SEMINARUL TEOLOGIC ORTODOX SUCEAVA

LUCRARE DE ATESTAT

Coordonator:

Pr. Dr. POPOVICI DUMITRU

Absolvent:
Creciunescu vasilica

2008
 SFÂNTUL VASILE CEL MARE-

ERMENEUT AL SFINTEI

SCRIPTURI ÎN COMENTARIILE

LA PSALMI ŞI ÎN

CORESPONDENŢĂ

Coordonator,

Pr. Dr. POPOVICI DUMITRU

Absolvent,
Creciunescu Vasilica Tiberiu

1
CUPRINS

2
INTRODUCERE....................................................................... 3

CAPITOLUL I. SFÂNTA SCRIPTURĂ – IZVOR AL REVELAŢIEI

DIVINE, CUVÂNT AL LUI DUMNEZEU...................................................3

I. 1. Sfânta Scriptură şi importanţa ei în viaţa creştinilor dreptcredincioşi.......3

I.2 Interpretarea Sfintei Scripturi – metode de exegeză......................................3

I.3. Unitatea Sfintei Scripturi: raportul Vechiul Testament – Noul Testament...3

CAPITOLUL II SFÂNTUL VASILE CEL MARE – LUMINĂTOR AL

ORTODOXIEI.........................................................................................................................................3

II.1 Viaţa Sfântului Vasile cel Mare...................................................................3

II.2 Opera Sfântului Vasile cel Mare – perspectivă generală.............................3

CAPITOLUL III. EXEGEZA SCRIPTURISTICĂ A SFÂNTULUI VASILE

CEL MARE.......................................................................................................3

III.1 Tâlcuirea psalmilor şi importanţa lor în viaţa credincioşilor....................3

III. 2 Corespondenţa vasiliană – emblemă a dragostei faţă de Dumnezeu şi

semeni..................................................................................................................3

CAPITOLUL IV. PEDAGOGIA SFÂNTULUI VASILE CEL MARE ŞI

ACTUALITATEA ÎNVĂŢĂTURILOR SALE..............................................3

CONCUZII............................................................................................................................................................3

BIBLIOGRAFIE...............................................................................................................................................3

ANEXĂ.....................................................................................................................................................................3
 INTRODUCERE

Sfânta Scriptură, fundamentul credinţei noastre strămoşeşti, cale a

transmiterii Revelaţiei Divine la poporul ales şi apoi la toată făptura, a fost
interpretată de Sfinţii Părinţi ai Bisericii în scopul mântuirii credincioşilor, pentru
ca aceştia să înţeleagă mai bine care este voia Domnului şi să o împlinească spre a
lor desăvârşire.

Cuvintele pline de viaţă ale lui Dumnezeu trebuiau explicate, tălmăcite,

pentru ca toţi credincioşii să poată pătrunde adâncul tainic al învăţăturilor, spre a
urma poruncilor sfinte pentru a ajunge în comuniune cu Mirele cel Ceresc, Iubirea
supremă.

Însă nu oricine se poate apropia de Sfânta Scriptură pentru a o explica; e

nevoie de o pregătire temeinică şi în special de revărsarea harului Duhului Sfânt,
care luminează mintea prin darurile Sale: ,,şi Se va odihni peste el Duhul lui
Dumnezeu, duhul înţelepciunii şi al înţelegerii, duhul sfatului şi al tăriei, duhul
cunoştinţei şi al bunei-credinţe. Şi-l va umple pe el duhul temerii de Dumnezeu”
(Isaia 11, 2-3).

Sfântul Vasile cel Mare, Arhiepiscopul Cezareei Capadociei s-a învrednicit a

dobândi aceste daruri de la Izvorul nesecat de bunătăţi şi a tâlcuit Scripturile pentru
toţi cei ce vor voi să se aplece asupra lor spre a afla voia Tatălui şi a I se conforma.

Lucrarea de faţă este o incursiune în vasta operă a marelui ierarh, încercând

să expună osârdia lui de a face cunoscută Dumnezeirea cea Adevărată şi de a aduce
pe cât mai mulţi în staulul creştinătăţii, după modelul Apostolilor şi împlinind
cuvântul Mântuitorului: ,,propovăduiţi Evanghelia la toată făptura” (Marcu 16, 15).

Primul capitol prezintă obiectul de studiu al Sfântului Vasile din punct de

vedere structural şi valoric, Scriptura făcându-L mereu prezent pe Dumnezeu-
Treimea în mintea, inima şi viaţa creştinului, fiindu-I acestuia sprijin în toate
momentele vieţii, iniţial sub forma Vechiului Testament, limitat, apoi prin
desăvârşirea celui Nou, adusă de Mântuitorul Întrupat, după cuvintele Sfântului
Apostol Pavel: ,,după ce Dumnezeu odinioară în multe rânduri şi în multe chipuri a
vorbit părinţilor noştri prin prooroci, în zilele acestea mai de pe urmă ne-a grăit
nouă prin Fiul” (Evrei 1, 1-2), Cel care arată în Sine împlinirea proorociilor din
primul Testament.

Capitolul al doilea prezintă, în linii mari, filantropia Sfântului Vasile,

activitatea lui de arhiereu şi de îndrumător de suflete, pentru care a şi fost numit,
încă din viaţă, ,,cel Mare”, pentru dragostea cu care a primit şi povăţuit pe oricine-i
cerea ajutorul, urmând cuvintelor apostolului: ,,Purtaţi-vă sarcinile unii altora şi aşa
veţi împlini legea lui Hristos” (Galateni 6, 2). Întreaga lui viaţă este o punere în
practică a învăţăturilor pe care le propovăduia.

Următorul capitol îl prezintă pe Sfântul Vasile ca exeget al Sfintei Scripturi

în comentariile la Psalmi şi în corespondenţa purtată cu diferite personalităţi ale
timpului sau cu simpli oameni care aveau nevoie de sprijin duhovnicesc. Spirit
extrem de perspicace şi inteligent, el foloseşte cunoştinţe ştiinţifice din variate
domenii spre a-şi susţine afirmaţiile teologice. Tâlcuind psalmii, arată valoarea lor
duhovnicească în viaţa credinciosului care-şi deschide poarta sufletului pentru a
primi cuvintele de Dumnezeu insuflate, menite a-l tămădui şi a-l întări în credinţa
cea dreaptă.

Corespondenţa purtată este semn al dragostei pe care o poartă făpturii lui

Dumnezeu, pe care vrea s-o aducă la limanul lin şi neînviforat al credinţei, nădejdii
şi dragostei, dar şi al spiritului diplomatic şi întreprinzător prin care luptă pentru
unitatea Bisericii celei una.

Al treilea capitol prezintă străduinţele sfântului pentru educarea copiilor în

spiritul solidarităţii, al dragostei pentru celălalt, al rugăciunii arzătoare. Tinerii sunt
mesagerii lui Hristos peste timp şi de aceea Sfântul Vasile le acordă o atenţie
deosebită, povăţuindu-i spre o viaţă curată, petrecută în ascultare şi cumpătare.

Deşi departe din punct de vedere cronologic, Sfântul Vasile cel Mare rămâne
mereu aproape de credincioşi prin actualitatea învăţăturilor sale, prin rânduiala
Liturghiei care-i poartă numele, dar mai ales prin pilda vieţii alese pe care a dus-o
potrivit voii lui Dumnezeu şi poruncilor Lui, pentru care va auzi mult-doritele
cuvinte ale Mântuitorului: ,,Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi Împărăţia
cea pregătită vouă de la întemeierea lumii”, căci ,,întrucât aţi făcut unuia dintre
aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut” (Matei 25, 34, 40).
 CAPITOLUL I. SFÂNTA SCRIPTURĂ – IZVOR AL
REVELAŢIEI DIVINE,
CUVÂNT AL LUI DUMNEZEU

I. 1. Sfânta Scriptură şi importanţa ei în viaţa

creştinilor dreptcredincioşi

,,Cercetaţi Scripturile, că socotiţi că în ele

aveţi viaţă veşnică. Şi acelea sunt care
mărturisesc despre Mine.’’ (Ioan 5, 39)

Sfânta Scriptură reprezintă cartea de căpătâi a creştinilor, cuvântul lui

Dumnezeu dăruit oamenilor pentru a-I cunoaşte voia, pentru a împlini cele plăcute
lui Dumnezeu în vederea desăvârşirii vieţii, cu scopul de a ajunge împreună-
locuitori cu Tatăl ceresc. Din această perspectivă, scriitorul francez Victor Hugo
afirmă: ,,Este o carte care cuprinde toată înţelepciunea omenească luminată de toată
înţelepciunea divină, o carte pe care popoarele o numesc cu adânc respect
CARTEA, BIBLIA”.1

Patriarhul Iustinian consideră că Biblia a fost dată de Dumnezeu după ce

omenirea s-a îndepărtat de Creator, adică ,,atât legea scrisă a Vechiului Testament,
cât şi legea scrisă a Noului Testament au fost rânduite de Dumnezeu numai din
pricina slăbiciunii oamenilor, care nu s-au putut menţine în apropierea Lui, prin

1
Geo Nichita, Cântare sfântă, Editura Opinia Fălticeneană, Suceava, 2000, p. 8;
legea morală naturală şi prin cunoştinţele despre divinitate, împărtăşite lor în mod
direct sau dobândite prin mijlocirea lucrurilor.”2

Definind Sfânta Scriptură, părintele profesor Dumitru Stăniloae o consideră o

istorie a mântuirii, o continuă purtare de grijă a lui Dumnezeu-Treimea faţă de
oameni, întrucât prezintă ,,pe Hristos în forma cuvântului Lui dinamic şi a
cuvântului tot aşa de dinamic al Sfinţilor Apostoli despre faptele Lui mântuitoare,
în eficienţa permanentă a lor. Dar ea descrie şi modul în care Dumnezeu a pregătit
mântuirea noastră în Hristos şi modul în care Hristos continuă să lucreze prin
extinderea puterii Lui, pentru asemănarea noastră cu El, până la sfârşitul lumii. Prin
cuvântul ei, Hristos continuă să ne vorbească şi nouă, să ne provoace la răspuns cu
fapta, să lucreze astfel şi în noi […] Scriptura redă ceea ce continuă să facă Fiul lui
Dumnezeu cu noi în această stare de Dumnezeu şi om desăvârşit, deci Scriptura
tălmăceşte lucrarea prezentă a lui Hristos. Căci Hristos, rămânând mereu viu şi
Acelaşi, Se tălmăceşte prin aceleaşi cuvinte, dar ca Cel ce vrea să ne facă şi pe noi
asemenea Lui”.3

Referitor la sfinţenia Sfintei Scripturi, aceasta este dată în primul rând de

originea ei divină, căci nu este produsul unei minţi omeneşti, ci a fost scrisă de
bărbaţi desăvârşiţi, care au fost inspiraţi de Duhul Sfânt; în al doilea rând, este
sfântă întrucât conţine adevăruri religioase descoperite de Însuşi Dumnezeu,
îndemnuri practice pentru a ajunge la desăvârşire - ,,Fiţi dar voi desăvârşiţi precum
şi Tatăl vostru Cel din ceruri desăvârşit este”(Matei 5, 48), evenimente istorice care
fac parte din iconomia mântuirii neamului omenesc.4

Cuvântul ,,Biblie” este de origine grecească şi înseamnă ,,cărţi” sau ,,carte”.

Această denumire a fost păstrată de-a lungul veacurilor, atât pentru că Sfânta

2
Patriarhul Iustinian, Sfânta Scriptură şi interpretarea ei în opera Sfântului Ioan Hrisostom, în Opera integrală, vol.
III, sub îngrijirea Prea Sfinţitului Calinic Argatu, Episcopul Argeşului şi Muscelului, Editura Anastasia, Bucureşti,
2003, p. 35;
3
Preot Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, ed. a II-a, Editura Institutului Biblic şi de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1996, pp. 39-40;
4
Pr. Prof. Nicolae Ciudin, Studiul Vechiului Testament, Editura Credinţa noastră, Bucureşti, 2001, pp. 14-15;
Scriptură a fost scrisă o bună parte în limba greacă, cât şi pentru că la început, în
primele veacuri ale creştinismului, învăţătura propovăduită în ea a fost mai ales în
graiul grecesc, aşa cum arată documentele timpului, mai ales Sfânta Tradiţie.5

Sfânta Scriptură cuprinde Vechiul şi Noul Testament, astfel: cărţile

vechitestamentare, după textul ebraic, sunt în număr de 39, iar după cel grecesc
(Septuaginta), pe lângă cele 39 considerate canonice, mai sunt incluse şi 14 cărţi
necanonice, cu conţinut moral. Noul Testament cuprinde 27 scrieri istorice,
didactice şi profetice: Evangheliile după Matei, Marcu, Luca şi Ioan cuprind
relatări despre viaţa şi învăţăturile Mântuitorului şi ale ucenicilor Lui, ca şi cartea
Faptelor Apostolilor, carte istorică. Între scrierile didactice se numără cele 14
epistole ale Sfântului Apostol Pavel: Romani, I şi II Corinteni, Galateni, Efeseni,
Filipeni, Coloseni, I şi II Tesaloniceni, I şi II Timotei, Tit, Filimon şi Evrei; cele
şapte epistole soborniceşti: Iacov, I şi II Petru, I, II şi III Ioan şi Iuda. Apocalipsa
Sfântului Ioan este o carte profetică de eshatologie.6

Sfânta Scriptură este una dintre cele mai vechi cărţi din marele patrimoniu al
umanităţii şi chiar timpul nostru ne arată că este veşnic proaspătă şi nouă, cu folos
pentru întreaga făptură: ,,este cartea de învăţătură şi busola pentru dreapta orientare
a conştiinţei noastre; ea oferă un adevărat adăpost şi un sprijin duhovnicesc tuturor
oamenilor prin cuvântul vieţii pe care-l propovăduieşte; este lumina minţii şi
veselia inimii noastre (Psalmul 119, 9-16; 105; 108; II Timotei 3, 14-16); este
inspirată de Dumnezeu (II Timotei 3, 15-17) şi folosită de Hristos (Luca 24, 27);
este unealta de mântuire a lui Dumnezeu (Psalmul 5; Iacob 20, 30-31) care
îndestulează toate inspiraţiile nobile ale fiinţei noastre (Psalmul 3,4; Ioan 20, 30-
31); este călăuza celor tineri (Psalmul 119, 1-12) şi sabia duhului (Efeseni 6, 14-
17).”7
5
Învăţătura de credinţă ortodoxă, întreb. 30 apud Arhim. Cleopa Ilie, Urcuş spre Înviere,Editura Trinitas, Iaşi, 1992,
p. 181;
6
Preot Dr. Ioan Mircea, Dicţionar al Noului Testament A-Z, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, Bucureşti, 1995, pp. 60-61;
7
Pr. Dr. Marin C. Ionescu, Cateheze, Editura Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor, Suceava, 2004, pp. 136-138;
 Teologul Paul Evdokimov consideră că Biblia este Însuşi Hristos, întrucât
fiecare cuvânt al ei ne conduce spre Cel care le-a pronunţat, aducându-ne în
prezenţa Lui, ,,este chipul verbal al lui Hristos”8

Citirea Sfintelor Scripturi este ca o trâmbiţă care ne deşteaptă şi ne adună

mintea în frica de Dumnezeu, precum arată Sfântul Efrem Sirul: ,,Iar în loc de
trâmbiţă, să ai dumnezeieştile Scripturi. Căci precum trâmbiţa, strigând, adună pe
ostaşi, aşa şi dumnezeieştile Scripturi, strigând către noi, ne adună gândurile în
frica de Dumnezeu, căci gândurile sunt nişte ostaşi care bat război împotriva
vrăjmaşilor împăratului. Precum trâmbiţa, strigând în vremea războiului, deşteaptă
râvna vitejilor împotriva vrăjmaşilor, tot astfel, dumnezeieştile Scripturi deşteaptă
inima ostaşilor duhovniceşti şi a nevoitorilor spre lucrarea bunătăţii.”9

Efectele acţiunii Duhului Sfânt asupra celui care citeşte cuvintele Domnului se
evidenţiază în starea duhovnicească a acestuia, transfigurată complet sub înrâurirea
divină; deşi citeşte în particular, este văzut ca membru al Trupului, este un
om ,,liturgic”10, atenţia lui este îndreptată spre comuniunea cu ceilalţi, spre
întrajutorare, dar şi spre sine însuşi, spre cultivarea virtuţilor, spre curăţire şi
sfinţire, căci ,,ochiul sufletului, dacă paşte în livada cuvintelor duhovniceşti va fi
curat, limpede şi ager; dar dacă umblă în fumul grijilor lumeşti, va scoate
nenumărate lacrimi şi va plânge şi acum pe pământ, dar şi pe lumea cealaltă. […]
De asta e nevoie de roua Duhului, de acea adiere lină ca să stingă focul, să
risipească fumul, să ne întraripeze mintea” 11; cuvântul scos din dumnezeieştile
Scripturi înmoaie mai bine decât focul un suflet învârtoşat şi-l face în stare să
săvârşească orice lucru bun.12

8
Paul Evdokimov, Ortodoxia, traducere din limba franceză de Dr. Irineu Ioan Popa, Arhiereu vicar, Editura
Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti 1996, p. 205;
9
Sfântul Efrem Sirul, Cuv. pentru toată întrarmarea către monahi, tom. 3 p. 279 apud Arhimandrit Cleopa Ilie,
op. cit,, p. 117;
10
Paul Evdokimov, op. cit., p. 206;
11
Î. P. S. Pimen, Din învăţăturile morale ale Sfântului Ioan Gură de Aur, Editura Arhiepiscopiei Sucevei şi
Rădăuţilor, Suceava, 2005, p. 7;
12
Ibidem, p. 8;
 Sfânta Scriptură, stâlp de reazem şi inspiraţie pentru trăirea după Dumnezeu,
porneşte izvorul lacrimilor şi ne ajută să dobândim pacea sufletească, mai ales în
vremuri de cumpănă, pentru că ,,aşa cum este cu neputinţă a se spăla rufele fără
apă, la fel şi sufletul nu se poate curăţa de murdăria păcatelor fără apa cea vie a
cuvântului lui Dumnezeu: «Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul ce
iese din gura lui Dumnezeu» (Matei 4, 4).”13

Valoarea Sfintelor Scripturi este incontestabilă, date fiind transformările ce se

petrec în sufletele cititorilor. Sfântul Ioan Scărarul, arătând folosul citirii Sfintelor
Scripturi, afirmă că ,,un suflet care ziua şi noaptea cugetă neîncetat la cuvântul lui
Dumnezeu, şi în somn se îndeletniceşte cu acelaşi lucru. Această consecinţă este o
adevărată răsplătire de la Dumnezeu, pentru lucrarea cea dintâi, spre a goni
duhurile şi nălucirile cele viclene”14, în acelaşi sens întărind şi Sfântul Vasile cel
Mare prin comparaţia dintre iepurele care nu se teme de tunet în aceeaşi măsură în
care diavolul se teme de predicarea Evangheliei, de care fuge.15

Sfântul Ierarh consideră că scopul cercetării Scripturilor este înţelepţirea spre

mântuire sau agonisirea comorilor cunoştinţei duhovniceşti, ca să fie predate apoi
altora, care însetează după ea: ,,Ce fel de comoară bună este aceasta? Înţelepţirea
în toată virtutea cea în Hristos, care slujeşte spre slava lui Dumnezeu, este această
comoară bună din care omul, după spusele Domnului, în faptele şi în cuvintele sale
«scoate afară cele bune» (Matei 12, 35).”16

Citirea Dumnezeieştilor Scripturi îl face pe suflet filosof, mută mintea la Cer,

îl determină pe om să fie mulţumitor, face ca de nimic din lucrurile lumii să nu ne
ataşăm şi întotdeauna gândul nostru să petreacă în viaţa cealaltă, căci după cum un

13
Mihai Popa, Îndrumar pentru restabilirea sănătăţii, ediţia a III-a, text îngrijit şi completat de Protosinghel Sofian
Ardelean, Editura Anestis, 2005, p. 46;
14
Sfântul Ioan Scărarul, Cuv. 20 din Scară apud Arhimandrit Cleopa Ilie, op. cit., p. 118,;
15
Ilie Miniat, Episcop de Kalavrita, Didahii şi predici, traducere de Preot Prof. Dr. Dumitru Fecioru, Editura
Bunavestire, Bacău, 1995, p. 298;
16
Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Pahomie cel Mare, Sfântul Ioan Casian, Rânduielile vieţii monahale, Editura
Sophia, Bucureşti, 2001, p. 266;
copac sădit la izvoarele apelor îşi menţine viaţa datorită acestora, tot astfel şi
sufletul udat cu dumnezeiasca Scriptură se înduhovniceşte, rodind în fapte bune,
bine plăcute înaintea lui Dumnezeu, sporeşte în credinţa ortodoxă, se împodobeşte
în virtuţi.17

Cheia pentru deschiderea tainelor Sfintelor Scripturi este rugăciunea curată a

inimii şi a minţii noastre. Acest adevăr îl arată mulţi dintre Sfinţii Părinţi
bisericeşti, între care şi Sfântul Isaac Sirul, care afirmă: ,,de cuvintele tainelor celor
ce sunt în dumnezeiasca Scriptură, să nu te apropii fără rugăciune de cerere a
ajutorului lui Dumnezeu. Ci zi: Dă-mi, Doamne, mie, ca să primesc simţirea şi
puterea celor din ele […] Cheie a înţelegerilor adevărate ce sunt în dumnezeieştile
Scripturi socoteşte-o că este rugăciunea.” 18 De aceea, Sfânta Scriptură stă dinaintea
cititorului ,,ca o prescură care poate să rămână pâine dospită, poate deveni anafură
sau se poate transfigura în Trup euharistic,”19 în funcţie de impactul pe care îl are
asupra cititorului, de disponibilitatea acestuia de a i se deschide şi de a-i urma
învăţăturile.

