2 dL
La echilibrul echipajului mobil => I  K 1
2 d
1 dL
  I2
2K 1 d

47
 Aparatele feromagnetice au scala neuniformă însă acţionînd constructiv asupra
dL
factorului se poate micşora neuniformitatea, prin alegerea corespunzătoare a formei şi
d
aşezării pieselor mobile şi fixe.
Fenomenul histerezis influenţează negativ asupra indicaţiilor aparatului feromagnetic (la
c.c indicaţiile sunt mai mici la un curent care creşte decît la un curent care descreste).
Datorită inerţiei mecanice a echipajului mobil acul indicator a aparatuluii se stabileşte în
dreptul diviziunii de pe scală corespunzătoare valorii medii a cuplului activ.
1 T 1 T 1 dL
M a   ma * dt   i 2 dt
T 0 T 0 2 d

1 dL 1 T 2 1 dL 2
Ma 
2 d T 0
i dt 
2 d
I

unde I 2 - este pătratul valorii efective a curentului alternativ deci şi valoarea măsurată
de aparatul de măsură feromagnetic este o valoare efectivă.
Aceste aparate sînt simple, robuste şi pot fi folosite în c.a. (clasa de precizie 0,5  2,5).

2) Aparate magnetoelectrice

1-magnet permanent
2-piese polare
3-miezul cilindric

Fig. 2.10

Aceste aparate au circuitul magnetic compus din MP-1 la polii acestora se fixează
piesele polare 2 în care se află miezul cilindric 3.
Bobina mobilă 4 este străbătută de cîmpul MP putânduse roti în întrefier. Ea este
formată dintr-un cadru dreptunghiular de aluminiu pe care se înfăşoară sîrmă de cupru izolată.
Uneori bobina mobilă se execută fără cadru rigiditatea acesteia fiind asigurată prin
lipirea spirelor şi straturilor înfăşurării.
Amortizarea mişcării echipajului mobil este îndeplinită de cadrul de aluminiu iar în lipsa
acestuia se scurtcircuitează pentru aceasta un număr de spire al bobinei mobile.
Capetele bobinei se fixează de două arcuri spirale prin care circulă curentul I de
măsurat.
Conductoarele bobinei mobile fiind situate în cîmpul magnetic produs de MP sunt
supuse unor forţe F egale şi de sens contrar care produc cuplul activ Ma.
Ma  b* F * N  b* B*i *l * N
Sub acţiunea cuplului activ Ma bobina mobilă se va roti pînă când cuplul rezistent Mr
(dat de arcurile spirale ) devine egal cu Ma.
M r  K 
M a  Mr  b * B * I * l * N  K * 

48
 K
I  C i *  ; Ci 
b B l N

C i - constanta de curent a aparatului

Bm

1
 S i - sensibilitatea aparatului magnetoelectric
Ci
  Si * I

B – inducţia magnetică
i – curentul din bobina mobilă
l – lungimea laturii active a bobinei
b – diametrul bobinei mobile
Dacă se cunoaşte rezistenţa r a înfăşurării bobinei mobile se poate determina tensiunea
U la bornele aparatului.
U  r  I  r  Ci  
U  C u *  > C u  r * C i - constanta de tensiune
Aparatele magnetoelectrice pot fi cu magnet exterior sau cu magnet interior. Pentru
măsurări in c.a. cu aparate magnetoelectrice acestea se construiesc în combinaţie cu redresoare
cu termocupluri.
Pentru aparatele magnetoelectrice cu redresor pentru redresarea ambelor alternanţe de
curent alternativ, cuplul activ este variabil în cursul unei perioade având valoarea momentană
ma  K r * ir
Având inerţie mecanică echipajul mobil al aparatului se roteşte sub acţiunea valorii
medii a cuplului deci valoarea măsurată de aparatele magnetoelectrice (cu sau fără redresare )
este o valoare medie.
1 T 1 T
M a   ma  dt   K r  ir  dt  K r  I med
T 0 T 0

3) Aparate electrodinamice
Există două tipuri de aparate electrodinamice:
- aparate electrodinamice fără fier
- aparate electrodinamice cu fier (ferodinamice)
a) Aparate electrodinamice fără fier – au dispozitivul de măsurat reprezentat în figura
următoare :

1. Bobina mobilă parcursă de un curent

I1
2. Bobina fixă compusă din două
jumătăţi identice prin care circulă
curentul I 2

49
 b) Aparate ferodinamice cu fier – au dispozitivul de măsurat compus din:
1- electromagnet, în întrefierul căruia se găseşte bobina mobilă 2 (solidară cu axul echipajului
mobil) prin care circulă curentul I 1
3 - bobina dublă prin care circulă curentul I 2 .
Cîmpul electromagnetului este produs de bobina dublă.

