2.

TEHNOLOGII DE ŞTANŢARE

2.1. Generalităţi

Ştanţarea presupune tăierea pieselor sau semifabricatelor din tablă după un contur
deschis (tăiere cu foarfeci sau cu ştanţe) sau închis (decupare-perforare) ca urmare a presiunii
mari exercitată de ştanţă ( de poanson şi placa tăietoare).
A. Tăierea cu ştanţe a pieselor din tablă după un contur deschis, ce mai este cunoscută şi
sub numele de retezare.
B. Tăierea la ştanţe după un contur închis, cuprinde decuparea şi perforarea.

2.2. Tehnologii de retezare

Retezarea se aplică la confecţionarea pieselor simple din benzi laminate la anumite

dimensiuni şi livrate sub formă de colac (rulou), sau din benzi tăiate în prealabil la foarfeci.
Ştanţele de retezat sunt simple, fig. 2.1, unde banda de material avansează până la
opritorul (opritoarele) ştanţei.

Fig. 2.1. Ştanţă simplă de retezat

La coborârea pachetului superior, placa 3 realizează strângerea acesteia cu ajutorul

unor arcuri elicoidale 2, iar apoi se produce retezarea cu ajutorul poansonului 1 şi a plăcii de
retezare 5 aşezată pe placa de bază 8. Piesa este eliminată din ştanţă cu ajutorul
împingătorului (eliminatorului) 4 sub acţiunea arcului 7, sau de la perna de aer a presei.
Ghidarea poansonului de retezat 1 se face cu ajutorul ghidului 6.
Când piesele ce se obţin prin retezare au un contur complex, sunt necesare ştanţe cu
poansoane de retezare de o anumită formă, fig.2.2.

Fig. 2.2. Piese obţinute prin retezare ce au profil complex

5
 Lăţimea puntiţei a (puntiţă intermediară) se alege în funcţie de grosimea materialului
semifabricatului:
- pentru benzi cu grosimea h  1mm, a = 3mm;
- pentru benzi cu grosimea h > 1mm, a = (2…3)h.

2.3. Procesul decupării şi perforării

Deosebirea între cele două operaţii de ştanţare constă în aceea că forma şi dimensiunile
pieselor obţinute prin decupare sunt date de forma şi dimensiunile plăcii de tăiere, iar forma
şi dimensiunile pieselor obţinute prin perforare sunt date de forma şi dimensiunile
poansoanelor.
2.4. Tehnologicitatea pieselor ştanţate

Tehnologicitatea unei piese reprezintă acea combinaţie a elementelor constructive ce

permit fabricarea simplă şi economică a piesei pentru volumul de producţie dat şi respectarea
totodată a condiţiilor tehnice şi funcţionale impuse acesteia în funcţie de destinaţia ei. Deci o
piesă este tehnologică atunci când se poate prelucra simplu şi la un preţ de cost mic,
corespunzător seriei de fabricaţie.
Factorii principali care influenţează tehnologicitatea unei piese ştanţate sunt:
1 – configuraţia (forma) piesei;
2 – dimensiunile unor elemente ale piesei;
3 – precizia cerută piesei;
4 – starea şi grosimea materialului.

2.4.1. Configuraţia pieselor ştanţate

Prezintă o importanţă deosebită pentru utilizarea economică a tablelor şi platbenzilor.

Pentru aceeaşi funcţionalitate, o piesă poate avea forme diferite, existând forme care la
ştanţare permit un consum minim de material, fără ca dimensiunile piesei să fie mărite. O
formă de piesă care permite un consum mai mic de material este o formă tehnologică. În
fig.2.6 sunt exemplificate configuraţii de piese în două variante:
a - forme netehnologice;
b - forme tehnologice.
În cazul variantei b, varianta tehnologică, se reduce pasul şi implicit consumul de
material, ca urmare a eliminării deşeului.
Modificări ale configuraţiei piesei conduc la economie de material dar si la
simplificarea procesului de ştanţare.

p p
a b

p p

a b

6
 p
p
p p

a b a b

p p

a b
Fig.2.6. Variante constructive de piese ştanţate care influenţează
asupra consumului de material

2.4.2. Dimensiunile unor elemente ale pieselor

Există pe piesele supuse ştanţării unele elemente ce pot fi realizate prin ştanţare în
condiţii economice numai dacă au dimensiunile peste o anumită valoare, când se depăşesc
aceste valori, piesele sunt netehnologice, fig.2.7.

e
Fig.2.7. Dimensiunile minime ale pieselor ştanţate

2.4.3. Precizia pieselor ştanţate

Prin ştanţare în mod normal se pot obţine piese în treptele 10…11 de precizie, trepte
în care tehnologicitatea este maximă.

