1

FACULTATEA DE STIINTE JURIDICE SI STIINTE ECONOMICE CONSTANTA

REFERAT

CONTINUITATEA DACO-ROMANA IN TINUTUL CARPATO-

DANUBIANO-PONITC DUPA RETRAGEREA AURELIANA

STUDENT ANUL I DREPT- BURCUS NICOLETA

- GHEORGHE ELENA ALEXANDRA
- IORDACHE SILVIA
 2

CAP. I DACIA ROMANA

Provincie romană de rang imperial, Dacia a cuprins următoarele regiuni de astăzi:

Transilvania, Banat, Oltenia, vestul Munteniei. Era condusă de un guvernator imperial care
purta titlul de legatus augusti, avea capitala la Ulpia Traiana Sarmizegetusa. Provincia a fost
reorganizată administrativ în timpul împăraţilor Hadrian şi Marcus Aurelius, fiind împărţită
initial în Dacia Superior şi Dacia Inferior, ulterior în Dacia Porolissensis, Dacia Apulensis şi
Dacia Malvensis. Dacia romană, ca şi Dobrogea, a cunoscut un intens process de colonizare
cu populaţii latinofobe venite din toate colţurile Imperiului Roman; a fost supusă unei
urbanizări intense, specific romane, formându-se oraşe de tipul municipiilor şi coloniilor (de
rang inferior).

Provincia Dacia avea o viaţă economică înfloritoare, fiind integrate lumii romane. Integrarea
geto-dacilor în lumea romană s-a manifestat prin desfăşurarea unor activităţi ce corespundeau
necesităţilor vremii, precum mineritul (exploatarea zăcămintelor de metale preţioase, a
fierului şi a cuprului), agricultura (constituirea fermelor agricole de tip roman), meşteşugurile
şi comerţul. Prin intermediul acestuia din urmă, provincial Dacia schimba produse cu regiuni
diferite ale imperiului.

Principalii factori care au contribuit la romanizarea dacilor au fost:

 armata romană cantonată în provincial Dacia;

 veteranii;

 administraţia;

 justiţia romană;

 coloniştii latinofoni;

 limba latină;

 religia romană.

Dacii liberi reprezentau populaţia geto-dacă neinclusă în provincia romană Dacia. Relaţiile
lor cu această provincie au fost complexe: pe de o parte, atacau deseori limesul roman
(graniţa fortificată), pe de altă parte, au primit influenţe de civilizaţie romană, fiind supuşi, cu
timpul romanizarii.
 3

 Primul dintre factorii pe care-i amintim a fost elementul militar. Atât partea sa pasivă
(fortificaţiile) cât mai ales partea sa activă, trupele. Se ştie, de multă vreme, că în
Dacia au staţionat pe parcursul existenţei provinciilor peste 70.000 de soldaţi. Lista
unităţilor staţionate este extrem de lungă. În marea lor majoritate erau unităţi auxiliare
celor două legiuni – XIII Gemina şi V Macedonica. Aceste unităţi auxiliare dar şi cele
două legiuni au avut un rol imens în transformarea fundamentală ce a avut drept
rezultantă romanizarea.
 Veteranii - sunt un alt element important al romanizării. După 15-20 de ani de
serviciu militar, în provincie soldatul îşi stabilea destule legături aici, de cele mai
multe ori avea şi copii cu femei dace, încât la terminarea serviciului militar prefera să
rămână pe loc, unde primea şi lotul de pământ, conform legii lui Marius.
 Administraţia romană - este un alt element al romanizării. Ca în majoritatea
provinciilor şi aici romanii au pus la punct un foarte bun aparat administrativ. Dacă la
început funcţiile sunt deţinute numai de colonişti, mai târziu vomm găsi şi daci
romanizaţi în funcţii, ca Aeliu Ariort care a condus Drobeta sau Lucius Iulianus
„Rundacio”, un fel de primar într-o localitate de lângă Şendreni (Galaţi).
 Dreptul roman - la rândul său acţionează pentru romanizare, normele sale fiind
preluate de autohtoni şi păstrate până târziu în dreptul românesc.
 Coloniştii-Ştim, cu siguranţă, că elementele colonizatoare au venit în Dacia odată
printr-un program (politică) oficial, fiind încurajată de stat, dar n-au fost opriţi nici cei
care au sosit „ pe cont propriu”. Prima măsură, cea oficială a fost remarcată prin însăşi
lăsarea la vatră şi fixarea celor care au locuit în zona Ulpia Traiana, după cum trebuie
amintiţi coloniştii aduşi din zona dalmată, specialişti în minerit.
 Limba latină a reprezentat principalul factor al romanizării. Răspândirea rapidă a
limbii latine printre daci s-a datorat faptului că latina era unicul mijloc de comunicare
în administrație, în instanțe judiciare, în unități militare, în relațiile comerciale, în
centrele religioase, în educație etc.