La trecerea curentului I1 şi I2 prin cele două bobine (mobilă şi fixă) iau naştere două
câmpuri cu fluxurile 1 şi 2 care interacţionează cu curenţii I1 şi I2 producăndu-se astfel
cuplul activ de rotaţie al echipajului mobil.
Valoarea cuplului activ Ma se determină din expresia:
dW 1 1
Ma  unde;W  L1 I 12  L2 I 22  M * I 1 I 2
d 2 2
L1,L2- inductivităţile proprii ale bobinelor sunt constante. Inductivitatea mutuală M se
modifică datorită schimbării poziţiilor relative ale bobinelor deci:
dW dM
Ma   I1I 2
d d
Cuplul rezistent Mr este produs de două arcuri spirale şi este proporţional cu deviaţia
dM
 a echipajului mobil: Mr=K1*   La echilibrul Ma=Mr; K 1  I 1 I 2
d
1 dM
 I1 I 2
K1 d
dM
Pentru un câmp radial factorul este constant . Dacă bobinele sunt străbătute de
d
1 dM 1 dM
curenţi alternativi     I1 I 2  I1 I 2 cos 
K1 d K1 d
φ- defazajul dintre curentul I1 şi I2.
Dacă cele două bobine se leagă în serie sau în paralel, apoi acestea se leagă în serie cu
receptorul rezultă cazul ampermetrelor .
I1  I 2  K ' I    K 2 I 2 I- curentul receptorului
Dacă cele două bobine se leagă în serie sau paralel şi apoi se leagă în serie cu o
rezistenţă şi întreg ansamblul în paralel cu receptorul rezultă cazul voltmetrelor.
U
I 1  I 2  ;  K 3U 2 ; U- tensiunea receptorului  Deci ampermetrele şi
R
voltmetrele electrodinamice pot fi utilizate atât în curent continuu cât şi în curent alternativ iar
diviziunile scalei sunt neuniforme.
Dispozitivele electrodinamice se pot construi pentru clase de precizie 0,2 însă cele fără
fier sunt foarte sensibile la câmpurile magnetice exterioare.

50
 Dispozitivele ferodinamice au cuplul activ Ma foarte puternic şi anulează influenţa
câmpurilor magnetice exteriore. Pe principiul electrodinamic se construiesc aparate de curent
alternativ foarte sensibile (0,2; 0,5) utilizate la măsurări foarte precise. Dezavantajul principal al
acestor aparate este că ele nu suportă suprasarcini şi au un consum ridicat de energie.

4) Aparate termice
Funcţionarea acestora se bazează pe dilatarea unui conductor electric încălzit.
Construcţia schematică este următoarea.

1 - conductorul încălzit confecţionat din platin-iridium

2 - fir de bronz fosforos
3 - fir de mătase
4 - rotiţă
5 - lamă arcuitoare

Rotiţa (solidară cu echipajul mobil) este antrenată de firul de mătase când temperatura
conductorului încălzit se modifică.Lama arcuitoare ţine intinse ambele fire, inclusiv
conductorul.
La trecerea curentului de măsurat prin conductor, acesta se încălzeşte, se dilată şi lama
arcuitoare deplasează ambele fire a.î. punctele A,B,C se deplasează în A’,B’,C’ iar rotiţa va
devia acul cu unghiul  .
La aparatele termice deviaţia acului indicator este proporţională cu pătratul curentului
de măsurat.   K 0 I 2
Aparatele termice au scala neuniformă, pătratică, se pot utiliza atât în c.c. cât şi în c.a.
Indicaţiile nu sunt influenţate de câmpurile magnetice exterioare şi sunt independente de
frecvenţa şi forma curentului alternativ (se pot folosi la măsurarea curenţilor nesinosoidali de
înaltă frecvenţă).
Dezavantaje: Nu sunt aşa precise, nu suportă suprasarcini, au inerţie calorică iar
indicaţiile lor depind de temperatura mediului înconjurător.

5) Aparate de inducţie
Dispozitivul de măsurat este prezentat schematic în figura următoare :

51
 1-disc de aluminiu
2,3-electromagneţi alimentaţi cu
curenţii alternativi I1 şi I2

Curenţii I1 şi I2 sunt defazaţi cu unghiul  şi dau naştere fluxurilor magnetice 1 şi 2.