7
 Când se cer piese în treptele 7…9 de precizie, se aplică ştanţarea de precizie ce
impune cheltuieli suplimentare.
Pentru treapta 7 de precizie unele elemente ale piesei nu mai pot fi executate prin
ştanţare, impunându-se prelucrări prin aşchiere, fapt ce conduce la creşterea preţului de cost
al pieselor.

2.4.4. Starea şi grosimea materialului

Referitor la starea materialului se preferă stările moi, însă nu foarte moi, deoarece
materialele foarte moi ridică unele probleme la ştanţare pentru a căror rezolvare este necesară
mărirea complexităţii ştanţei.
Materialele foarte tari nu sunt preferate deoarece uzează foarte repede sculele de
ştanţat şi necesită forţe mari de ştanţare.
În ceea ce priveşte grosimea materialului sunt preferate grosimile medii. Grosimile
mari (h>10mm) conduc la forţe mari de ştanţare conducând la ştanţe robuste şi prese
puternice.
Materialele foarte subţiri necesită jocuri foarte mici între poanson şi placa de tăiere
ştiut fiind faptul că jocul este funcţie de grosimea materialului. Totodată, pentru grosimi mici
ale benzii, avansarea acesteia în ştanţă este dificilă.

2.7. Calculul dimensiunilor poansoanelor şi plăcilor de tăiere

Dimensiunile elementelor active ale ştanţelor se calculează astfel încât efortul de

tăiere să fie minim, iar tăierea să se facă fără fisuri de forfecare, motiv pentru care între
elementele active trebuie să existe un joc de o anumită mărime, ce se calculează cu relaţia:
jopt =( h−s )⋅tg α (2.12)

Din relaţia (2.12) rezultă că jocul depinde de grosimea materialului h, de plasticitatea

materialului reprezentată prin s şi de constanta tg, unde  este unghiul de propagare al
forfecării.

Dimensiunile poansoanelor şi plăcilor de tăiere se stabilesc prin calcul, diferit la

decupare de perforare. Acest lucru se datorează faptului că la decupare, dimensiunile piesei
sunt date de dimensiunea plăcii de tăiere, iar la perforare, gaura este dată de dimensiunile
poansonului.

Fig. 2.14. Calculul dimensiunilor poansonului şi plăcii de tăiere la ştanţare

8
 1. Calculul dimensiunilor elementelor active la decupare, fig.2.14.

Dmin. pl.= Dmin. piesă (2.15)

[Link].= [Link].+ tD unde tD = 1/3 tDpiesă (2.16)

dmax.p= [Link]. - jmin. (2.17)

dmin.p= dmax.p - tp, unde tp =1/4 tDpiesă (2.18)

După ce se calculează dimensiunile elementelor active, se verifică relaţia:

tD + td  jmax. - jmin (2.19)

Atunci când piesa este complexă, se execută placa de tăiere la dimensiunile calculate,
iar poansonul se ajustează urmărindu-se un joc cuprins între cele două limite.

2. Calculul dimensiunilor elementelor active la perforare, fig. 2.14.

dmax.p= [Link]ă (2.20)

dmin.p= dmax.p - tp unde tp =1/4 tDpiesă (2.21)

Dmin. pl..= dmax.p + jmin. (2.22)

[Link].= Dmin. pl. + tD, unde tD =1/3 tDpiesă (2.23)

Şi în acest caz trebuie respectată condiţia:

tD + td  jmax. - jmin (2.24)

Se execută poansonul după dimensiunile calculate, iar apoi se ajustează placa de

tăiere după dimensiunile poansonului.

2.8. Tehnologii de ştanţare a materialelor nemetalice

Sunt o serie de piese utilizate în industria electrotehnică confecţionate din materiale

nemetalice, cum sunt garniturile de etanşare, ce se obţin prin ştanţare.
Decuparea şi perforarea unor astfel de piese se face tot cu ajutorul ştanţelor, acestea
fiind cunoscute şi sub numele de ştanţe de străpungere sau preducele.
Aceste tipuri de ştanţe de decupat şi perforat materiale nemetalice sunt:
- Simple, fig. 2.15 a;
- Combinate fig. 2.15 b.