Vorbind despre importanţa covârşitoare a Scripturii pentru viaţa

credincioşilor, Sfântul Ioan Gură de Aur face comparaţia între pământul lipsit de
apă, neroditor, indiferent de munca depusă de om, şi sufletul, care nu poate spori în
bine dacă nu se alimentează din Scripturi.20

Sfântul Ioan Damaschin vorbeşte de un paradis scripturistic, ,,paradisul cel cu

bun miros, cel prea dulce, cel prea frumos, cel ce răsună la urechile noastre cu tot
felul de cântări ale păsărilor spirituale purtătoare de Dumnezeu, cel care se atinge
de inima noastră, care o mângâie când este întristată, o potoleşte când este mâniată
şi o umple de o bucurie veşnică, care ne înalţă mintea noastră pe spatele strălucitor

17
Sf. Ioan Gură de Aur, Puţul sau Împărţirea de grâu.. 57 de predici ale Sf. Ioan Gură de Aur, Editura Buna Vestire,
Bacău, 1995, p. 400;
18
Sfântul Isaac Sirul, Cuv. 73 apud Arhimandrit Cleopa Ilie, op. cit., p. 120 ;
19
Bartolomeu Valeriu Anania, Arhiepiscopul Clujului, Introducere în citirea Sfintei Scripturi, din Prolog,, Editura
Renaşterea, Cluj-Napoca, 2001, p. 7;
20
Î.P.S. Pimen, op. cit., p. 285;
ca aurul şi prea luminat al porumbiţei dumnezeieşti şi o suie cu aripile prea
strălucitoare către Fiul Unul născut şi moştenitorul săditorului viei celei spirituale şi
prin el o aduce la Tatăl luminilor.”21

Prin citirea Scripturii, omul pătrunde în cămara sufletului, îi pune haină

luminoasă, reia relaţia cu Tatăl-Iubire şi cu Fiul jertfit pentru omenire căci, ,,dacă,
pentru nevoia de a cunoaşte, te vei deprinde s-o citeşti nu atât pe dinafară, cât mai
ales pe dinăuntru, dacă sufletul ţi se va aprinde în văpaia celor ce se întraripează cu
dumnezeiescul dor, atunci dorul acesta îţi va descoperi că de vreme ce toate cărţile
acestei Cărţi au fost scrise de dragul unui singur personaj, Iisus Hristos,
prevestindu-L şi vestindu-L, şi de vreme ce Iisus Hristos a venit în lume de dragul
unei singure fiinţe, omul, înseamnă că toată Cartea se îndreaptă spre o singură
fiinţă, care eşti tu, cititorule. Dacă o ocoleai, ar fi fost să treci pe-alături de propria
ta viaţă; dar fiindcă ţi-ai asumat-o, a fost să te descoperi pe tine sieţi.”22

Biblia e cuvânt viu, cuvânt dătător de viaţă, întărire a sufletului, luminare a

minţii, iar ,,consumarea Scripturii de către noi, împărtăşirea noastră de Cuvântul lui
Dumnezeu în Sfânta Biblie este o împărtăşire duhovnicească. Hristos ne umple de
prezenţa Sa, de energiile Sale. Este un alt fel de Euharistie. Toate darurile sunt o
împărtăşire de Hristos. Iar acest lucru se aplică şi lecturii făcute în stare de
rugăciune”23. De aceea, Biblia nu poate fi separată de Biserică, de cult, de
Liturghie, întrucât imnele liturgice şi cultice, cântările bisericeşti, cuvintele
slujbelor sunt extrase din Sfânta Scriptură, cea mai autoritativă carte.24

Evanghelia este izvor de nădejde şi de bucurie pentru că tot ce se realizează

prin împlinirea Evangheliei ne duce la Domnul Hristos şi face să ne întâlnim cu
Domnul Hristos în conştiinţa noastră şi să nu rămânem numai la sistemul acesta din
afară, la împlinirea unor reguli care, de fapt, pentru noi sunt desprinse de Domnul
21
Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, ediţia a III-a, traducere de Pr. D. Fecioru, Editura Scripta, Bucureşti, 1993, pp.
180-181;
22
Bartolomeu Valeriu Anania, Arhiepiscopul Clujului, op. cit., p. 8;
23
Preot Marc-Antoine Costa de Beauregard, Preot Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 150;
24
Ibidem, p. 153;
Hristos, ci să ajungem la o conştiinţă a Domnului Hristos în viaţa noastră, până la
aşa măsură încât să ştim că renunţând la împlinirea poruncilor şi îndemnurilor pe
care le-a dat Domnul Hristos, noi renunţăm la Domnul Hristos Însuşi, nu ne
interesează Domnul Hristos.25

Scriptura garantează păstrarea credinţei vii şi nealterate în Biserică, deşi la

rândul ei este valorificată de Duhul lui Hristos, de Duhul credinţei, şi păstrată în
comunitatea Bisericii prin Duhul de la întemeierea ei, după contactul intens al unor
persoane cu Hristos.26

Fericitul Ieronim, mare traducător şi tâlcuitor al Sfintei Scripturi, se pronunţă

astfel: ,,Te rog, spune-mi ce e mai sfânt ca acest cuvânt (al lui Dumnezeu)? Ce e
mai plăcut ca această plăcere? Ce mâncări, ce feluri de miere sunt mai dulci decât
cunoaşterea înţelepciunii lui Dumnezeu, decât pătrunderea în locurile Sale ascunse,
decât privirea la ideea Ziditorului şi la cuvintele Stăpânului tău…decât ca aceste
cuvinte ale Stăpânului, pline de înţelepciune duhovnicească, să înveţe pe oameni!
Aibă ceilalţi averile lor, beie din cupe împodobite cu pietre preţioase, stălucească în
stofe de mătase…, fie neputincioşi în a-şi răpune bogăţiile prin felurite plăceri!
Desfătarea noastră să stea în a medita la Legea Domnului ziua şi noaptea, a bate la
uşa care ni-i deschisă, a primi pâinile Sfintei Treimi şi a merge pe valurile vieţii,
având pe Domnul călăuză”.27

Sfânta Scriptură are o putere covârşitoare, prin care a prefăcut şi preface

nenumărate suflete păcătoase în sfinţi. Sfântul Apostol Pavel afirmă în acest
sens: ,,Căci cuvântul lui Dumnezeu este viu şi lucrător şi mai ascuţit decât orice
sabie cu două tăişuri, şi străbate până la despărţirea sufletului şi a duhului şi a
mădularelor şi a măduvei, şi este judecător cugetelor şi gândurilor inimii” (Evrei 4,
12).

25
Arhimandrit Teofil Părăian, Bucuriile Credinţei,Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 2004, p. 36;
26
Preot. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, op. cit., pp. 41-42;
27
Fericitul Ieronim, Scrisoarea 30, 13 CV, 54, I, p. 248 apud Arhim. Cleopa Ilie, op. cit., p. 129;
 Cu toate acestea, Sfânta Scriptură nu a fost înţeleasă niciodată în Biserică
numai ca o carte sau numai ca o colecţie de cărţi, ci ca o învăţătură care se
întrupează în viaţa Bisericii şi care formează o gândire bisericească. Ceea ce
asigură norma credinţei noastre este învăţătura Bisericii noastre, păstrătoarea,
propovăduitoarea şi tâlcuitoarea Sfintei Scripturi. De altfel, ca să înţelegem bine
Sfânta Scriptură trebuie să avem şi o pregătire specială pentru aceasta. În Filocalie
se spune: ,,Bate la porţile Scripturii cu mâinile virtuţii’’ (Evagrie Ponticul), iar
Sfânta Evanghelie ne este prezentată ca ceva mai presus de mintea noastră. La
sfintele slujbe se spune: ,,Şi pentru ca să ne învrednicim noi a asculta Sfânta
Evanghelie, pe Domnul Dumnezeul nostru să-L rugăm’’. Tradiţia Bisericii noastre
se manifestă mai ales în dumnezeieştile slujbe şi nu putem înţelege cultul nostru
fără cunoaşterea Scripturilor. Acelaşi lucru este şi vice-versa. Înţelesul Scripturilor
este dezvăluit în cadrul cultului. El ne oferă cheia interpretării
Scripturilor. ,,Învăţarea Bibliei trebuie să fie unită strâns cu rânduielile de cult, în
sensul de a face Biblia şi cultul să se explice reciproc, complet şi să se reveleze una
pe alta”.28

Înalt Prea Sfinţitul Mitropolit Daniel, definind Scriptura, afirmă: ,,cuvântul

sfintei Scripturi, deşi are margini (e circumscris după litere), sfârşindu-se deodată
cu timpul în care se petrec lucrurile istorisite după duh în înţelesurile lui cele mai
înalte, rămâne totdeauna fără hotar, nu-i circumscris. Şi nimeni să nu spună că nu
poate crede aceasta ştiind că Dumnezeu care a vorbit e fără hotar după natură. Căci
cei ce voiesc să asculte cu inima curată sfatul Scripturii se cuvine să creadă că şi
cuvântul grăit de Dumnezeu se aseamănă mai mult Lui şi în limbaj omenesc.
Fiindcă dacă Dumnezeu este Cel ce ne-a grăit, iar El este după fiinţă nehotărnicit, e
vădit că şi cuvântul grăit de El este fără hotar”.29

28
Alexander Schmemann, Liturghie şi viaţă – prelegeri şi eseuri despre desăvârşirea creştină prin intermediul
experienţei liturgice, traducere de Pr. Dr. Viorel Sava, Editura Erota, Iaşi, 2001, pp. 28-29;
29
Cf. Pr. Lect. Dr. Mihai Vizitiu, Cuvântul neschimbător al lui Dumnezeu într-o lume schimbătoare - ,,Ziua Bibliei”
la Iaşi, în ,,Teologie şi Viaţă”, anul XIV (LXXX), 2004, nr. 7-12, p. 407;
 Scriptura singură nu este suficientă. Trebuie să o putem simţi plină de
puterea dătătoare-de-viaţă a lui Hristos, al Cărui trup este Biserica. Trebuie să citim
Cuvântul lui Dumnezeu în Însuşi Trupul lui Dumnezeu, în Biserică. În Liturghie,
Dumnezeu nu doar vorbeşte, ci şi lucrează. Avem nevoie nu numai de Cuvântul lui
Dumnezeu, dar şi de lucrarea lui Dumnezeu care să lucreze în noi şi să ne
transforme”30.

Numai prin Tradiţie conţinutul Scripturii devine mereu viu, actual, eficient,
dinamic în integritatea lui, în cursul generaţiilor din istorie. În sensul acesta, ea
completează Scriptura. Fără ea nu se poate pătrunde şi trăi tot conţinutul Scripturii.
Toate cântările bisericeşti sunt pătrunse de texte din Scriptură şi toate actele
liturgice şi sacramentale simbolizează şi actualizează în mod eficient momente din
Scriptură, din istoria Revelaţiei.31

Învăţătura Bisericii Ortodoxe despre Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie o

găsim expusă în anumite ,,Mărturisiri de credinţă”. Astfel, în Mărturisirea
Ortodoxă a lui Petru Movilă, aprobată la Sinodul de la Iaşi, în 1642, Biserica
Ortodoxă învaţă: ,,Creştinul ortodox trebuie să primească de adevărat şi neîndoios
că toate articolele credinţei ecumenice a Bisericii Ortodoxe sunt date de Domnul
nostru Iisus Hristos, prin Apostolii Săi, lămurite şi întărite de sinoadele ecumenice;
el trebuie să creadă în acelea, precum porunceşte Apostolul zicând: Pentru aceea,
fraţilor, staţi şi ţineţi predaniile pe care le-aţi învăţat prin cuvântul ori prin scrierea
noastră (II Tesaloniceni 2, 15). Din aceste cuvinte reiese că adevărurile credinţei
noastre ortodoxe au autoritatea şi întărirea lor din Sfânta Scriptură şi din Tradiţia
dumnezeiască, în interpretarea dată de doctrina Sinoadelor ecumenice şi a sfinţilor
părinţi ai Bisericii”32.

30
Preot Marc-Antoine Costa de Beauregard, Preot Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 155;
31
Preot Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, op. cit.,, pp. 45-46;
32
Coord. Pr. Prof. Dr. Dumitru Radu, Îndrumări misionare, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, Bucureşti, 1986, p. 35;
 Fără Biserică nu ar fi fost Sfânta Scriptură şi în nici un caz nu ar fi fost
Tradiţia. Biserica, vivificată de Duhul Sfânt şi condusă de Capul ei, Hristos,
înţelege Sfânta Scriptură scrisă sub inspiraţia aceluiaşi Duh Sfânt, în lumina Sfintei
Tradiţii, care este opera aceluiaşi Duh Sfânt, precum şi Sfânta Tradiţie se confirmă
în lumina Sfintei Scripturi. Dar Biserica se orientează mereu după Sfânta Scriptură
şi Sfânta Tradiţie şi caută cu grijă să propovăduiască cuprinsul şi sensul adevărat al
acestora. Deşi este plină de Scriptură şi Tradiţie, Biserica trebuie mereu să-şi
potrivească paşii ei în istorie, după documentele Tradiţiei şi după Scriptură.33

Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie aparţin Bisericii şi împreună sunt

temeiurile învăţăturii creştine ortodoxe, pentru că ele conţin, păstrează şi transmit
una şi aceeaşi Revelaţie dumnezeiască supranaturală, dar fiecare într-un mod
propriu. Între Sfânta Scriptură, Sfânta Tradiţie şi Biserică este o legătură
indisolubilă. Cei ce le separă au ajuns la ideea greşită că Biserica este superioară
Scripturii, sau că Scriptura este superioară Bisericii şi Tradiţiei. În realitate, aceste
trei formează un tot ale cărui părţi se intercondiţionează şi se completează
reciproc.34

Rolul important al Tradiţiei constă în faptul că ea constituie în Biserică

temeiul de interpretare corectă a Sf. Scripturi. De aceea nu se poate vorbi de o
subordonare a uneia faţă de cealaltă pentru că ele sunt de importanţă egală.35

Biserica Ortodoxă se consideră păstrătoarea prin excelenţă a adevărului

revelat pentru că a văzut întrepătrunderea dintre Scriptură şi Tradiţie şi a contribuit
la soluţionarea problemelor care au confruntat-o prin fidelitatea ei faţă de revelaţia
divină. Sprijinindu-se atât pe revelaţia divină, cât şi pe problemele pe care le-a
ridicat fiecare epocă, Biserica Ortodoxă a dezvoltat în mod intensiv adevărul

33
Ibidem, p. 41;
34
Ibidem, pp. 50-51;
35
Preot Conf. Univ. Dr. Ion Popescu, Teologia dogmatică şi simbolică, Facultatea de Teologie Ortodoxă Piteşti,
2001, p. 57;
revelat prin aspectul dinamic al Tradiţiei, păstrând de-a lungul veacurilor
continuitatea şi valabilitatea adevărului descoperit de Hristos.”36

Sfântul Vasile cel Mare mărturisea: ,,Dintre dogmele şi propovăduirile

păstrate în Biserică, unele le avem din doctrina cea scrisă, iar altele le-am primit
din tradiţia apostolilor, prin succesiune, în taină, nescrise; şi acelea şi acestea au
aceeaşi putere către evlavie”37; şi continuă: ,,dacă ne-am apuca noi a lăsa cele
nescrise, din obiceiuri, ca pe unele ce nu ar avea putere mare, am greşi la însăşi cele
mai de frunte, păgubind Evanghelia. Aşadar obiceiul ce-l ţine Biserica nescris, ca
unul ce este de origine apostolică şi folosit de Sfinţii Părinţi ca Predanie rămasă de
la ei în Biserica lui Hristos, are putere de lege”.38

Semnele adevăratei Tradiţii le arată Vincenţiu de Lerin: ,,În Biserica

Universală trebuie mare grijă, ca acel lucru să-l ţinem, care a fost crezut
pretutindeni, totdeauna, de toţi… Lucrul acesta va fi aşa, dacă urmăm
universalitatea, vechimea şi consensul. Vom urma universalitatea în chipul acesta,
anume, dacă mărturisim că singură această credinţă este adevărată, pe care întreaga
Biserică o mărturiseşte pe pământ. Vom urma vechimea dacă nu ne depărtăm deloc
de acele înţelesuri, pe care se ştie că le-au practicat sfinţii înaintaşi şi Părinţii noştri.
Vom urma şi consensul, dacă, chiar în vechime, ţinem definiţiile şi părerile tuturor
sau aproape ale tuturor preoţilor şi învăţătorilor deopotrivă”.39

Aşadar, dată fiind importanţa Scripturii şi a Tradiţiei în cultul Bisericii, se

impune respectarea amândurora ca izvoare ale Revelaţiei divine, căi de a ajunge
acolo ,,unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, ci viaţă fără de sfârşit” 40, prin
împlinirea cuvintelor Mântuitorului: ,,Fiţi dar voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru
cel din ceruri desăvârşit este” (Matei 5, 48).
36
Ibidem, p. 61;
37
Sfântul Vasile cel Mare, Despre Sfântul Duh, c. 27 apud Arhim. Cleopa Ilie, op. cit., p. 141;
38
Idem, canoanele 87 şi 91, Pidalionul de la Neamţ, 1844 , p. 431-435 apud Ibidem, p. 143;
39
Vincenţiu de Lerin, Commonitorium, 2, Migne, P. L. L. col. 639; Învăţătura de credinţă Ortodoxă, întreb. 63, p. 40
apud Ibidem, p. 146;
40
*** Micul Molitfelnic,ediţia a II-a, Condacul de la ,,Slujba înmormântării’’, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca,
2001, p. 229;
I.2 Interpretarea Sfintei Scripturi – metode de exegeză

,,…sunt unele lucruri cu anevoie

de

înţeles, pe care cei neştiutori şi neîntăriţi le

răstălmăcesc, ca şi pe celelalte Scripturi,
spre a lor pierzare” (II Petru 3,16)
 Exegeza este interpretarea filologică şi doctrinală a unui text, în special a unui
text autoritativ: Biblia, texte legislative.41 Ea se ocupă cu studiul aprofundat al
textelor sacre, al raportului istoric cu timpul în care au fost scrise 42, întrucât scopul
ei este de a interpreta corect cuvântul dumnezeiesc, spre folosul celor dornici de
cunoaştere şi de comuniune cu Dumnezeu.

După învăţătura ortodoxă, Sfânta Scriptură este un document divino-uman în

care sunt cuprinse descoperirile dumnezeieşti, încredinţate Bisericii şi nu unui ins
singuratic. Sf. Irineu şi mai ales Tertulian, în tratatul său De praescriptione
haereticorum arată că Biblia e un lucru al Bisericii pe care numai ea îl poate
interpreta. Biserica a formulat şi stabilit principalele sale învăţături în dogme pe
temeiul Sfintei Scripturi şi al Sfintei Tradiţii.43

Astfel, această interpretare nu poate fi făcută de către oricine, oriunde,

oricum, oricând, ci ea este rezultatul muncii asidue a exegeţilor, a celor special
pregătiţi şi

inspiraţi de Duhul Sfânt, aflaţi în comuniune cu Hristos şi cu Biserica Sa, căci ne

avertizează părintele Cleopa că ,,Sfânta Scriptură este foarte adâncă şi cine o citeşte
fără tălmaci, fără să ştie cum o explică Sfinţii Părinţi, se prăpădeşte. Dar nu-i de
vină Sfânta Scriptură, că apa-i cuvântul lui Dumnezeu. Îi de vină omul care se bagă
în Sfânta Scriptură nepregătit şi fără să înţeleagă lucrurile.”44

Deducem de aici că interpretarea textelor sfinte se face cu o anumită pregătire

spirituală, cu meditarea profundă asupra sensurilor şi în concordanţă cu scrierile
sfinţilor părinţi recunoscuţi ca autoritativi, căci singură Biserica, prin reprezentanţii
ei, are darul de a nu putea greşi, fiind condusă de Însuşi Iisus Hristos, Capul ei

41
André Lalande, Vocabulaire de la Philosophie, apud Pierre-Marie Beaude, Tendances nouvelles de l’exégèse,
Editions du Centurion, Paris, 1979, p. 5;
42
Aimé Puech, Histoire de la littérature grecque chrétienne depuis les origines jusqu’ā la fin du IV-e siècle, tome II,
Société d’Edition ,,Les Belles Lettres’’, Paris, 1928, p. 322;
43
Preot Conf. Univ. Dr. Ion Popescu, op. cit.., pp. 8-9;
44
***, Ne vorbeşte Părintele Cleopa, vol. III, sub îngrijirea Arhim. Ioanichie Bălan, Editura Episcopiei Romanului,
1996, p. 42;
nevăzut, având mereu ajutorul şi luminarea Sfântului Duh. Aşadar numai aceia care
au primit putere, încuviinţare şi însărcinare de la Biserică şi numai în numele
Bisericii pot şi au dreptul să tâlcuiască izvoarele Descoperirii dumnezeieşti, adică
Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie,45 deoarece ,,în oceanul de înţelesuri ale Duhului
de dincolo de literă, nu se poate vâsli decât în chip rătăcitor fără călăuzirea
aceluiaşi Duh, Care transmite înţelegerea lor în Biserică, de la generaţie la
generaţie.”46

De aceea, nimeni nu are voie să tălmăcească Sfintele Scripturi fără a-şi

fundamenta interpretarea pe cuvinte considerate ca normative, nici nu are voie să
propovăduiască cuvântul lui Dumnezeu până nu va fi trimis de conducătorii
Bisericii, care sunt aşezaţi în fruntea ei de către Sfinţii Apostoli (Tit 1, 5).
Căci ,,cum vor propovădui, de nu vor fi trimişi?” (Romani 10, 15). Prin citirea
Sfintelor Scripturi se naşte în noi credinţa (Fapte 13, 48; 17, 11; Ioan 5, 39; Romani
10, 10-11; 16, 26); însă nu tot cel ce citeşte Sfintele Scripturi le poate înţelege, ci
are nevoie de un povăţuitor care poate să-l călăuzească pe el şi să-i descopere
adevărul din fapte (Fapte 8, 31-35; 13, 12; 14, 1; 16, 30-34 ş.a.), ,,deoarece mulţi
învăţaţi au

vrut a înţelege Sfintele Scripturi după capul lor, şi nu s-au lăsat călăuziţi de cei ce
aveau de la Dumnezeu darul învăţăturii şi al desluşirii, s-a umplut lumea de eresuri
şi s-au făcut dezbinări în Biserică (I Corinteni 12, 4-6)”47.

Biblia este cartea Bisericii, nu numai în sensul că Biserica garantează că ea

este inspirată de Dumnezeu, ci pentru că însăşi viaţa Bisericii şi, întâi de toate, viaţa
ei liturgică, constă în reînnoirea înţelegerii Scripturilor. Limbajul Bisericii, limbajul
liturgic, este limbajul Bibliei, nu numai literal vorbind (mare parte din textele
liturgice sunt biblice), ci de asemenea în sensul că întreaga structură a cultului, a
45
***,Catehismul creştinului drepcredincios, ediţie îngrijită de pr. D. Belu, pr. Isidor Todoran şi Iorgu Ivan, Editura
Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor, Suceava, 2005, p. 11;
46
Preot Prof. Dr. D. Stăniloae, op. cit., ,p. 43;
47
Arhimandrit Cleopa Ilie, op. cit., p. 122;
ritualului, simbolismului şi imaginilor şi întregul spirit al cultului sunt unite intim
cu Scriptura şi adânc înrădăcinate în ea, adresându-se sufletului doritor de
Dumnezeu şi de comuniunea cu El.

De aceea, citirea Evangheliei şi meditaţia profundă asupra textului se face cu

scopul de a scoate din ea aplicările personale de care avem nevoie pentru a
desăvârşi viaţa noastră. Condiţia este ca omul să participe cu întreaga sa fiinţă:
trupul, mintea, afectivitatea şi voinţa, aşa încât convorbirea dintre eul uman şi
Dumnezeu, - apogeul acestui efort -, să fie o întâlnire absolut personală şi
responsabilă. Meditaţia asupra cuvântului lui Dumnezeu are şi o aplicaţie
practică. ,,Adevărul Evanghelic trebuie raportat la viaţa noastră, mai bine zis, noi
trebuie să ne raportăm la Adevărul Suprem. Confruntăm învăţătura Scripturii cu
voinţa noastră şi observăm în ce măsură aceasta îi corespunde, ca să facem
îndreptările necesare.”48

Sfântul Vasile cel Mare consideră că tot cel ce caută scopul Scripturii ,,nu se
va înţepeni vreodată în gândul său, fie bun, fie rău, ci are Sfânta Scriptură ca
dascăl, şi nu învăţăturile lumii, încât orice ar arunca Dumnezeu în inima curată
primeşte fără să se îndoiască, dacă află pentru aceea şi mărturie din dumnezeieştile
Scripturi […] acela este om de ştiinţă, care lasă cuvintele neschimbate şi descoperă,
prin înţelepciunea Duhului, tainele cele ascunse, mărturisite de dumnezeieştile
Scripturi”49.

Hristos este axa întregii Scripturi, pilonul în jurul căruia gravitează toată
învăţătura: ,,Persoana Lui este centrul unificator al tuturor cărţilor Scripturii. Deci,
Persoana veşnică a lui Dumnezeu-Cuvântul este conţinutul tuturor cuvintelor
inspirate de Scripturi”.50
48
Preot dr. Ilie I. Ivan, Îndrumător catehetic, Editura Conphys, Râmnicu Vâlcea, 2001, p. 135;
49
*** Filocalia sau Culegere din scrierile Sfinţilor Părinţi care arată cum se poate omul curăţa, lumina şi
desăvârşi, ediţia a II-a, vol. V, traducere din greceşte, introduceri şi note de Dumitru Stăniloae, Editura Humanitas,
Bucureşti, 2001, pp. 109-110;
50
Î. P. S. Daniel, Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei, citat de Pr. Lect. Dr. Mihai Vizitiu, Cuvântul neschimbător al
lui Dumnezeu într-o lume Schimbătoare - ,,Ziua Bibliei”la Iaşi, în ,,Teologie şi Viaţă”, anul XIV (LXXX), 2004, nr.
7-12, p. 408;
 Sfinţii Părinţi susţin că trebuie să cercetăm Scripturile ,,cu osteneală şi
smerenie şi cu sfatul celor cercaţi, căutând să le aflăm mai curând cu lucrul, decât
cu cuvântul.”51

Deasa şi atenta citire a Sfintei Scripturi, cu meditarea asupra conţinutului şi

sensurilor pe care le dobândesc cuvintele în diferite contexte ajută pe credincios să
se apropie de Dumnezeu, îi luminează viaţa şi îl conduce spre scopul final al vieţii
lumeşti: ,,«Cântaţi cu înţelepciune», zice proorocul şi «cercetaţi Scripturile», zice
Domnul. Şi cel ce aude se luminează, iar cel ce nu aude se întunecă. Căci dacă nu
ia cineva aminte la cele spuse, nu culege atâta rod din dumnezeieştile Scripturi,
chiar dacă ar cânta şi ar citi de multe ori. Liniştiţi-vă şi cunoaşteţi, zice, pentru că
liniştirea adună mintea. Iar de va vrea cineva să ia aminte puţin, va cunoaşte, după
Apostol, «în parte» (I Cor. VI, 12), mai ales de va avea puţină făptuire morală. Căci
aceasta face mintea mult încercată de pe urma luptei cu patimile. Dar nu cunoaşte
toate tainele câte le are fiecare cuvânt al Scripturii ascunse la Dumnezeu, ci câte
poate primi curăţia minţii de la har. Aceasta o ştim de acolo că, de multe ori
cunoscând un cuvânt al Scripturii, reuşim să descoperim unul sau două din
scopurile pentru care s-au scris.”52

Exegetul textelor sfinte trebuie să caute mai întâi sprijin afirmaţiilor sale în
Scriptură şi în Tradiţie şi abia apoi poate face apel la sprijinul ,,oamenilor din
afară”. Abia după ce interpretarea are absolut necesara confirmare biblică şi a
primit acordul Tradiţiei vii a Bisericii, exegetul poate veni în plus cu argumente
luate din literatura profană, oferind astfel o înţelegere cât mai bună asupra textului
Scripturii.53

Udo Schnelle este de părere că numai prin intermediul Duhului Sfânt se poate
da o interpretare corectă a textului biblic: ,,Cine doreşte să citească şi să înţeleagă
51
Ibidem, p. 159;
52
Ibidem, p. 235;
53
Preot dr. Mircea Basarab, Sfânta Scriptură şi interpretarea ei în concepţia Sfântului Vasile cel Mare,
în ,,Mitropolia Banatului’’, anul XXIX (1979), nr. 4-6, p. 294;
textele (Sfintei Scripturi) fără ajutorul Duhului Sfânt, nu poate ajunge la o
cunoaştere reală. Dumnezeu singur şi Iisus Hristos ne conduc la cunoaşterea
adevărului exprimat în textele Sfintei Scripturi. După modelul ioaneic şi paulin,
pnevmatologia este cheia spre hermeneutică.”54

Metoda ştiinţifică de interpretare a Scripturii nu atinge fondul a ceea ce

înseamnă de fapt Biblia. Cuvântul este descompus prin tot felul de explicaţii
întemeiate pe circumstanţe istorice sau politice, culturale sau economice: dar când e
vorba de un vast poem, cum e cazul Sfintei Scripturi, există ceva inadecvat în
această metodă ştiinţifică. În Biblie există un sens lăuntric pe care îl dezvăluie
Revelaţie şi analiza vocabularului nu este de ajuns pentru a-l evidenţia.55

În schimb, Părinţii Bisericii caută totdeauna în Biblie sensul duhovnicesc şi

lucrarea lui Dumnezeu. Când explică un cuvânt, văd un sens nou, care depăşeşte
sensul la care poate ajunge omul natural, văd scopul acţiunii lui Dumnezeu, intenţia
Sa. În explicarea unui cuvânt sau termen ei caută lucrarea lui Dumnezeu în
diversitatea ei: Dumnezeu a vrut să facă aceasta, să trezească în om ceea ce nici un
cuvânt natural nu poate trezi, să-l pună în contact cu absolutul transcendent al lui
Dumnezeu, să-l atingă pe om într-o situaţie sau în alta; o exegeză strict literală este
dificilă, fiecare cuvânt din Biblie fiind atât de bogat încât sensul se lărgeşte mereu.
Părinţii pun în evidenţă sensul duhovnicesc, infinit bogat, al Scripturii56.