Presupunînd că miezurile circuitelor magnetice nu sunt saturate, fluxurile sunt sinusoidale, au
valorile 1 şi 2, sunt în fază cu curenţii respectivi şi induc t.e.m. u1 şi u2 care dau naştere în
disc la curenţii turbionari i1 şi i2.
Se obţine un cuplu mediu activ de forma :
M a  K 1   1   2  sin   K 2  I 1  I 2  sin 
 - unghiul de defazaj între 1 şi 2
K1, K2 – constante de proporţionalitate .
Cuplul rezistent Mr poate fi produs fie de arcuri spirale (pt. A,V,W), fie de rotirea
continuă a discului în cîmpul unui magnet (cazul contoarelor).
Pt. primul caz M r  K   (proporţional cu deviaţia discului)
d
Pt. al doilea caz M r'  K '  (proporţional cu viteza de rotaţie a discului)
dt
La echilibru dinamic : M a  M r sau M a  M r'
Sau K 2  I 1  I 2  sin   K  
d
K 2  I 1  I 2  sin   K ' 
dt
Dacă bobinele electromagneţilor se leagă în paralel şi apoi întreg ansamblul se leagă în
serie cu receptorul => cazul ampermetrelor
I 1  k i1  I ; I 2  k i 2  I ;   90 0
k
   2  ki1  I1  ki 2  I 2  sin   koi  I 2
k
Dacă bobinele electromagneţilor se leagă în paralel (una conţine o rezistenţă adiţională
şi cealaltă o inductanţă) şi ansamblul se leagă în paralel cu receptorul => cazul voltmetrelor
I1  k u1  U; I 2  k u2  U;   900
k2
  I1  I 2  sin   k ou  U 2
k
Dacă una din bobine se leagă în serie cu receptorul şi cealaltă în paralel cu receptorul
avem cazul wattmetrelor
I1  k w1  I ; I 2  k w 2  U ;   900  
k2
   I1  I 2  sin   kow  U  I  cos   kow  P
k
În cazul în care bobinele se conectează ca la watmetre dar cu condiţia
d
M a  M r '  K ' avem cazul contoarelor
dt

52
 k2
d   I1  I 2  sin   dt  koc  P  dt
k' integrăm relaţia
  koc  P  t  koc  W
Avantaje :
Acest tip de aparate sunt robuste, au cuplu activ mare, sunt insensibile la cîmpurile
exterioare.
Dezavantaje:
Sunt influenţate de variaţiile frecvenţei tensiunii şi temperaturii mediului ambiant.
Clasa de precizie a acestor aparate este de 1,5 şi 2,5. Cele mai răspîndite aparate de
inducţie sunt contoarele, A,V şi W sunt rar întrebuinţate din cauza dezavantajelor.

6) Aparate electrostatice
Principiul de funcţionare a acestor aparate se bazează pe acţiunea reciprocă de atracţie a
unor armături încarcate electric. Dispozitivul de măsurat este prezentat schematic în figură:
1- armătură metalică (fixă).
2- armătură metalică mobilă (de aluminiu).

Armătura mobilă 2 este atrasă de prima armătură sub acţiunea cîmpului electric dintre
ele. Cuplul activ se obţine din expresia :
dW
Ma  unde energia cîmpului electrostatic este :
d
1
W  C  U 2 ; C – capacitatea sistemului ; U – tensiunea de măsurat
2
dW d 1 U 2 dC
Ma   ( C U 2 )  
d d 2 2 d
Mr este dat de un resort spiral şi este proprţională cu deviaţia acului indicator
M r  k1  
U 2 dC 1 U 2 dC
Ma  Mr    k1   ;     
2 d k1 2 d
Scala aparatului este neuniformă iar deviaţia acului indicator nu este influenţată de
sensul curentului.
Cu aceste aparate se pot măsura numai diferenţe de potenţial. Prin alegerea adecvată a
dC
formei armăturilor factorul poate înbunătăţi caracterul scalei.
d
Sunt construite în special pentru măsurarea tensiunilor înalte până la 30 kV. În
construcţii speciale (cu ulei sau gaz comprimat ) pot măsura tensiuni de până la 150 – 180 kV.
Aparatele electrostatice pot fi realizate şi ca wattmetre.
Au clase de precizie 1 sau 1,5 iar indicaţiile lor sunt influenţate de câmpurile exterioare
fapt pentru care se ecranează iar ecranul se pune la pământ.