9
 a b
Fig. 2.15. Ştanţe pentru decuparea-perforarea materialelor nemetalice

Unghiul de tăiere  al poansoanelor (cuţitelor) este funcţie de duritatea materialului

pieselor de ştanţat, şi anume:
- pentru materiale moi ( hârtie, azbest, carton presat, clingherit, piele, fetru,
cauciuc şi ţesături),
 = 15…200
- pentru materiale tari (ebonită, textolit, pertinax, etc.).
 = 30…350
Poansoanele (cuţitele) unor astfel de ştanţe sunt confecţionate din OSC8…OSC10,
tratate termic la o duritate de 50…55 HRC.

2.9. Calitatea şi precizia pieselor obţinute prin ştanţare

Atât calitatea cât şi precizia ce se corelează reciproc depind de mai mulţi factori care
reprezintă surse de erori ce apar în procesul de ştanţare. Principalii factori de care depind
sunt:
- configuraţia şi dimensiunile piesei, inclusiv grosimea materialului;
- calitatea şi starea materialului;
- direcţia laminării – anizotropia materialului;
- deformările elastice ale piesei în procesul de decupare şi perforare;
- precizia executării elementelor active ale ştanţei;
- tipul ştanţei şi particularităţile constructive ale acesteia (cu sau fără ghidare, cu sau fără
fixarea materialului, cu extractor rigid sau elastic etc.);
- mărimea jocului între poanson şi placa de tăiere, precum şi uniformitatea repartiţiei
acesteia;
- uzura pieselor active ale ştanţei (o uzură mare conduce la creşterea bavurilor piesei şi
rugozitatea tăieturii);
- planeitatea benzii;
- tipul şi starea presei.
Determinarea pe cale analitică a erorii totale este foarte dificilă, datorită cumulării
erorilor provocate de mulţimea factorilor menţionaţi şi de compensarea reciprocă a valorilor
unor erori, în mod diferit, pentru diferite condiţii concrete ale producţiei.
Datorită acestor dificultăţi nu s-a elaborat, până în prezent, un sistem unic de
toleranţe pentru piesele ştanţate.
Ca urmare a deformaţiilor elastice ale pieselor ştanţate, dimensiunile acestora diferă
de cele ale plăcii de tăiere la decupare şi de cele ale poansonului la perforare. Aceste
deformaţii elastice sunt funcţie de anumiţi factori, şi anume:
- jocul dintre poanson şi placa de tăiere;
- calitatea materialului;
- dimensiunile pieselor (prin mărirea acestora, cresc valorile deformaţiilor);

10
 - grosimea materialului (deformaţiile elastice sunt mai mici la o grosime mai mare de
material);
- dispunerea orificiilor la perforarea lor în piesa decupată (atunci când
orificiile sunt foarte aproape de conturul piesei, acestea se vor deforma mai mult).
În funcţie de calitatea şi precizia pieselor care rezultă la ştanţare după realizarea unui
anumit număr de piese este necesară o reascuţire a sculelor pentru a le conferi acestora
proprietăţile iniţiale.
Durabilitatea sculelor depinde în general de următorii factori:
- calitatea şi proprietăţile mecanice ale semifabricatului;
- forma piesei;
- grosimea semifabricatului;
- materialul şi tratamentul termic al pieselor active ale ştanţei;
- starea presei respectiv jocurile de uzură;
- procedeul de ungere şi starea lubrifiantului.
Rugozitatea suprafeţelor tăiate ale pieselor ştanţate este determinată în principal, de
următorii factori :
- construcţia şi starea ştanţelor;
- rugozitatea suprafeţelor pieselor active ale ştanţei;
- mărimea şi uniformitatea jocului între poanson şi placa de tăiere;
- caracteristicile fizico-mecanice ale materialului pieselor;
- numărul de curse ale presei, care influenţează asupra vitezei de tăiere a materialului.
Rugozitatea suprafeţelor active ale poansoanelor şi plăcilor de tăiere se stabileşte în
funcţie de grosimea materialului ştanţat.
Astfel, pentru grosimi mai mici de 1 mm se recomandă ca abaterea medie a
neregularităţilor acestor suprafeţe să fie: R a=0,8…0,4 μm, iar pentru grosimi h>1 mm se
recomandă Ra=1,6 μm
În general, la piesele decupate şi perforate, suprafeţele obţinute au valorile R a=6,3…
3,2 μm, iar la piesele obţinute prin retezare sau crestare se obţine R a=2,5…6,3 μm.

11