Particularități de construcţie a unui personaj, Liviu Rebreanu, Ion

Opera literară ,, Ion’’, aparținând lui Liviu Rebreanu, apărută în anul 1920, a fost scrisă pe durata a șapte
ani, se încadrează în categoria romanului realist-obiectiv, deoarece autorul mizează pe obiectivitate,
acțiunea este ancorată în actualitatea vieții, înfățișând diverse aspecte sociale, personajele sunt tipice, iar
forma adoptată este una echilibrată, punându-se accent pe exactitatea exprimării. De aceea și viziunea
despre lume sau perspectiva narativă este una obiectivă, întrucât naratorul este omniprezent și omniscient,
iar relatarea întâmplărilor se face la persoana a III-a, fără vreo implicare afectivă. Personajele, ca element
esențial al structurii unui roman realist-obiectiv, participă la acțiune și se încadrează unei anumite tipologii,
stabilind între ele anumite relații și fiind purtătoarele mesajului autorului. Aceasta nu înseamnă însă că
personajele sunt construite schematic, deoarece ele sunt prezentate, în mod realist, cu defectele și cu
calitățile lor, devenind individualități complexe si verosimile.

Statutul social, psihologic şi moral al personajului

Un astfel de personaj tipic este și Ion, personajul principal și eponim al romanului, căruia scriitorul îi
construiește un portret complex ale cărui însușiri sunt puse în evidență printr-o serie de elemente ale
textului: prin temă, prin acțiune, prin construirea conflictului și evidențierea relațiilor personajului cu
celelalte personaje sau printr-o diversitate de procedee de caracterizare. Ion este personajul principal,
eponim si rotund. Realizat prin tehnica basoreliefului, domină celelalte personaje implicate în conflict (Ana,
Vasile, George), care-i pun în lumină trăsăturile.

Prin intermediul acțiunii, încă de la începutul primului plan narativ, se poate constata că Ion se află în
centrul întâmplărilor, statutului său fiind acela de țăran sărac, dar harnic, care dorește să-și depășească
această condiție prin orice mijloace. Ion iubește nespus pământul și, de aceea, din punct de vedere
psihologic, trăiește obsesia îmbogățirii, este, așadar, un obsedat, dar această dorință se lovește de
cealaltă iubire, cea dată de Florica, o fată tot săracă, față de care nutrește însă o pasiune sfâșâietoare.
Moral, personajul parcurge un traseu epic puternic tensionat, tocmai din cauza acestei pendulări dintre
cele două iubiri. În final, Ion apare în postura de victimă din cauza inconsecvenței sale și a incapacității de
a-și gestiona în mod realist sentimentele.

Trăsătura dominantă şi două secvenţe

O trăsătură primordială a personajului este iubirea pentru pământul care l-a născut, perceput simultan ca
terra mater (,,de mic i-a fost mai drag decât o mamă”) şi proprietate ce garantează succesul în comunitate,
într-un amestec de adoraţie mistică şi orgoliu posesiv. Deși sărac, este ,,iute si harnic ca mă-sa", iubește
munca: ,,Munca îi era dragă, oricât ar fi fost de aspră, ca o râvnă ispititoare” și pământul: ,,pământul îi era
drag ca ochii din cap". Este înfrățit cu pământul prin muncă: ,,sudoarea [...] căzând se frământă în humă,
înfrățind, parcă mai puternic, omul cu lutul". De aceea, lipsa pământului îi pare o umilință, iar dorința
pătimașă de a-l avea este oarecum motivată: ,,Toată istețimea n-are și el pământ mult, mult...”