53
 7) Galvanometre
Galvanometrele sunt aparate care măsoară sau numai pun în evidenţă curenţi foarte
mici. Cele mai răspândite sunt cele de tipul magnetoelectric, dintre care unele au bobina mobilă
iar altele au magnetul permanent mobil. Pentru curent alternativ s-au construit galvanometre de
vibraţie iar pentru măsurarea cantităţii de electricitate există galvanometre balistice, care sunt
asemănătoare cu cele magnetoelectrice, având însă echipajul mobil cu un moment de inerţie
mare (J mare).
Practic, echipajul mobil al galvanometrului balistic se pune în mişcare după dispariţia
impulsului de sarcină electrică.
Galvanometrul magnetoelectric are dispozitivul de producere a cuplului rezistent fie
cu resort spiral, fie cu fire de torsiune, iar sistemul de citire poate avea ac indicator sau spot
luminos. Galvanometrul cu fire de torsiune şi spot luminos are construcţia schematică din figura
următoare, în care:
1 – fir de torsiune, având rolul de a produce cuplul rezistent datorită momentului de torsiune;
2 – oglindă rotitoare, solidară cu bobina mobilă;
3 – cadrul mobil pe care se găseşte bobina mobilă;
4 – miezul de fier moale;
5 – magnetul permanent cu piesele polare N – S;
6 – sursa de lumină care trimite un spot pe oglindă;
7 – scala gradată, la distanţa L de oglindă.
2
1
4 2
3 

5 2
N S L
6

7
0
R n

Schema de principiu a construcţiei galvanometrului magnetoelectric cu fire de

torsiune şi spot luminos

Considerând că spotul luminos cade pe scală la distanţa n (când prin galvanometru

circulă un curent I), faţă de zero al scalei (când prin galvanometru nu circulă curent), atunci
deviaţia în radiani a oglinzii este:
1 n
   arctg
2 L
Dacă scala ar fi curbată având raza egală cu L, spotul luminos ar înscrie pe scală un arc
de cerc n  2L , de unde:
n

2L
Ţinând seama de relaţia I  Ci   obţinută la aparatele magnetoelectrice, curentul de
măsurat are expresia:
n
I  Ci    Ci   Cg  n
2L

54
 Ci
în care C g  reprezintă constanta galvanometrului în funcţie de constanta de curent Ci şi de
2L
distanţa L de la oglindă la scală.
Mişcarea echipajului mobil al galvanometrului magnetoelectric este în concordanţă cu
concluziile de la studiul mişcării echipajului mobil. Prin urmare, pentru diferite valori ale
rezistenţei R (egală cu suma dintre rezistenţa interioară Ri şi exterioară Re – conectată la borne),
echipajul mobil poate avea oricare din mişcările (aperiodică, aperiodică critică sau oscilatorie
amortizată).
Dacă pentru mişcarea aperiodică critică este necesară o rezistenţă Rc în circuitul
galvanometrului, atunci pentru R  Rc mişcarea este aperiodică (supraamortizată), iar pentru
R  Rc mişcarea este oscilatorie amortizată. Practic, perioada oscilaţiilor libere (T) variază,
pentru unele tipuri de galvanometre, între 3 şi 8 s (la rezistenţe R între 0,1 şi 500 k). Deci
perioada T este suficient de mare pentru ca galvanometrele magnetoelectrice să nu poată
funcţiona sub acţiunea curentului alternativ industrial, care are o perioadă mult mai mică (0,02
s).
Galvanometrul de vibraţii serveşte la punerea în evidenţă a curentului alternativ din
diferite punţi şi montaje. Constructiv, galvanometrele de vibraţii sunt de două categorii:
- cu plăcuţă de fier mobilă;
- cu bobină mobilă.
Galvanometrul cu plăcuţă din fier mobilă este reprezentat în continuare în figura a. şi b.
în care:
1 – electromagnet alimentat de la o tensiune continuă;
2 – piesele polare pe care sunt înfăşurate patru bobine străbătute de curentul alternativ de
măsurat;
3 – plăcuţa din fier (cu dimensiunile 0,15 mm x 4 mm x 5 mm)
4 – oglinda, solidară cu plăcuţa şi firele de suspensie
5 – fire de suspensie.
Plăcuţa este magnetizată de câmpul magnetic constant X’ – X, care poate fi reglat prin
reglarea tensiunii [Link] patru bobine ale pieselor polare sunt astfel montate, încât
câmpul rezultant să aibă direcţia Y’ – Y, iar sensul - dat de sensul curentului alternativ de
măsurat. Datorită interacţiunii celor două câmpuri, constant şi variabil, precum şi datorită
formei speciale a pieselor polare, plăcuţa de fier oscilează în jurul axei de rotaţie cu amplitudine
oarecare. Variind curentul continuu se schimbă amplitudinea de oscilaţie a plăcuţei până la o
valoare maximă. În acest moment, deviaţia spotului luminos trimis de oglindă pe scală sau pe o
riglă gradată este maximă şi se reprezintă sub forma unei benzi luminoase. Lăţimea acestei
benzi este proporţională cu dublul valorii maxime a curentului alternativ de măsurat.