De aceea, la citirea Scripturii interpretul trebuie să fie treaz 57 , astfel încât

citirea să fie ,,ca un lanţ împletit cu aur” 58 , iar sensul găsit să fie în concordanţă cu
învăţătura Bisericii, căci dacă Scriptura n-ar avea decât un înţeles îngust, literal,
static, ea n-ar avea nevoie de Tradiţie, de o explicare, care să-i păstreze totuşi

54
Udo Schnelle, Die hermeneutische Bedeutung der pnevmatologie im Zusammenhang der Johanneische Rede vom
Parakleten, în ,,Der Heilige Geist”, p. 9-21 apud Pr. Conf. Dr. Constantin Pătuleanu, Importanţa unei ermineutici
biblice comune în cadrul dialogurilor ecumenice, în ,,Studii Teologice”, seria a III-a, anul II (2006), nr. 2, p. 35;
55
Preot Marc-Antoine Costa de Beauregard, Preot Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 147;
56
Ibidem, pp. 147-149;
57
Sf. Efrem Sirul, Cuvinte şi învăţături, tomul II, sub îngrijirea Protosinghelului Ioan Filaret, Editura Bunavestire,
Bacău, 1998, p.132;
58
Ibidem, p.132;
nealterate înţelesurile apostolice originare. Atunci ar fi absurd să se mai admită
după ea o explicare trăită. Dacă Scriptura n-ar intenţiona să treacă pe Hristos în
viaţa oamenilor şi norma acestei vieţi să fie după El, n-ar avea nevoie de
completarea prin Tradiţie.59

Sfântul Maxim Mărturisitorul consideră că ,,până ce vedem pe Cuvântul lui

Dumnezeu întrupat în litera Sfintei Scripturi, în chip felurit prin ghicituri, încă n-
am văzut spiritual pe Tatăl Cel netrupesc, simplu, unul şi singur, cum se află în Fiul
Cel netrupesc, simplu, unul şi singur […[ E nevoie aşadar de multă ştiinţă ca,
înlăturând mai întâi cu multă grijă vălurile literelor care acopăr Cuvântul, să putem
privi cu mintea dezvăluită pe Cuvântul Însuşi, stând de Sine şi arătând în Sine
limpede pe Tatăl, atâta cât e cu putinţă oamenilor. De aceea, e cu trebuinţă ca cel ce
caută cu evlavie pe Dumnezeu să nu fie reţinut de nici o literă, ca nu cumva să
primească în locul lui Dumnezeu cele din jurul lui Dumnezeu, adică să îmbrăţişeze
în chip greşit, fără să-şi dea seama, în locul Cuvântului, literele Scripturii”.60

În chip asemănător ne sfătuieşte şi dumnezeiescul Părinte Efrem Sirul, zicând:

,,Când vrei să şezi ca să citeşti sau dacă auzi pe altul citind, roagă-te Domnului
astfel: Doamne, Iisuse Hristoase, deschide-mi urechile şi ochii inimii mele, ca să
aud şi să pricep şi să fac voia Ta, Doamne, căci nemernic sunt pe pământ. Să nu
ascunzi de la mine poruncile Tale, ci deschide ochii mei şi voi cunoaşte minunile
din Legea Ta. Doamne, arată mie cele nearătate şi cele ascunse ale inimii mele şi
ale înţelepciunii Tale, că spre Tine nădăjduiesc, Dumnezeul meu, ca Tu să-mi
luminezi mintea”61.

Părintele Cleopa consideră Sfânta Scriptură ca fiind ,,o fântână cu adâncime

fără fund, fiindcă în ea este cuprinsă înţelepciunea lui Dumnezeu, care nu are

59
Preot Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, op. cit., pp. 44-45;
60
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capetele teologice (gnostice), suta a doua, 73, în Filocalia 2, pp. 194-195 apud
Episcop Calinic Botoşăneanul, Biblia în Filocalie. Antologie de texte biblice tâlcuite în Filocalia românească, vol. I,
Prefaţă de Pr. Prof. Dr. Vasile Mihoc, Trinitas, Iaşi,1995, pp. VIII-IX;
61
Sfântul Efrem Sirul, Cuv. pentru toată întrarmarea către monahi, tom. 3, p. 233, apud Arhimandrit Cleopa Ilie, op.
cit., p. 120;
margini. Dacă cineva însetat ar veni la fântână şi ar vrea să bea toată apa, s-ar îneca
în ea; dar dacă va scoate din ea cu ciutura şi apoi de acolo va bea cu paharul, se va

răcori fără de primejdie. Cine este omul acela nebun care ar voi să se bage într-o
apă adâncă fără să ştie să înoate? Sfânta Scriptură are «oase», după cum spun
Sfinţii Părinţi ai Bisericii, şi nimeni, având dinţii înţelegerii sale de lapte, să nu
îndrăznească a sparge cu ei oasele cele tari ale Scripturilor dumnezeieşti, căci se
vatămă pe sine şi se pierde.”62

Este nevoie ca la citirea Sfintei Scripturi să se urmărească îndeaproape

căutarea acelui sens care umple cuvântul exprimat. Cuvântul grăit sau scris este
veşmântul care îmbracă şi exprimă gândul şi scopul urmărit de autor, care poate fi
vorbitorul, scriitorul, sau – în cazul Sfintelor Scripturi – Duhul Sfânt care le-a
inspirat.63

În general, se vorbeşte de două sensuri biblice: cel literal şi cel real, figurat sau
tipic, fiecare din ele având mai multe aspecte: sensul literal se referă la aspectul
istorico-gramatical, istorico-profetic, dogmatic şi moral, iar sensul real sau tipic sa
referă mai ales la tipuri şi simboale. ,,Sensul tipic este un sens real exprimat prin
tipuri şi poate fi, ca şi cel literal: istorico-profetic, dogmatic (alegoric), moral sau
tropologic şi anagogic (ceresc) .64

Se vorbeşte totuşi şi de sensul trupesc al Sfintei Scripturi, după literă,

(gramatical), obştesc sau istoric; de înţelesul sufletesc, alegoric, metaforic; de

înţelesul spiritual (duhovnicesc), anagogic sau mistic. 65

Astfel, există trei nivele de interpretare a Sfintei Scripturi, în funcţie de

starea duhovnicească la care a ajuns exegetul: cei simpli se mulţumesc doar cu
interpretarea în sens literar, strict istoric; cei mai înaintaţi pătrund cu înţelegerea şi
62
Arhim. Cleopa Ilie, Călăuză în credinţa ortodoxă, ed. a IV-a, Editura Episcopiei Romanului, 2000, p.125;
63
Pr. Ioan Mircea, Prefigurările Crucii în Vechiul Testament şi semnificaţia lor în tradiţia cultică creştină, în ,,Studii
Teologice’’, anul XXI (1969), nr. 3-4, p. 179;
64
Arh. I. Suciu, Ermeneutica biblică, Arad, 1933, pp. 55, 61, apud Ibidem, p. 180;
65
Arhim. Cleopa Ilie, op. cit., pp. 126-127;
în sufletul Scripturii; însă cei desăvârşiţi cu fapta şi înţelegerea pot cuprinde
înţelesurile cele mai adânci ale Sfintei Scripturi.66 De aceea afirmă Sfântul Apostol

Pavel: ,,şi înţelepciunea o propovăduim la cei desăvârşiţi, dar nu înţelepciunea

acestui veac, nici a stăpânitorilor acestui veac, care sunt pieritori. Ci propovăduim
înţelepciunea de taină a lui Dumnezeu, ascunsă, pe care Dumnezeu a rânduit-o mai
înainte de veci, spre slava noastră” (I Corinteni 2, 6-7).

Alexandrinii au interpretat teologic textele, nu le-au tâlcuit prin cercetări

istorice.67 Deşi mare admirator al lui Origen, Sfântul Vasile cel Mare este primul
dintre capadocieni care îi dezaprobă metoda de interpretare a Sfintei Scripturi, care
este ,,expresia unui imens pogorământ făcut de Dumnezeu faţă de oameni; prin
intermediul ei, omul are întotdeauna la îndemână cuvântul şi voia lui Dumnezeu şi
o poate studia şi reflecta asupra ei în voie”.68

Scriptura reprezintă pentru Sfântul Vasile cuvântul lui Dumnezeu adresat

oamenilor în vederea mântuirii. Pentru tâlcuirea ei, interpretul trebuie să se apropie
prin curăţirea inimii, rugăciune, meditaţie şi înarmat apoi cu solide cunoştinţe
teologice, dar posedând şi temeinice cunoştinţe generale, neteologice.

Cu toate că Tradiţia are funcţia de a explica Scriptura, totuşi, aceasta din

urmă verifică şi confirmă autenticitatea Scripturii: ,,Dar nu ne este suficient ca
aceasta să fie o tradiţie a Părinţilor, căci ei înşişi au luat ca ghid sensul Scripturii
scoţând principiile lor din mărturii scripturistice”. 69 De aceea, Sfântul Vasile citeşte
şi interpretează Scriptura sub călăuza Sfinţilor Părinţi, acuzând pe eretici că evită
acest lucru şi dau curs interpretărilor arbitrare, care sunt eronate tocmai pentru că
sunt izolate de Tradiţie şi de contextul lor natural.

66
Ibidem, pp. 126-127;
67
Aimé Puech, op. cit., p. 322;
68
Pr. Lect. Constantin Corniţescu, Sfinţii Trei Ierarhi, interpreţi ai Sfintei Scripturi, în ,,Studii Teologice’’, anul
XXVIII (1976), nr. 1-2, p. 90;
69
Sfântul Vasile cel Mare, Despre Duhul Sfânt, c. 27, Migne, P. G. XXXII,, 188, p. 233, apud preot prof. dr. Mircea
Basarab, op. cit., p. 292;
 Sfântul Vasile ia atitudine faţă de abuzul de alegorie. Fără a aminti numele
lui Origen, el critică pe scriitorii bisericeşti care o practică: ,,Pentru mine, când aud
vorbindu-se de iarbă, mă gândesc la iarbă; de asemenea fac şi când aud de plantă,
peşte, animal sălbatic, animal domestic; eu iau toate lucrurile aşa cum sunt spuse.
Căci nu mă ruşinez de Evanghelie”.70

Ca exeget, Sfântul Vasile a urmărit stabilirea sensului literal, accentuând

bogăţia şi frumuseţea textului. Exegeza sa este o încercare de a tălmăci cuvântul
Scripturii, ţinând cont de auditoriul căreia i se adresează, folosind cuvinte simple,
dar pline de înţeles, ridicându-se cu măiestrie la nivelul expectanţelor
ascultătorilor.

I.3. Unitatea Sfintei Scripturi: raportul Vechiul

Testament – Noul Testament

,,Să nu socotiţi că am venit să stric

Legea sau proorocii; n-am venit să stric,
ci să împlinesc’’(Matei 5, 17)

Sfântul Ioan Gură de Aur, în Omilii la Evanghelia după Matei71 susţine, atunci
când explică versetul ,,N-am venit să stric Legea, ci s-i împlinesc”, că drepţii care
au trăit în perioada Vechiului Testament mergeau după moarte în Împărăţia
Cerurilor: ,,Acum, după venirea lui Hristos, Vechiul Testament nu mai duce pe
70
Idem, Hexaimeron, 3, 9, pp. 235-237 Ibidem, p. 296;
71
Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, col. ,,Părinţi şi Scriitori Bisericeşti”, vol. 23, trad. de Pr. Dumitru
Fecioru, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1994 apud Drd. Eugeniu
Rogoti, Mântuirea în Vechiul Testament, în ,,Studii Teologice”, seria a III-a, anul II (2006), nr. 1, p. 217;
nimeni în împărăţia cerurilor, dar i-a dus pe toţi cei care, înainte de venirea lui
Hristos, au trăit după legile Lui […] deci toţi care au strălucit într-un chip deosebit
în timpul Vechiului Testament, toţi au strălucit prin poruncile Vechiului
Testament.”72

Vechiul Testament este cuvântul înainte al Noului Testament şi de aceea

sensul lui devine evident în legătură cu acesta. Primul Testament deschide calea
celui de-al doilea şi pregăteşte omenirea pentru venirea lui Mesia, Cel prin Care
Dumnezeu Se revelează după ce S-a făcut cunoscut prin intermediul
profeţilor: ,,După ce Dumnezeu odinioară în multe rânduri şi în multe chipuri a
vorbit părinţilor noştri prin prooroci, în zilele acestea din urmă ne-a vorbit nouă
prin Fiul” (Evrei 1, 1-2).

Cu toate că Sfânta Scriptură este scrisă de diferiţi autori în decurs de 1600 de

ani, având un conţinut variat, ea prezintă un exemplu minunat de unitate organică
în varietate. Atât Vechiul Testament, cât şi Noul Testament formează împreună un
tot unitar, indisolubil, organic, care cuprinde iconomia mântuirii, realizată de
Dumnezeu pentru izbăvirea omului de păcatul originar. Nici un text sau carte a
Sfintei Scripturi nu pot fi privite separat, deoarece fac parte integrantă din
totalitatea ce-o compun. Fiecare text sau carte a Vechiului Testament cuprinde
revelaţia divină, care culminează în Noul Testament în Iisus Hristos,
Răscumpărătorul. Vechiul Testament este mărturisire despre Iisus Hristos, iar în
Noul Testament, El este desăvârşita descoperire a lui Dumnezeu73.

Sfânta Scriptură are o unitate desăvârşită deoarece acelaşi suflu dumnezeiesc

se simte la citirea tuturor cărţilor ei, deşi acestea sunt aşa de deosebite între ele prin
lucrurile despre care vorbesc.74

72
Sfântul Ioan Gură de Aur, op. cit., p. 203 apud Ibidem, p. 217;
73
Nicolae Ciudin, op. cit., p. 284;
74
Sfântul Clement Romanul, Scrisoarea I către Corinteni, 45, 2, 3, Migne, P. G., I, col. 300 apud Arhimandrit
Cleopa Ilie, op. cit., p. 96;
 Înţelegerea şi cunoaşterea valorii reale a Vechiului Testament stă în legătură
cu Noul Testament. Sfântul evanghelist Matei face trecerea de la Vechiul
Testament la Noul Testament prin înşiruirea strămoşilor după trup ai Mântuitorului
nostru Iisus Hristos, pentru a arăta legătura dintre cele două Testamente. 75 Sfântul
Evanghelist Marcu îşi începe Evanghelia prin prezentarea Sfântului Ioan
Botezătorul, ,,îngerul Domnului”, care-I pregăteşte calea, îndemnând la pocăinţă
(Marcu 1, 2-3). Evanghelia Sfântului Luca debutează cu bunăvestirea
naşterii ,,proorocului Celui Preaînalt” (1, 76) şi cântarea Sfintei Fecioare care s-a
învrednicit a lua în pântece pe Mântuitorul Cel propovăduit, Cel ce a desăvârşit
Legea şi ne-a apropiat de Tatăl, căci ,,în Hristos ni s-a deschis calea spre ţinta
deplinei umanizări şi El e calea spre aceasta, căci e calea spre comuniunea cu
Dumnezeu”76.

Noul Testament este împlinirea celui Vechi, după cum arată Însuşi
Mântuitorul; îl foloseşte pe acesta ca preambul, dar se deosebeşte de el aşa cum
sufletul se deosebeşte de trup77: dacă Vechiul Testament cuprinde cuvinte despre
Mântuitorul, Noul cuprinde cuvintele Mântuitorului Însuşi. Ceea ce zice Domnul
Hristos este mult mai mult decât ceea ce s-a zis celor de demult. Evanghelia, deci,
privită în cuprinsul ei ca propovăduire creştină şi Evanghelia privită ca scrieri ale
unora dintre ucenicii Domnului Hristos şi ale celor care s-au informat despre
Domnul Hristos, este izvor de nădejde şi de bucurie78.

În Vechiul Testament, Dumnezeu-Tatăl a învăţat şi a păstrat flacăra nestinsă a

aşteptărilor; în Noul Testament, Dumnezeu-Fiul Se întrupează pentru mântuirea
noastră, iar după înălţarea Sa la ceruri urmează în aceeaşi slujire doctrinară

75
Nicolae Ciudin, op. cit., p. 278;
76
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 22 ;
77
***, Catehismul creştinului dreptcredincios, p. 101;
78
Arhimandrit Teofil Părăian, op. cit., p. 28;
Mângâietorul, Duhul Adevărului, a treia Persoană a Sfintei Treimi, 79 trimisă de Fiul
de la Tatăl (Ioan 15, 26) spre ajutorul şi mângâierea credincioşilor.

Sfântul Ioan Hrisostom găseşte în Sfânta Scriptură texte suficiente pentru a

dovedi ascultătorilor omiliilor sale că legea veche a încetat de a mai avea valoare,
nu pentru că a fost rea, ci fiindcă venise vremea pentru o lege perfectă. Acum
acţiunea Duhului Sfânt asupra oamenilor este mai puternică, darurile oferite de
Dumnezeu sunt mai înalte, iar răsplata celor credincioşi mai mare: „Acum nu mai
există făgăduinţa unui pământ unde curge lapte şi miere, nici bătrâneţe în belşug şi
mulţime de copii; nu mai aşteptăm bogăţie de grâu şi vin, nici turme şi cirezi; acum
avem cerul şi bunurile cereşti: înfiere, frăţie cu Unul Născut, împreună moştenire,
împreună slăvire şi nenumărate alte recompense”.80

Imperfecţiunea Vechiului Testament este corectată în Noul: legea

vechitestamentară opreşte uciderea; legea nouă însă opreşte însăşi mânia, temeiul
spiritual al uciderii: ,,Aţi auzit că s-a zis celor de demult « Să nu ucizi »; iar cine va
ucide, vrednic va fi de osândă. Eu însă vă spun vouă: Că oricine se mânie pe fratele
său, vrednic va fi de osândă” (Matei 5, 21). Fericirile întregesc poruncile
Decalogului şi arată căile pe care trebuie să meargă credincioşii, pentru a intra în
împărăţia lui Dumnezeu,81 pentru a fi fii ai Celui Ce este Părintele tuturor.

Sfântul Apostol Pavel arată că ,,înainte de venirea credinţei, noi eram păziţi
sub Lege, fiind închişi pentru credinţa care avea să se descopere. Astfel Legea ne-a
fost călăuză spre Hristos, pentru ca să ne îndreptăm din credinţă. Iar dacă a venit
credinţa, nu mai suntem sub călăuză” (Galateni 3, 23-25), pentru că, le spune el
romanilor, ,,socotim că prin credinţă se va îndrepta omul, fără faptele Legii”
(Romani 3, 28).

79
Pr. Prof. Petre Rezuş, Vechiul Testament în lumina Noului Testament, în ,,Mitropolia Moldovei şi Sucevei’’, anul
LXIV (1988), nr. 2, p. 25;
80
Patriarhul Iustinian, op. cit., p. 51;
81
***, Catehismul creştinului dreptcredincios, p. 101;
 Cert este însă că cele două Testamente constituie o continuitate istorică şi o
revelaţie progresivă, nu numai în privinţa superiorităţii învăţăturilor şi instituţiilor
unuia faţă de celălalt şi a realizării profeţiilor din Testamentul Vechi în cel Nou, ci
şi în privinţa nenumăratelor figuri, tipuri sau simboale cu înţelesuri tainice din cel
dintâi, care-şi găsesc sensul adevărat numai în lumina realizărilor în cel din urmă.82

Astfel, mielul pascal este preînchipuire a jertfei Mântuitorului, cei doisprezece

clopoţei de la veşmintele arhiereului sunt cei doisprezece Apostoli care au stat în
apropierea Arhiereului celui Mare, şarpele de aramă, înălţat de Moise în pustie, Îl
prefigurează pe Iisus jertfit pe Cruce, sacrificiile Vechiului Testament sunt
prototipul sacrificiului de pe Golgota, reprezentat în jertfa euharistică din Noul
Testament, ,,Legea lucrării Sfântului Duh prin puterea covârşitoare a dragostei
dumnezeieşti”.83

Tâlcuirea tipurilor şi simboalelor folosite în cărţile vechitestamentare – în

deosebi în profeţiile împlinite în Hristos şi în opera Sa răscumpărătoare – constituie
una din mărturiile continuităţii Revelaţiei, a legăturii intime dintre cele două
Testamente şi a unităţii Sfintei Scripturi.84

Fără Vechiul Testament, Noul s-ar înfăţişa ca un arbore căruia i s-ar tăia
rădăcina şi ar fi suspendat în aer, fără suport real şi istoric. Vechiul Testament este
izvorul din care a ieşit Noul Testament, este mugurele şi rădăcina din care acesta a
crescut şi a răsărit. Cele peste două sute de citate textuale şi cele peste trei mii de
aluzii din Vechiul Testament, care se află în Noul Testament, arată continuarea
firească a Noului Testament,85 legătura care există între cele două, faptul că Noul
Testament este desăvârşirea, împlinirea Vechiului Testament.

82
Pr. Ioan Mircea, op. cit., p. 179;
83
Pr. Petre Semen, Aşteptând mântuirea, Editura Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Iaşi, 2000, p. 425;
84
Ibidem, p. 198;
85
Pr. Prof. Vl. Prelipcean şi Pr. Prof. Gr. T. Marcu, Cuvântul lui Dumnezeu în viaţa Bisericii, în ,,Studii Teologice’’,
seria a II-a, anul XXIII(1971), nr. 1-2, p. 34;
 Adâncindu-te cât mai mult în citirea Scripturii, descoperi că nu este o adunare
întâmplătoare de cărţi diferite, ci un întreg cu o legătură interioară, care formează
temelia credinţei creştine. Noul Testament, aproape la fiecare pagină sau capitol din
scrierile ce-l compun, cuprinde citate din Vechiul Testament ce
dovedesc ,,Adevărul şi Viaţa” Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Citatele din
Vechiul Testament, făcute în Noul Testament, sunt o evidentă probă internă a
raportului dintre Testamente.86 Spre exemplu, Patimile Mântuitorului sunt
prezentate în Evanghelii ca împlinire a unor cuvinte din Vechiul Testament:
Psalmul 21, 1: ,,Dumnezeul Meu, Dumnezeu Meu, ia aminte la Mine, pentru ce M-
ai părăsit?” este reluat de Sfinţii Evanghelişti Matei şi Marcu: ,,Eli, Eli, lama
sabahtani? Adică Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?”
(Matei 27, 46; Marcu 15, 34); Psalmul 21, 7-8, ,,Toţi cei ce M-au văzut, M-au
batjocorit, grăit-au cu buzele, clătinat-au capul, zicând: Nădăjduit-a spre Domnul,
izbăvească-l pe el, mântuiască-l pe el, că-l voieşte pe el”, este prezent în toate
Evangheliile sinoptice: ,,Iar trecătorii Îl huleau, clătinându-şi capetele… S-a
încrezut în Dumnezeu; să-L scape acum, dacă Îl vrea pe El” (Matei 27, 39, 43; şi la
Marcu 15, 29-32; Luca 23, 35-37); Psalmul 21, 20 este citat ca atare la Matei 27,
35: ,,Iar după ce L-au răstignit au împărţit hainele Lui, aruncând sorţi, ca să se
împlinească ceea ce s-a zis prin proorocul: «Împărţit-au hainele Mele între ei, iar
pentru cămaşa Mea au aruncat sorţi»” (Marcu 15, 24; Luca 23, 34; Ioan 19, 23,
24).87

Împlinirea profeţiei despre locul naşterii Mântuitorului (Miheia 5, 1: ,,Şi tu,

Betleeme, Efrata, deşi eşti mic între miile lui Iuda, din tine va ieşi Stăpânitor peste
Israel, iar obârşia Lui este dintru început, din zilele veşniciei”) este arătată la Matei
2, 6, 8; Luca 2, 4-7, 15; Ioan 7, 42.