O secvenţă ilustrativă în acest sens este aceea a horei din debutul romanului. Pagină de monografie,
descrierea horei este, de asemenea, o ocazie de prezentare a organizării ierarhice a satului. În această
ierarhie, Ion are o poziţie hibridă. Respectat ca lider al flăcăilor neînsuraţi datorită calităţilor fizice, voinţei,
inteligenţei, autorităţii de care dă dovadă, Ion este desfiinţat prin apelativele folosite de Vasile Baciu
( ,,sărăntoc’’, ,,hoţ’’ şi,, tâlhar’’, ,,fleandură’’) care scot la iveală latura sa vulnerabilă: lipsa pământului, şi,
deci, sărăcia. Din cauza mândriei rănite, cu rădăcini adânci în frustrarea sufletului ţărănesc lipsit de
obiectul existenţei sale, se declanşează latente obscure ale comportamentului său. Deşi nu prezintă
antecedentele unui suflet odios, Ion cade într-o demenţă a deziluziei. Setea de răzbunare se îndreaptă
împotriva lui George Bulbuc, într-o scenă sângeroasă, dar şi în înnoirea hotărârii de a-şi duce la îndeplinire
planul de a se însoţi cu Ana şi cu pământurile acesteia. În slujba atingerii acestui scop, scena horei
prezintă un întreg spectru al metodelor mai mult sau mai puţin disimulate folosite de personaj.

O a doua secvenţă semnificativă pentru patima ţăranului pentru pământul dobândit cu greu apare în
capitolul Sărutarea. Este o scenă memorabilă ce ilustrează dimensiunile ancestrale ale relaţiei ţăranului cu
pământul său. Ion primeşte proprietăţile lui Vasile Baciu legal. E primăvară şi merge prima oară să le vadă,
pentru că ,,dragostea lui avea nevoie de inima moşiei.” Pământul, personaj stihial, are în sine o
uriaşă ,,anima”. În mijlocul delniţei, Ion îl sărută ,,cu voluptate”; ,,şi-n sărutarea aceasta grăbită simţi un fior
rece, ameţitor”. Împlinit, personajul îşi vede puterile hiperbolizate: ,,Se vedea acum mare şi puternic, ca un
uriaş din basme”, iar personajul htonic zace, în sfârşit, la picioarele lui, învins. În ,,Lauda ţăranului român”,
Rebreanu leagă identitatea noastră naţională de aceea a ţăranului, şi pe cea a ţăranului de pământul ,,care
ne-a modelat trupul şi sufletul, care prin soarele şi apele şi munţii şi şesurile lui ne-a dăruit toate calităţile şi
defectele cu care ne prezintăm azi în lume ”. Astfel, dragostea lui Ion pentru pământ are doar fervenţa
(înfocare, pasiune) dată de lipsa esenţială a acestuia, dar rămâne în fapt reprezentativă identităţii noastre
naţionale.

Elementele de structură, de compoziţie şi de limbaj ale textului care pun în evidenţă însuşirile personajului

Un prim conflict reprezentativ pentru personajul Ion este conflictul principal care stă la baza temei
romanului îl are, de asemenea, în prim-plan pe Ion. Conflictul exterior dintre Ion şi Vasile Baciu, care nu
vrea să-şi dea fata după un ,,sărăntoc”, ci după alt ,,bocotan”, George Bulbuc, conform unei înţelegeri
vechi între familii, marchează prin etapele sale etapele acţiunii. În plan secundar există mai multe conflicte
– între Ion şi Simion Lungu, pentru o brazdă de pământ care fusese înainte a Glanetaşilor (,,inima îi
tremura de bucurie că şi-a mărit averea”), între Ion şi George Bulbuc, un sărăntoc şi un bocotan. În plan
interior, există un conflict între glasul iubirii şi glasul pământului la nivelul personajului principal, soluţia fiind
ca acesta să se lase stăpânit pe rând, cu aceeaşi pasiune, de fiecare, dar şi un conflict simbolic, între
voinţa acestuia şi legile superioare ale pământului-stihie, amintind de mândria nemăsurată a individului,
supraaprecierea în confruntarea cu destinul-hybris-care determină căderea personajului în tragediile
greceşti.