Y’
5 2 2
  1
4 3 2 3
1 N S 1 N S
X X’
5

+ -
 
Y
a. b.

Galvanometre de vibraţie cu plăcuţă de fier mobilă (a şi b)

55
 Sensibilitatea acestor galvanometre este de ordinul 10-7 . . . 10-8 A/mm şi sunt construite
pentru frecvenţe cuprinse între 25 şi 100 Hz.
În practică se folosesc şi galvanometre care au în locul electromagnetului un magnet
permanent, iar în locul plăcuţei un mic magnet mobil. Acestea funcţionează în mod analog cu
cele de mai sus, cu deosebirea că reglajul rezonanţei se face prin variaţia întrefierului circuitului
magnetic.
Galvanometrul cu bobină mobilă este reprezentat schematic în continuare în figura c. în
care:
1 – bobina mobilă;
2 – fire metalice (Ex. din argint cu diametrul între 0,15 şi 0,8 mm);
3 – resort, cu ajutorul căruia se poate varia tensiunea mecanică din firele de suspensie, prin
intermediul unui şurub;
4 – scăunaşele, pe care se sprijină firele de suspensie;
5 – magnetul permanent cu polii N – S;
6 – oglinda, solidară cu bobina mobilă.

3
i 2

4

1 5

N S
6
2

i 4

c.
Galvanometru de vibraţie cu bobină mobilă

Câmpul magnetic al bobinei, creat de curentul alternativ i de măsurat, interacţionează cu

câmpul magnetului permanent şi astfel ia naştere un cuplu de rotaţie, care face ca bobina să
oscileze cu frecvenţa curentului de măsurat.
Pentru obţinerea sensibilităţii maxime a galvanometrului se variază tensiunea mecanică
din firele de suspensie până când frecvenţa proprie a echipajului mobil este egală cu frecvenţa
curentului de măsurat, obţinându-se rezonanţa, pentru care lăţimea benzii luminoase este
maximă.

8) Aparate pt. măsurarea mărimilor alternative

a) Aparate cu redresoare
Pentru folosirea în curent alternativ a aparatelor magnetoelectrice acestea sunt dotate cu
redresoare semiconductoare, care redresează ambele alternanţe.
Schemele acestor redresoare sunt reprezentate în figura a (schema cu două elemente
redresoare) şi în figura b (schema cu patru elemente redresoare montate în punte). Se folosesc şi
redresoare mecanice, care au un contact ce se închide şi se deschide sincron cu frecvenţa
curentului de măsurat (figura c).

56
 Cele mai răspândite aparate cu redresoare sunt ampermetrele şi voltmetrele. Acestea se
prezintă sub forma unui singur aparat care măsoară şi tensiuni şi curenţi, numit voltampermetru.
Voltampermetrele sunt influenţate de frecvenţa şi forma nesinusoidală a curentului
alternativ şi de variaţiile de temperatură ale mediului ambiant. Ele au clasa de precizie (pentru
curentul alternativ) maximum 1 sau 1,5.
Cu redresoare se mai pot construi şi aparate pentru măsurarea factorului de formă,
frecvenţmetre, etc.
Aparatele magnetoelectrice prevăzute cu redresor măsoară valoarea medie, dar scala lor
este etalonată pentru valori efective, în raportul dat de factorul de formă.

b) Aparate cu termocuplu
Acestea se utilizează în special pentru măsurarea de curenţi şi tensiuni din domeniul
frecvenţelor înalte.
Funcţionarea aparatului cu termocuplu se bazează pe măsurarea tensiunii electromotoare
produsă de unul sau mai multe termocupluri încălzite direct ( prin contact ) sau prin radiaţie de
curentul de măsurat.
Tensiunea electromotoare se măsoară cu un aparat magnetoelectric la care se leagă cele
două capete reci ale termocuplului. Pe acest principiu se construiesc ampermetre şi voltmetre,
atât pentru curent continuu cât şi pentru curent alternativ.
Aceste aparate nu sunt influenţate de frecvenţa curentului de măsurat şi au consumul propriu de
putere foarte redus. Nu suportă însă suprasarcini, au inerţie calorică iar indicaţiile lor sunt
variabile cu timpul. Aceste aparate se etalonează în
curent continuu înainte de a fi utilizate în curent alternativ.