86
Nicolae Ciudin, op. cit., pp. 279-280;
87
Pr. Petre Semen, op. cit., pp. 420-421 ;
 Intrarea în Ierusalim a Mântuitorului, profeţită de Zaharia: ,,Bucură-te foarte,
fiica Sionului, veseleşte-te fiica Ierusalimului, căci, iată, Împăratul Tău vine la tine
drept şi biruitor, smerit şi călare pe asin, pe mânzul asinei”, este prezentată de
Sfinţii Evanghelişti Matei (21, 5) şi Ioan (12, 15).

Aşadar, profeţiile vechitestamentare îşi găsesc împlinirea în Noul Testament,

în Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu Întrupat, primul Testament fiind preînchipuirea
celui desăvârşit.
CAPITOLUL II. SFÂNTUL VASILE CEL MARE -
LUMINĂTOR AL ORTODOXIEI

II.1 Viaţa Sfântului Vasile cel Mare

,,Pe Arătătorul de cele cereşti al lui Hristos, pe

sfetnicul Stăpânului, pe luminătorul cel strălucitor, cel
din Cezareea Capadociei, pe marele Vasile cu toţii să-l
cinstim’’88.

Sfântul Vasile cel Mare s-a născut în anul 329 în Cezareea Capadociei,
într-o familie de buni creştini: tatăl său, Vasile, era retor, iar mama sa, Emilia,
este trecută în rândul sfinţilor pentru evlavia şi chipul în care a crescut pe cei
zece copii; tatăl mamei îşi încheiase viaţa ca martir; bunica după tată, Macrina,
fusese discipolă a Sfântului Grigorie Taumaturgul; doi dintre fraţii marelui
ierarh, Grigorie şi Petru, au fost episcopi, iar sora sa, Macrina, se dedică vieţii
monahale.

După instrucţia elementară în cunoştinţe profane şi în retorică, pe care a

primit-o de la tatăl său, a plecat în Cezareea Palestinei, apoi la Constantinopol,
unde are ca profesor pe retorul Libaniu, apoi la Atena, unde se împrieteneşte cu
Sfântul Grigorie de Nazianz.
88
***, Catavasier sau Octoih mic, Tropar la Liturghia Sfântului Vasile cel Mare, Editura Institutului Biblic şi
de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2000, p. 87;
 Despre vieţuirea sa profund creştinească (deşi nu primise încă botezul),
Sfântul Grigorie va afirma: ,,frumuseţea lui e virtutea, măreţia sa e teologia,
mersul său e mişcarea neîncetată care duce la Dumnezeu, prin ascensiuni,
puterea lui e semănarea şi răspândirea cuvântului”.89

Sfântul Grigorie, vorbind despre îndeletnicirile lor din timpul

şcolarizării la Atena, afirmă că ,,amândoi aveam aceeaşi îndeletnicire – virtutea
– şi o singură năzuinţă până la vremea plecării de aici, anume ca, lepădându-ne
de cele de acum, să vieţuim pentru nădejdile viitoare. Spre această ţintă ne-am
îndreptat toată viaţa şi faptele, mânaţi de porunci şi îndemnându-ne unul spre
altul spre virtuţi. Întreţineam relaţii de prietenie şi cu ceilalţi fraţi, dar numai cu
cei neprihăniţi şi paşnici, de la care ne puteam alege cu ceva […] În ce priveşte
învăţăturile, le iubeam nu atât pe cele mai plăcute, cât pe cele mai desăvârşite.
Două căi ne erau cunoscute: cea dintâi şi desăvârşită ne ducea spre sfintele
noastre Biserici şi spre învăţătorii de acolo; cealaltă, care nu era de aceeaşi
vrednicie cu cea dintâi, ne ducea la învăţătorii ştiinţelor lumeşti […] Aşa că
unul pe altul şi unul pentru altul ne ridicăm noi către Dumnezeu. Pentru mulţi
Atena era păgubitoare, dar noi, trăind în ea, tot mai mult ne întăream în
credinţă.”90

În anul 355 părăseşte Atena, întorcându-se în patrie. La îndemnul surorii

Macrina, ia calea monahismului, întreprinzând o călătorie în Orient, între anii
357-358, prin Mesopotamia, Siria, Palestina şi Egipt, hotărându-se să urmeze

89
Sfântul Grigorie de Nazianz, Necrolog în cinstea Marelui Vasile, episcop al Cezareei Capadociei, 66, 2, ed.
F. Boulanger, în ,,Textes et documents publiés sous la direction de H. Hemmer et P. Lejay, Paris, 1908, p. 198,
apud Pr. Prof. Ioan G. Coman, Personalitatea Sfântului Vasile cel Mare (profil istoric şi spiritual) în volumul
Sfântul Vasile cel Mare – Închinare la 1600 de ani de la săvârşirea sa, coord. de prof. Alexandru Elian, Editura
Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1980, p. 36;
90
Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Pahomie cel Mare, Sfântul Ioan Casian, op. cit., p. 167;
întru totul viaţa trăitorilor după preceptele Sfintei Evanghelii, prin lepădarea de
lume,91 întărindu-se şi mai mult pe aceste drum al rugăciunii şi al muncii.92

Citind Scriptura, Sfântul Vasile a ajuns la cunoaşterea adâncă a

lucrurilor, a adevăratei lor destinaţii de a ajuta cu ele pe oameni şi de a sluji
astfel pe această treaptă de cunoaştere a sensului lucrurilor şi a persoanelor;
Sfântul Vasile s-a putut desprinde de ele, dar nu pentru a fugi de lume şi de
oameni, ci pentru a fi şi mai dinamic în slujirea oamenilor şi a lumii. 93
Retrăgându-se timp de aproape doi ani în pustia Pontului, Sfântul Vasile îşi
petrecea viaţa la Annesi, în rugăciune.

De pe urma perioadei timpurii a experienţei sale monastice şi eremitice,

Sfântul Vasile avea să păstreze, până la sfârşitul zilelor, un mod de viaţă
ascetic, pe care prietenul său, Grigorie de Nazianz îl descrie în elogiul funebru
adus marelui dascăl capadocian: ,,o singură cămaşă, o singură haină, culcuşul
pe pământul gol, privegheri”.94

Epistola a II-a către Sfântul Grigorie de Nazianz, despre viaţa monahală,

scrisă la Annesi la începutul retragerii sale, expune condiţiile generale în care
trebuie să se practice asceza şi descrie duhul ce trebuie s-o însufleţească.
Conţine şi reguli privind folosirea timpului dintr-o zi monahală, relaţiile dintre
monahi, veşmintele lor, hrana, somnul.95

La chemarea insistentă a episcopului Dianie din Cezareea, părăseşte

mănăstirea, este hirotonit preot (364) cu îndatorirea de predicator la centrul
eparhial.
91
Arhidiac. Prof. Ioan Floca, Sfântul Vasile cel Mare, reorganizator al vieţii monastice, în vol. cit., p. 334 ;
92
Vasile, Episcopul Oradiei, Sfântul Vasile cel Mare, păstor de suflete, în ,,Mitropolia Banatului’’, anul XXIX
(1979), nr. 4-6, p. 268;
93
Ibidem, p. 267;
94
Preotul Profesor Boris Bobrinskoy, Împărtăşirea Sfântului Duh, traducere de Măriuca şi Adrian
Alexandrescu, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1999, p. 213;
95
Yves Courtonne, Un témoin du IV—e siècle oriental – Saint Basile et son temps d’après sa correspondance,
Société d’édition ,,Les belles lettres’’, Paris, 1973, p. 429;
 În 370 este ales episcop, iar din 371, când a fost ales ca arhiepiscop al
Cezareei şi mitropolit al Capadociei, Sfântul Vasile cel Mare s-a dovedit a fi un
spirit puternic, pătrunzător fin, rezervat, purificat prin asceză, blând, unit cu
Dumnezeu, îndrăgostit de însingurare şi de tăcere, capabil de cele mai înalte
speculaţiuni, pe de altă parte, minunat înzestrat pentru acţiune, având o judecată
foarte clară în faţa celor mai tulburi atitudini, cu o siguranţă în decizii dobândită
de o mare stăpânire de sine, neclintit în urmărirea unui scop socotit necesar, nu
cunoştea nici o piedică şi era capabil de realizările cele mai concrete.96

În 368, când s-a declanşat o groaznică epidemie însoţită de o cumplită

foamete, tânărul preot era la datorie, deşi ceilalţi părăsiseră oraşul şi
împrejurimile, oferind cele pentru vindecare, hrană sau Sfânta Împărtăşanie; era
respectat şi cinstit ca sfânt şi făcător de minuni.97

Ca arhiepiscop al Cezareei înlătură îndoiala în credinţă, prin scrieri şi

tratate speciale împotriva ereziei şi urmărilor ei; explică, clar, argumentat,
drumul mântuirii şi vindecarea omului de suferinţele sufleteşti şi trupeşti;
alcătuieşte Sfânta Liturghie, dând astfel un model de unitate a cultului
euharistic şi de rugăciune în comun; era neîntrecut a pune în practică ceea ce
propovăduia: ,,Noi trăim cum vorbim şi predicăm după trăire”; înfiinţează
primele azile pentru bătrâni, ospătării, case pentru reeducarea fetelor scăpătate
şi învăţarea unei meserii; spitale pentru leproşi, unde zilnic vizita bolnavii;
ospicii, cu slujitori dintre monahi şi laici; şcoli de meserii.

Sfântul Vasile îşi desfăşoară slujirea episcopală ca pe o slujire a unităţii

şi a adevărului; a fost un mare împăciuitor, a vrut ca Apusul şi Răsăritul să se
împletească permanent, având acelaşi fir viu al vieţii în Hristos: ,,Această
96
Basile de Césarée, Traité du Saint Esprit. Introduction, traduction et notes de Benoit Pruche, Paris, 1947,
apud Arhid. Prof. dr. Constantin Voicu, Unitatea Bisericii în oikumene după Sfântul Vasile cel Mare,
în ,,Mitropolia Banatului’’, anul XXIX (1979), nr. 4-6, p. 276;
97
Diac. P. I. David, op. cit., p. 99;
agitaţie a Bisericilor nu este mai rea decât orice furtună pe mare? Biserici
întregi au pierit lovindu-se de capcanele ereticilor ca de nişte stânci (…) Iubirea
s-a răcit peste tot, buna înţelegere a dispărut, iar armoniei i s-a uitat până şi
numele…Un întuneric apăsător şi sumbru s-a aşternut peste Biserici,” 98
care ,,sunt covârşite de o întunecime foarte neagră şi tristă, deoarece luminile
lumii, puse de Dumnezeu să lumineze sufletele, au fost surghiunite”.99

Se consideră că îndeosebi trei au fost factorii care au promovat

prodigioasa lui activitate, care a fost mai mult legată de fapte, decât de tăria
literei şi a scrisului: în primul rând, sentimentul adânc şi puternic al tradiţiei
apostolice, care-l însufleţea în toată activitatea sa; în al doilea rând, sinteza
superioară pe care o făcea între datele culturii şi filosofiei antice, pe de o parte,
şi credinţa creştină, pe de alta; în al treilea rând, viziunea unei spiritualităţi de
nuanţă ascetică, dar care, în concepţia lui, nu însemna deloc fuga de om şi de
viaţa lui, ci, dimpotrivă, apropierea de ele şi de problemele la înfrumuseţarea şi
rezolvarea cărora nu vedea posibil alt drum decât cel al virtuţii creştine ajutate
de lucrarea harului divin,100 căci se adresează Sfântul Vasile unui fiu
duhovnicesc: ,,punând faţă în faţă necazurile prezente şi bunătăţile nădăjduite,
îţi vei păstra sufletul neîndurerat şi netulburat, aşa cum ne îndeamnă legea
apostolului. Să nu se veselească peste măsură sufletul tău de cele ce fac bucuria
oamenilor, dar nici să fie doborât şi umilit de tristeţi şi descurajări din pricina
nenorocirilor. Dacă ai să te obişnuieşti să te porţi aşa în toate împrejurările
vieţii, atunci vei duce o viaţă nebântuită de valuri şi netulburată.”101

98
Preotul Profesor Boris Bobrinskoy, op. cit., p. 214-215;
99
Sfântul Vasile cel Mare, Cartea despre Sfântul Duh XXX, Migne, Patrologia Greacă XXXII, 212D-213AB,
apud Arhid. Prof. dr. Constantin Voicu, op. cit., p. 277;
100
Pr. Prof. dr. Teodor Bodogae, Sfântul Vasile în conştiinţa creştinătăţii, în ,,Altarul Banatului’’, anul II
(1991), nr. 4-6, p. 14;
101
Sfântul Vasile cel Mare, Cuvânt despre mulţumire, traducere de Pr. Prof. D. Fecioru, în ,,Mitropolia
Olteniei”, anul 1979, nr. 1-9, p. 55;
 Sfântul Vasile apără demnitatea familiei, a soţiei şi a copiilor. Apoi
îndeamnă la străduinţa spre meserii, căci acestea oferă o îmbunătăţire a vieţii
materiale, pentru că Dumnezeu l-a înzestrat pe om cu braţe ca să muncească
spre binele său şi al semenilor; combate riguros cămătăria şi îndeamnă la
ajutorarea celor în lipsuri, prin caritate organizată. Ca exemplu de solidaritate
creştină şi umană a ctitorit lângă Cezareea Capadociei vestitul
stabiliment ,,vasiliada”, care a existat până în secolul al XI-lea.102

Devine model demn de urmat pentru credinciosul care caută pacea

lăuntrică şi slujirea lui Dumnezeu şi a aproapelui, căci ,,dă o pildă luminoasă de
viaţă ideală creştină prin protejarea celor lipsiţi de cele trebuitoare existenţei
materiale, dar şi printr-o continuă asistenţă spirituală”.103

Sfântul mare părinte capadocian, prin trimişi speciali, prin discipoli

apropiaţi, a ajutat la dezvoltarea activităţii misionare şi în mijlocul populaţiei
daco-romane din regiunea vestică a Pontului Euxin. Corespondenţa sa cu
episcopul Vetranio din Tomis şi cu Iunius Soranus, guvernatorul Scythiei
Minor, referitoare la trimiterea moaştelor Sfântului Sava ,,Gotul”, din părţile
noastre, în Capadocia, precum şi interesul misionar manifestat, reflectă o
legătură, o familiaritate şi o afecţiune deosebită a marelui părinte pentru
regiunile daco-romane.104

Dar viaţa pământească a Sfântului Vasile avea să fie curmată foarte

curând, aşa încât să meargă la Cel pe Care-L propovăduia şi Căruia Îi slujea cu
toată fiinţa şi să trăiască veşnic alături de El. Muri la 1 ianuarie 379, pe când

102
Pr. Prof. dr. Milan Şesan, Din îndrumările Părinţilor bisericeşti, în ,,Mitropolia Ardealului’’, anul XIX
(1974), nr. 1-3, p. 49;
103
Preot prof. Ioan G. Coman, Rolul social al milei creştine la Părinţii Capadocieni, p. 49, apud Diacon prof.
dr. Teodor Damşa, Bogăţia şi sărăcia în lumina Omiliilor Sfântului Vasile cel Mare, în ,,Mitropolia Banatului’’,
anul XXIX (1979), nr. 4-6, p. 312;
104
Nestor, Mitropolitul Olteniei, Porunca muncii după Sfântul Vasile cel Mare, în ,,Mitropolia Banatului’’, anul
XXIX (1979), nr. 4-6, p. 259;
vorbea încă celor ce-l înconjurau. Le reamintea doctrinele pe care le
propovăduise întreaga viaţă; îi îndemna să devină mai buni. ,,Apoi, vocea lui se
stinse şi murmură, cu o ultimă suflare, cuvintele Mântuitorului: «Doamne, în
mâinile Tale Îmi dau sufletul Meu».”105

Vestea durerii, prin trecerea la cele veşnice a Marelui Ierarh, a pătruns toată
creştinătatea. Şiruri nesfârşite de pelerini vin la Cezareea Capadociei să
cinstească şi rămăşiţele pământeşti ale aceluia care cu cuvântul şi cu fapta a fost
urmaşul lui Hristos. O impresionantă mulţime de slujitori, monahi şi credincioşi
au prohodit pe Întâiul între capadocieni. Necrologul a fost rostit de cel care-i
fusese coleg, prieten şi împreună slujitor, Sfântul Grigorie de Nazianz, 106 care-i
va dedica şi un epitaf: ,,Aici m-au pus cezareenii, pe mina Vasile, fiul lui
Vasile, căpetenie între preoţi şi prietenul lui Grigorie pe care l-am iubit din
toată inima. Dumnezeu să-i dea între toate fericirile pe-aceea de a ajunge curând
la viaţa noastră: la ce bun să întârzii pe pământ şi să te mistui aici când gândul
nostru este la o prietenie în ceruri?”107

Sfântul Vasile de Cezareea, care luptase atâta pentru pacea şi unitatea

Bisericii, nu văzuse încă triumful pe care el însuşi îl pregătise, căci muri înainte
de a-şi încheia al cincizecilea an al vieţii, răpus de austerităţile ascetismului şi
de nesfârşitele lupte din episcopat; viaţa lui a fost plină de contradicţii şi eşecuri
repetate constant. Cu o sănătate delicată, lipsit de colaboratori capabili să-l
înţeleagă şi să-i realizeze proiectele, marele episcop al Cezareei nu întâlnise
decât împotriviri. Unii îl socotiseră prea calm, alţii – mult prea luptător. În alte
condiţii, ar fi văzut victoria surâzându-i. Trebui să se mulţumească să

105
Paul Allard, Saint Basile (329-379), VII-ème édition, Paris, Edition J. Gabalda et Fils, 1929;
106
Diac. P. I. David, op. cit., p. 100;
107
Jean Bernardi, Grigorie din Nazianz. Teologul şi epoca sa (330-390), trad. De Cristian Pop, Editura Deisis,
Sibiu, 2002, p. 243 apud Pr. Lect. Dr. Daniel Benga, Întâlnirea dintre istorie şi eshaton în teologia şi viaţa
Sfinţilor Trei Ierarhi, în ,,Studii teologice”, anul II (2006), serie nouă, nr. 1, p. 23;
muncească fără speranţă. Pacea, al cărui sârguincios ostenitor fusese, a putut fi
restabilită abia după adormirea lui.108

Credinţa sa profundă, geniul său speculativ şi practic, echilibrul,

răbdarea şi tactul său au soluţionat favorabil multe din dificultăţile întâmpinate
şi au continuat să facă din Biserică şi din creştinism o lume nouă, care avea să
dureze milenii, lume ale cărei valenţe istorice şi spirituale se sprijină pe mintea
şi inima Sfântului Vasile.109

Biserica Ortodoxă l-a trecut în rândul sfinţilor pentru deosebitele merite

în multiple direcţii şi-l serbează la 1 ianuarie, dar şi la 30 ianuarie, odată cu
Sfântul Ioan Gură de Aur şi Sfântul Grigorie de Nazianz, prietenul său. Ea îi
cântă meritele, lăudându-l la sfintele slujbe: ,,Pătrunzând ca un arhiereu sfinţit
înlăuntrul bisericii celei cereşti, cu lucrarea şi cu adânca cugetare la cele de sus,
te-ai acoperit cu începuturile înţelepciunii, ca şi cu un veşmânt sfânt. Şi acum,
slujind la altarul cel de sus, Cuvioase, şi înaintea lui Dumnezeu stând şi
liturghia cea fără de materie săvârşind, pomeneşte, Prea Fericite Vasilie, cu
milostivire, pre cei ce săvârşesc sfinţită şi prea cinstită pomenirea ta, rugând pre
Hristos, Cel ce dă lumii mare milă.”110

Sfântul Vasile cel Mare a alcătuit, prin tot ce a gândit şi a trăit, timpul
creştin al Bisericii ca pe ,,un timp de dincolo de lumea noastră”, ca pe timpul lui
Dumnezeu, ca pe timpul veşniciei în care toţi vom ajunge.111

108
G. Bardy, L’activité du Saint Basile, dans ,,Histoire de l’Eglise depuis les origines jusqu’ā nos jours”,
publiée sous la direction d’Augustin Fliche et Victor Martin, tome III - De la paix constantinienne ā la mort de
Théodose’’, Editions Bloud & Gay, Paris, 1936, p. 276;
109
Pr. Prof. Ioan G. Coman, op. cit., apud Ibidem, p. 24;
110
Pr. Prof. Ene Branişte, Sfântul Vasile cel Mare în cultul creştin,, în volumul Sfântul Vasile cel Mare –
Închinare la 1600 de ani de la săvârşirea sa, coord. de prof. Alexandru Elian, Editura Institutului Biblic şi de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1980, p. 264;
111
Pr. Prof. Ion Buga, Evanghelie şi Liturghie. Predici., vol I, Editura Sfântul Gheorghe-Vechi, Bucureşti, 2001,
p. 109;
 II.2 Opera Sfântului Vasile cel Mare – perspectivă
generală

,,Sălăşluind în sufletul tău pe Hristos, Izvorul vieţii, prin viaţa

ta curată, tâlcuitorule al Sfintelor Taine, Vasile, ai izvorât lumii râuri
de dogme dreptcinstitoare de Dumnezeu, din care adăpându-se
poporul cel credincios al Bisericii aduce rodul buzelor ce mărturisesc
harul celui ce a preamărit pomenirea ta în veacul veacului’’.112

Scrierile Sfântului Vasile sunt adevărate modele de elocvenţă, rezultate

din adâncul celor mai diferite preocupări ale vieţii creştine, în care vasta cultură
112
***, Antologhion, Stihiră la Litie, Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1984, pp. 303-304;
şi înalta lui dăruire literară se împletesc în modul cel mai fericit cu zelul
filocalic al iubirii de Dumnezeu şi dorul desăvârşirii sufleteşti.

Împreună cu Sfântul Grigorie de Nazianz, prietenul său, ,,ca doi lucrători

de pământ, sârguitori şi iscusiţi, cu aceeaşi sârguinţă lucrând ţarina filosofiei şi
semănând cu multă osteneală sămânţa învăţăturilor, au secerat rodul sârguinţei
lor, prin care au întrecut pe cei de o vârstă cu dânşii.”113

Scrisorile vasiliene nu cuprind numai un bogat material referitor la viaţa,

lucrarea şi profilul spiritual al autorului, ci şi o nepreţuită comoară de informaţii
privitoare la vremea sa, la contemporanii săi şi în special la istoria Bisericii din
Răsărit în secolul al IV-lea.