Un ultim element pe care-l am în vedere în ceea ce se numeşte procesul de romanizare

este legat de pătrunderea şi răspândirea lentă a creştinismului. Creștinismul a pătruns în
spațiul carpato-danubiano-pontic din primul secol determinand mentalitatea romanică a
neamului românesc, spiritualitatea, unitatea și continuitatea lui în condițiile migrațiunii
popoarelor. Prin creștinism românii au devenit un etnos profund spiritual, un etnos religios,
calități care în mare măsură au contribuit la păstrarea ființei romanice a neamului. Etapele
 4

etnogenezei ilustrează fazele de constituire a noului etnos. Procesul etnogenezei romanilor

cuprinde doua etape de bază:

1. etapa primară (sec. II-I [Link]. - sec.V p. Chr.) când se formează comunitatea
romanică de răsărit (daco-romanii)
2. etapa finală (sec. VI-VIII) când se constituie poporul român propriu-zis.

[Link] RETRAGEREA AURELIANA

Începutul retragerii romanilor din Dacia se va declanşa încă din vremea lui Gallienus
(259 – 268). Domnia lui a fost greu încercată de uzurpatori, generali care s-au autointitulat
împăraţi pe diferite provincii. Această retragere va continua şi finaliza în timpul împăratului
Aurelian (270 – 275).

Prin ,,retragerea aureliana,, (271) se intelege procesul de retragere a armatei si

administratiei romane din Dacia Romana (abandonarea Daciei), in timpul imparatului
Aurelian, in conditiile de criza a Imperiului Roman.

STRATEGIA RETRAGERII

Retragerea armatei şi administraţiei romane s-a produs în două etape. În prima etapă
au fost retrase legiunile din nordul Transilvaniei. În a doua etapă au fost retrase şi trupele din
Banat şi Oltenia. Retragerea din Dacia Romană nu s-a făcut la întâmplare şi nici nu a fost
lăsată pradă năvălitorilor care să distrugă totul. Venit la Dunăre pentru a lupta cu goţii,
împăratul Aurelian chiar a şi obţinut o victorie împotriva lor, însă şi-a dat seama că nu va mai
putea menţine pentru mult timp controlul provinciei, astfel încât a luat legătura cu goţii şi le-a
cedat Dacia ca “federaţi”. Asta însemna că goţii deveneau aliaţi ai Imperiului Roman fiind
astfel obligaţi ca să nu-l mai atace, ba chiar să-i dea ajutor împotriva altor năvălitori. O dată
cu armata şi administraţia locală, probabil că o parte din populaţia romană, în orice caz cea
mai înstărită, din oraşe şi din villae, adică din „fermele” marilor posesori de pământ, speriaţi
că nu mai erau de acum protejaţi de armata romană, vor fi părăsit şi ei colonia de la nord de
Dunăre, pentru a se refugia pe malul drept al Dunării, unde împăratul Aurelian a instituit —
în regiunea unde vor fi mai târziu Serbia de est şi Bulgaria de nord-vest — o nouă provincie
numită tot Dacia, dar care a căpătat, cu vremea, în scrieri, numele de Dacia Aureliană.

„Retragerea aureliană a fost un eveniment major, de natură politică, administrativă şi

militară, cu importante consecinţe economico-sociale şi demografice, fără a însemna însă
sfârşitul vieţii romane. Romanitatea nord-danubiană s-a resimţit prin actul retragerii, care a
 5

provocat în Dacia destrămarea structurilor organizatorice romane imperiale. O epocă romană

târzie, o romanitate fără Imperiu se perpetuează chiar şi în Transilvania, pentru a nu mai
vorbi de teritoriile care revin în posesia Imperiului Roman în sec. IV. Faţă de etapa
anterioară, cea a secolelor II—III, evoluţia istorică a diferitelor zone carpato-danubiene este
acum mai fragmentară: Dobrogea este în continuare pământ roman, apoi bizantin, sudul fostei
provincii Dacia va fi reînglobat Imperiului în vremea lui Constantin cel Mare, în timp ce
Transilvania rămâne definitiv în afara Imperiului Roman.”

 Pentru Aurelian retragerea trupelor din Dacia era cea mai buna solutie, raul cel mai
mic în relația cu goții: liniste la granita de nord, pastrarea legaturilor economice, solide din
acest moment, asigurarea subordonarii lor ca foederati. Carpii, gotii si romanii vor fi pentru o
suta de ani buni parteneri. Aceasta legatură va fi distrusa iremediabil de catre huni. Aparitia
acestora este începutul sfarșitului.