9) Osciloscopul catodic

Generalităţi. Clasificare
Osciloscopul catodic este un aparat de măsurare sau observare, care utilizează unul sau
mai multe fascicule de electroni pentru a da o reprezentare a valorilor instantanee ale
semnalului electric măsurat în funcţie de diverse mărimi variabile, dintre care cel mai des
întâlnită este timpul. Această reprezentare se realizeaza pe ecranul unui tub catodic, de unde şi
denumirea de osciloscop catodic. Este instrumentul tipic de analiză a semnalelor în domeniul
amplitudine - timp.
Prin folosirea de traductoare adecvate, se poate reprezenta dependenţa de timp a oricărei
mărimi fizice, lărgind astfel foarte mult aria domeniilor de aplicaţie.
Urmare a evoluţiei lor actuale şi prin asociere cu tehnica numerică, osciloscoapele pot fi
incluse în sisteme de măsurare şi comanda automată programată a unor procese.
Avantajele care au impus osciloscopul ca un instrument indispensabil din orice laborator
de măsurări electrice şi electronice sunt:

57
– lipsa de inerţie a elementului de analiză (spotul luminos) a fenomenului, rezultând
posibilitatea de măsurare până la frecvenţe de ordinul sutelor de MHz;
– consum propriu redus, fenomenul fiind analizat practic fără perturbaţii;
– impedanţa de intrare de ordinul M;
– sensibilitate ridicată;
– analiza în domeniul amplitudine-timp a fenomenului şi vizualizarea în sistem bidimensional.

Clasificări
a. După modul de tratare a semnalelor analizate deosebim:
– osciloscoape analogice, în care prelucrarea are loc numai în circuite analogice;
– osciloscoape numerice (digitale), în care semnalul este convertit sub formă numerică,
prelucrat astfel şi reconvertit în analogic pentru afişare;
– combinate.

b. După modul de analiză a semnalelor în domeniul timp, deosebim următoarele tipuri de

osciloscoape:
– osciloscoapele de timp real: sunt osciloscoapele la care între fiecare punct al imaginii de pe
ecran şi fiecare valoare momentană a semnalului există o corespondenţă biunivocă. Banda lor
de frecvenţă poate atinge 500 MHz;
– osciloscoapele cu eşantionare (DSO- Digital Sampling Oscilloscope), cu care, aplicând o
tehnică specială de eşantionare, se pot analiza semnale cu frecvenţe de până la 50 GHz. Datorită
acestei tehnici ele se mai numesc şi osciloscoape de "timp translatat".
- O altă categorie de osciloscoape sunt cele cu memorie: în tehnica analogică acestea sunt
echipate cu tuburi catodice al căror strat de luminofor prezintă proprietatea de remanenţă a
imaginii; ele sunt deosebit de utile în analiza fenomenelor tranzitorii (foarte rapide şi care nu se
repetă).
Osciloscopul catodic este un aparat electric de măsurat care permite vizualizarea formei
semnalelor şi măsurare a diverse mărimi electrice. Prin prezentarea formei de variaţie în timp a
semnalului, aşa-zisa formă de undă, se oferă o cantitate de informaţie de măsurare mai mare
decât în cazul altor aparate (date cu privire la valorile maxime, valoarea vârf-vârf, frecvenţa,
faza iniţială, gradul de modulaţie, distorsiune etc).
Osciloscopul prezintă o serie de calităţi, ca de exemplu:
- lipsa inerţiei în procesul măsurării (timpul de răspuns de ordinul nanosecundelor), ceea ce
permite studierea semnalelor electrice cu frecvenţe până la 500 MHz (la osciloscoapele în
timp real) şi până la 50 GHz (la osciloscoapele cu eşantionare);
- impedanţa de intrare mare, ceea ce înseamnă un consum foarte mic de energie de la sursa de
semnal şi neinfluenţarea acestei surse;
- sensibilitate ridicată şi precizie bună;
- vizualizarea semnalelor nerepetitive ale proceselor tranzitorii (prin osciloscoape cu tuburi
catodice cu memorie);
- posibilitatea cuplării cu aparatura numerică de memorare şi prelucrare a datelor;
- posibilitatea reprezentării funcţiilor de tip y = f(x), deci nu în raport cu timpul ci în funcţie de
o mărime externă x (ceea ce permite vizualizarea unor funcţii ca cele de transfer ale etajelor
electronice, curbe de magnetizare, etc).
Datorită acestor calităţi, osciloscopul este aparatul de măsurat analogic cel mai complet,
cu o largă utilizare în ingineria măsurărilor electrice, electronice şi magnetice.
În prezent există o mare varietate de osciloscoape, atât pentru uzul general cât şi pentru
anumite măsurări (de exemplu: caracteriscopul, vobuloscopul, etc.). În cadrul acestui curs va fi
prezentat osciloscopul catodic standard.