Valoarea cu adevărat providenţială a Sfântului Vasile a constat tocmai în

aceea că, după ce a trecut prin cele mai înalte şcoli păgâne ale vremii, a ştiut să
reţină din cultura antică numai atâta cât serveşte ca mijloc de exprimare a
adevărului veşnic. Celebru este cuvântul lui ,,Către tineri”, în care spune că, aşa
cum crengile şi frunzele înfrumuseţează copacii şi pomii, aşa şi cultura clasică
nu poate înfrumuseţa şi ajuta la exprimarea fericirii şi frumosului, dar
amândouă aceste realităţi îşi au temeiul în veşnicie.114

Din corespondenţa sa bogată reiese că Sfântul Vasile a adunat ca o albină

de la toţi sentimente, preocupări şi frământări, cărora le-a dat răspunsuri
cuvenite, cu îndrumări şi principii de urmat. Scriitor şi gânditor, orator şi
liturghisitor, ascet şi om de acţiune practică, slăvitul Vasile străluceşte în toate
prin teologia sa adâncă, pusă în slujba epocii sale în adâncă transformare
socială.115
113
***, Vieţile Sfinţilor pe ianuarie. Ziua întâi, ediţia a II-a, retipărite şi adăugite cu aprobarea Sfântului Sinod
al Bisericii Ortodoxe Române după ediţia din 1901-1911, Editura Episcopiei Romanului, 2001, p. 15;
114
Pr. Prof. dr. Teodor Bodogae, op. cit., p. 17;
115
Î. P. S. Teoctist, Mitropolitul Moldovei şi Sucevei, Opera Sfântului Vasile cel Mare în evlavia credincioşilor
români, în volumul Sfântul Vasile cel Mare – Închinare la 1600 de ani de la săvârşirea sa, ed. cit., p. 10;
 Geniul său teologic şi nu mai puţin tactul său duhovnicesc l-au făcut să
găsească cuvintele potrivite pentru a vorbi de dumnezeirea Duhului, evitând să
şocheze nu pe adversarii săi, ci pe cei timoraţi şi pe cei şovăielnici, şi situând
taina Sfântului Duh în cadrul unic şi personal al lucrării Sale sfinţitoare, în
mişcarea însăşi de adorare al cărei izvor este Duhul însuşi.116

Din lectura scrierilor Sfântului Vasile cel Mare putem desprinde

elementele din care se alcătuiesc şi prin care se creează Biserica, şi anume
tradiţia, dragostea, pacea, prietenia şi contactele personale între creştini, factori
care asigură şi întăresc legăturile armonioase ale armoniei, înţelegerii şi unirii
sufleteşti a credincioşilor la un loc. 117

Sfântul Vasile a scris numeroase opere de înaltă gândire, de îndrumări

practice, de spiritualitate şi ocazionale: Împotriva lui Eunomie, Despre Sfântul
Duh, Scrieri ascetico-morale: 313 Reguli mici, 55 Reguli mari,80 Reguli
morale, Omilii exegetice: 9 la Hexaemeron, 13 la Psalmi, Comentar la Isaia
(cap. 1-16), 23 Omilii morale, dogmatice, pedagogice şi panegirice, Liturghia,
365 Scrisori.118

În ce priveşte tratatul său Despre Sfântul Duh, seninătatea lui teologică şi

duhovnicească nu ascunde întru totul atmosfera irespirabilă a luptelor interne, a
capcanelor, a persecuţiilor şi exilului la care sunt supuşi episcopii fideli
credinţei de la Niceea, a pericolului schismei şi a progresului ereziei. Toate
acestea îl constrâng pe Sfântul Vasile să ia pana şi să ţină piept cu o duritate şi o
fermitate nebănuite la o natură atât de firavă, atunci când se face ,,pentru unii

116
Preotul Profesor Boris Bobrinskoy, op. cit., p. 224;
117
Arhid. Prof. dr. Constantin Voicu, Unitatea Bisericii în oikumene după Sfântul Vasile cel Mare,
în ,,Mitropolia Banatului’’ anul XXIX (1979), nr. 4-6, p. 283;
118
Pr. Prof. I. G. Coman, op. cit., pp. 31-32;
zid puternic şi redută, pentru alţii, secure tăind în stâncă şi foc printre
mărăcini”.119

Apărând dumnezeirea Sfântului Duh, Sfântul Vasile vorbeşte şi despre

taina Sfintei Treimi, despre relaţiile Persoanelor treimice. Prima doxologie
rostită de Sfântul Vasile - ,,Slavă Tatălui, prin Fiul, în Sfântul Duh” – poate fi
numită o doxologie ,,iconomică”, în sensul că exprimă, de altfel admirabil,
mişcarea însăşi a iconomiei treimice a mântuirii şi a laudei treimice, care se
înalţă de la făptură către Tatăl în suflarea şi puterea Duhului de viaţă dătător,
prin mijlocirea unică şi necesară a Fiului celui veşnic, Hristos Iisus.120

Moralia sunt o culegere de texte scripturistice, extrase îndeosebi din

Evanghelii şi epistole, cu care argumentează 80 de norme obligatorii nu numai
pentru monahi, ci pentru toţi creştinii, în general, şi pentru păstorii Bisericii, în
special. Lucrarea este precedată de un rezumat succint care îi serveşte de
introducere şi comentariu.

Regulile mari sau Codul Etic, alcătuite sub formă de dialog, sunt
rezumatul a 55 de întrevederi avute cu monahii pe teme ca: Sfânta Scriptură,
probleme de morală, de organizare şi de administrare a vieţii monahale.
Urmarea acestor norme de către creştini are menirea de a duce la desăvârşirea
acestora şi la progresul lor moral.

Regulile mici, în număr de 313, sunt, ca şi Regulile mari, o serie de

răspunsuri, dar mai scurte, la probleme puse de viaţa religioasă. Ele pot fi
socotite ca soluţionări ale diferitelor cazuri de conştiinţă religioasă. Autorul
trece de la simpla enunţare a principiului moral la modul de aplicare a acestuia
în viaţa social-religioasă.
119
B. Pruche, introducere la Tratatul Sfântului Vasile despre Sfântul Duh, sc 17 bis, Paris, 1968, p. 53, apud
Preotul Profesor Boris Bobrinskoy, Împărtăşirea Sfântului Duh, traducere de Măriuca şi Adrian Alexandrescu,
Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1999, p. 215;
120
Preotul Profesor Boris Bobrinskoy, op. cit., p. 217-218;
 Văzând neorânduiala şi tulburările din Biserică, Sfântul Vasile compune
lucrarea intitulată: Despre judecata lui Dumnezeu, având ca temă principală
iminenţa judecăţii divine asupra celor păcătoşi. Creştinii sunt îndemnaţi să ducă
viaţă armonioasă, după modelul Bisericii descrisă în Faptele Apostolilor; sunt
îndemnaţi să arate supunere deplină faţă de poruncile lui Dumnezeu, ştiind că
acela care calcă o singură poruncă este vinovat înaintea lui Dumnezeu, ca şi cel
ce calcă toate poruncile. Şi pentru că monahii voiau să aibă formulate în scris
principiile credinţei lor, Sfântul Vasile întreprinde o succintă expunere,
intitulând-o: Despre credinţă. Principiile sunt argumentate din abundenţă, prin
texte scripturistice.121

Este foarte importantă corelaţia dintre rugăciune şi muncă în scrierile

Sfântului Vasile cel Mare. El vorbeşte despre ele mereu împreună şi le aşează la
temelia adevăratei vieţi duhovniceşti. Sfântul Vasile a socotit rugăciunea şi
munca drept pârghii ale adevăratei evlavii creştine. Munca în concepţia sa este
o ,,rugăciune a faptei”, iar rugăciunea o ,,muncă a inimii”. 122 Munca manuală
privită în aspectul său suprem este investită cu valoare morală, este una dintre
virtuţile esenţiale prin care moştenim viaţa de veci. În munca cea mai umilă şi
aparent neînsemnată există izvorul virtuţii; prin ea omul se sfinţeşte, fiindcă în
orice muncă adevărată este ceva dumnezeiesc.123

Viaţa monahală reprezentând perfecţionarea vieţii creştine, cei care îşi

închină fiinţa slujirii iubirii lui Dumnezeu trebuie să vadă cu atât mai mult în
muncă un prilej fericit de a-şi dovedi puterea credinţei şi a devoţiunii, ştiind că
vor răspunde în faţa cerescului Judecător pentru felul în care şi-au întrebuinţat
viaţa. Cel ce munceşte de bună voie, cu gândul înălţat la Dumnezeu, nu poate
121
Drd. Grigore Pătrulescu, Viaţa monahală şi rolul social al celor dintâi mânăstiri creştine, în ,,Studii
Teologice’’, anul 1980, nr. 1-2 , p. 214;
122
Vasile, Episcopul Oradiei, op. cit., p. 267;
123
Nestor, Mitropolitul Olteniei, op. cit., p. 26;
ajunge să fie stăpânit de lucrurile ce îi sunt de folos în viaţă, ci le stăpâneşte,
folosind din ele pentru sine exact atât cât îi este necesar pentru întreţinerea
vieţii. Prin porunca muncii, al cărei scop este iubirea, creştinul se desăvârşeşte
până la măsura staturii depline a Domnului Iisus Hristos. Îndeplinirea muncii
spre folosul obştesc este şi o coordonată fundamentală a moralei creştine şi are
o însemnătate aparte pentru organizarea vieţii de mănăstire.124

Valoare extrem de mare pentru viaţa Bisericii are Liturghia care îi

poartă numele, a cărei existenţă şi întrebuinţare sunt menţionate în canonul 32
al sinodului trulan (692), într-una din scrierile sfântului Ioan Damaschinul, în
actele sinodului al VII-lea ecumenic (787), într-o scrisoare din anul 877 a
regelui Carol Pleşuvul al Francilor către clerul din Ravena.125

În rugăciunea de dinaintea citirii Evangheliei se întrevăd cuvintele pline

de smerenie şi de credinţă ale Sfântului: ,,Străluceşte în inimile noastre,
Iubitorule de Oameni, Stăpâne, lumina cea curată a cunoaşterii Dumnezeirii
Tale şi deschide ochii gândului nostru spre înţelegerea evanghelicelor Tale
propovăduiri. Pune în noi şi frica fericitelor Tale porunci ca, toate poftele
trupului nostru călcând, vieţuire duhovnicească să petrecem, cugetând şi făcând
toate cele ce sunt spre bună plăcerea Ta”.126

Sfântul Vasile arată milă pentru cei sărmani, pentru săracii care ar putea fi
ajutaţi de bogaţii care nu-şi îndreaptă, totuşi, privirile spre ei. Astfel, pe cât de
aspru este rechizitoriul ce-l face bogatului avar, pe atât de mângâietoare şi
ocrotitoare este mila Sfântului Vasile pentru cei năpăstuiţi. Este de-a dreptul
mişcătoare descrierea suferinţei săracului care este silit să-şi vândă copiii în
târg: ,,Cum să pun sub ochii tăi, bogatule, suferinţa săracului? Săracul se uită de
124
Nestor, Mitropolitul Olteniei, op. cit., p. 261;
125
Pr. Prof. Ene Branişte, op. cit.., p. 244;
126
***, Liturghier, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2000, p.
202;
jur împrejur în casa lui şi vede că nu are aur şi nici vreun mijloc de a şi-l
procura. Mobilele şi hainele lui sunt ca ale unui sărac: abia valorează câţiva
bani. Ce să facă? Privirea îi cade în cele din urmă asupra copiilor săi. Închipuiţi-
vă lupta ce se dă în sufletul său de părinte. Cea dintâi îl ameninţă moartea cea
mai crudă, iar firea, stând în cumpănă, îl sfătuieşte să moară de foame cu copiii
săi. Porneşte spre piaţă, se opreşte de mai multe ori, în sfârşit lipsa, nevoia de
neînlăturat îl biruie. Care sunt atunci frământările tatălui? Pe care din copii îl
voi vinde mai întâi, se întreabă el? Care va place mai întâi negustorului de grâu?
Să vând pe cel mai mare? Mă ruşinez de vârsta lui! Să-l vând pe cel mai mic?
Dar mi-e milă de tinereţea lui, care încă nu şi-a dat seama de nenorocirea ce ne
aşteaptă… Şi, în urmă, săracul, cu ochii plini de lacrimi, merge însuşi să vândă
pe cel mai tânăr dintre copiii lui.”127

Sfântul Vasile se adresează preotului, acestui slujitor al lui Dumnezeu

care a fost investit cu o putere liturgică mai mare decât a îngerilor, arătându-i
importanţa sarcinii pe care o are: ,,Ia seama la tine însuţi, o preotule, şi fii cu
luare aminte la dregătoria preoţească pe care ai primit-o cu scopul s-o săvârşeşti
întru frica lui Dumnezeu. De acum încolo, gândeşte-te bine că tu n-ai fost
chemat să pui mâna pe o dregătorie pământească, ci ai fost chemat să ţi se
încredinţeze o slujire cerească. N-ai pus mâna pe o slujbă omenească, ci ţi s-a
dat o slujbă îngerească. Sileşte-te din toate puterile să te arăţi un lucrător care
nu este cu putinţă să se facă de ruşine, dovedindu-te ca unul care drept învaţă
cuvântul adevărului.”128

Ridică la rang înalt smerenia, virtutea care duce la Dumnezeu prin

asemănare cu El: ,,urmăreşte aşa de mult smerenia ca şi cum ai fi îndrăgostit de

Sfântul Vasile cel Mare, Omilia VI despre avariţie, apud Vasile, Episcopul Oradiei, op. cit., p. 270;
127

Sfântul Vasile cel Mare, Cuvânt pentru instalarea preoţilor, traducere de pr. Prof. N. Petrescu din Migne,
128

Patrologia Greacă XXXI, 1685-1686, în ,,Mitropolia Banatului’’ anul XXIX (1979), nr. 4-6, p. 327;
ea. Îndrăgeşte-o şi te va înălţa. Aşa vei merge pe calea care duce cu bine la
mărirea cea adevărată, mărirea îngerilor, mărirea de la Dumnezeu. Hristos te va
mărturisi înaintea îngerilor că eşti ucenic al Lui (Luca 12, 8) şi te va înălţa dacă
vei fi următor smereniei Celui care a spus:«Învăţaţi de la Mine, că sunt blând şi
smerit cu inima şi veţi afla odihnă sufletelor voastre»”(Matei 11, 29).129

Sfântul Vasile n-a făcut o exegeză de dragul exegezei, ci a încercat să

explice Scriptura în mod practic, în omilii care au un caracter dogmatico-
apologetic, înarmând pe ascultători cu elementele credinţei ortodoxe şi cu cele
necesare apărării ei în faţa atacurilor eterodoxe. Exegeza sa are de asemenea un
caracter moral, urmărind progresul duhovnicesc al credincioşilor. Ea este
confruntată cu experienţa religioasă a Bisericii, locul prin excelenţă a acţiunii
Duhului Sfânt.130

129
Sfântul Vasile cel Mare, Omilie despre smerenie, traducere de preot prof. D. Fecioru, în ,,Mitropolia
Banatului’’, anul XXIX (1979), nr. 4-6, p. 326;
130
Preot dr. Mircea Basarab, op. cit., p. 299;
CAPITOLUL III. EXEGEZA SCRIPTURISTICĂ
A SFÂNTULUI VASILE CEL MARE

III.1 Tâlcuirea psalmilor şi importanţa lor în viaţa

credincioşilor

,,Psalmul este linişte a sufletelor, conducător al păcii;

potoleşte tulburarea şi vâlvătaia gândurilor, înmoaie mânia
sufletului şi înfrânează pe cel desfrânat. Psalmul leagă prietenii,
uneşte pe cei de departe, împacă pe cei învrăjbiţi.”131

Cununa poeziei vechitestamentare este Cartea Psalmilor sau, aşa cum s-a
impus prin terminologia greacă, Psaltirea. Numele vine de la instrumentul

131
Sfântul Vasile cel Mare, Tâlcuire duhovnicească la Psalmi., Omilie la Psalmul I., traducere şi note de Pr.
Prof. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2006,
p. 8 ;
muzical psaltérion, un fel de harpă a zilelor noastre, cu care era acompaniată
recitarea sau cântarea imnurilor religioase.132

Pentru omul credincios, Psalmii au reprezentat dintotdeauna ,,nu doar cea

mai înmiresmată carte din Sfânta Scriptură a Vechiului Testament, ci şi cea mai
iubită carte de rugăciune şi laudă aduse de cel credincios lui Dumnezeu, fie în
însingurarea cămării sale, fie în mijlocul comunităţii dreptmăritoare adunate în
sfântul locaş pentru închinare’’.133

Părintele profesor Petre Semen consideră că psalmii alină orice durere

sufletească, fiind rugăciuni stăruitoare, înălţate de fiecare în parte către
Binefăcătorul: ,,Ca unii care dau glas dragostei şi urii neconcretizate, bucuriei şi
necazurilor, în care speranţele slăbesc, dar nu pier niciodată, a fricii reticente, a
păcii şi credinţei, psalmii au constituit pentru credincioşii dintotdeauna un real
confort spiritual şi au focalizat atenţia asupra lor, pentru că în ei se poate afla un
veritabil depozit al mai tuturor experienţelor umane”134.

Cartea Psalmilor cuprinde în sine tot ceea ce este mai folositor în toate
căci, consideră Sfântul Vasile, ea ,,profetizează cele viitoare, însemnează fapte
istorice, dă legi pentru viaţă, arată ce trebuie să facem şi, ca să spunem într-un
singur cuvânt, este o adevărată comoară de învăţături bune, punând la îndemâna
fiecăruia, după sârguinţa lui, tot ceea ce îi este de folos.” 135

Psaltirea este leac şi întărire pentru cei în suferinţă, zdrobire a patimilor,

cultivare a virtuţilor cu ajutorul Duhului Sfânt, care inundă inimile celor ce

132
Bartolomeu Valeriu Anania, Arhiepiscopul Clujului, op. cit, p. 41;
133
Prea Fericitul Teoctist, Cuvânt înainte la Sfântul Vasile cel Mare, Tâlcuire duhovnicească la psalmi,
traducere şi note de preot profesor Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, Bucureşti, 2006, p. 5;
134
John Phillips, Comentarii asupra psalmilor, vol. I, Psalmii 1-50, trad. Monica Dan, Editura Stephanus, 2001,
p. 9 apud Pr. Prof. Dr. Petre Semen şi Iulia Roxana Semen, Valenţele formative ale psalmilor davidici în cult şi
cultură, în ,,Teologie şi viaţă”, anul XV (LXXXI), 2005, nr. 7-12, p. 54;
135
Sfântul Vasile cel Mare, Cuvânt înainte la Psalmi, în Psaltirea Proorocului şi Împăratului David, Editura
Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1998, p. 5;
ascultă cântarea psalmilor; pentru fiecare rugător în parte este alinare în
necazuri, „izvorul şi inspiratorul celor mai înalte cugetări şi sfaturi
folositoare”136; prin cuvintele apostolilor, creştinii dobândesc uşurare în
necazuri, dar puterea de vindecare şi de întărire a psalmilor depăşeşte cu mult
capacitatea cuvintelor apostolice, întrucât psalmii ajung mai repede la inima
credincioşilor, putând fi recitaţi datorită ritmicităţii lor, îmblânzindu-i chiar şi
pe cei învârtoşaţi cu inima.137

Psalmii sunt un adevărat compendiu al Vechiului Testament care exprimă

într-o formă aleasă modalităţile şi străduinţele credincioşilor de a atinge
modelul perfect de conduită, cel prescris de voinţa divină. Raportul stabilit între
Dumnezeu şi om este asemenea celui stabilit între magistru şi discipol, între
dascăl şi novice; efectul pedagogic al cărţilor Vechiului Testament rezidă în
educarea moral-spirituală a omului, în întărirea voinţei sale de a se ridica la
înălţimea cerinţelor divinităţii.138

Aşa cum tâlcuieşte Sfântul Vasile, ,,Cartea Psalmilor este o vistierie

obştească de învăţături bune, dând fiecăruia, după sârguinţa lui, ce i se
potriveşte. Tămăduieşte rănile vechi ale sufletelor şi aduce grabnică
însănătoşire celui de curând rănit; îngrijeşte pe cel bolnav şi păstrează sănătos
pe cel care nu-i atins de boală; într-un cuvânt, îndepărtează, pe cât e cu putinţă,
patimile care se încuibaseră în diferite chipuri în viaţa oamenilor; şi face aceasta
măsurat şi cu dulceaţă, sădind în suflet gând plin de înţelepciune”.139

Prin cântarea sau citirea Psalmilor, Duhul Sfânt îşi revarsă harul asupra
credinciosului, îi linişteşte sufletul, îi oferă pace interioară, îl uneşte cu
Dumnezeu, îi direcţionează toate resursele emoţionale, afective şi cognitive spre
136
Pr. Prof. dr. Semen Petre şi Iulia Roxana Semen, op. cit., p. 54;
137
Ibidem, p. 6;
138
Pr. Gheorghe Gârbea, Curs de Teologie Pastorală, Editura Universităţii din Piteşti, 2002, pp. 84-85 ;
139
Sfântul Vasile cel Mare, Tâlcuire duhovnicească la Psalmi., Omilie la Psalmul I., p. 7;
împlinirea voii lui Dumnezeu, indiferent de pe ce trepte ale urcuşului
duhovnicesc se porneşte: mâhnire, supărare, nostalgie, dor, durere, suferinţă,
îndoială, deznădejde, interogaţie, imputare, revoltă, umilinţă, lacrimă, căinţă,
rugăciune, implorare, strigăt, speranţă, întâmpinare, regăsire, bucurie, extaz.140

,,Definind” psalmul, Sfântul Vasile afirmă că este ,,glas al Bisericii;

psalmul înveseleşte sărbătorile; psalmul naşte tristeţea cea după Dumnezeu;
psalmul scoate lacrimă şi din inimă de piatră; psalmul este lucrul îngerilor,
vieţuire creştinească, parfum duhovnicesc”.141 El pune începutul îndreptării, e o
pistă de lansare spre înălţimea divină, un resort care te propulsează în înalt, deşi
simultan te face conştient de starea duhovnicească, interioară pe care o ai.
Psalmistul propune mijloace de îndreptare, punând rânduială în spusele
lui: ,,mai întâi ne sfătuim, apoi reţinem cele ce ne-am sfătuit şi în sfârşit
rămânem în cele sfătuite.”142

Sfântul Vasile îi îndeamnă pe tineri să-şi păstreze nepătată curăţia

sufletului printr-o cântare adecvată, prin închiderea inimii şi a minţii la orice
cântare profană care ar perverti sufletul şi ,,să cântăm mai degrabă celălalt fel
de cântare ce conduce la bine şi de care se folosea David, poetul cântărilor
sfinte.”143

Vorbind despre viaţa omului, despre eforturile acestuia de a intra şi a

rămâne în comuniune cu El, Sfântul Vasile foloseşte antiteza dintre cele două
căi, arătând şi posibilitatea de a accede la calea cea dreaptă, a vieţii veşnice: una
este largă şi încăpătoare, cealaltă, strâmtă şi îngustă, având fiecare câte un ghid,
o ,,călăuză” pentru suflet, una malefică, îndreptând spre pierzare sufletul de pe
140
Bartolomeu Valeriu Anania, Arhiepiscopul Clujului, p. 62;
141
Sfântul Vasile cel Mare, op. cit., p. 9;
142
Ibidem, pp. 14-15;
143
Diac. Prof. N. Moldoveanu, Sfântul Vasile cel Mare şi muzica Bisericească, în volumul Sfântul Vasile cel
Mare – Închinare la 1600 de ani de la săvârşirea sa, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, Bucureşti, 1980;
calea largă şi una bună, un înger bun, care conduce sufletul pe calea anevoiosă
ce duce la fericirea veşnică, la comuniunea cu Stăpânul tuturor celor văzute şi al
celor nevăzute.144

Creştinul dreptcredincios va alege calea cea strâmtă, dar care duce la

Hristos, Cel ce zice: ,,Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi veţi afla
odihnă sufletelor voastre” şi „Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu
va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii” (Ioan 8, 12), pentru că Hristos
este ,,Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan 14, 6). Se va feri de rău şi de orice
fărădelege, căci îndeamnă şi Sfântul Efrem Sirul: ,,Să nu fie cu tine scaunul
fărădelegii. Să nu locuiască întru inima ta puterea diavolului, cel ce voieşti să te
nevoieşti după porunca lui Dumnezeu.”145

Sfântul Vasile analizează şi stările sufleteşti ale celor drepţi şi ale celor ce
s-au abătut de la calea dreptăţii: ,,Sufletul dreptului, despărţit de dragostea faţă
de trup, are viaţa lui ascunsă în Dumnezeu împreună cu Hristos; deci poate
spune împreună cu Apostolul: nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine
(Galateni 2, 20) şi: ceea ce trăiesc acum în trup, în credinţă trăiesc. Sufletul
păcătosului însă, care trăieşte după trup şi-i amestecat cu plăcerile trupului, se
tăvăleşte în patimile trupului ca într-o mocirlă, iar vrăjmaşul calcă în picioare
sufletul lui, îl murdăreşte şi mai mult şi caută să-l îngroape; se suie pe cel căzut,
îl calcă la pământ cu picioarele, cu alte cuvinte calcă în trup viaţa celui ce a
alunecat în păcat”.146

El compară sufletul omului cu o fântână, mai mult sau mai puţin limpede,
în funcţie de starea de curăţie sau păcătoşenie în care se află, după efortul
fiecăruia de a-şi curăţa cămara sufletului său şi de a-şi îndrepta viaţa, astfel

144
Ibidem, pp. 17-18;
145
Sf. Efrem Sirul, op. cit., p. 422;
146
Sfântul Vasile cel Mare, op. cit., Omilie la Psalmul VII, pp. 26-27;
încât să strălucească de lumina comuniunii divine, fiind necesar ca fiecare să se
cerceteze pe sine, păzind porunca sfântă: Bea apă din vasele tale şi din izvorul
fântânilor tale! şi să se adape din acel ,,izvor de apă bună de băut, în cuvânt şi
în dogme”147.