Modalităţile de caracterizare sunt multiple. Ion este caracterizat direct, atât de către narator: ,,iute şi harnic,
ca mă-sa”; ,,munca îi era dragă, oricât ar fi fost de grea, ca o râvnă ispititoare”, cât şi de alte personaje, în
diferite momente ale acţiunii: ,,Ion e băiat cumsecade; e muncitor, e harnic, e săritor, e isteţ “( Maria
Herdelea); ,,eşti un stricat şi-un bătăuş şi-un om de nimic…te ţii mai deştept ca toţi, dar umbli numai după
blestemăţii” (preotul Belciug). Autocaracterizarea evidenţiază frământările sufleteşti prin monologul interior:
,,Mă moleşesc ca o babă năroadă… Aş fi o nătăfleaţă să dau cu piciorul norocului pentru nişte vorbe…”

Caracterizarea indirectă se realizează, de asemenea, folosind resurse multiple. Prin limbaj, personajul
dovedeşte abilitate de adaptare şi de a folosi pe ceilalţi în obţinerea reacţiei favorabile planurilor sale-îşi
nuanţează limbajul în funcţie de interlocutor, folosind registre diferite: este respectuos cu învăţătorul, ironic
cu Vasile Baciu, agresiv cu cei care îi ameninţă scopurile. Gesturile şi mimica îi trădează intenţiile: ,,avea
ceva straniu în privire, parcă nedumerire şi un vicleşug neprefăcut”. Comportamentul scoate în evidenţă
trăsături variate precum hărnicia, puterea voinţei, lăcomia, brutalitatea sau lipsa de consideraţie. Prin
relaţia cu alte personaje influenţează, într-o măsură mai mare sau mai mică, pe toţi cei cu care intră în
contact, dovedind statutul său de personaj central.

Ion este un personaj memorabil, ipostază a omului teluric, învins de orgoliul sub impulsul căruia se
angrenează în lupte pe care nu le poate susţine moral. Ion este în acelaşi timp tipic şi profund individual.
Atât Vasile Baciu, cât şi Alexandru Glanetaşu se căsătoriseră cu femei bogate. Niciunul însă nu urmează
traseul sinuos şi pasional al personajului Ion. Fără a găsi forţa de a accepta cu adevărat implicaţiile
căsătoriei cu Ana, dar nici de a refuza această căsătorie, Ion vede ulterior în turnura evenimentelor o
fatalitate prin care trebuie să plătească forţarea destinului de a-i oferi ceva ce nu a simţit cu adevărat că
avea dreptul – ,,Mândru şi mulţumit ca orice învingător, Ion simţea totuşi un gol ciudat în suflet”. Moartea
lui Petrişor este pusă pe seama fatalităţii. Concluzia din a doua parte a romanului invalidează toate
strădaniile din prima parte: ,,ce folos de pământuri, dacă ce ţi-e pe lume mai drag nu-i al tău…” Sfârşitul
personajului este în mare măsură o urmare a acţiunilor sale directe, căci Ion îi furnizează inexplicabil lui
George direcţia loviturilor în întuneric. Involuntar, luând forma destinului, Ion se autopedepseşte. Dar
naratorul lasă posibilitatea continuării, căci Florica este însărcinată, iar unii opinează că ar fi copilul lui Ion.
Conform concluziei finale a naratorului: ,,Câţiva oameni au murit, alţii le-au luat locul…”, viaţa va repeta,
poate, într-o altă formă, destinul personajului principal al romanului, în curgerea ei ciclică, imperturbabilă.

Concluzia

Ion este un personaj tipic, reprezentând întreaga țărănime săracă, măcinată de dorința de a alunga cu
orice preț sărăcia. Astfel se poate explica și afirmația lui G. Călinescu, potrivit căreia ,,toți flăcăii din sat
sunt varietăți de Ion’’. Deși personaj tipic prin scopul urmărit, Ion este atipic prin mijloacele folosite pentru a
realiza ceea ce și-a propus, precum și prin zbuciumul interior devorator între glasul pământului și glasul
iubirii, acțiunea finalizându-se prin moartea sa.

Având în vedere toate aceste aspecte referitoare la particularitățile personajului, constatăm că imaginea sa
este în deplină concordanță cu tema romanului și viziunea obiectivă a autorului, întrunind, totodată,
particularitățile unui personaj tipic care se manifestă însă atipic. De remarcat sunt și complexitatea lui și
veridicitatea cu care este prezentat în lumini și în umbre, întrupând atât calități cât și defecte, manifestate
în cadrul unui puternic conflict interior.