Tubul catodic şi deflexia electrostatică

58
 Din punct de vedere funcţional, subansamblul tubului catodic realizează următoarele
funcţii: tunul electronic emite, focalizează şi accelerează fasciculul de electroni; sistemul de
deflexie comandă deviaţia (deplasarea) fasciculului de electroni corespunzător semnalelor de
studiat; ecranul luminiscent converteşte energia cinetică a fascicolului de electroni în energie
luminoasă (printr-un spot luminos).
Sistemul de deflexie determină deviaţia fasciculului fie prin acţiunea unui câmp electric,
numită deflexia electrostatică, fie prin acţiunea unui câmp magnetic, numită deflexia
electromagnetică. În mod obişnuit osciloscoapele au tuburi catodice cu deflexie electrostatică.
Tubul catodic se realizează în mai multe variante:
- după numărul de fascicule electronice: monofascicular şi multifascicular (cel mai răspândit
fiind osciloscopul cu două spoturi numit şi duoscop);
- după numărul de canale ale intrării Y: un canal şi un singur fascicul (monocanal), multicanal
(2,4,6 canale) şi un singur fascicul având la bază principiul multiplexării în timp;
- după modul de accelerare; cu un anod de accelerare (monoaccelerator) şi cu doi anozi de
accelerare (postaccelerare);
- după forma plăcilor de deflexie: paralele, curbate, segmentate, distribuite etc.
Tubul catodic, elementul fundamental al osciloscoapelor catodice, funcţionează pe baza
deflexiei electrostatice, în câmp electric, a unui fascicul de electroni. Tubul catodic este realizat
sub forma unui balon de sticlă cu vid înaintat ce conţine o serie de dispozitive şi electrozi,
precum şi un ecran E ce are depusă pe partea interioară un strat de substanţă luminoforă.

Post
accelerare
Tunul Focalizarea şi accelerarea
electronic fascicolului de electroni Sistem de
deflexie

F
Ecran

K
G
Z A1 A2 A3 Y X

M A4
UA3 UPA
P1 R P2

Tubul catodic conţine un generator de electroni realizat sub forma unui tun electronic
alcătuit din catodul K (încălzit cu ajutorul filamentului F) şi grila de comandă G a intensităţii
fasciculului de electroni. Suprafaţa exterioară a catodului este acoperită cu un strat de oxizi
metalici pentru stimularea emisiei termoelectronice astfel încât rezultă un fascicul intens la
temperaturi de funcţionare rezonabile 400 - 6000C.
Prin încălzire catodul emite electroni astfel încât în jurul său apare o sarcină electrică
spaţială negativă. Electronii sunt acceleraţi şi focalizaţi la nivelul ecranului tubului catodic de
sistemul de anozi A1 (anodul ecran), A3 de accelerare şi A2 de focalizare, respectiv anodul A4
de postaccelerare realizat prin depunerea unei spirale conductoare pe gâtul interior a tubului
catodic.
Deflexia electrostatică are loc în sistemul de plăci de deflexie Y, pentru deplasarea
spotului după axa verticală, respectiv în sistemul de plăci de deflexie X după axa orizontală.
Intensitatea fascicolului de electroni se poate modifica cu ajutorul potenţiometrului P1,
de luminozitate, modificând potenţialul grilei de comandă G care în regim normal de
funcţionare are valoare negativă în raport cu potenţialul catodului.