Referindu-se la sfinţi, la cei care au luptat să ajungă în locaşurile Tatălui

Ceresc, Sfântul Vasile îi aseamănă cu nişte ape, ,,pentru că râuri curg din
pântecele lor (Ioan 7, 38), adică învăţătura duhovnicească, aceea care udă
sufletele ascultătorilor. Şi aceştia iau apă care saltă spre viaţa veşnică (Ioan 4,
14)”148. De aceea el îndeamnă pe toţi să-i folosească drept modele ale virtuţii,
ale trăirii în Hristos, luând aminte la cuvintele lor pline de înţelepciune şi de
har, şi totodată să se ferească de cei păcătoşi, care nu lucrează la propria
mântuire şi nici la a semenilor şi care ,,sunt goliţi de bucuria dumnezeiască.”149

Cu privire la starea de rugăciune care trebuie să-l caracterizeze pe

credincios, Sfântul Părinte îndrumă la citirea psalmilor, a Scripturii în totalitatea
ei, pentru ca astfel să-şi deschidă poarta inimii şi a minţii spre a înălţa rugăciuni
cât mai curate şi mai puternice spre Cel ce le face pe toate: ,,Limba ta să cânte
psalmi, mintea ta să caute să afle înţelesul celor spuse în cântări, ca să cânţi şi
cu gura, dar să cânţi şi cu mintea. Să nu socoteşti că Dumnezeu are nevoie de
slavă! Vrea însă să fii vrednic de a-L slăvi. Pentru că ceea ce seamănă omul,
aceea va şi secera (Galateni 6, 7). Seamănă şi tu slavă, ca să culegi cununi,
cinste şi laude în împărăţia cerurilor!”150

Adresându-se fiului duhovnicesc, îl învaţă cum trebuie să se roage

pentru ca rugăciunea lui să fie bine primită înaintea lui Dumnezeu, adică să fie
smerit şi iertător pentru ca Însuşi Dumnezeu să-i acorde iertarea, iar în final să-I
147
Ibidem, p. 40;
148
Ibidem, Omilie la Psalmul XXVIII, p. 74;
149
I. Popa, op. cit., pp. 67-68;
150
Sfântul Vasile cel Mare, op. cit., p. 84;
mulţumească pentru toate cele dăruite, chiar dacă acestea nu concordă cu
propriile dorinţe, întrucât sunt parte a iconomiei divine.151

Sfântul Vasile susţine că este necesară o curăţire spirituală pentru a putea

aduce slavă lui Dumnezeu şi în acest sens foloseşte din nou antiteza dintre păcat
şi virtute, în aşa fel încât în locul unui păcat care întinează sufletul şi mintea să
fie cultivată virtutea opusă, înălţătoare: ,,Ai ocărât? Binecuvintează! Ai luat
averea altuia? Dă-i-o înapoi! Te-ai îmbătat? Posteşte! Te-ai îngâmfat?
Smereşte-te! Ai invidiat? Roagă-te! Ai ucis? Suferă mucenicia sau ceea ce are
tot atâta putere ca şi mucenicia, prin mărturisire chinuieşte-ţi trupul!”152

Vorbind despre judecată, Sfântul Vasile face diferenţa între cei ce au

urmat lui Dumnezeu, împlinind poruncile Lui, şi cei ce au urmat propriei voiri
şi astfel au rătăcit în întuneric: primii nu se vor ruşina când Judecătorul cel
nemitarnic va veni să vădească toate cele lucrate de ei şi vor străluci în lumina
faptelor proprii, nefiind pătaţi de întinăciunea păcatelor, iar ceilalţi ,,vor învia
spre ocară şi ruşinare, […] având necontenit în faţa ochilor urmările păcatului
săvârşit în trup, urme care rămân pururi în amintirea sufletului lor, ca o vopsea
ce nu se poate şterge.”153

Biserica, ,,fiica” despre care se vorbeşte în Psalmul XXXIII este descrisă ca

împărăteasa, adică ,,sufletul logodit cu Mirele-Hristos care nu-i stăpânit de
păcat, ci participă la împărăţia lui Dumnezeu”, 154 stând în dreapta
Mântuitorului, în haina aurită ţesută din dogme spirituale şi împodobită
cuviincios şi măreţ, cu învăţături morale, naturale şi mistice. Biserica este locul
desăvârşirii credincioşilor, locul comuniunii cu Dumnezeu, dar şi al
intercomuniunii persoanelor umane care au ca scop definitoriu al vieţii ,,fericita
151
I. Popa, op. cit., p. 63;
152
Sfântul Vasile cel Mare, op. cit.,Omilie la Psalmul XXXII, p. 105;
153
Ibidem, Omilie la Psalmul XXXIII, p. 133;
154
Ibidem, p. 174;
vieţuire în veacul ce va să fie, iar ceva mai bun ca aceasta nici cu gândul n-ar
putea fi descoperit de firea cea raţională, de om” 155 întrucât nici o bunătate
lumească nu o poate egala. În acest sens, Sfântul Vasile aduce exemplul
bogatului care nu va lua cu sine nimic dincolo de mormânt şi toată viaţa lui
pământească va fi ca o pulbere: ,,Nu-i este de nici un folos bogăţia bogatului
când moare, pentru că nu poate lua cu el bogăţia lui. Bogatul a câştigat de pe
urma desfătării cu bogăţia lui numai atâta fericire câtă i-au putut face
linguşitorii în viaţa aceasta. Când va muri, spune profetul, nu va lua cu sine
toată bogăţia de care a fost înconjurat; abia de va lua o haină, care să-i acopere
urâţenia; şi aceasta dacă vor socoti cu cale slugile care îl vor îmbrăca. Bine-ar fi
de-ar avea parte de puţin pământ! Dar şi acesta are să-i fie dat de milă de cei
care-l vor înmormânta; i-l vor da din respect pentru firea omenească la care toţi
participăm, nu pentru a-i face un dar bogatului; pentru a cinsti omul în
general”.156 Însă lucrurile pământeşti nu sunt rele prin ele însele, ci rea este
maniera lor abuzivă de folosire, neechilibrată, pentru care însă omul va da
socoteală.

Dar Sfântul Vasile vorbeşte şi despre iubirea dreaptă a lui Dumnezeu, căci
,,pretutindeni Scriptura uneşte dreptatea cu îndurările lui Dumnezeu, ca să ne
înveţe că nici mila lui Dumnezeu nu este lipsită de judecată, nici judecata nu
este lipsită de milă. Dar chiar când miluieşte, Dumnezeu măsoară celor drepţi,
cu judecată, îndurările Sale; iar când judecă, ne judecă gândindu-Se la
slăbiciunea noastră; şi ne răsplăteşte mai mult cu iubirea Sa de oameni decât cu
măsurarea cea deopotrivă”,157 întrucât Dumnezeu cel atotbun doreşte mântuirea
fiecărui fiu al Său. Sfântul Vasile interpretează versetul al nouălea al Psalmului
114 din perspectiva creştinului care vrea să intre în comuniunea cu Dumnezeu-
155
Ibidem, Omilie la Psalmul XLVIII, p. 194;
156
Ibidem, p. 214;
157
Ibidem, Omilie la Psalmul CXIV, p. 242;
Tatăl, spre viaţa veşnică. „Latura celor vii” este văzută ca locul celor ce s-au
învrednicit, prin viaţa curată, să dobândească lumina cea veşnică, locul celor ce
,,nu mor din pricina păcatului, ci viază pentru adevărata viaţă cea în Hristos”.158

Tâlcuind antropologia cuprinsă în Psalmul 118, ,,Mâinile Tale m-au

făcut şi m-au zidit, înţelepţeşte-mă şi voi învăţa poruncile Tale”, Sfântul Vasile
vorbeşte despre cinstea deosebită pe care a primit-o omul de a fi făcut prin
lucrarea directă a lui Dumnezeu, nu prin puterea cuvântului, ca şi celelalte
vieţuitoare, şi de fi înzestrat cu înţelepciune, cu raţiune, atribute specifice doar
omului, creatură superioară, chemată la îndumnezeire.

Relaţia deosebită stabilită între Dumnezeu şi om este menţinută prin

ascultarea omului faţă de Tatăl ceresc şi prin invocarea Lui permanentă, „de
şapte ori pe zi Te-am lăudat”, afirmă psalmistul (118, 164), adică rugăciunea
adresată lui Dumnezeu este neîncetată, având ca scop rămânerea în comuniunea
cu El. Sfântul Vasile consideră că cele şapte momente de rugăciune corespund
anumitor momente ale zilei: dimineaţa, ceasul al treilea, al şaselea, al nouălea,
seara, la începutul nopţii, la miezul nopţii159.

Cu o desăvârşită cunoaştere a Scripturilor şi ascultătorilor, cu un fin simţ

psihologic şi duhovnicesc, cu înţelepciunea omului de înaltă cultură teologică şi
umanistă, cu tactul pastoral şi pedagogic al unui ,,maestru în arta conducerii
sufletelor”, Sfântul Vasile a scos din materia Psalmilor lumini, mângâieri,
mustrări, încurajări, îndemnuri menite a vindeca, a pune pe gânduri, a trezi noi
speranţe şi a călăuzi pe credincioşi pe atât de ,,spinoasele uneori cărări ale
vieţii.”160
158
Cuviosul Eftimie Zigabenul, Sfântul Nicodim Aghioritul, Psaltirea în tâlcuirile Sfinţilor Părinţi, vol. II,
transliterare, diortosire, revizuire după ediţia grecească şi note de Ştefan Voronca, Editura Egumeniţa, Galaţi,
f.a.;
159
Ibidem, p. 617;
160
Pr. Prof. Dumitru Belu, Activitatea omiletică a Sfântului Vasile cel Mare, în volumul Sfântul Vasile cel Mare
– Închinare la 1600 de ani de la săvârşirea sa, coord. de prof. Alexandru Elian, Editura Institutului Biblic şi de
 Ceea ce urmăreşte Sfântul Vasile cel Mare este realizarea unei
personalităţi religios-morale, trăirea întru Hristos, pentru Hristos, cultivarea
iubirii pentru Dumnezeu şi pentru oameni. Aşadar, trebuie ca sufletul să fie
îndrumat spre practicarea faptelor bune, îndată de la început, când este încă uşor
de format şi fraged, şi fiind moale ca ceara, primeşte cu uşurinţă formele care se
presează asupra lui, aşa încât, atunci când va veni raţiunea, să arate ceea ce este
folositor, iar obiceiul să îndrume cu uşurinţă spre săvârşirea binelui.

Sfântul Părinte cere ca tinerii să fie instruiţi după cuvintele din proverbe
şi să li se ofere premii pentru reţinerea numelor şi faptelor din acestea. Educarea
voinţei constituie un alt obiectiv al educaţiei. Patimile, după Sfântul Vasile cel
Mare, sunt asemenea valurilor, ,,dacă stai deasupra lor vei fi un cârmaci sigur al
vieţii, dar dacă nu le stăpâneşti cu raţiune şi statornicie vei fi aruncat încoace şi
încolo ca o corabie fără greutate şi te vei îneca în marea păcatului.”161

Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1980, p. 197;

161
Pr. Gheorghe Gârbea, op. cit., pp. 89-90 ;
 III. 2 Corespondenţa vasiliană – emblemă a
dragostei faţă de Dumnezeu şi semeni

Omiliile, scrisorile, opera teologică, opera socială, întregul tezaur de

scrieri şi instituţii rămase de Sfântul Vasile cel Mare ni-l arată a fi fost nu numai
unul dintre marii scriitori ai secolului său, ci şi o mare personalitate a vremii, o
prezenţă nu numai foarte cunoscută, dar şi foarte ascultată.

Sfântul Vasile şi-a dobândit pe bună dreptate calificativul de ,,cel

Mare”, deoarece ,,toate le-a făcut cu mărime de suflet, de minte şi de inimă, de
la lucrurile mărunte şi simple ale vieţii de toate zilele, menite să pună ordine
morală în viaţa lumii, până la subtilităţile cele mai complicate ale minţii, menite
să clarifice tainele lui Dumnezeu.”162

Vasta lui operă constituie o mărturie vie a acestui fapt, căci surprinde
toate aspectele vieţii cotidiene, ale vieţii morale, sociale, familiale creştineşti,
dar dezbate şi probleme legate de credinţă, de eclesiologie, de interpretare
creştinească, ,,în Duh şi în adevăr”, a cuvântului Evangheliei.

Astfel, Sfântul Vasile cel Mare a compus cu caracter strict exegetic

treizeci şi trei de omilii: ,,Nouă omilii la Hexaemeron” – Patrologia Greacă,
XXIX, 3-28; ,,Paisprezece omilii la diferiţi psalmi” – Patrologia Greacă, XXIX,
209-494; ,,Zece omilii la diferite texte şi teme din Sfânta Scriptură” –
Patrologia Greacă, XXIX, 497-773 şi Patrologia Greacă, XXXI, 261-540 şi

162
Episcop dr. Antonie Plămădeală, Idei sociale în opera Sfântului Vasile cel Mare, în volumul Sfântul Vasile
cel Mare – Închinare la 1600 de ani de la săvârşirea sa, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, Bucureşti, 1980, p. 284;
1429-1525. Însă acestora trebuie să li se adauge: operele ascetice, operele
morale, regulile monahale, operele cu caracter sistematic: cinci Cuvinte
împotriva lui Eunomiu, două Cuvinte la botez, tratatul despre Sfântul Duh,
Liturghia şi trei dintre epistolele sale.163

Dintre cele peste trei sute de epistole rămase de la Sfântul Vasile, cele
trimise rudelor sau cunoscuţilor din Neocezareea prezintă o importanţă
deosebită atât în ceea ce priveşte cunoaşterea amănuntelor din viaţa lui, cât mai
ales studierea multiplelor aspecte ale vieţii bisericeşti atât de zbuciumate din
pricina asalturilor ariene de toate nuanţele. Poate nicăieri ca în aceste epistole
geniul neîntrecut al marelui ierarh nu şi-a evidenţiat atât de mult calităţile
excepţionale de lucrător pentru unitate de credinţă şi de simţire a păstoriţilor
săi.164

Sfântul Vasile defineşte admirabil creştinismul, ,,specificul lui”, dar şi

calitatea de creştin, realizând un rezumat pătrunzător a ceea ce înseamnă
credinţă, trăire, dragoste curată: ,,Care-i specificul creştinismului? Credinţa care
lucrează prin dragoste. Specificul credinţei? O convingere fermă în adevărul
cuvântului inspirat…Specificul dragostei lui Dumnezeu? A păzi poruncile Lui
pentru preamărirea Lui. Iar al dragostei de semen? A nu căuta propriul său
folos, ci al celui iubit, atât în ce priveşte sufletul, cât şi trupul lui.

Care-i specificul creştinului? Să te naşti prin botez din apă şi Duh, să te

naşti din nou. Care-i specificul celui renăscut din apă? Aşa cum Hristos a murit
păcatului, odată pentru totdeauna, să te afli mort şi fără simţire faţă de orice
chemare la păcat…Iar specificul celui renăscut din Duh? După măsura darului
deosebit dat fiecăruia, să te faci una cu Duhul din care te-ai născut, precum e

Pr. Lect. Constantin Corniţescu, op. cit., p. 82;

163

Preot prof. dr. Teodor Bodogae, Tâlcul unei scrisori părinteşti a Sfântului Vasile, în ,,Mitropolia Banatului’’,
164

anul XXIX (1979), nr. 4-6, p. 314;

scris: Cel născut din Duh, Duh este. Care-i specificul celui născut din nou? A te
dezbrăca de omul cel vechi cu faptele şi cu poftele lui şi să te îmbraci în cel nou
îndreptat spre adevărata cunoaştere, înnoindu-te după chipul Creatorului tău…

Care-i specificul creştinului? A te curăţi prin sângele lui Hristos de

orice întinare a trupului şi a sufletului, a nu purta nici pată, nici zbârcitură, nici
altceva de acest fel, ci sfânt a fi şi neprihănit şi numai aşa a mânca trupul lui
Hristos şi a bea sângele Lui, fiindcă cine mănâncă şi bea din ele cu nevrednicie,
îşi mănâncă şi bea propria lui osândă. Care-i specificul celor care mănâncă
pâinea şi beau paharul Domnului? A păstra o neîncetată aducere aminte de Cel
care a murit şi a înviat pentru noi. Iar specificul celor care păstrează o asemenea
aducere aminte? A nu mai trăi pentru ei înşişi, ci pentru Cel care a murit şi a
înviat pentru ei.”165

Sfântul Părinte face astfel apel la trăire intensă, la urmarea voii lui
Dumnezeu spre accederea la Trupul şi Sângele Mântuitorului jertfit pentru noi.
El îndrumă pe toţi spre mântuire, folosind pentru aceasta predica orala, dar şi
epistola, într-o foarte mare măsură.

Se cunosc aproximativ 366 de epistole166 ale Sfântului Vasile, trimise

către diferite persoane şi tratând teme diferite.

Fără îndoială că cea mai importantă categorie de epistole sunt cele cu

conţinut istoric-documentar în care sunt incluse numeroasele scrisori trimise
Sfântului Eusebiu de Samosata, confidentul său cel mai apropiat, căruia îi
adresează nu mai puţin de 22 de epistole, apoi lui Meletie de Antiohia, căruia îi
adresează 6 epistole, Amfilohie de Iconium, către care ni s-au păstrat 17
165
R. P. Dom Jean Gribomont, Concepţia Sfântului Vasile cel Mare despre idealul creştin şi asceza
evanghelică, traducere de Arhim. Benedict Ghiuş, în ,,Mitropolia Olteniei’’, anul 1979, nr. 1-9, p. 80;
166
Sfântul Vasile cel Mare, Scrieri, partea a III-a, Despre Sfântul Duh. Corespondenţă, traducere, introducere,
note şi indici de preot prof. dr. Constantin Corniţescu şi preot prof. dr. Teodor Bodogae, Editura Institutului
Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1988, p. 98;
epistole, Sfântul Atanasie al Alexandriei, căruia i-a scris de şase ori, Diodor din
Tars, care a primit două epistole, Epifanie de Cipru care a primit o epistolă
vasiliană.

Sfântul Vasile încerca să presare tuturor în inimă, într-o perioadă în

care discuţiile teologice erau pe ordinea de zi, evlavia adevărată.

Deplângând situaţia dezastruoasă în care se găsea Biserica lui Hristos,

care atinsese graniţe inimaginabile, el consideră că adevărata cauză a acestei
nenorociri este trufia oamenilor ,,care nu mai cunosc frica de Dumnezeu”, care
sunt robi ai slavei deşarte: ,,sub masca luptei pentru Ortodoxie, mulţi îşi ascund
duşmăniile personale…În multe locuri mirenii fug sau sunt fugăriţi din biserici
şi, printre suspine şi lacrimi, înalţă afară, pe câmp, sau în pustietăţi, mâini
întrebătoare către Dumnezeu”.167

În situaţia critică în care se găsea creştinătatea, Sfântul Vasile

adresează şi Sfântului Atanasie scrisori, cerându-i să intervină pentru salvarea
Bisericii: ,,Pe măsură ce situaţia Bisericilor devine tot mai deplorabilă, tot mai
des ne duce gândul pe toţi spre desăvârşirea Ta […] cu toţii avem credinţa că de
furtuna ce s-a abătut asupra noastră numai Prea Sfinţia Ta ne poate mântui, atât
prin puterea rugăciunilor, cât şi prin îndrumările şi ajutorul de a ieşi din răul
acesta”;168 de aceea, ,,împodobeşte cu încă una miile de lupte pe care le-ai dat
pentru apărarea dreptei credinţe!”169

Sfântul Vasile cel Mare considera tot pământul casa lui Dumnezeu,
simţindu-se pretutindeni acasă, după cum rezultă din răspunsul dat prefectului
Modest: ,,Cât priveşte exilul, eu nu cunosc aşa ceva, căci nu sunt circumscris la
167
Idem, Epistola 92, p. 105;
168
Idem, Epistola LXXX, către Atanasie, episcopul Alexandriei, apud Pr. Prof. Teodor Bodogae, Din scrisorile
Sfântului Vasile cel Mare către Sfântul Atanasie al Alexandriei, în ,,Mitropolia Olteniei’’, anul 1979, nr. 1-9, p.
71;
169
Idem, Epistola LXV, către Atanasie, episcopul Alexandriei, apud ibidem, p. 72;
nici un loc; pământul unde locuiesc acum, nu este al meu, însă este al meu
întreg pământul unde aş putea fi exilat; sau mai degrabă, pământul întreg este al
lui Dumnezeu, iar eu sunt doar un oaspe trecător”170.

De mare importanţă sunt cele patru epistole (233-236) trimise Sfântului

Amfilohie de Iconium, în care răspunde la o serie întreagă de întrebări de ordin
apologetic, moral şi dogmatic, despre puterea de cunoaştere a raţiunii omeneşti,
despre fiinţa şi energiile divine, despre fiinţă şi ipostas, despre cunoaştere şi
credinţă, despre destin şi providenţă, despre egalitatea fiinţială a Persoanelor
divine.

Un mare număr de scrisori au caracter amical, de recomandare şi de

intervenţie, ca cea trimisă unui guvernator al Capadociei: ,,Când ţi-am primit
epistola am încercat un sentiment straniu: în clipa în care am pus mâna pe ea,
aveam senzaţia că primesc un comunicat oficial şi în timp ce desfăceam sigiliul
de ceară ca să citesc, m-a apucat o teamă ca şi cum m-aş fi aşteptat la o sentinţă
de osândire, aşa cum primeau spartanii în vremea veche […] După ce am citit
textul scrisorii am început să râd de-a binelea, nu numai pentru că nu-mi
trimeteai nimic periculos, dar şi pentru că am început să-ţi compar scrisoarea cu
a unui al doilea Demostene”171, după care i-a cerut să ia măsuri împotriva unor
răufăcători care au comis furturi pe o moşie a familiei din satul Annisa.

Un număr de 18 epistole sunt de consolare, de îmbărbătare, nu doar la

pierderea fizică a unei persoane dragi, ci şi la pierderea păstorului dintr-o
comunitate oarecare. Este vorba despre cazurile relatate în epistolele 28 şi 29,
cu ocazia morţii episcopului Musonios din Neocezareea, respectiv Vasile de
Ancira, apoi de epistola 62 pentru episcopia de Parnasos, dar există şi de

170
Idem, Oratio 43, 49, Migne, Patrologia Greacă XXXVI, 560C, apud Arhid. Prof. dr. Constantin Voicu, op.
cit., p. 285;
171
Idem, Epistola 3;
îmbărbătare şi chemare caldă spre unitate şi simţire ortodoxă, în epistolele 101,
134, 140, 238, în care deplânge lipsa de unitate sufletească în comunităţi
importante ca Alexandria, Antiohia, Neocezareea şi Nicopole.

Pentru viaţa liturgică de mare însemnătate sunt cele relatate îndeosebi în

două dintre epistolele sale (204, 207), în care se descrie rânduiala celor şapte
laude şi a cântării alternative: ,,De cu noapte, poporul se scoală să meargă la
locaşul de rugăciune, unde cu oboseală, cu mâhnire şi cu lacrimi stăruitoare, se
mărturiseşte Domnului, apoi se ridică să treacă de la rugăciuni la cântarea de
psalmi. Aici, împărţiţi în două cete, credincioşii cântă pe rând psalmi, dând
astfel mai multă tărie în meditare la cuvintele Scripturii şi concentrându-şi în
acelaşi timp atenţia spre o mai statornică îndrumare a gândurilor şi a
simţămintelor. Apoi se schimbă: se încredinţează unuia grija de a începe
cântarea şi ceilalţi îi răspundem. Astfel, după ce am petrecut noaptea prin
alternarea cântării cu rugăciunea, când lumina zilei începe să lucească, tot
poporul într-o gură şi o inimă înălţăm spre Dumnezeu psalmul de mărturisire
din care fiecare ne însuşim îndemnuri de pocăinţă.”172

Despre dumnezeirea Duhului Sfânt ne vorbeşte Sfântul Vasile în multe

locuri, accentuând în deosebi faptul că dacă n-ar fi în El putere dumnezeiască,
nu s-ar putea explica în general creşterea şi dezvoltarea Bisericii în lume: ,,…să
nu socotim că Mângâietorul e de altă fiinţă decât tatăl şi decât Fiul, căci mintea
noastră luminată de Duhul Sfânt priveşte spre Fiul şi contemplă pe Tatăl ca şi
cum L-ar vedea într-o oglindă. De aceea noi nu suntem cei care născocim astfel
de nume, ci pe Însuşi Duhul Sfânt Îl numim şi Mângâietorul, şi nu îndrăznim
să-I stricăm mărirea ce I se cuvine. Iată, dar, care este cu adevărat învăţătura
noastră.”173
172
Idem, Epistola 207 ;
173
Idem, Epistola 226 ;
 Doctrina Sfântului Vasile este îndreptată spre cunoaşterea lui
Dumnezeu, spre exprimarea fiinţei Sale, el fiind ,,cel dintâi care întrebuinţează
formula cu o singură fiinţă-trei ipostaze”174, ipostasul fiind o persoană cu
însuşiri proprii.