[Link] CONTINUITATEA DACO-ROMANA DUPA RETRAGEREA AURELIANA

A. Poziţia lui Robert Roesler (1871)

Cei care susţin menţinerea unei populaţii romanice în Dacia se împart în două
categorii. Unii susţin părerea că provincialii romani s-au refugiat în munţi pentru a-şi păstra
acolo libertatea şi viaţa, alţii, printre care Maior şi Laurian, consideră că ei au rămas
netulburaţi în văi şi câmpii în vechile lor case şi aşezări. Împotriva primei păreri putem ridica
întrebarea de ce coloniştii romani, obişnuiţi cu bunurile unei culturi mai dezvoltate, ar fi
preferat să îmbrăţişeze o viaţă în sălbăticie, să schimbe modul de viaţă urban şi agricultura cu
păstoritul, când împăratul lor le asigurase în Moesia locuinţe şi pământuri, în mijlocul
poporului lor, în condiţiile plăcute ale unei existenţe obişnuite, sub protecţia săbiilor
legiunilor romane, unde nu trebuiau să părăsească nici măcar vechiul nume al provinciei lor?
A doua părere îşi găseşte respingerea în căutarea zadarnică a presupusei continuităţi a
oraşelor şi populaţiei Daciei în toate monumentele literare ale vecinilor.

B. Răspunsul lui A.D. Xenopol (1884)

Chiar bogaţii când fugeau din Dacia, încă nu o părăseau fără gândul de a se întoarce,
căci greu se dezlipeşte omul de ceea ce a agonisit, dovadă mulţimea de comori îngropate,
găsite pe pământul vechii Dacii! Dar încă sărmanul! El se retrăgea totdeauna în preajma
locuinţei sale, sperând că se vor linişti vremile şi că va putea să-şi revadă aşezarea şi casa.
 6

[…] Timpul trecea şi o generaţie se strîngea după alta în creierii munţilor, încît cei născuţi la
umbra înaltelor lor piscuri se deprinseră în curând a găsi aici o nouă patrie. […] Cei bogaţi s-
au dus, daci sau romani; cei săraci au rămas aici, ori de ce naţionlitate s-ar fi ţinut. […] Un
popor aşezat nu fuge niciodată în întregimea lui în faţa unei năvăliri. […]

[Link] DOVEZI ALE CONTINUITATII POPULATIEI DACO-ROMANE LA

N DE DUNARE

1. Aşezări daco-romane nord-dunărene cunosc o locuire neîntreruptă:

 vechi centre urbane: Sucidava, Dierna, Sarmizegetusa, Napoca, Porolissum.

 o parte a locuitorilor vechilor oraşe se retrage spre ţinuturile rurale din cauza
migratorilor şi întemeiază noi aşezări.

2. După retragerea aureliană este refăcută unitatea dacică din stânga Dunării de Jos.

- Desfiinţarea frontierei romane de pe linia Carpaţilor a permis circulaţia nestingherită

pe ambele versante:

dacii liberi pătrund în interiorul arcului carpatic;

daco-romanii trec la E şi S de Carpaţi.

- Refacerea unităţii dacice a amplificat procesul de romanizare.

3. Practicarea neîntreruptă a unor activităţi specifice unei vieţi sedentare, incompatibile cu

nomadismul: agricultura, meşteşugurile, exploatarea minereurilor, comerţul (care este însă
mai restrâns).

- Continuitatea ocupaţiilor oferă imaginea completă a unei civilizaţii locale unitare,

superioare vieţii materiale a migratorilor. Aceştia convieţuiesc cu autohtonii de la care preiau
elementele specifice modului lor de trai din aria romanităţii răsăritene.

4. Menţinerea legăturilor cu Imperiul Roman după 271 care este interesat să controleze fosta
provincie.

Se realizează o adevărată „stăpânire" romană la N Dunării în timpul împăraţilor:

a) Diocletianus (284-305) care adoptă numeroase reforme:

- administrativă-Dobrogea este organizată ca o provincie separată, Scythia, Minor (capitala la

Tomis) care rămâne sub dominaţia Imperiului până în 602.
 7

- reconstruieşte cetăţile de pe vechiul limes danubian.

b) Constantin cel Mare (306-337)

- rezideşte cetăţile Histria, Ulmetum, Trophaeum Traiani;

- ridică basilici, terme, edificii publice la Tomis;

- reinstaurează stăpânirea romană la N de Dunăre: Tibiscum, Dierna, Drobeta.

CAP. V CONCLUZII

Concluzie : Romanizarea a fost un fenomen care a schimbat în provinciile dacice tot

sau aproape tot. A schimbat o lume înlocuind-o cu alta. În ultimă instanţă a dus la apariţia
unei romanităţi la limita dintre lumea barbară (germanică, slavă) şi cea greacă. Puţini ştiu că
la sud de provinciile Dacia elementul de civilizaţie de bază a fost cel grecesc! Romanii nu
numai că n-ar fi putut înlocui cultura şi civilizaţia elenă, dar nici măcar n-au încercat.
 8

Bibliografie

[Link], Teoria lui Roesler. Studii asupra stăruinţei românilor în Dacia Traiană, Bucureşti, 1998,
p. 38–39)

[Link]

[Link]
lucru-prezentare-powerpoint-clasa-a-viii-a/

[Link]/sectiune/general/articol/romanizarea

[Link]

[Link]