59
 Aplicând la borna Z un semnal variabil în timp, acesta va modifica potenţialul grilei de
comandă rezultând modularea în intensitate a fascicolului de electroni, fiind astfel posibilă
realizarea unei a treia axe a tubului catodic, axa Z.
Pentru obţinerea cantitativă a deflexiei se consideră figura în care este reprezentat
schematic tubul electronic, format din catodul K şi grila G, anodul A1 de accelerare, sistemul de
deflexie Y şi ecranul fluorescent E. La sistemul de plăci Y se aplică tensiunea de deflexie Uy
datorită căreia între plăcile de deflexie Y plasate la distanţa d una de cealaltă, apare un câmp
electric E de deflexie al electronilor ce intră în spectrul delimitat de plăcile Y. Anodul A1 de
accelerare va imprima electronilor emişi de tubul catodic o energie cinetică determinată de
lucrul mecanic efectuat de câmpul de accelerare dintre A1 şi K, determinat de tensiunea de
accelerare UA.

Y
L0
G
A1
K F y
y0
d
- +
E E
l0

1 2e
 mv 2  e  U A ; v  U A ;
2 m
în care v este viteza cu care intră electronii în sistemul de deflexie Y, e - sarcina
electronului, iar m – masa unui electron.
Cu această viteză se vor deplasa electronii după axa X, ecuaţia parametrică
corespunzătoare axei OX fiind:
2e
x  v t  U A  t
m
După axa OY mişcarea electronului va fi uniform accelerată dată de legea a II a
dinamicii:
d2y Uy F e  E e U y
m 2  F ; F  e E  e ay   
dt d m m md
2
d y Uy
m 2  e
dt d
în care F – forţa care produce deflexia electronilor;
E – intensitatea câmpului electric de deflexie‚ Uy/d.
Integrăm ecuaţia considerând pentru coordonatele x = 0; y = 0 condiţii iniţiale nule,
rezultând ecuaţia parametrică după axa z: ( z  v  t )
1 e Uy 2
y   t
2 m d
Ecuaţia de mişcare a electronului în coordonate XOY rezultă din relaţiile:
 2e
x  U A t
x2
 m x
 prin eliminarea timpului t  ; t 2

y  1  e  U y t 2 2e 2e
U A U A
 2 m d m m

60
 1 e Uy x2
 y   
2 m d e
2  U A
m
1 Uy
y   x2
4 d U A
dy 2 Uy 1 Uy
  x    l0
dx x l0 4 d  U A 2 d U A

Având în vedere faptul că la ieşirea din sistemul de deflexie x = l0 şi că în continuare

dy Uy  l0
mişcarea are loc după o dreaptă a cărei pantă este dx

xl 2 d UA rezultă deflexia totală la
0
1 U y l0  L0
nivelul ecranului E y x  L  l0   
0 2 2 d UA
Sensibilitatea statică a sistemului de deflexie Z este determinată de caracteristici
constructive ale tubului catodic şi tensiunea de accelerare UA. Nivelul acestei sensibilităţi este
în jur de 0,25 – 0,5 mm/V:
dy 1 l L
S st  y0     0 0
dU y 2 d  U A
Această sensibilitate are valabilitate în situaţiile în care timpul de tranzit al electronilor
l
prin sistemul de deflexie t 0  0 este neglijabil în raport cu perioada T a semnalului Uy aplicat
v
plăcilor.
În cazul în care timpii t0 şi T se pot compara sensibilitatea statică îşi pierde sensul
introducându-se sensibilitatea dinamică:
 t 
sin 0 
sin(  f  t0 ) 2 
Sd  Sst   Sst  
  f  t0   t0
2
t0 – timpul de tranzit al electronilor prin sistemul de deflexie
f – frecvenţa semnalului Uy
Odată cu creşterea frecvenţei semnalului aplicat creşte deflexia spotului luminos pe
ecran având ca efect scăderea luminozităţii acestuia. Mărirea luminozităţii se poate realiza
printr-o postaccelerare adecvată a fascicolului de electroni după traversarea sistemelor de
deflexie.
O soluţie aplicată este aceea a utilizării unui anod de postaccelerare realizat sub forma
unei spirale conductoare realizată prin depunere pe suprafaţa interioară a gâtului tubului
catodic.
Câmpul electric de postaccelerare creşte progresiv, înspre ecran, nefiind practic
discontinuităţi de câmp electric ce ar defocaliza fascicolul de electroni. Pentru reducerea la
maximum a defocalizărilor posibile plăcile Z sunt alimentate de la un amplificator final cu
ieşire diferenţială astfel încât, potenţialul mediu al acestor plăci să fie apropiat de potenţialul
masei osciloscopului.
Fasciculul de electroni poate fi influenţat de prezenţa unor câmpuri magnetice exterioare
parazite, motiv pentru care întregul tub catodic este ecranat magnetic.
61