Sfântul Vasile a avut o contribuţie deosebită în fixarea terminologiei

trinitare şi în lupta pentru demonstrarea dumnezeirii fiecărei Persoane. Astfel,
în Epistola 105, el îndeamnă: ,,Credeţi în Tatăl, în Fiul şi în Duhul Sfânt. Nu
trădaţi această comoară! În Tatăl, Care e începutul a toate; în Fiul, Cel Unul-
Născut; născut din Tatăl, Dumnezeu adevărat, desăvârşit din Cel desăvârşit;
Icoana cea vie, Care reflectă în El pe Tatăl întreg; în Duhul Sfânt, Care îşi are
existenţa din Tatăl, fiind izvorul sfinţeniei,,Credeţi în Tatăl, în Fiul şi în Duhul
Sfânt. Nu trădaţi această comoară! În Tatăl, Care e începutul a toate; în Fiul,
Cel Unul-Născut; născut din Tatăl, Dumnezeu adevărat, desăvârşit din Cel
desăvârşit; Icoana cea vie, Care reflectă în El pe Tatăl întreg; în Duhul Sfânt,
Care îşi are existenţa din Tatăl, fiind izvorul sfinţeniei. Putere dătătoare de
viaţă, Har care desăvârşeşte prin Care omul e înfiat şi ceea ce era muritor
devine nemuritor, unit cu Tatăl şi cu Fiul în toate, în mărire şi în veşnicie, în
putere şi în împărăţie, în stăpânire şi în îndumnezeire, cum mărturiseşte şi
tradiţia Sfântului Botez.”175

O importanţă deosebită în activitatea Marelui Ierarh o are munca de

disciplinare a clerului şi în general de îmbunătăţire a moralităţii credincioşilor.
Combătând simonia, el afirmă cu amărăciune: ,,Mi s-a umplut sufletul de durere
aflând acest lucru care nu părea de crezut. Dacă după ce va primi scrisoarea

174
Pr. Prof. Dr. Ioan G. Coman, Patrologie, p. 113 apud Lect. Dr. Carmen-Maria Bolocan, Pedagogia divină în
opera Hexaemeron a Sfântului Vasile cel Mare, în ,,Teologie şi Viaţă”, anul XIV (LXXX), 2004, nr. 7-12, p.
158;
175
Sfântul Vasile cel Mare, Epistola 105, apud Pr. Lect. Dr. Petre Comşa, Învăţătura despre Dumnezeu la
Sfântul Vasile cel Mare, în ,,Studii teologice”, anul LVI (2004), seria a II-a, nr. 3-4, pp. 46-47;
mea va mai săvârşi vreunul asemenea fapte, acela va trebui să fie îndepărtat de
la altar, căutându-şi loc altundeva”.176

Îndemnurile şi poveţele spre muncă adresate de Sfântul Vasile îşi au

sursa fundamentală în Sfânta Scriptură, dar el nu ezită a cita şi preceptele etice
ale unor Gânditori profani anteriori care afirmau idealuri înalte, dând o preţuire
aparte doctrinei stoice, cu mult discernământ asimilată, precum şi moralei
hesiodice, care afirma înălţarea prim muncă spre idealul virtuţii. Cel mai direct
rezultat moral al muncii se referă la fiinţa lăuntrică; creându-şi deprinderi foarte
disciplinate de a munci, credinciosul poate realiza disciplinarea propriei fiinţe în
întregime, aflându-se în lucrarea grea şi de cea mai mare însemnătate în sine, a
mântuirii, despătimindu-se prin muncă, prin curăţirea cugetului şi
înduhovnicire. Se pune astfel în evidenţă posibilitatea muncii de a crea virtutea.
Cel care se străduieşte a îndeplini mereu mai bine lucrul său, încearcă unul
dintre cele mai alese simţăminte: bucuria muncii.177

În acest sens, Sfântul Vasile se adresează fiului duhovnicesc: ,,Fiule, să

nu-ţi treacă nici un timp neocupat sau gol atât ziua, cât şi noaptea. Se cuvine să
veghezi ca să alungi mai uşor ispitele ameninţătoare […] Mare scut îi este
sufletului rugăciunea; prin rugăciuni prea curate ne împărtăşeşte Dumnezeu
toate cele folositoare şi, fără îndoială, sunt alungate cele vătămătoare […] ca să
poţi deveni sfânt în toate faptele şi mişcările tale, trebuie să veghezi să nu te
cuprindă somnul şi nu oamenilor să placi în purtări.”178

De asemenea, îndeamnă la curăţie întru toate, lucru ce asigură accederea

în Împărăţia Tatălui şi înlăturarea răului: ,,Fiule, păstrează-te curat în toate, ca

176
Idem, Epistola 53;
177
Nestor, Mitropolitul Olteniei, op. cit., p. 262;
178
I. Popa, op. cit., p. 64;
să vezi pe Dumnezeu stând în slavă. Inima să-ţi fie curată de orice întinare şi nu
da vrăjmaşului prilej să pătrundă în tine.”179

În activitatea de reorganizare a monahismului, din dorinţa de a duce pe cât

mai mulţi pe calea mântuirii, a dat reguli şi îndemnuri după care să se conducă
monahii. Astfel, o condiţie esenţială este ascultarea de părintele duhovnicesc, în
mod necondiţionat: ,,Iubitule, de vei şedea întru supunere la un părinte
duhovnicesc, să nu-ţi pui singur ţie rânduiala zicând: «Nu pot face aceasta sau
aceasta». Că dacă nu vei face ascultare, nu vei scăpa de judecată. Ori, dacă s-ar
întâmpla vouă vreo poruncă de la egumen peste puterea voastră, apoi să spuneţi
şi să mărturisiţi la cel mai mare al vostru. Însă celor ce sunt spre păcat să le stai
împotrivă până la sânge”180.

Zădărnicia tuturor celor trecătoare este izbitor prezentată de

Sfântul Vasile, care desconsideră orice slavă lumească, îndemnând la meditarea
asupra efemerităţii tuturor lucrurilor şi închipuirilor deşarte: ,,Voieşti oare să te
făleşti cu toată bogăţia bunurilor tale sau cu cetatea în care te afli să te măreşti,
sau cu frumuseţea ta trupească să te îngâmfezi, ori cu cinstea pe care o primeşti
de la toţi? Ci ia aminte la tine, că pământ eşti şi în pământ vei merge. Că viaţa
ta ca o floare se vestejeşte şi ca o floare care cade. Caută la cei mai dinainte
care au fost îmbrăcaţi în această slavă. Unde sunt cei ce au ţinut dregătoriile
cele mari, cei ce au stăpânit cetăţi? Unde sunt cei cărora le plăcea să audă
cuvinte, cei ce puneau la cale tocmeli? Unde sunt dregătorii cei puternici, cei
care creşteau cai frumoşi şi lăudaţi? Unde sunt domnitorii cei mari povăţuitori
de oşti şi tiranii? Unde sunt împăraţii cei mari? Au nu sunt toţi ţărână, au nu
sunt toţi praf? Au n-a rămas pomenirea lor în cele câteva oase? Pleacă-te şi
priveşte în mormânt; putea-vei oare să alegi care este sluga şi care este
179
Ibidem, p. 61;
180
Î.P.S. Pimen, op. cit., Cuvânt al Sfântului Vasile despre ascultare, p. 72;
stăpânul? Care-i săracul şi care-i bogatul? Care-i judecătorul şi care-i puternicul
frate al împăratului? Care-i cel tare sau care-i cel slab? Care-i cel frumos sau cel
urât? Nu te opri la cele trecătoare.”181

Toate cele lumeşti sunt lipsite de importanţă comparativ cu viaţa veşnică,

de aceea trebuie să avem o conduită echilibrată faţă de bunurile trecătoare şi
deşartele bucurii ale acestei lumi şi să medităm asupra morţii, pentru că numai
aşa vom ajunge la cunoaşterea propriei persoane şi la îndreptarea ei: ,,Fraţilor,
să ne temem de moarte şi să ne înfricoşăm. Să ne temem şi de focul gheenei, că
veşnic este. Să ne temem de foc, că nestins este. Să ne temem de tartar, că n-are
parte de bucurie. Să ne temem de întuneric, că nu se împărtăşeşte de lumină. Să
ne temem de viermi, că fără de moarte sunt. Să ne temem de îngerii cei de la
judecată, că nemilostivi sunt. Vai şi amar mie, că tu, Doamne, grăieşti cu tărie,
iar eu nu Te aud când îmi vorbeşti. O, suflete, depărtează-te de la toate
spurcăciunile şi de la toate lucrurile cele rele. Vai mie, că lăcaşul tău l-am
spurcat şi pe Duhul Sfânt L-am scârbit; Dumnezeule, drepte sunt lucrurile Tale
şi Judecăţile. Că pentru un păcat mic mă lipsesc şi mă despart de desfătarea
raiului şi de Împărăţia cerurilor şi fără de moarte mă voi osândi şi, pentru
dulceaţa trupească, focului mă dau. Dreaptă este judecata Domnului, că mă
învaţă şi eu nu o ascult, îmi aduce mărturii, iar eu le batjocoresc.”182

Totuşi, păcătosul nu trebuie să cadă întru deznădejde, ci să se pocăiască, să

se întoarcă din calea lui nedreaptă, să se încreadă în multa milostivire a lui
Dumnezeu, Care-Şi aşteaptă fiul rătăcit spre a-l reprimi în casa şi în cinstea care
i-au fost pregătite lui: ,,Nimeni umblând în răutatea păcatului să nu
deznădăjduiască, ştiind că pentru boala sufletului leacul sufletesc este pocăinţa.
Pentru că prin ea se poate tămădui toată neputinţa şi, chiar stâlpul cel de întărire
181
Ibidem, Cuvânt al Sfântului Vasile despre mândrie, p. 169;
182
Ibidem, Cuvânt al Sfântului Vasile cel Mare despre moarte, pp. 254 – 255;
de ar cădea, poate prin pocăinţă să se îndrepteze […] Trezeşte-te degrabă,
ridică-ţi ochii la cer şi vino-ţi în simţire, încetează cu răutăţile tale, scutură de la
tine beţia ce te-a cuprins şi adu-ţi aminte de îndurările lui Dumnezeu, că
tămăduieşte cu untdelemn şi cu vin. Să nu deznădăjduieşti de mântuire, ci să-ţi
aduci aminte de cele scrise: «Cel ce cade oare nu se va ridica? Şi cel ce se abate
au nu se va întoarce? Cel sfărâmat de fiară neîmblânzită oare nu va birui? Iar
cel ce se mărturiseşte nu este lepădat, pentru că Dumnezeu nu voieşte moartea
păcătosului, ci să se întoarcă şi să se mântuiască»”.183

Dorind folosul duhovnicesc şi mântuirea păstoriţilor săi, Sfântul Vasile cel

Mare îi îndeamnă spre calea care duce la realizarea acestor scopuri, oferindu-le
modele de desăvârşire, luminându-le calea prin propriile cuvinte.

Astfel, învăţându-şi unul dintre fiii duhovniceşti, îi arată care este dreapta
vieţuire şi care este semnul dobândirii virtuţii: ,,Ascultă, aşadar, care sunt
virtuţile sufletului şi ce este propriu fiecăreia:

[Link] sufletului înseamnă să iubeşti pe Dumnezeu şi să dispreţuieşti faptele

pe care El nu le iubeşte;

2. virtutea sufletului înseamnă să alegi răbdarea şi să te fereşti de nerăbdare;

3. virtutea sufletului înseamnă să păzeşti neprihănirea, atât a trupului, cât şi a

sufletului;

4. virtutea sufletului înseamnă să dispreţuieşti slava deşartă şi să calci în

picioare toate cele nefolositoare sufletului;

5. virtutea sufletului înseamnă să te sârguieşti pentru umilinţă şi să dispreţuieşti

duhul mândriei;

183
Ibidem, Cuvânt al Sfântului Vasile ca nimeni să nu deznădăjduiască de mântuire căzând în multe păcate, ci
să se pocăiască, pp. 273 – 274;
6. virtutea sufletului înseamnă să îmbrăţişezi adevărul şi să fugi de orice
minciună;

7. virtutea sufletului înseamnă să înfrânezi mânia şi să înăbuşi furia;

8. virtutea sufletului înseamnă să te fereşti de orice rău şi să îmbrăţişezi

învăţătura dumnezeiască;

9. virtutea sufletului înseamnă să iubeşti pacea şi să urăşti invidia;

10. virtutea sufletului înseamnă să supui spiritului orice virtute trupească.

Virtutea sufletului este sălaşul grijii depusă ziua şi noaptea la păzirea bogăţiei
harurilor tuturor virtuţilor.”184

Sfântul Vasile a contribuit la folosul duhovnicesc al păstoriţilor săi,

învăţându-i, fie prin viu grai, fie prin scrisori, care sunt bazele dreptei credinţe
şi cum poate ajunge, fiecare în parte, la împărtăşirea de bunătăţile cele viitoare,
la dobândirea vieţii celei veşnice, scopul suprem al oricărui credincios.

Opera Sfântului Mare Ierarh are, deci, un conţinut extrem de complex,

ca rod al gândirii şi activităţii sale: ,,Dispunând de o profundă cultură filozofică
şi de o adâncă cunoaştere a Sfintei Scripturi, Sfântul Vasile este un om de
doctrină: gândirea lui curată, precisă, conduce o întreagă generaţie.”185

I. Popa, op. cit., p. 59;

184

Magistrand Vasile Prescure, Personalitatea morală a Sfântului Vasile cel Mare, în ,,Studii Teologice”, anul
185

XIV/1962, nr. 7-8, p. 462 apud Lect. Dr. Carmen-Maria Bolocan, op. cit., p. 160;
 CAPITOLUL IV. PEDAGOGIA SFÂNTULUI
VASILE CEL MARE ŞI ACTUALITATEA
ÎNVĂŢĂTURILOR SALE

,,În tot pământul s-a răspândit vestirea ta, că a primit

cuvântul tău, prin care cu dumnezeiască cuviinţă ai învăţat,
firea celor în fiinţă ai lămurit şi ai pus rânduială în obiceiurile
oamenilor. Părinte cuvioase, preoţie împărătească, roagă pe
Hristos-Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.’’186

Sfântul Vasile se interesează îndeaproape de educaţia copiilor, care duce

la mântuire, atât a celor învăţaţi, cât şi a celor ce învaţă, conform cuvintelor
186
***, Antologhion, Troparul Sfântului Vasile cel Mare, p. 305;
Scripturii: ,,Ia aminte la tine însuţi şi la învăţătură; stăruie în aceasta, căci
făcând aceasta, şi pe tine te vei mântui, şi pe cei care te ascultă” (I Timotei 4,
16).

Atitudinea faţă de copii a Sfântului Vasile cel Mare este cu desăvârşire

pedagogică. El îndeamnă pe copii să-şi asculte şi să-şi onoreze părinţi, iar pe
aceştia din urmă să-şi educe copiii în disciplină şi iubire de Dumnezeu, dar ,,cu
bunătate şi blândeţe, pentru a nu face din ei suflete fricoase”.187

Se consideră că a educa este mai greu decât a studia. De aceea sunt puţini
educatori în mulţimea de învăţaţi.188

Nu trebuie să se ceară unui profesor să fie desăvârşit. Înălţimea

personalităţii sale nu trebuie să înspăimânte şi să ameţească pe cei mici.
Dimpotrivă, e cu adevărat profesor cel ce se coboară de la catedră smerit printre
copii, ca preotul în altar, recunoscându-şi în faţa lui Dumnezeu greşelile şi fiind
gata în orice clipă de a lua viaţa de la început: o viaţă mai curată, mai sfântă.

Adevăratul profesor e omul ce creşte din nou, cu fiecare generaţie de copii

pe care îi educă. Cei ce nu se mai pot coborî de pe înălţimile pe care au urcat,
pier acolo, şi cei morţi nu mai pot fi educatorii celor vii. În acest adevăr stă
taina oricărui progres spiritual şi deci, a educaţiei, care e prin excelenţă progres
spiritual: creaţie de sine, neîntreruptă. Cine are un astfel de suflet, se va
perfecţiona pe sine şi pe alţii.189

O educaţie fără religie e o muncă unilaterală, o clădire spirituală

întunecoasă în care nu răzbate soarele Evangheliei.190
187
Pr. Prof. Dr. Costachi Grigoraş, Educaţia ca sacerdoţiu creştin – esenţa pedagogiei Sfinţilor Părinţi,
în ,,Teologie şi Viaţă’’, anul XIV (2004), nr. 7-12, p. 85 ;
188
Leon Magdan, Andreea Magdan, Dumnezeu şi Omul – antologie de cugetări, Editura Sfântul Alexandru,
Bucureşti, 2001, p. 119;
189
Protos. Gheorghe Bodnariu, Misiunea Bisericii în şcoală, Bucureşti, 1994, p. 65;
190
Vasile Coman, Episcopul Oradiei, Religie şi caracter, Oradea, 1992, p. 11, apud Pr. Gheorghe Gârbea, Curs
de Teologie Pastorală, Editura Universităţii din Piteşti, 2002, p. 80;
 Religia trebuie să dea şcolarilor: ,,cunoaşterea adâncă, iubirea caldă,
sănătatea fizică, teoretizarea cât mai puţină şi viaţa cât mai multă, vorbe puţine
şi simple, dar cu un conţinut bogat, voinţă puternică, dar aspră stăpânire de sine,
preţuirea vieţii şi cu toate acestea dispreţul faţă de moarte.”191

Fără o prealabilă cunoaştere a sufletului, întreaga lucrare educativă se

aseamănă cu lucrul semănătorului, care îşi alege sămânţa, o treieră, o
răspândeşte bine, însă într-un pământ în care nu poate încolţi pentru că fie e
prea bătătorit, fie e pietros ori plin cu spini.192

A creşte un creştin nu înseamnă numai a-i da noţiuni de ştiinţă umană

care să-i ajute a-şi crea o situaţie în viaţă, nici numai a-i forma judecata prin
filozofie şi istorie, sau a-i forma o politeţe delicată, a-i da o ştiinţă adâncă şi a
pregăti astfel un om care să poată şi să vrea să se amestece în toate progresele
geniului uman. Este mai presus de toate, să formezi în el un caracter nobil şi
mare, obiceiuri curate şi virtuţi alese. Trebuie să faci să crească în sufletul lui
credinţa, care-l ajută să înţeleagă lumea cea nevăzută, speranţa care-i întăreşte
inima prin nădejdea unei fericiri meritate şi dragostea care-l apropie de
Dumnezeu în umbrele reci ale vieţii.193

De aceea Sfântul Ioan Gură de Aur îndeamnă: ,,Creşte un atlet pentru

Hristos! Învaţă-ţi copilul din prima vârstă să trăiască în evlavie în lume![…]
Prin educarea copilului tău lucrezi pentru tine însuţi”. 194 Şi încă: ,,Auziţi
acestea, părinţilor! Învăţaţi pe copiii voştri întru învăţătura şi certarea Domnului
cu multă silinţă.”195
191
I. C. Petrescu, Îndrumări metodice, vol. II, Bucureşti, 1939, p. 10, apud Protos. Gheorghe Bodnariu, op. cit.,
p. 45;
192
Pr. Gheorghe Gârbea, op. cit., p. 80;
193
I. C. Petrescu, op. cit., p. 10, apud Protos. Gheorghe Bodnariu, op. cit., pp. 43-44;
194
Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre feciorie. Apologia vieţii monahale. Despre creşterea copiilor, traducere
din limba greacă şi note de Preotul profesor Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2001, p. 400;
195
Idem, Puţul sau Împărţirea de grâu. 57 de predici ale Sf. Ioan Gură de Aur, p. 421;
 Sfântul Vasile cel Mare consideră că învăţătura faptelor este mult mai
vrednică decât cea a cuvintelor, iar învăţăturile care se dau cu forţa nu pot să
dăinuiască în suflete, pe când învăţăturile care pătrund în suflet cu plăcere şi cu
bucurie rămân pentru totdeauna.

Sfântul Vasile cel Mare rânduieşte pe monahi să primească pe lângă

mănăstiri pe copiii orfani şi pe cei aduşi de bunăvoie de părinţi pentru a primi o
educaţie pioasă şi-i învaţă cum să se poarte cu aceştia.196

De asemenea, pe ucenicii lui Libaniu sofistul îi învaţă: ,,să aveţi curăţie

sufletească, nepătimire trupească, păşire blândă, grai cumpănit, cuvânt cu bună
rânduială, hrană şi băutură măsurată, înaintea celor mai mari tăcere, înaintea
celor mai înţelepţi luare aminte, la cei mai bătrâni supunere. Să aveţi pentru cei
asemenea cu voi şi spre cei mai mici dragoste nefăţarnică; de cei răi, pătimaşi şi
iubitori de trup să vă depărtaţi, puţin să grăiţi, iar mai mult să înţelegeţi, să nu
fiţi fără socoteală în cuvânt, să nu prisosiţi cu vorba, să nu fiţi îndrăzneţi la
râs.”197

Se adresează şi omului credincios în general, pe care-l vede ca pe un elev

ce trebuie îndrumat pe calea cea dreaptă: ,,Învaţă-te şi te deprinde, omule
credincios, să fii lucrător de evlavie, învaţă-te a vieţui după cuvântul
Evangheliei; cuvântul acesta să-ţi fie adică îndreptarea ochilor, înfrânarea
limbii, domolirea trupului, smerenia minţii, gânduri curate având, pierderea şi
părăsirea mândriei. Nevoieşte-te la faptele cele bune pentru Domnul; lipsit
fiind, nu te răzbuna; urât fiind, să iubeşti; fiind prigonit, rabdă; hulit fiind, să
mângâi; omoară-ţi păcatul, răstigneşte-te împreună cu Hristos. Toată dragostea
să-ţi pui spre Domnul.”198
196
Pr. Prof. dr. Constantin Leonte, Familia, Şcoala, Biserica – fractori educaţionali, în ,,Biserica Ortodoxă
Română’’, anul CXXII (2004), nr. 1-4, p. 185;
197
***, Vieţile Sfinţilor pe ianuarie. Ziua întâi, p. 18-19;
198
Î.P.S. Pimen, op. cit., Învăţătură a Sfântului Vasile, despre faptele bune, p. 141;
 Sfântul Vasile învaţă pe credincioşi să urmeze calea care duce la Hristos,
,,Adevărul şi Viaţa”, dar să-şi educe şi copiii pentru a deveni cetăţeni ai Raiului,
pentru a păzi poruncile Domnului şi a ajunge la desăvârşire, dobândind astfel
mult folos pentru sine şi pentru semeni. A slujit unui ideal moral netrecător,
ideal care niciodată nu se învecheşte, ci dimpotrivă, parcă devine, cu cât trece
vremea, tot mai luminos, tot mai actual: idealul virtuţii, idealul slujirii lui
Dumnezeu şi a omului.199

Viaţa Sfântului Vasile era o împletire de gând şi faptă îndreptată spre

Dumnezeu şi oameni: meditaţia, rugăciunea personală şi cea comună, citirea
Bibliei şi fapta cea bună formau ţesătura vieţii lui sfinte.200

Sunt numeroase trăsăturile personalităţii şi importantă activitatea acestui

Părinte al Bisericii, impunându-se cu putere atenţiei noastre năzuinţa lui spre
desăvârşire, păstrarea neştirbită a dreptei credinţe şi a unităţii Bisericii,
cultivarea minţii şi însuşirea de cât mai multe cunoştinţe, dragostea de
aproapele şi punerea ei în lucrare, preferinţa arătată problemelor sociale,
sprijinirea progresului obştesc.201

Veacurile scurse de la trecerea sa din viaţă nu i-au diminuat importanţa,

ci dimpotrivă, pun mai mult în lumină acele valori cuprinse în gândirea şi opera
sa care, depăşind timpul, rodesc neîncetat bunele făptuiri menite să slujească
mersului înainte individual şi obştesc. ,,Sfântul Vasile cel Mare şi-a mistuit
viaţa în focul dragostei de Dumnezeu şi de aproapele. Năzuind spre cele înalte,
el n-a ignorat nevoile curente şi nici lumea în care trăia. Acestora şi-a închinat
întreaga energie de care era capabil.’’202
199
Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae, Actualitatea mesajului Sfinţilor Trei Ierarhi, în ,,Mitropolia Banatului’’, 1975,
nr. 1-3, p. 38;
200
Vasile, Episcopul Oradiei, op. cit., p. 268;
201
Nicolae, Mitropolitul Banatului, Actualitatea Sfântului Vasile cel Mare, în ,,Mitropolia Banatului’’, anul
XXIX (1979), nr. 4-6, p. 249;
202
Ibidem, p.251;
 Sfântul Vasile cel Mare a contribuit în chip cu totul deosebit la dreapta
înţelegere şi aprofundare a învăţăturii creştine în secolul al IV-lea şi în cele care
au urmat. Vasta sa operă şi exemplara lui strădanie în slujirea lui Dumnezeu şi a
sfintei Biserici au determinat marea autoritate de care se bucură şi în Biserica
Ortodoxă Română.203

Împreună cu Sfântul Grigorie de Nazianz şi cu Sfântul Ioan Gură de Aur

formează triada Părinţilor Bisericii care au dat veacului al IV-lea denumirea
de ,,veacul de aur” din istoria Bisericii creştine pentru că prin viaţa lor, prin
scrierile şi activitatea lor în toate domeniile de afirmare a Bisericii au impus
lumii vrednicia şi învăţătura creştină, devenind ca nişte adevăraţi stâlpi ai
Bisericii şi apărători ai Ortodoxiei.204

Teologia trinitară a sfinţilor ierarhi ne ajută să dăm o nouă strălucire

spiritualităţii creştine; ei impresionează atât prin fineţea gândirii lor, izvorâtă
dintr-o vastă cultură, cât şi prin forţa dăruirii lor, izvorâtă din credinţă şi
dragoste arzătoare faţă de Dumnezeu.205

Viaţa şi activitatea Sfântului Vasile cel Mare au caracterul unei slujiri

integrale a Trupului tainic al lui Hristos. Prin tot ceea ce a propovăduit, a scris
şi a împlinit, a contribuit la înfăţişarea plenitudinii Bisericii lui Hristos în lume.
Actualitatea Sfântului Vasile stă tocmai în modul în care a ştiut să transmită în
vremea sa mesajul Evangheliei şi în felul în care a înţeles năzuinţele oamenilor
din acel timp, precum şi în slujirea binelui vremelnic şi veşnic.206

Sfântul Vasile va rămâne modelul viu şi strălucit al omului creştin,

campionul carităţii creştine, dobândindu-şi pe deplin prin faptele sale, încă din
203
Nestor, Mitropolitul Olteniei, op. cit., p. 259;
204
Vasile, Episcopul Oradiei, op. cit., p. 265;
205
Pr. Prof. Dr. Dumitru Gh. Popescu, Teologie şi cultură,, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, Bucureşti, 1993, p. 15 ;
206
Vasile, Episcopul Oradiei, op. cit., p. 273;
viaţă, supranumele de ,,cel Mare”, pentru că nu numai a învăţat cu cuvântul, ci a
şi înfăptuit cu dragostea, propunând prin exemplul său una din soluţiile posibile
de rezolvare prin dragoste a diferenţelor sociale rezultate din raporturile dintre
bogăţie şi sărăcie, dintre bogaţi şi săraci.207

El a deschis inima credincioşilor din vremea sa pentru primirea

dumnezeieştilor taine şi a fost ,,sfetnic luminat” pe calea împlinirii poruncii
iubirii lui Dumnezeu şi a iubirii de oameni. 208 El a împreunat contemplaţia,
adică gândirea la cele cereşti, cu fapta bună, fiind întemeietorul celor dintâi
aşezăminte pentru bătrâni, pentru săraci şi pentru copii.

Sfântul Vasile ne este înfăţişat de Biserică la începutul unui an tocmai ca

să ne fie pildă vrednică de urmat în curgerea anilor pe care ni-i dăruieşte
Dumnezeu şi ,,îndemn să călătorim în lumina învăţăturilor creştineşti”.209

Chipul său de ierarh luminat, activitatea sa bogată închinată binelui

obştesc, slujirea sa desăvârşită ne face să-l simţim aproape de vremea noastră,
ca pe un model vrednic de urmat, ca pe ,,un munte înalt, vrednic de privit şi
admirat, de adăstat lângă podoaba vieţii lui.”210

207
Diacon prof. dr. Teodor Damşa, Bogăţia şi sărăcia în lumina Omiliilor Sfântului Vasile cel Mare,
în ,,Mitropolia Banatului’’, anul XXIX (1979), nr. 4-6, p. 301;
208
Vasile, Episcopul Oradiei, Gânduri de Anul Nou (predică), în ,,Mitropolia Ardealului’’, anul XIX (1974), nr.
1-3, p. 113;
209
Ibidem, p. 114;
210
Vasile, Episcopul Oradiei, op. cit., p. 265;
 CONCUZII

Sfântul Vasile cel Mare, spirit practic şi întreprinzător, şi-a dedicat

întreaga viaţă slujirii aproapelui, împlinind cuvintele Scripturii pe care a tâlcuit-
o spre folosul credincioşilor, pentru ca aceştia să pătrundă tainele Dumnezeirii
spre a ajunge la o viaţă cât mai curată, în comuniune cu Iubirea (I Ioan 4, 8).

Considerând că scopul cercetării Scripturilor este înţelepţirea spre

mântuire, adică agonisirea comorilor cunoştinţei duhovniceşti, Sfântul Vasile
aduce elemente ştiinţifice în expunerile sale, culegând ca albina din flori, doar
ce este util din punct de vedere formativ, doar ceea ce nu dăunează omului-chip
al lui Dumnezeu.

Astfel, în exegeza sa apar elemente ale faunei şi ale florei, cunoştinţe

vaste de astronomie, geografie, etc., prin care s-a afirmat ca o personalitate
marcantă a timpului său, făcând uz de creaţie pentru a-L preamări pe Creator.

Scriptura este însăşi voia lui Dumnezeu făcută cunoscută prin persoane
cu o viaţă aleasă, care au împlinit ele însele mai întâi poruncile pe care le-au
propovăduit. În Scriptură se găsesc îndemnuri pentru cumpătare, pentru
ajutorarea aproapelui, pentru conformarea vieţii şi a gândirii fiecăruia la Cel ce
este Modelul desăvârşit şi Care cheamă la desăvârşire: ,,Fiţi dar voi desăvârşiţi,
precum şi Tatăl vostru cel Ceresc desăvârşit este” (Matei 5, 48).

Sfântul Vasile cel Mare este oglindirea învăţăturilor pe care le face

cunoscute, este exemplu de virtuţi adunate în lupta vieţii şi de osârdie pe calea
cea strâmtă a mântuirii, un îndrumător şi povăţuitor pentru cei care doresc să-şi
întărească voinţa de luptă prin pilde care înfăţişează adevărata trăire
creştinească.

Prin exegeza pe care o face asupra textului scripturistic se remarcă nu

doar ca un bun psiholog, sfătuind pe toţi cu privire la modul în care trebuie să se
supună Legii, găsind tratamente optime pentru fiecare boală în parte, ci este şi
un abil pragmatician, găsind înţelesul exact al fiecărui cuvânt.

Din punct de vedere interpretativ, se opune metodei alegorice a lui

Origen, care a utilizat-o în mod exagerat, considerând că există situaţii în care
printr-un cuvânt trebuie înţeleasă exact realitatea pe care el o desemnează, adică
nu trebuie perceput simbolic.

Pe lângă bogata activitate de exeget, un merit deosebit al Sfântului Vasile

este dat şi de opera caritativă pe care a desfăşurat-o, pentru ajutorarea celor
aflaţi în nevoi, de la care nu pretindea decât dragoste creştinească prin
împlinirea poruncilor lui Dumnezeu. Plin e compasiune, devotat cauzelor
nobile, Sfântul Vasile nu pregeta să ofere ajutorul oricui avea nevoie, pregătit
mereu să fie un bun samarinean.

Pentru meritele deosebite, pentru virtuţile alese de care s-a învrednicit,

pentru vasta operă filantropică, pentru activitatea cărturărească prin care a
luminat pe credincioşi, Biserica l-a trecut în rândul sfinţilor, pomenindu-l în
fiecare an la 1 şi 30 ianuarie, aducându-i prinos de vrednice laude şi mulţumiri,
înălţându-i cântări de laudă ca unuia ce s-a bucurat încă din viaţa de pe pământ
să trăiască dincolo de lume, cu Dumnezeu-Treimea iubitoare pe Care a slăvit-O.

BIBLIOGRAFIE

IZVOARE

 Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic şi de Misiune

al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2002;

 ***, Catehismul creştinului dreptcredincios, ediţie îngrijită de pr. D.

Belu, pr. Isidor Todoran şi Iorgu Ivan, Editura Arhiepiscopiei Sucevei
şi Rădăuţilor, Suceava, 2005;

 ***, Ceaslov, ediţia a v-a, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al

Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1992;

 ***, Filocalia sau Culegere din scrierile Sfinţilor Părinţi care artă
cum se poate omul curăţa, lumina şi desăvârşi, ediţia a II-a, vol. V,
traducere din greceşte, introduceri şi note de Dumitru Stăniloae,
Editura Humanitas, Bucureşti, 2001;
 ***, Liturghier, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, Bucureşti, 2000;

 ***, Micul Molitfelnic, ediţia a II-a, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca,

2001;

 ***, Psaltirea Proorocului şi Împăratului David, Editura Institutului

Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1998;

 ***, Vieţile Sfinţilor pe luna ianuarie. Ziua întâi, ediţie a II-a,

retipărite şi adăugite cu aprobarea Sfântului Sinod al Bisericii
Ortodoxe Române după ediţia din 1901-1911, Editura Episcopiei
Romanului, 2001;

 Cuviosul Eftimie Zigabenul, Sfântul Nicodim Aghioritul, Psaltirea în

tâlcuirile Sfinţilor Părinţi, vol. II, transliterare, diortosire, revizuire
după ediţia grecească şi note de Ştefan Voronca, Editura Egumeniţa,
Galaţi, f.a.;

 Mircea, Preot Dr. Ioan, Dicţionar al Noului Testament A-Z, Editura

Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
Bucureşti, 1995;

 Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, ediţia a III-a, traducere de Pr. D.

Fecioru, Editura Scripta, Bucureşti, 1993;

 Sfântul Efrem Sirul, Cuvinte şi învăţături, tomul II, sub îngrijirea

Protosinghelului Ioan Filaret, Editura Bunavestire, Bacău, 1998;

 Sfântul Ioan Gură de Aur, Puţul sau Împărţirea de grâu. 57 de predici

ale Sf. Ioan Gură de Aur, Editura Buna Vestire, Bacău, 1995;
 Sfântul Vasile cel Mare, Cuvânt despre mulţumire, traducere de Pr.
Prof. D. Fecioru, în ,,Mitropolia Olteniei’’, anul 1979, nr. 1-9, pp. 49-
54;

 Sfântul Vasile cel Mare, Cuvânt pentru instalarea preoţilor, traducere

de pr. Prof. N. Petrescu, în ,,Mitropolia Banatului’’, anul XXIX
(1979), nr. 4-6, pp. 327-328;

 Sfântul Vasile cel Mare, Omilie despre smerenie, traducere de preot

prof. D. Fecioru, în ,,Mitropolia Banatului’’, anul XXIX (1979), nr. 4-
6, p.320-326;

 Sfântul Vasile cel Mare, Scrieri, partea a III-a, Despre Sfântul Duh.
Corespondenţă, traducere, introducere, note şi indici de preot prof. de.
Constantin Corniţescu şi preot prof. dr. Teodor Bodogae, Editura
Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
Bucureşti, 1988;

 Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Pahomie cel Mare, Sfântul Ioan
Casian, Rânduielile vieţii monahale, Sophia, Bucureşti, 2001;

 Sfântul Vasile cel Mare, Tâlcuire Duhovnicească la psalmi, traducere

şi note de preot profesor Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic
şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2006;
 CĂRŢI

 ***Ne vorbeşte Părintele Cleopa, vol. III, sub îngrijirea arhim. Ioanichie
Bălan, Editura Episcopiei Romanului, 1996;

 Allard, Paul, Saint Basile (329-379), VII-ème édition, Paris, Editions J.

Gabalda et Fils, 1929;

 Anania, Bartolomeu Valeriu, Arhiepiscopul Clujului, Introducere în

citirea Sfintei Scripturi, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2001;

 Bardy, G., L’activité de Saint Basile, dans ,,Histoire de l’Eglise depuis

les origines jusqu’ā nos jours’’, publiée sous la direction d’Augustin
Fliche et Victor Martin, tome III-e, ,,De la paix constantinienne ā la mort
de Théodose’’, Editions Bloud & Gay, Paris, 1936;

 Beaude, Pierre-Marie, Tendances nouvelles de l’exégèse, Editions du

Centurion, Paris, 1979;

 Bobrinskoy, Preotul profesor Boris, Împărtăşirea Sfântului Duh,

traducere de Măriuca şi Adrian Alexandrescu, Editura Institutului Biblic
şi de Misiune al Bisericii ortodoxe Române, Bucureşti, 1999;

 Bodnariu, Protos. Gheorghe, Misiunea Bisericii în şcoală, Bucureşti,

1994;
 Buga, Pr. Prof. Ion, Evanghelie şi Liturghie, vol. II, Editura Sf.
Gheorghe-Vechi, Bucureşti, 2001.

 Calinic, Episcop Botoşăneanul, Biblia în Filocalie. Antologie de texte

biblice tâlcuite în Filocalia românească, vol. I, Editura Trinitas, Iaşi,
1995;

 Ciudin, Pr. Prof. Nicolae, Studiul Vechiului Testament, Editura Credinţa

noastră, Bucureşti, 2001;

 Cleopa, Arhim. Ilie, Călăuză în credinţa ortodoxă, ed. a IV-a, Editura

Episcopiei Romanului, 2000;

 Cleopa, Arhimandrit Ilie, Urcuş spre Înviere, Editura Trinitas, Iaşi, 1992;

 Costa de Beauregard, Preot Marc-Antoine, Stăniloae, Preot Dumitru,

Mica dogmatică vorbită. Dialoguri la Cernica, ediţia a II-a, traducere de
Maria-Cornelia Ică jr., Editura Deisis, Sibiu, 2000;

 Courtonne, Yves, Un témoin du IV-e siècle – Saint Basile et son temps

d’après sa correspondance, Société d’édition ,,Les belles lettres’’, Paris,
1973;

 Evdokimov, Paul, Ortodoxia, traducere din limba franceză de Dr. Irineu

Ioan Popa, Arhiereu Vicar, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1996;

 Gârbea, Pr. Gheorghe, Curs de Teologie Pastorală, Editura Universităţii

din Piteşti, 2002;

 Ionescu, Pr. Dr. Marin C., Cateheze, Editura Arhiepiscopiei Sucevei şi

Rădăuţilor, Suceava, 2004;
 Iustin, Patriarhul, Sfânta Scriptură şi interpretarea ei în opera Sfântului
Ioan Hrisostom,sub îngrijirea Prea Sfinţitului Calinic Argatu, Episcopul
Argeşului şi Muscelului, Editura Anastasia, Bucureşti, 2003;

 Ivan, Preot dr. Ilie I., Îndrumător catehetic, Editura Conphys, Râmnicu
Vâlcea, 2001;

 Î.P.S Pimen, Arhiepiscop al Sucevei şi Rădăuţilor, Din învăţăturile

morale ale Sfântului Ioan Gură de Aur, Editura Arhiepiscopiei Sucevei şi
Rădăuţilor, Suceava, 2005;

 Î.P.S. Pimen, Arhiepiscop al Sucevei şi Rădăuţilor, Din cuvintele

duhovniceşti ale Sfinţilor Părinţi, Editura Arhiepiscopiei Sucevei şi
Rădăuţilor, Suceava, 2003;

 Magdan, Leon, Magdan, Andreea, Dumnezeu şi Omul-antologie de

cugetări, Editura Sfântul Alexandru, Bucureşti, 2001;

 Miniat, Ilie, Episcop de Kalavrita, Didahii şi predici, traducere de Preot

Prof. Dr. Dumitru Fecioru, Editura Bunavestire, Bacău, 1995;

 Nichita, Geo, Cântare sfântă, Editura Opinia Fălticeneană, Suceava,

2000;

 Părăian, Arhimandrit Teofil, Bucuriile credinţei, Editura Mitropoliei

Olteniei, Craiova, 2004;

 Părăian, Părintele Teofil, Veniţi de luaţi bucurie. O sinteză a gândirii

Părintelui Teofil în 750 de capete, ediţie realizată de Ioan Gâscă, Editura
Teognost, Cluj-Napoca, 2001;

 Popescu, Pr. Prof. Dr. Dumitru Gh., Teologie şi cultură, Editura

Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti,
 1993;

 Popescu, Preot Conf. Univ. Dr. Ion, Teologia dogmatică şi simbolică,

Facultatea de Teologie Ortodoxă Piteşti, 2001;

 Puech, Aimé, Histoire de la littérature grecque chrétienne depuis les

origines jusqu’ā la fin du IV-e siècle , tome II, Société d’Edition ,,Les
Belles Lettres’’, Paris, 1928;

 Radu, coord. Dumitru, Îndrumări misionare, Editura Institutului Biblic şi

de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1986;

 Schmemann, Alexander, Liturghie şi viaţă – prelegeri şi eseuri despre

desăvârşirea creştină prin intermediul experienţei liturgice, traducere de
Pr. Dr. Viorel Sava, Editura Erota, Iaşi, 2001;

 Semen, Pr. Petre, Aşteptând mântuirea, Editura Mitropoliei Moldovei şi

Bucovinei, Iaşi, 2000;

 Stăniloae, Preot. Prof. Dr. Dumitru, Teologie Dogmatică Ortodoxă, ediţia

a II-a, vol. I, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, Bucureşti, 1996;
 STUDII

 Basarab, Preot dr. Mircea, Sfânta Scriptură şi interpretarea ei în

concepţia Sfântului Vasile cel Mare, în ,,Mitropolia Banatului’’, anul
XXIX (1979), nr. 4-6, pp. 286-300;

 Belu, Pr. Prof. Dumitru, Activitatea omiletică a Sfântului Vasile cel

Mare, în volumul Sfântul Vasile cel Mare – Închinare la 1600 de ani de
la săvârşirea sa, coord. de prof. Alexandru Elian, Editura Institutului
Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1980;

 Bodogae, Pr. Prof. dr. Teodor, Actualitatea mesajului Sfinţilor Trei

Ierarhi, în ,,Mitropolia Banatului’’, 1975, nr. 1-3, pp. 38-41;

 Bodogae, Pr. Prof. dr. Teodor, Sfântul Vasile cel Mare în conştiinţa
creştinătăţii, în ,,Altarul Banatului’’, anul II (1991), nr. 4-6, pp. 14-18;

 Bodogae, Pr. Prof. T., Din scrisorile Sfântului Vasile cel Mare către
Sfântul Atanasie al Alexandriei, în ,,Mitropolia Olteniei’’, anul 1979, nr.
1-9, pp. 70-78;

 Bodogae, Preot prof. Teodor, Tâlcul unei scrisori părinteşti a Sfântului

Vasile cel Mare, în ,,Mitropolia Banatului’’, anul XXIX (1979), nr. 4-6,
pp. 314-319;

 Bolocan, Lect. Dr. Carmen-Maria, Pedagogia divină în opera

Hexaemeron a Sfântului Vasile cel Mare, în ,,Teologie şi Viaţă”, anul
 XIV (LXXX), 2004, nr. 7-12, pp. 151-175;

 Branişte, Pr. Prof. Ene, Sfântul Vasile în cultul creştin, în volumul

Sfântul Vasile cel Mare – Închinare la 1600 de ani de la săvârşirea sa,
coord. de prof. Alexandru Elian, Editura Institutului Biblic şi de Misiune
al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1980;

 Coman, Pr. Prof. Ioan G., Personalitatea Sfântului Vasile cel Mare (profil
istoric şi spiritual), în volumul Sfântul Vasile cel Mare – Închinare la
1600 ce ani de la săvârşirea sa, coord. de prof. Alexandru Elian, Editura
Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti,
1980;

 Comşa, Pr. lect. Dr. Petre, Învăţătura despre Dumnezeu la Sfântul Vasile
cel Mare, în ,,Studii teologice”, anul LVI (2004), seria a II-a, nr. 3-4, pp.
40-63;

 Corniţescu, Pr. Lect. Constantin, Sfinţii Trei Ierarhi, interpreţi ai Sfintei

Scripturi, în ,,Studii Teologice”, anul XXVIII (1976), nr. 1-2, pp. 82-93;

 Damşa, Diacon prof. dr. Teodor, Bogăţia şi sărăcia în lumina Omiliilor

Sfântului Vasile cel Mare, în ,,Mitropolia Banatului”, anul XXIX (1979),
nr. 4-6, p. 301-313;

 David, Diac. P. I., Cuvânt la prăznuirea Sfântului Vasile cel Mare,

în ,,Mitropolia Olteniei”, anul 1979, nr. 1-9, pp. 98-103;

 Floca, Arhidiac. Prof. Ioan, Sfântul Vasile cel Mare, reorganizator al

vieţii monahale, în volumul Sfântul Vasile cel Mare – Închinare la 1600
de ani de la săvârşirea sa, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1980;
 Ghiuş, Benedict, Concepţia Sfântului Vasile cel Mare despre idealul
creştin şi asceza evanghelică, traducere după R. P. Dom Jean Gribomont
în ,,Mitropolia Olteniei”, anul 1979, nr. 1-9, pp. 79-86;

 Î. P. S. Teoctist, Mitropolitul Moldovei şi Sucevei, Opera Sfântului

Vasile cel Mare în evlavia credincioşilor ortodocşi români, în volumul
Sfântul Vasile cel Mare – Închinare la 1600 ce ani de la săvârşirea sa,
coord. de prof. Alexandru Elian, Editura Institutului Biblic şi de Misiune
al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1980;

 Leonte, Pr. Prof. dr Constantin, Familia, Şcoala, Biserica – factori

educaţionali, în ,,Biserica Ortodoxă Română”, anul CXXII (2004), nr. 1-
4, pp. 182-188;

 Mircea, Pr. Ioan, Prefigurările Crucii în Vechiul Testament şi

semnificaţia lor în tradiţia cultică creştină, în ,,Studii Teologice”, anul
XXI (1969), nr. 3-4, pp. 179-199;

 Moldoveanu, diac. Prof. N., Sfântul Vasile cel Mare şi muzica

bisericească, în volumul Sfântul Vasile cel Mare – Închinare la 1600 de
ani de la săvârşirea sa, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1980;

 Nestor, Mitropolitul Olteniei, Învăţătura Sfântului Vasile cel Mare

despre muncă, în ,,Mitropolia Olteniei”, anul 1979, nr. 1-9, pp. 10-48;

 Nestor, Mitropolitul Olteniei, Porunca muncii după Sfântul Vasile cel

Mare în ,,Mitropolia Banatului”, anul XXIX (1979), nr. 4-6, pp. 259-263;

 Nicolae, Mitropolitul Banatului, Actualitatea Sfântului Vasile cel Mare,

în ,,Mitropolia Banatului”, anul XXIX (1979), nr. 4-6, pp. 249-251;
 Pătrulescu, Drd. Grigore, Viaţa monahală şi rolul social al celor dintâi
mânăstiri creştine, în ,,Studii Teologice”, anul 1980, nr. 1-2, pp. 211-
225;

 Pătuleanu, Pr. conf. dr. Constantin, Importanţa unei ermineutici biblice

comune în cadrul dialogurilor ecumenice, în ,,Studii Teologice”, seria a
III-a, anul II (2006), nr. 2, pp. 24-37;

 Plămădeală, Episcop dr. Antonie, Idei sociale în opera Sfântului Vasile

cel Mare, în volumul Sfântul Vasile cel Mare – Închinare la 1600 de ani
de la săvârşirea sa, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al bisericii
Ortodoxe Române, Bucureşti, 1980;

 Popa, I., Învăţătura Sfântului Vasile cel Mare către fiul duhovnicesc,
în ,,Mitropolia Olteniei”, anul 1979, nr. 1-9, pp. 55-69;

 Prelipcean, Pr. Prof. Vl., Marcu, Pr. Prof. Gr. T., Cuvântul lui Dumnezeu
în viaţa Bisericii, în ,,Studii Teologice”, seria a II-a, anul XXIII (1971),
nr. 1-2;

 Rezuş, Pr. Prof. Petre, Vechiul Testament în lumina Noului Testament,

în ,,Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, anul LXIV (1988), nr. 2;

 Rogoti, Drd. Eugeniu, Mântuirea în Vechiul Testament, în ,,Studii

Teologice”, seria a III-a, anul II (2006), nr. 1, pp. 217-221;

 Semen, Pr. Prof. Dr. Petre şi Semen, Iulia Roxana, Valenţele formative
ale psalmilor davidici în cult şi cultură, în ,,Teologie şi viaţă”, anul XV
(LXXXI), 2005, nr. 7-12, pp. 55-61;

 Şesan, Pr. Prof. dr. Milan, Din îndrumările Părinţilor bisericeşti,

în ,,Mitropolia Ardealului”, anul XIX (1974), nr. 1-3, pp. 47-56;
 Vasile, Episcopul Oradiei, Gânduri de Anul Nou (predică),
în ,,Mitropolia Ardealului”, anul XIX (1974), nr. 1-3, pp. 113-116;

 Vasile, Episcopul Oradiei, Sfântul Vasile cel Mare, păstor de suflete,

în ,,Mitropolia Banatului”, anul XXIX (1979), nr. 4-6, pp. 264-274;

 Vizitiu, Pr. Lect. Dr. Mihai, Cuvântul neschimbător al lui Dumnezeu

într-o lume schimbătoare - ,,Ziua Bibliei” la Iaşi, în ,,Teologie şi Viaţă”,
anul XIV (LXXX), 2004, nr. 7-12, pp. 405-414;

 Voicu, Arhid. Prof. dr. Constantin, Unitatea Bisericii în oikumene după

Sfântul Vasile cel Mare, în ,,Mitropolia Banatului”, anul XXIX (1979),
nr. 4-6, pp. 275-285.
ANEXĂ
.